După-amiaza târziu, la câteva zile după Anul Nou, Harry, Ron şi Ginny se aliniară în dreptul şemineului din bucătărie pentru a se duce la Hogwarts. Ministerul aranjase această legătură „dus” prin Reţeaua Zvrr, astfel încât elevii să se poată întoarce la şcoală repede şi în siguranţă. Singura care venise să-şi ia rămas bun de la ei era doamna Weasley, dat fiind că domnul Weasley, Fred, George, Bill şi Fleur erau cu toţii la serviciu. Pe doamna Weasley o podidi plânsul când sosi clipa despărţirii. Adevărul era că în ultima vreme îi dădeau lacrimile din aproape orice; plânsese foarte des de când Percy plecase furtunos din casă, în ziua de Crăciun, cu ochelarii murdari de păstârnac pasat (incident pe care îl revendicară şi Fred şi George, dar şi Ginny).
— Mamă, nu mai plânge, zise Ginny, bătând-o liniştitor pe spate, în timp ce doamna Weasley bocea în hohote pe umărul ei. Totul e în ordine.
— Da, nu-ţi face griji pentru noi, spuse Ron, lăsând-o pe mama lui să-i dea un sărut apăsat pe obraz. Şi nici pentru Percy. E un idiot şi jumătate, aşa că până la urmă nu e o mare pierdere, nu-i aşa?
Doamna Weasley plânse şi mai tare, îmbrăţişându-l pe Harry.
— Promite-mi că o să ai grijă de tine. Că n-o să ai probleme de nici un fel.
— Ca de fiecare dată, doamnă Weasley, spuse Harry. Ştiţi că sunt o fire paşnică.
Doamna Weasley râse printre lacrimi şi se dădu înapoi.
— Să fiţi cuminţi cu toţii, da?
Harry păşi în focul de un verde smarald şi strigă:
— Hogwarts!
Pentru o fracţiune de secundă văzu bucătăria familiei Weasley şi chipul înlăcrimat al doamnei Weasley în faţa ochilor, înainte să fie înghiţit de flăcări; se învârtea atât de repede, încât zări nişte licăriri neclare ale altor camere vrăjitoreşti, care dispărură imediat, înainte să apuce să desluşească ceva. Apoi încetini, ajungând în cele din urmă în şemineul din biroul profesoarei McGonagall. Aceasta doar îşi ridică privirea din hârtiile pe care le avea în faţă când Harry escaladă grilajul.
— Bună seara, Potter. Te rog, încearcă să nu murdăreşti cu cenuşă covorul.
— Da, doamnă profesoară.
Harry îşi aranjă ochelarii şi părul în timp ce Ron apăru învârtindu-se. Când sosi Ginny, plecară cu toţii din biroul profesoarei McGonagall, îndreptându-se către Turnul Cercetaşilor. Harry aruncă în drum o privire pe ferestrele de pe coridor; soarele asfinţea deja peste domeniul acoperit cu un strat de zăpadă mai gros decât cel care se aşternuse peste grădina de la Vizuină. Îl văzu pe Hagrid în depărtare dându-i de mâncare lui Buckbeak în faţa colibei sale.
— Bibelouri, spuse Ron sigur pe el, când ajunseră la doamna grasă, care părea mai palidă decât de obicei şi tresări când auzi vocea răspicată a lui Ron.
— Nu, zise ea.
— Cum adică, „nu”?
— S-a schimbat parola, spuse ea. Şi te rog să nu mai ţipi.
— Dar am fost plecaţi, de unde să ştim care…?
— Harry! Ginny!
Hermione se apropia cu paşi repezi de ei, foarte îmbujorată, îmbrăcată cu o pelerină şi purtând căciulă şi mănuşi.
— M-am întors acum câteva ore, tocmai am fost să-i văd pe Hagrid şi Buck… pardon, pe Witherwings, zise ea cu răsuflarea tăiată. Aţi petrecut bine de Crăciun?
— Da, spuse Ron imediat. A fost chiar palpitant, Rufus Scrim…
— Harry, am ceva pentru tine, zise Hermione, fără să se uite la Ron şi fără să dea vreun semn că-l auzise. A, stai puţin… parola. Abstinenţă.
