— Deci Plesneală s-a oferit să-l ajute? Eşti sigur că s-a oferit să-l ajute?
— Dacă mă mai întrebi o singură dată, spuse Harry, o să-ţi bag cartoful ăsta pe…
— Era o întrebare de verificare! zise Ron.
Cei doi stăteau singuri lângă chiuveta din bucătăria doamnei Weasley, curăţând un munte de cartofi pentru ea. Zăpada era viscolită în dreptul ferestrei din faţa lor.
— Da, Plesneală s-a oferit să-l ajute, zise Harry. A spus că îi promisese mamei lui Reacredinţă să îl protejeze, că făcuse un Jurământ Solemn sau ceva de genul ăsta.
— Un Jurământ Suprem? spuse Ron şocat. Nu, n-are cum să fie asta. Eşti sigur?
— Da, sunt sigur, zise Harry. De ce, ce-i cu jurământul ăsta?
— Păi, Jurământul Suprem este suprem, nu poate fi încălcat.
— Ai să râzi, dar de asta mi-am dat seama şi singur. Şi ce se întâmplă dacă-l încalci?
— Mori, zise Ron pur şi simplu. Fred şi George au încercat să mă convingă să fac unul când aveam vreo cinci ani. Şi să ştii că am fost foarte aproape să merg până la capăt. Îl ţineam de mână pe Fred când ne-a găsit tata. Şi-a ieşit din minţi, spuse Ron, cu o sclipire în ochi, aducându-şi aminte. Atunci a fost singura dată când l-am văzut la fel de supărat ca pe mama. Fred crede că de atunci fesa lui stângă nu a mai fost niciodată ca înainte.
— Da, păi, lăsând la o parte fesa stângă a lui Fred…
— Poftim? zise Fred, în timp ce gemenii intrau în bucătărie.
— Aaa, George, fii atent. Folosesc şi cuţite. Dragii de ei.
— O să împlinesc şaptesprezece ani peste două luni şi ceva, spuse Ron morocănos, şi atunci o să pot să folosesc magia ca să-i curăţ!
— Dar între timp, zise George, aşezându-se la masă şi punându-şi picioarele pe blat, putem să ne delectăm privindu-te cum ne arăţi cum se foloseşte corect un… hopa.
— E vina ta! zise Ron supărat, ducând la gură degetul mare la care tocmai se tăiase. Stai să vezi când o să împlinesc şaptesprezece ani.
— Fără îndoială că o să ne uluieşti cu abilităţi magice nebănuite până atunci, spuse Fred, căscând.
— Şi apropo de abilităţi nebănuite, Ronald, zise George, am auzit câte ceva de la Ginny despre tine şi o anumită domnişoară Lavender Brown, dacă informaţiile noastre sunt corecte. Ce poţi să ne spui despre asta?
Ron roşi puţin, dar nu păru nemulţumit când se apucă din nou de curăţat cartofi.
— Nu-i treaba voastră!
— Ce replică dezarmantă, spuse Fred. Zău că nu ştiu de unde le scoţi. N-ai înţeles, noi voiam să ştim cum s-a întâmplat?
— Ce vrei să spui?
— A avut un accident sau ceva de genul ăsta?
— Poftim?
— Păi, trebuie să fi păţit ceva şi să-şi fi pierdut minţile, nu? Ai grijă ce faci!
Doamna Weasley intră în cameră la ţanc, văzându-l pe Ron cum azvârlea cuţitul de curăţat cartofi spre Fred, care îl transformă într-un avion de hârtie cu o mişcare leneşă din baghetă.
— Ron! zise ea mânioasă. Să nu te mai prind niciodată aruncând cu cuţite!
— Bine, spuse Ron, de prins n-o să mă mai prinzi, adăugă el în şoaptă, întorcându-se spre muntele de cartofi.
— Fred, George, îmi pare rău, dragii mei, dar Remus o să vină astă-seară, aşa că Bill va trebui să stea cu voi în cameră.
— Nici o problemă, zise George.
— Apoi, având în vedere că Charlie nu vine acasă, Harry şi Ron or să rămână singuri la mansardă, dacă Fleur o să-mpartă camera cu Ginny…
— … cadoul de Crăciun perfect pentru Ginny, îngăimă Fred.
— … toată lumea o să fie mulţumită. Mă rog, în orice caz, or să aibă un pat, spuse doamna Weasley, părând puţin deranjată.
— Să înţeleg că Percy nu o să-şi arate mutra urâtă pe-aici? întrebă Fred.
Doamna Weasley le întoarse spatele înainte de a răspunde.
— Nu, presupun că este ocupat cu munca de la minister.
— Sau e cel mai mare idiot din lume, zise Fred, când doamna Weasley ieşi din bucătărie. Oare care dintre variante o fi cea bună? Mă rog, hai să mergem, George.
— Ce puneţi la cale? întrebă Ron. Nu vreţi să ne ajutaţi cu cartofii ăştia? Ar fi de ajuns să faceţi o vrajă şi am scăpa de chin!
— Nu, nu cred că putem s-o facem, spuse Fred pe un ton serios. Genul ăsta de activităţi te întăreşte — învăţând să cureţi cartofii fără magie, ajungi să-ţi dai seama cât de greu le este Încuiaţilor şi Nonilor…
— … şi să ştii, Ron, că, dacă vrei să primeşti ajutor de la alţii, adăugă George, aruncând avionul de hârtie spre el, te sfătuiesc să nu mai arunci cu cuţite în ei. Doar o mică sugestie. Noi am plecat în sat, e o fată foarte drăguţă care lucrează la papetărie şi care crede că trucurile mele cu cărţi de joc sunt realmente extraordinare. Aproape magice.
— Ce tâmpiţi, spuse Ron ursuz, privindu-i pe Fred şi George cum străbăteau curtea acoperită de zăpadă. Le-ar fi luat zece secunde şi am fi putut pleca şi noi.