— Întocmai, spuse doamna grasă cu o voce ştearsă şi portretul se deschise într-o parte, dezvăluind gaura de dincolo de el.
— Ce-i cu ea? întrebă Harry.
— Se pare că a exagerat cu băutura de Crăciun, zise Hermione, dându-şi ochii peste cap şi intrând prima în camera de zi ticsită de oameni. Ea şi prietena ei, Violet, au băut tot vinul din tabloul ăla cu călugări beţi de pe holul cu sala de Farmece. Oricum…
Căută în buzunar pentru o clipă, apoi scoase un sul de pergament cu scrisul lui Dumbledore pe el.
— Grozav, spuse Harry, derulându-l numaidecât şi aflând că următoarea lecţie cu Dumbledore era programată pentru seara următoare. Am atâtea să-i spun. Şi să-ţi spun şi ţie. Hai să luăm loc.
Dar chiar atunci cineva ţipă „Won-Won!” cu o voce stridentă, iar Lavender Brown ţâşni de nicăieri, aruncându-se în braţele lui Ron. Mai mulţi dintre cei de faţă râseră ironic; Hermione chicoti cristalin şi zise:
— Uite, să mergem la masa aia. Vii, Ginny?
— Nu, mulţumesc, trebuie să mă întâlnesc cu Dean, spuse Ginny, deşi Harry nu putu să nu observe că nu părea tocmai entuziasmată.
Harry îi lăsă pe Ron şi Lavender înlănţuiţi într-un fel de încăierare verticală, conducând-o pe Hermione spre masa liberă.
— Tu cum ai petrecut de Crăciun?
— A, bine, zise Hermione, ridicând din umeri. Nimic deosebit. Cum a fost la Won-Won?
— O să-ţi povestesc imediat, spuse Harry. Hermione, fii atentă, chiar nu crezi că ai putea să…?
— În nici un caz, zise ea pe un ton hotărât. Aşa că n-are sens să mă mai întrebi.
— Mă gândeam că, fiind vacanţă, ştii tu.
— Harry, nu eu am băut un butoi cu vin vechi de cinci sute de ani, ci doamna grasă. Spune-mi, ce veste importantă voiai să-mi dai?
Hermione părea mult prea neînduplecată pentru a o contrazice, aşa încât Harry renunţă să vorbească despre Ron şi-i povesti despre discuţia pe care o auzise între Reacredinţă şi Plesneală.
Când termină, Hermione reflectă pentru o clipă şi apoi zise:
— Nu crezi…?
— … că se prefăcea să-i ofere ajutorul ca să-l păcălească pe Reacredinţă să-l facă să-i spună ce punea la cale?
— Păi, da, spuse Hermione.
— Aşa cred tatăl lui Ron şi Lupin, zise Harry nemulţumit. Dar asta dovedeşte că Reacredinţă chiar pune ceva la cale, nu poţi s-o negi.
— Nu, nu pot s-o neg, răspunse ea, vorbind rar.
— Şi urmează ordinele lui Cap-de-Mort, exact cum am zis eu!
— Hm. Dar a menţionat cumva vreunul dintre ei numele lui Cap-de-Mort?
Harry se încruntă, încercând să-şi aducă aminte.
— Nu mai ştiu. Plesneală a zis în mod sigur „superiorul tău”, şi cine altcineva ar putea să fie?
— Nu ştiu, spuse Hermione, muşcându-şi buza. Poate tatăl lui? Se uita în gol în partea cealaltă a camerei, părând cufundată în gânduri, fără s-o observe măcar pe Lavender, care-l gâdila pe Ron. Ce mai face Lupin?
— Nu foarte bine, zise Harry, vorbindu-i pe îndelete despre misiunea lui Lupin printre oamenii-lup şi despre problemele pe care le avea. Ai auzit cumva de acest Fenrir Greyback?
— Sigur că da! spuse Hermione alarmată. Şi tu ai auzit de el, Harry!
— Unde, la Istoria Magiei? Ştii foarte bine că nu sunt atent la…
— Nu, nu, nu la Istoria Magiei. Reacredinţă a zis ceva despre el când l-a ameninţat pe Borgin! zise Hermione. Când eram pe Aleea Nocturn, mai ţii minte? I-a spus lui Borgin că Greyback este un vechi prieten de familie şi că avea să vină să vadă cum se descurcă!
Harry rămase cu gura căscată.
— Am uitat! Dar asta dovedeşte că Reacredinţă este un Devorator al Morţii. Altfel cum ar putea să ţină legătura cu Greyback şi să-i spună ce să facă?
— Recunosc că e suspect, şopti Hermione. În afara cazului în care…
— Ah, fii serioasă, spuse Harry exasperat, nu mai ai cum s-o întorci de data asta!
— Păi… s-ar putea să fi fost o ameninţare falsă.
— Eşti de o încăpăţânare rară, zise Harry, clătinând din cap. O să vedem până la urmă cine are dreptate. Să ştii că o să-ţi retragi cuvintele, Hermione, şi cei de la minister la fel. A, da, printre altele m-am certat cu Rufus Scrimgeour.
Petrecură restul serii într-un mod plăcut, vorbindu-l de rău pe ministrul Magiei, pentru că Hermione, la fel ca Ron, credea că cei de la minister chiar aveau tupeu să-i ceară acum ajutor lui Harry, după tot ce-i făcuseră cu un an în urmă.
Al doilea semestru începu în dimineaţa următoare cu o surpriză plăcută pentru cei din anul şase: la avizierul din camera de zi apăruse un afiş mare peste noapte.
CURSURI DE APARIŢII
Dacă aveţi şaptesprezece ani sau veţi împlini şaptesprezece ani înainte de 31 august, aveţi dreptul să urmaţi un curs de Apariţii, predat de un instructor de Apariţii din partea Ministerului Magiei, pe o perioadă de douăsprezece săptămâni. Sunteţi rugaţi să vă treceţi numele mai jos, dacă vreţi să vă înscrieţi la aceste cursuri.
Taxă: 12 galioni.
Harry şi Ron li se alăturară celor care se înghesuiau în jurul anunţului, stând la coadă să-şi treacă numele pe listă. Ron tocmai îşi scotea pana ca să se înscrie după Hermione, când Lavender apăru pe nesimţite în spatele lui, punându-i mâinile la ochi şi ciripind:
— Ghici cine e, Won-Won?
Harry se întoarse şi o văzu pe Hermione depărtându-se cu paşi apăsaţi; o prinse din urmă, neavând nici o intenţie să rămână cu Ron şi Lavender, dar spre mirarea lui, Ron îi ajunse şi el din urmă la scurt timp după ce ieşiră pe gaura portretului, cu un aer posomorât şi având urechile roşii ca focul. Hermione grăbi pasul fără să spună nimic, pentru a merge în rând cu Neville.
— Aşa, deci. Apariţii, zise, Ron pe un ton care lăsă să se înţeleagă că Harry nu trebuia să vorbească în nici un caz despre ceea ce se întâmplase. Cred că o să fie amuzant, nu-i aşa?
— Nu ştiu, spuse Harry. Poate că e mai bine când Apari de unul singur. Mie nu prea mi-a plăcut când am Apărut odată cu Dumbledore.
— Am uitat că tu ai Apărut deja. Sper să trec testul din prima, zise Ron neliniştit. Fred şi George l-au luat.
— Dar Charlie a picat, nu?
— Da, dar Charlie e mai masiv decât mine — Ron îşi depărtă mâinile de corp de parcă ar fi imitat o gorilă -, aşa că Fred şi George nu au prea făcut caz de asta. Cel puţin nu de faţă cu el.
— Când o să dăm testul propriu-zis?
— Imediat după ce împlinim şaptesprezece ani. Adică în martie în cazul meu, în curând.
— Da, dar n-o să poţi să Apari aici, în castel.
— Dar nu asta contează, nu? Toată lumea o să ştie că o să pot să Apar dacă o să vreau.