— Eu n-aş fi putut merge, zise Harry. I-am promis lui Dumbledore că o să rămân pe loc.
— A, da, spuse Ron, care curăţă încă nişte cartofi şi apoi zise: O să-i spui lui Dumbledore despre ce i-ai auzit vorbind pe Plesneală şi Reacredinţă?
— Da, zise Harry. O să le spun tuturor celor care pot să facă ceva în privinţa asta şi Dumbledore e cap de listă. Aş mai putea vorbi şi cu tatăl tău.
— Păcat că n-ai auzit exact ce făcea Reacredinţă.
— Păi, nu aveam cum, nu-i aşa? Doar despre asta era vorba: a refuzat să-i spună lui Plesneală.
Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, apoi Ron zise:
— Bineînţeles, ştii ce-o să spună toată lumea? Tata, Dumbledore şi toţi ceilalţi? Or să spună că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe Reacredinţă, ci să afle ce pune la cale.
— Dar nu l-au auzit cu urechile lor, zise Harry pe un ton categoric. Nimeni nu poate fi un actor atât de bun, nici măcar Plesneală.
— Da, dar să nu spui că nu ţi-am zis, spuse Ron.
Harry se întoarse cu faţa spre el, încruntându-se.
— Dar tu crezi că am dreptate, nu?
— Da, sigur! zise Ron repede. Sincer! Însă toţi ceilalţi sunt convinşi că Plesneală face parte din Ordin, nu-i aşa?
Harry tăcu. Îi trecuse deja prin minte că acesta avea să fie primul argument împotriva noilor dovezi pe care le descoperise. Parcă o auzea pe Hermione spunând:
„Harry, este evident că se prefăcea că îi oferea ajutorul, pentru a-l putea păcăli pe Reacredinţă să-i spună ce făcea…” Discuţia aceasta avusese loc numai în mintea lui, pentru că nu avusese ocazia să îi povestească Hermionei ce auzise. Aceasta dispăruse de la petrecerea lui Slughorn înainte să se întoarcă el, sau cel puţin asta îi spusese McLaggen, care păruse supărat. Hermione se dusese deja la culcare când Harry se întorsese în camera de zi. Având în vedere că el şi Ron plecaseră spre Vizuină dis-de-dimineaţă în ziua următoare, abia apucase să îi ureze „Crăciun fericit!” şi să-i spună că avea să-i dea nişte veşti foarte importante la întoarcerea din vacanţă. Însă nu era tocmai convins că-l auzise, pentru că în acelaşi timp Ron şi Lavender îşi luau un rămas-bun cât se poate de non-verbal chiar în spatele lui Harry.
Totuşi nici măcar Hermione nu putea să nege faptul că Reacredinţă punea ceva la cale şi că Plesneală o ştia, aşa că Harry simţea că avea dreptul să spună „ce ţi-am zis?!”, aşa cum îi spusese de mai multe ori lui Ron.
Harry nu găsi un prilej să-i vorbească domnului Weasley înainte de seara din ajunul Crăciunului, pentru că acesta lucra până la ore foarte târzii la minister. Familia Weasley şi musafirii lor stăteau în sufrageria pe care Ginny o decorase atât de bogat încât era ca şi cum ar fi fost în mijlocul unei explozii de ghirlande de hârtie. Fred, George, Harry şi Ron erau singurii care ştiau că îngeraşul din vârful bradului era de fapt un pitic de grădină care-l muşcase de gleznă pe Fred când acesta se dusese să smulgă morcovi pentru cina de Crăciun. Piticul împietrit, pictat cu auriu, îmbrăcat într-un tutu în miniatură şi cu aripioare lipite pe spate, se uita urât în jos, fiind cel mai urât înger pe care îl văzuse Harry în viaţa lui: era chel ca un cartof şi avea păr pe picioare.
Se presupunea că toţi o ascultau la radio pe cântăreaţa preferată a doamnei Weasley, Celestina Warbeck, a cărei voce susura din aparatul mare de lemn. Fleur, căreia Celestina i se părea foarte neinteresantă, vorbea atât de tare într-un colţ încât doamna Weasley îşi îndreptă bagheta către rotiţa pentru reglat volumul, încruntându-se, iar Celestina cântă din ce în ce mai tare. Profitând de o melodie deosebit de veselă, numită „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, Fred şi George începură să joace „Pocnitura Explozivă” cu Ginny. Ron se tot uita la Fleur şi Bill cu coada ochiului, de parcă ar fi sperat să fure nişte ponturi. Între timp, Remus Lupin, care era mai slab şi mai ponosit ca niciodată, stătea lângă foc, uitându-se absorbit la el, ca şi când nu ar fi auzit vocea Celestinei.
— Am dansat pe melodia asta când aveam optsprezece ani, zise doamna Weasley, ştergându-se la ochi cu materialul pe care-l tricota. Mai ţii minte, Arthur?
— Poftim? spuse domnul Weasley, care aţipise în timp ce curăţa o mandarină. A, da… este un cântec minunat.
Făcu un efort şi se ridică în scaun, uitându-se la Harry, care stătea lângă el.
— Îmi pare rău, zise el, făcând un semn din cap către radio, în timp ce Celestina începu să cânte refrenul. Nu mai e mult şi se termină.
— E în ordine, spuse Harry, zâmbind. Aţi fost foarte ocupat la minister?
— Foarte ocupat, zise domnul Weasley. Nu m-ar deranja dacă am avea ceva rezultate, dar dintre cele trei arestări pe care le-am făcut în ultimele câteva luni, nu cred să fie vreunul Devorator al Morţii cu adevărat. Dar te rog să nu mai spui asta nimănui, Harry, adăugă el repede, părând dintr-odată mult mai vioi.