Ron nu era singurul entuziasmat de perspectiva Apariţiilor. În ziua aceea se discută foarte mult despre viitoarele cursuri; se punea mare preţ pe abilitatea de a Apărea şi Dispărea după plac.
— Ce grozav o să fie când o să putem dispărea aşa, zise Seamus şi pocni din degete, sugerând Dispariţia. Vărul meu, Fergus, face asta doar ca să mă tachineze, stai să vezi când o să pot să i-o plătesc cu aceeaşi monedă. N-o să mai aibă linişte toată viaţa.
Absorbit de această perspectivă, îşi mişcă bagheta puţin prea energic, aşa încât, în loc să facă să izvorască apă limpede din vârful baghetei, temă care făcea obiectul lecţiei de Farmece din ziua aceea, creă un jet puternic ca de furtun, care ricoşă în tavan şi-l lovi pe profesorul Flitwick, trântindu-l la pământ.
— Harry a Apărut deja, îi zise Ron lui Seamus, care părea puţin jenat, după ce profesorul Flitwick se uscase făcând o mişcare din baghetă şi-l pusese la punct pe Seamus („Sunt vrăjitor, nu un babuin care vântură un băţ”). L-a luat Dum… ăă… cineva cu el. Apariţie dublă, ştii tu.
— Uau! şopti Seamus, iar apoi el, Dean şi Neville se aplecară în faţă, pentru a auzi mai bine cum era să Apari.
Pe tot parcursul zilei, Harry fu asaltat de ceilalţi elevi din anul şase, care îl rugară să le descrie ce simţi când Apari. Toţi păreau mai degrabă impresionaţi decât dezamăgiţi când Harry le zise cât de neplăcut era, iar la ora opt fără zece încă răspundea la întrebări, când fu nevoit să mintă şi să le spună că trebuia să returneze o carte la bibliotecă, pentru a reuşi să ajungă la timp la lecţia cu Dumbledore.
Lămpile din biroul lui Dumbledore erau aprinse, portretele foştilor directori sforăiau încet în ramele lor şi Pensivul era şi de data asta pus pe birou. Dumbledore stătea cu mâinile de-o parte şi de alta a Pensivului, cea dreaptă fiind la fel de înnegrită şi arsă ca de obicei. Lui Harry i se păru că nu se vindecase deloc, întrebându-se poate pentru a mia oară ce provocase această vătămare gravă, dar nu zise nimic. Dumbledore îi spusese că avea să-i zică în cele din urmă şi, în orice caz, acum Harry voia să discute despre altceva. Dar Dumbledore vorbi înainte ca băiatul să apuce să spună ceva despre Plesneală şi Reacredinţă.
— Din câte am auzit, te-ai întâlnit cu ministrul Magiei în timpul vacanţei, am dreptate?
— Da, zise Harry. Nu prea e mulţumit de mine.
— Da, oftă Dumbledore. Nici de mine. Harry, trebuie să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi să rămânem fermi pe poziţie.
Harry zâmbi.
— Voia să spun comunităţii vrăjitoreşti că ministerul se descurcă de minune.
Dumbledore surâse.
— Ştii, Fudge a fost primul care s-a gândit la asta. Pe parcursul ultimelor zile înainte să fie înlocuit, când încerca să îşi păstreze funcţia cu disperare, a vrut să vă întâlniţi, sperând că o să-l sprijini.
— După tot ce a făcut anul trecut? zise Harry furios. După Umbridge?
— I-am spus lui Cornelius că nu exista nici o şansă s-o faci, dar ideea a rămas şi după destituirea lui. M-am întâlnit cu Scrimgeour la câteva ore după aceea şi m-a rugat să-i aranjez o întrevedere cu tine.
— Deci ăsta-i motivul pentru care v-aţi certat! izbucni Harry. Am aflat din Profetul zilei.
— Profetul zilei scrie şi lucruri adevărate din când în când, zise Dumbledore, chiar dacă o face involuntar. Da, ăsta a fost motivul pentru care ne-am certat. Ei bine, se pare că Rufus a găsit în sfârşit o cale de a te încolţi.