— Sper că l-au eliberat deja pe Stan Shunpike, nu-i aşa?
— Mă tem că nu, zise domnul Weasley. Ştiu că Dumbledore a încercat să vorbească direct cu Scrimgeour pentru Stan. Mă rog, toţi cei care l-au interogat sunt de părere că este un Devorator al Morţii la fel cum e mandarina asta, dar cei de sus vor să lase impresia că se descurcă bine, iar „trei arestări” sună mai bine decât „trei arestări greşite şi trei eliberări”. Repet, tot ce ţi-am spus este strict secret.
— N-o să suflu o vorbă, zise Harry.
Ezită o clipă, întrebându-se cum era mai bine să deschidă subiectul. În timp ce îşi puse ordine în gânduri, Celestina începu să cânte o baladă, numită „M-ai fermecat, vrăjindu-mi inima”.
— Domnule Weasley, mai ţineţi minte ce v-am spus la gară înainte să plecăm la şcoală?
— Am verificat, Harry, zise domnul Weasley de îndată. M-am dus şi i-am percheziţionat casa lui Reacredinţă. N-am găsit nici un obiect, rupt sau întreg, care să nu fi avut ce să caute acolo.
— Da, ştiu, am citit în Profet că aţi căutat… dar aş vrea să vă vorbesc despre altceva… Mă rog, tot legat de povestea asta.
Îi relată domnului Weasley discuţia pe care o auzise între Reacredinţă şi Plesneală. În timp ce vorbea, Harry îl văzu pe Lupin întorcând puţin capul spre el şi ascultând cu atenţie tot ce spunea. Când termină, se lăsă tăcerea, în afara cântecelor Celestinei.
— Harry, te-ai gândit că s-ar putea ca Plesneală să se fi prefăcut… zise domnul Weasley.
— Să-i ofere ajutor lui Reacredinţă ca să afle ce punea la cale? zise Harry repede. Da, m-am aşteptat să spuneţi asta. Dar de unde ştim care-i adevărul?
— Nu noi trebuie să ştim adevărul, spuse Lupin dintr-odată, întorcându-se cu spatele la şemineu şi cu faţa spre Harry, vizavi de domnul Weasley. Ci Dumbledore. Dumbledore are încredere în Severus şi asta ar trebui să fie tot ce avem nevoie să ştim.
— Dar, spuse Harry, să zicem… doar să zicem că Dumbledore se înşală în privinţa lui Plesneală.
— Au mai spus-o şi alţii, în repetate rânduri. Totul depinde de încrederea pe care o ai sau nu o ai în judecata lui Dumbledore. Eu am încredere în Dumbledore şi, drept urmare, am încredere şi în Severus.
— Dar şi Dumbledore se poate înşela, susţinu Harry. A spus-o şi el. Şi ţie…
Îl privi pe Lupin drept în ochi.
— … chiar îţi place de Plesneală?
— Nu-mi place de Severus, dar nici n-am ceva împotriva lui, spuse Lupin. Nu, Harry, crede-mă că aşa este, adăugă el, citind neîncrederea pe chipul lui Harry. Poate că n-o să fim niciodată prieteni la cataramă. După tot ce s-a întâmplat între James, Sirius şi Severus este prea multă amărăciune între noi. Dar nu pot uita că Severus mi-a pregătit Poţiunea Lupis în fiecare lună, în anul când am predat la Hogwarts, a pregătit-o perfect şi n-a trebuit să sufăr ca de obicei când a fost lună plină.
— Dar i-a „scăpat” să spună că eşti om-lup şi din cauza asta a trebuit să pleci! zise Harry supărat.
Lupin ridică din umeri.
— S-ar fi aflat oricum. Ştim amândoi că voia postul meu, dar ar fi putut să-mi facă mult mai mult rău modificând compoziţia poţiunii. Am fost sănătos datorită lui. Nu pot să nu-i fiu recunoscător.
— Poate că n-a îndrăznit să modifice poţiunea sub nasul lui Dumbledore, spuse Harry.
— Harry, vrei cu, tot dinadinsul să-l urăşti, zise Lupin schiţând un zâmbet. Şi te înţeleg, ai moştenit o veche prejudecată, pentru că tatăl tău a fost James, iar naşul tău, Sirius. Trebuie să-i spui neapărat lui Dumbledore ce ne-ai povestit mie şi lui Arthur, dar nu te aştepta să-ţi împărtăşească părerile. Nu te aştepta nici măcar să fie surprins de ce o să-i spui. S-ar putea ca Severus să-l fi interogat pe Draco din ordinul lui Dumbledore.
Celestina îşi încheie cântecul menţinând mult timp o notă foarte ridicată, în aplauzele răsunătoare care se auziră la radio, iar doamna Weasley bătu şi ea din palme cu însufleţire.
— S-a terrrminat? zise Fleur răspicat. Slavă Domnului, a fost de-a drrreptul orrribil.
— Ce ziceţi, nu vreţi să bem un păhărel înainte de culcare? întrebă domnul Weasley, ridicând vocea şi sărind în picioare. Cine vrea nişte lichior de ouă?
— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? îl întrebă Harry pe Lupin, când domnul Weasley se grăbi să aducă lichiorul de ouă şi toţi ceilalţi începură să vorbească între ei.
— A, m-am ascuns, zise Lupin. Am fost sub acoperire. Din cauza asta n-am putut să-ţi scriu, Harry; m-aş fi dat de gol dacă ţi-aş fi trimis scrisori.
— La ce te referi?
— Am trăit cu cei ca mine, cu egalii mei, spuse Lupin. Cu oamenii-lup, adăugă el, văzând expresia derutată de pe chipul lui Harry. Aproape toţi sunt de partea lui Cap-de-Mort. Dumbledore avea nevoie de un spion şi eu eram… alegerea ideală.
O spuse cu o urmă de amărăciune în glas şi probabil că îşi dădu seama, pentru că zâmbi mai binevoitor când continuă:
— Nu mă plâng; trebuia s-o facă cineva şi eu eram cel mai potrivit. Însă mi-a fost foarte greu să le câştig încrederea. Vezi tu, e evident că am încercat să trăiesc printre vrăjitori, în timp ce ei au evitat societatea normală şi trăiesc în jurul oraşelor, furând şi uneori ucigând pentru a se hrăni.
— Dar cum de-l simpatizează pe Cap-de-Mort?
— Cred că or să aibă o viaţă mai bună sub stăpânirea lui, zise Lupin. Şi nu-i uşor să-i contrazici, având în vedere că Greyback este implicat direct în ceea ce se întâmplă…
— Cine e Greyback?
— N-ai auzit de el până acum?
Lupin îşi strânse mâinile în poală, părând să se încordeze.
— Fenrir Greyback este, poate, cel mai feroce om-lup din prezent. Consideră că scopul său în viaţă este să muşte şi să contamineze cât mai mulţi oameni cu putinţă; vrea să creeze destui oameni-lup ca să-i îngenuncheze pe vrăjitori. Cap-de-Mort i-a promis victime în schimbul serviciilor sale. Specialitatea lui Greyback sunt copiii. Susţine că trebuie muşcaţi de mici, crescuţi departe de părinţii lor şi învăţaţi să-i urască pe vrăjitorii normali. Cap-de-Mort i-a promis să-l lase să-i atace pe fiii şi pe fiicele oamenilor. Este o ameninţare care are rezultate mulţumitoare de obicei.
Lupin făcu o pauză şi apoi zise:
— Eu am fost muşcat de Greyback.
— Poftim? spuse Harry uimit. Când… când erai copil, vrei să spui?
— Da. A fost jignit de tatăl meu. Timp de multă vreme n-am ştiut cine era omul-lup care mă atacase; chiar îmi era milă de el, gândindu-mă că nu putuse să se controleze, ştiind ce însemna să te transformi. Dar Greyback nu este aşa. Când este lună plină, se duce lângă victime, asigurându-se că este destul de aproape pentru a le ataca. Plănuieşte totul cu grijă. Pe el îl foloseşte Cap-de-Mort pentru a-i conduce pe oamenii-lup. Nu pot pretinde că argumentele raţionale pe care le aduc eu au un efect simţitor în faţa afirmaţiilor lui Greyback, care insistă că oamenii-lup merită sânge, că ar trebui să ne răzbunăm pe oamenii normali.
— Dar tu eşti normal! zise, Harry cu patimă. Numai că ai… o problemă.
Lupin izbucni în râs.
— Uneori eşti exact ca James. El o numea „mica mea problemă blănoasă” când erau alţii de faţă. Mulţi credeau că aveam un iepure care-mi făcea necazuri.
Acceptă un pahar de lichior de ouă de la domnul Weasley, mulţumindu-i şi părând puţin mai vesel. În schimb, Harry simţi un val de entuziasm. Faptul că fusese pomenit tatăl său îi reamintise că voia neapărat să-l întrebe ceva pe Lupin.
— Ai auzit cumva de cineva pe care să-l cheme „Prinţul Semipur”?
— Prinţul şi mai cum?
— Semipur, spuse Harry, urmărindu-l cu atenţie şi sperând să observe o reacţie pozitivă.
— În lumea vrăjitorească nu există prinţi, zise Lupin, acum zâmbind. Ai de gând să adopţi acest titlu? Credeam că ar fi de ajuns „cel ales”.
— N-are nici o legătură cu mine! spuse Harry indignat. Prinţul Semipur e cineva care a studiat la Hogwarts, manualul lui de Poţiuni este la mine. A scris vrăji peste tot prin carte, vrăji inventate de el. Una dintre ele este „Levicorpus”.
— A, asta a fost foarte la modă când eram eu la Hogwarts, spuse Lupin, aducându-şi aminte. În anul cinci, timp de câteva luni, nu puteai să faci un pas fără să fii suspendat în aer de gleznă.
— Şi tatăl meu a folosit-o, zise Harry. L-am văzut în Pensiv, a aruncat-o asupra lui Plesneală.
Încercă să o spună firesc, ca şi cum ar fi fost doar un comentariu aproape lipsit de importanţă, dar nu fu sigur că obţinuse rezultatul dorit. Lupin zâmbea puţin prea binevoitor.
— Aşa este, spuse el, dar n-a fost singurul. Aşa cum ţi-am spus, toată lumea îl folosea. Ştii şi tu cât de schimbătoare este soarta vrăjilor.
— Dar, din câte spui, se pare că a fost inventată când eraţi voi la şcoală, insistă Harry.
— Nu neapărat, zise Lupin. Blestemele minore sunt azi la modă şi mâine date uitării, la fel ca orice altceva.
Îl privi drept în ochi pe Harry şi apoi spuse încet:
— Harry, James avea sânge pur şi crede-mă că nu ne-a cerut niciodată să-i spunem „prinţ”.
Harry renunţă la orice ocolişuri şi întrebă:
— Şi nu a fost nici Sirius? Sau tu?
— Categoric, nu.
— Aha, zise Harry şi se uită fix la foc. M-am gândit că… mă rog, prinţul m-a ajutat foarte mult la lecţiile de Poţiuni.
— Harry, din ce an este cartea aceasta?
— Nu ştiu, nu m-am uitat.
— Păi, poate că aşa o să afli în ce perioadă a studiat prinţul la Hogwarts, zise Lupin.
La scurt timp după aceea, Fleur hotărî să o imite pe Celestina cântând „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, ceea ce le dădu de înţeles tuturor că era timpul să se ducă la culcare, mai ales după ce văzură expresia de pe chipul doamnei Weasley. Harry şi Ron urcară tocmai până la dor-mitorul lui Ron de la mansardă, unde fusese instalat un pat pliant pentru Harry.
Ron adormi aproape imediat, însă, înainte de a se băga în pat, Harry cotrobăi prin cufărul său şi scoase exemplarul de Realizarea Poţiunilor Avansate. După ce o făcu, dădu paginile, căutând până găsi în cele din urmă data când fusese publicat, la început. Era vechi de aproape cincizeci de ani. Nici tatăl său şi nici prietenii lui nu studiaseră la Hogwarts cu cincizeci de ani în urmă. Harry aruncă dezamăgit manualul înapoi în cufăr, stinse lampa şi se întoarse pe o parte, gândindu-se la oamenii-lup şi la Plesneală, la Stan Shunpike şi la Prinţul Semipur, cufundându-se până la urmă într-un somn ticsit cu umbre ameninţătoare şi strigăte de copii muşcaţi.
— Trebuie să fie o glumă.
Harry se trezi brusc, descoperind un ciorap plin cu cadouri la capătul patului său. Îşi puse ochelarii şi se uită în jur. Mica fereastră era aproape acoperită în întregime cu zăpadă, iar Ron stătea drept în capul oaselor pe pat, examinând un fel de lanţ gros de aur.
— Ce-ai acolo? întrebă Harry.
— L-am primit de la Lavender, zise Ron indignat. Doar nu-şi imaginează că aş putea să port…
Harry se uită cu mai mare atenţie la el şi scoase un strigăt, râzând. De lanţ erau atârnate nişte litere mari din aur care formau cuvintele: „Iubitul meu”.
— Ce drăguţ, zise el. Foarte subtil. Te sfătuiesc să-l porţi neapărat de faţă cu Fred şi George.
— Dacă le spui cumva, spuse Ron, ascunzând lanţul sub pernă, să ştii că o să… o să…
— Te bâlbâi? zise Harry, zâmbind. Fii serios, chiar crezi c-o să le zic?
— Nu înţeleg. Cum a putut să creadă că mi-ar plăcea aşa ceva? întrebă Ron retoric, părând şocat.
— Păi, gândeşte-te puţin, spuse Harry. Ţi-a scăpat cumva că ai vrea să ieşi în lume cu cuvintele „Iubitul meu” în jurul gâtului?
— Ştii, noi nu prea vorbim, zise Ron. De obicei doar…
— Vă sărutaţi, spuse Harry.
— Păi, da, zise Ron, care ezită o clipă şi apoi zise: Hermione chiar e cu McLaggen?
— Nu ştiu, spuse Harry. Au mers împreună la petrecerea lui Slughorn, dar nu cred că s-au înţeles prea bine.
Ron păru să se înveselească puţin, căutând în continuare în ciorap.
Printre cadourile lui Harry se numărau un pulover tricotat de doamna Weasley cu o hoţoaică aurie cusută pe piept, o cutie plină cu articole de la „Weasley Bing-Bong” de la gemeni şi un pachet umed, care mirosea a mucegai şi avea o etichetă pe care scria: „De la Kreacher, pentru stăpânul lui”. Harry se uită la el cu ochii mari.
— Să risc să-l deschid? întrebă el.
— Nu poate fi ceva foarte periculos. Tot ce primim prin poştă e verificat mai întâi la minister, răspunse Ron, deşi privea pachetul cu neîncredere.
— Eu nu m-am gândit să-i dau ceva lui Kreacher! Se obişnuieşte să le dai spiriduşilor cadouri de Crăciun? întrebă Harry, împingând precaut pachetul cu un deget.
— Hermione aşa ar face, zise Ron. Dar hai să vedem ce-i acolo înainte să începi să te simţi vinovat.
O clipă mai târziu, Harry scoase un ţipăt şi sări din patul pliant. Pachetul conţinea viermi.
— Ce drăguţ, spuse el, râzând în hohote. Foarte drăguţ din partea lui.
— Prefer viermii mei lanţului tău, zise Harry, făcându-l pe Ron să-şi vină brusc în fire.
Toată lumea purta pulovere noi când se aşezară la masa de prânz de Crăciun. Toată lumea, în afară de Fleur (se părea că doamna Weasley nu dorise să irosească un pulover, dându-i-l ei), şi chiar şi doamna Weasley purta o pălărie nouă, albastru închis, pe care păreau să sclipească diamante mici în formă de steluţe, precum şi un superb colier de aur.
— Le-am primit de la Fred şi George! Nu-i aşa că sunt minunate?
— Ştii, mamă, pe zi ce trece te apreciem mai mult, acum că ne spălăm singuri şosetele, spuse George, fluturând mâna relaxat. Remus, vrei nişte păstârnac?
— Harry, ai un vierme în păr, zise Ginny veselă, aplecându-se peste masă şi dându-i-l jos.
Pe Harry îl trecură fiori pe şira spinării, care nu avură nici o legătură cu viermele.
— Ce grrroaznic, spuse Fleur, cutremurându-se puţin, cu afectare.
— Da, nu-i aşa? zise Ron. Fleur, nu vrei nişte sos?
Grăbindu-se să o servească, Ron scăpă din mână sosiera. Bill îşi flutură bagheta şi sosul se ridică în aer, întorcându-se lin în sosieră.
— Eşti la fel neîndemânatic ca Tonks, îi spuse Fleur lui Ron, după ce-l sărută îndelung pe Bill în semn de mulţumire. Şi ea tot timpul dărrrâmă câte…
— Am invitat-o pe draga de Tonks să vină azi la prânz, spuse doamna Weasley, punând pe masă farfuria cu morcovi cu mai multă putere decât ar fi fost cazul şi uitându-se urât la Fleur. Dar n-a vrut să vină. Remus, ai mai vorbit cu ea în ultima vreme?
— Nu, nu prea am mai ţinut legătura cu nimeni, zise Lupin. Dar Tonks probabil că petrece sărbătorile cu familia, nu?
— Hmmm, spuse doamna Weasley. E posibil. Sinceră să fiu, din câte mi-am dat seama, avea de gând să stea singură de Crăciun.
Îi aruncă lui Lupin o privire supărată, de parcă ar fi fost vina lui că urma s-o aibă pe Fleur ca noră, şi nu pe Tonks, dar Harry se uită la Fleur, care-i dădea să mănânce lui Bill bucăţele de friptură de curcan cu furculiţa ei, şi îşi zise că doamna Weasley pierduse de mult această bătălie, ba chiar şi războiul. Cu toate acestea, îşi aduse aminte o întrebare despre Tonks, iar Lupin era omul cel mai indicat să-i răspundă, fiind cel care ştia mai multe decât oricine altcineva despre vrăjile Patronus.
— Patronusul lui Tonks şi-a schimbat înfăţişarea, îi spuse el. Cel puţin aşa a zis Plesneală. Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva. Ce anume face un Patronus să se schimbe?
Lupin nu se grăbi, mestecând încet bucăţica de friptură de curcan şi înghiţind înainte de a spune rar:
— Câteodată… un şoc foarte puternic… un dezechilibru emoţional.
— Părea mare şi avea patru picioare, zise Harry, având o străfulgerare şi coborându-şi vocea. Hei, doar n-o fi…?
— Arthur! spuse doamna Weasley dintr-odată.
Se ridicase în picioare, ţinea mâna în dreptul inimii şi se uita cu ochii mari pe fereastră.
— Arthur… a venit Percy!
— Poftim?
Domnul Weasley întoarse capul. Toată lumea se uită repede la fereastră; Ginny se ridică pentru a vedea mai bine. Într-adevăr, era Percy, care traversa cu paşi mari curtea acoperită cu zăpadă, iar razele soarelui se reflectau în ochelarii săi cu ramă de corn. Însă nu era singur.
— Arthur, a… a venit cu ministrul!
Aşa şi era. Bărbatul pe care îl văzuse Harry în Profetul zilei mergea în urma lui Percy, şchiopătând puţin şi având fulgi de nea pe coama de păr încărunţit şi pe pelerina neagră. Înainte ca vreunul dintre ei spună ceva, înainte ca domnul şi doamna Weasley să facă mai mult decât să schimbe priviri, uşa din spate se deschise şi Percy apăru în prag.
Urmă un moment de tăcere apăsătoare. Apoi Percy zise pe un ton destul de formal:
— Crăciun fericit, mamă.
— Vai, Percy! spuse doamna Weasley, aruncându-se în braţele lui.
Rufus Scrimgeour se opri în prag, sprijinindu-se în baston şi zâmbind la vederea acestei scene emoţionante.
— Vă rog să ne scuzaţi pentru deranj, zise el, când doamna Weasley îl privi, zâmbind larg şi ştergându-şi lacrimile. Percy şi cu mine eram prin apropiere… cu serviciul, ştiţi… şi nu s-a putut abţine să vină şi să vă vadă pe toţi.
Dar Percy nu dădu nici un semn că ar fi vrut să-l salute pe oricare alt membru al familiei. Stătea perfect drept, părând să se simtă nelalocul lui şi privind în gol peste capetele tuturor. Domnul Weasley, Fred, şi George îl urmăreau cu toţii înmărmuriţi.
— Intraţi, vă rog, domnule ministru! zise doamna Weasley emoţionată, aranjându-şi pălăria. Vă servesc cu nişte briptură de furcan sau poate nişte cudinbă. Mă scuzaţi, voiam să spun…
— Nu, nu, mulţumesc dragă Molly, spuse Scrimgeour.
Harry bănui că îl întrebase pe Percy cum o chema înainte să intre.
— Nu vreau să vă deranjez, nici nu aş fi aici dacă Percy n-ar fi ţinut morţiş să vă vadă pe toţi.
— Vai, Perce! zise doamna Weasley cu lacrimi în ochi, ridicându-se pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz.
— … nu putem să stăm mai mult de cinci minute, aşa că eu o să mă plimb prin curte cât o să staţi dumneavoastră de vorbă cu Percy. Nu, nu, vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie de a vă deranja! Dar dacă este cineva care ar vrea să-mi arate minunata dumneavoastră grădină… a, observ că tânărul acela a terminat deja de mâncat, nu vrea să se plimbe puţin cu mine?
Atmosfera din jurul mesei se schimbă într-un mod simţitor. Toată lumea îşi mută privirea de la Scrimgeour la Harry. Nimeni nu părea să fie păcălit de faptul că Scrimgeour susţinea că nu ştia cum îl chema pe Harry şi nici nu li se părea firesc că-l alesese tocmai pe el să-l însoţească în grădină, când Ginny, Fleur şi George aveau şi ei farfuriile curate.
— Ba da, vă însoţesc, zise Harry, spărgând liniştea.
Îşi dăduse seama ce se petrecea, în ciuda faptului că Scrimgeour spusese că se nimeriseră să fie în apropiere şi că Percy dorise să-şi viziteze familia. Acesta trebuia să fie adevăratul motiv pentru care veniseră, pentru ca Scrimgeour să discute cu Harry între patru ochi.
— Este în ordine, spuse el încet, trecând pe lângă Lupin, care se ridicase pe jumătate de la masă. În ordine, adăugă el, când domnul Weasley deschise gura să vorbească.
— Minunat! zise Scrimgeour, dându-se la o parte şi făcându-i loc lui Harry să iasă înaintea lui. Dăm un ocol prin grădină şi după aceea Percy şi cu mine ne vedem de drum. Vă rog, simţiţi-vă în largul vostru.
Harry traversă curtea către grădina neîngrijită şi acoperită cu zăpadă a familiei Weasley. Scrimgeour îl însoţi şchiopătând puţin. Harry ştia că acesta fusese şeful Oficiului Aurorilor. Părea dur şi trecut prin multe încercări, fiind cât se poate de diferit de Fudge, care era îndesat şi purta melon.
— Este desăvârşită, spuse Scrimgeour, oprindu-se lângă gardul grădinii şi uitându-se la covorul de zăpadă sub care erau ascunse peluza şi plantele nedesluşite. Desăvârşită.
Harry nu zise nimic. Era conştient că Scrimgeour îl urmărea cu atenţie.
— Am vrut să te cunosc de foarte mult timp, zise Scrimgeour, câteva clipe mai târziu. Ştiai asta?
— Nu, spuse Harry sincer.
— Ei bine, da, de foarte mult timp. Dar Dumbledore a fost foarte protector în ceea ce te priveşte, zise Scrimgeour. E firesc, desigur, având în vedere prin câte ai trecut. Mai ales după ce s-a întâmplat la minister…
Aşteptă ca Harry să spună ceva, dar cum acesta tăcu, înşelându-i aşteptările, adăugă:
— Am sperat să am prilejul să stau de vorbă cu tine încă de când am fost numit ministru, însă Dumbledore m-a împiedicat… din motive lesne de înţeles, aşa cum ţi-am spus mai devreme.
Harry tăcu în continuare, aşteptând.
— E incredibil ce zvonuri s-au iscat, spuse Scrimgeour. Mă rog, ştim amândoi cum sunt distorsionate faptele, desigur. Toate speculaţiile acestea despre o profeţie… Ideea ca tu să fii „cel ales”…
Harry gândi că se apropiau de motivul pentru care venise Scrimgeour.
— … presupun că Dumbledore a discutat cu tine despre treburile astea, nu-i aşa?
Harry reflectă, întrebându-se dacă ar fi trebuit să mintă sau nu. Se uită la urmele pe care le lăsaseră piticii peste tot în jurul straturilor cu flori şi la zăpada deranjată, care marca locul unde Fred îl prinsese pe piticul care stătea în vârful bradului de Crăciun, îmbrăcat cu un tutu. În cele din urmă, se decise să spună adevărul… sau o parte din el.
— Aşa este, am discutat despre ele.
— Aţi discutat, zise Scrimgeour.
Harry îl văzu cu coada ochiului cum îl cercetează, aşa că se prefăcu interesat de un pitic care tocmai scosese capul de sub un trandafir-de-munte îngheţat.
— Şi spune-mi, Harry, ce ţi-a spus Dumbledore?
— Îmi pare rău, dar asta rămâne între mine şi dânsul, spuse Harry.
Se strădui să vorbească pe un ton cât mai amabil, iar Scrimgeour i se adresă şi el cu o voce relaxată şi prietenoasă, spunând:
— A, da, bineînţeles, dacă este vorba despre nişte chestiuni secrete, nici nu aş dori să le divulgi… nu, nu… şi în orice caz, oare chiar contează dacă eşti sau nu „cel ales”?
Harry fu nevoit să cântărească pentru câteva clipe ceea ce spusese Scrimgeour înainte de a răspunde.
— Nu ştiu exact la ce vă referiţi, domnule ministru.
— Mă rog, bineînţeles că pentru tine are o importanţă covârşitoare, spuse Scrimgeour râzând. Dar pentru comunitatea vrăjitorească în ansamblu… totul depinde de cum sunt percepute lucrurile, nu-i aşa? Ceea ce contează cu adevărat este ce cred oamenii.
Harry nu spuse nimic. Parcă începea să-şi dea seama unde voia să ajungă Scrimgeour, dar nu avea de gând să-i uşureze sarcina. Piticul de sub trandafirul-de-munte scormonea acum pământul, căutând râme la rădăcină, iar Harry nu îşi dezlipi ochii de pe el.
— Vezi tu, oamenii cred că eşti „cel ales”, zise Scrimgeour. Te consideră un fel de erou… şi eşti, bineînţeles, Harry, fie că îţi place sau nu! De câte ori l-ai înfruntat pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit până acum? În orice caz, Harry, insistă el, fără să aştepte răspuns, ideea este că mulţi te văd ca pe un simbol al speranţei. Fireşte, gândul că există cineva pe lumea asta care ar fi în stare şi care chiar ar putea fi destinat să-l distrugă pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este încurajator pentru oameni. Şi nu pot să nu sper că după ce-o să realizezi asta, o să consideri că este aproape un fel de datorie pentru tine să fii de partea ministerului şi să le ridici moralul tuturor.
Piticul care tocmai reuşise să prindă o râmă trăgea acum cu putere de ea, încercând s-o smulgă din pământul îngheţat. Harry nu spuse nimic timp de atât de multă vreme, încât Scrimgeour zise, mutându-şi privirea de la Harry la pitic:
— Sunt nişte omuleţi amuzanţi, nu-i aşa? Dar, Harry, tu ce răspuns îmi dai?
— Nu ştiu exact ce vreţi de la mine, spuse Harry rar. „Să fiu de partea ministerului”, ce înseamnă asta?
— A, păi, îţi garantez că n-o să fie nicidecum o povară pentru tine, spuse Scrimgeour. De exemplu dacă ai fi văzut venind şi plecând de la minister din când în când, asta ar lăsa impresia dorită. Bineînţeles, cât ai sta acolo ai putea avea numeroase ocazii să stai de vorbă cu Gawain Robards, cel care m-a urmat ca şef al Oficiului Aurorilor. Dolores Umbridge mi-a spus că ambiţia ta este să devii Auror. Dă-mi voie să-ţi spun că asta s-ar putea aranja foarte uşor.
Harry se simţi cuprins de un val de mânie. Deci Dolores Umbridge era încă la minister.
— În esenţă, zise el, de parcă ar fi vrut doar să lămurească câteva detalii, vreţi să las impresia că lucrez pentru minister?
— Harry, ar fi foarte încurajator pentru toată lumea dacă ar crede că te implici mai mult, zise Scrimgeour, părând uşurat că Harry înţelesese atât de repede cum stăteau lucrurile. „Cel ales”, ştii şi tu cum este. Tot ce contează este să le dăm speranţă oamenilor, să simtă că se întâmplă lucruri importante.
— Dar, dacă o să fac tot timpul drumuri la minister, spuse Harry, străduindu-se în continuare să vorbească pe un ton binevoitor, n-o să reiasă că sunt de acord cu ceea ce face ministerul?
— Păi, zise Scrimgeour, încruntându-se puţin, păi, cred că da, ăsta e unul dintre motivele pentru care…
— Nu, nu cred c-o să meargă, spuse Harry amabil. Vedeţi dumneavoastră, eu nu sunt de acord cu unele dintre acţiunile ministerului. De exemplu, cu faptul că l-aţi arestat pe Stan Shunpike.
Scrimgeour tăcu pentru o clipă, dar expresia i se înăspri imediat.
— Nici nu mă aştept să înţelegi, spuse el, dar nu reuşi să-şi ascundă mânia la fel de bine ca Harry. Sunt nişte vremuri foarte periculoase, trebuie luate anumite măsuri. Tu ai şaisprezece ani…
— Dumbledore a trecut de mult de şaisprezece ani şi nici dânsul nu crede că Stan ar trebui să fie în Azkaban, zise Harry. Îl folosiţi pe Stan drept ţap ispăşitor, exact cum vreţi să mă folosiţi pe mine ca paravan.
Cei doi se uitară îndelung şi pătrunzător unul la celălalt. În cele din urmă Scrimgeour spuse, fără să mai simuleze o atitudine binevoitoare:
— Am înţeles. Preferi să te separi de minister… la fel ca eroul tău, Dumbledore?
— Nu vreau să fiu folosit, zise Harry.
— Unii ar fi de părere că e de datoria ta să fii folosit de minister!
— Da, iar alţii ar fi de părere că e de datoria dumneavoastră să verificaţi dacă oamenii chiar sunt Devoratori ai Morţii înainte să-i aruncaţi în închisoare, spuse Harry, începând să-şi piardă cumpătul. Procedaţi exact ca Barty Crouch. Chiar nu sunteţi în stare să găsiţi soluţia potrivită, nu-i aşa? Ori îl avem pe Fudge, care pretinde că totul merge ca pe roate, în timp ce oamenii sunt ucişi chiar sub nasul lui, ori vă avem pe dumneavoastră, care aruncaţi în închisoare oameni nevinovaţi şi încercaţi să pretindeţi că „cel ales” lucrează pentru voi!
— Deci nu eşti „cel ales”? zise Scrimgeour.
— Parcă spuneaţi că nu contează, nu? spuse Harry, râzând cu amărăciune. În orice caz, nu pentru dumneavoastră.
— A fost o greşeală, zise Scrimgeour repede. Am fost lipsit de tact.
— Nu, aţi fost sincer, spuse Harry. Ăsta a fost printre puţinele lucruri sincere pe care mi le-aţi spus. Nu vă pasă dacă sunt în viaţă sau mort, ceea ce contează pentru dumneavoastră este să vă ajut să-i convingeţi pe toţi că sunteţi pe cale să câştigaţi războiul împotriva lui Cap-de-Mort. Să ştiţi că n-am uitat, domnule ministru…
Ridică pumnul drept. Acolo, pe dosul mâinii sale îngheţate, se vedeau cicatricele albe unde Dolores Umbridge îl obligase să-şi cresteze în piele: „Nu am voie să spun minciuni”.
— Nu ţin minte să-mi fi sărit în ajutor când încercam să le spun tuturor că s-a întors Cap-de-Mort. Ministerul n-a avut nici o intenţie să mă aibă ca prieten anul trecut.
Cei doi rămaseră în tăcere, cu o atitudine la fel de glacială ca solul îngheţat de sub picioarele lor. Piticul reuşise în cele din urmă să scoată râma şi acum o molfăia mulţumit, sprijinindu-se de ramurile inferioare ale tufei de trandafir-de-munte.
— Ce pune la cale Dumbledore? se răsti Scrimgeour. Unde se duce, când nu e la Hogwarts?
— N-am idee, zise Harry.
— Şi, chiar dacă ai şti, tot nu mi-ai spune, nu-i aşa? întrebă Scrimgeour.
— Nu, nu v-aş spune, zise Harry.
— Atunci o să trebuiască să văd dacă nu pot afla pe altă cale.
— Puteţi să încercaţi, zise Harry cu indiferenţă. Dar păreţi mai isteţ decât Fudge, aşa că mă aşteptam să fi învăţat din greşelile lui. A încercat să se amestece în modul în care se desfăşoară lucrurile la Hogwarts. Sunt sigur c-aţi observat că nu mai este ministru. În schimb, Dumbledore este în continuare director. În locul dumneavoastră, l-aş lăsa în pace pe Dumbledore.
Urmă o pauză îndelungată.
— Ei bine, este evident că i-a reuşit de minune ce a vrut să realizeze cu tine, spuse Scrimgeour, aruncându-i o privire rece şi aspră prin ochelarii cu rame metalice. Eşti omul lui Dumbledore până-n măduva oaselor, nu-i aşa, Potter?
— Da, aşa este, zise Harry. Mă bucur că am lămurit aspectul ăsta.
Harry îi întoarse spatele ministrului Magiei, întorcându-se cu paşi mari spre casă.