— M-a acuzat că sunt „omul lui Dumbledore până în măduva oaselor”.
— Dând dovadă de lipsă de bun-simţ.
— I-am spus că aşa şi este.
Dumbledore deschise gura să vorbească şi apoi o închise la loc. În spatele lui Harry, Fawkes, pasărea Phoenix, scoase un strigăt jos, catifelat şi muzical. Harry se simţi nespus de stingherit când văzu dintr-odată că Dumbledore avea lacrimi în ochii de un albastru deschis şi îşi fixă repede privirea asupra genunchilor săi. Însă Dumbledore vorbi, având vocea cât se poate de clară.
— Sunt foarte mişcat, Harry.
— Scrimgeour voia să ştie unde vă duceţi când nu sunteţi la Hogwarts, zise Harry, privindu-i în continuare genunchii.
— Da, este foarte curios în privinţa asta, spuse Dumbledore pe un ton vesel şi Harry îşi zise că acum putea să ridice liniştit privirea. A încercat chiar să pună pe cineva să mă urmărească. Mi se pare chiar amuzant. L-a trimis pe Dawlish să mă spioneze. A fost cât se poate de neplăcut. O dată am fost obligat să arunc o vrajă asupra lui Dawlish; am făcut-o chiar şi a doua oară, cu mare părere de rău.
— Deci tot n-au aflat unde vă duceţi? întrebă Harry, sperând să obţină mai multe informaţii despre acest subiect captivant, însă Dumbledore doar zâmbi, privindu-l peste ochelarii în formă de semilună.
— Nu, şi încă nu-i momentul să afli nici tu. Acum, cred că ar trebui să trecem la treabă, în cazul în care nu mai ai altceva să-mi spui.
— Ar mai fi ceva, domnule, spuse Harry. În legătură cu Reacredinţă şi Plesneală.
— Domnul profesor Plesneală, Harry.
— Da, domnule. Am auzit ce vorbeau la petrecerea domnului profesor Slughorn. Mă rog, de fapt i-am urmărit.
Lui Dumbledore nu i se citi nici o reacţie pe chip cât timp ascultă istorisirea lui Harry. Când acesta încheie, Dumbledore tăcu pentru câteva clipe şi apoi spuse:
— Harry, îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar te sfătuiesc să nu te mai gândeşti la asta. Nu cred că e o chestiune deosebit de importantă.
— Nu e o chestiune deosebit importantă? repetă Harry, nevenindu-i să creadă. Domnule profesor, aţi înţeles ce…?
— Da, Harry, dat fiind că sunt dotat cu o inteligenţă peste medie, am înţeles absolut tot ce mi-ai zis, spuse Dumbledore, pe un ton destul de tăios. Ai putea chiar să-ţi spui că este posibil să fi înţeles chiar mai mult decât tine. Repet, mă bucur că mi-ai împărtăşit toate astea, dar dă-mi voie să te asigur că nu mi-ai spus nimic care să mă îngrijoreze.
Harry tăcu, supărându-se şi uitându-se urât la Dumbledore. Ce se întâmpla, de fapt? Oare asta însemna că Dumbledore chiar îi ordonase lui Plesneală să afle ce făcea Reacredinţă, iar în cazul ăsta auzise deja de la Plesneală tot ce-i spusese Harry? Sau era totuşi îngrijorat de ceea ce aflase, însă o ascundea?
— Domnule, spuse Harry pe un ton pe care şi-l dori cât mai politicos şi calm, să înţeleg că dumneavoastră încă aveţi încredere în…
— Am dat dovadă de înţelegere, răspunzându-ţi şi cu altă ocazie la această întrebare, zise Dumbledore, deşi acum nu mai părea să fie deloc înţelegător. Răspunsul meu a rămas acelaşi.
— Nici nu putea să fie altfel, spuse o voce ironică, fiind evident că Phineas Nigellus era de fapt treaz şi doar se prefăcea adormit.
Dumbledore îl ignoră.
— Şi acum, Harry, insist să trecem la treabă. Avem de discutat lucruri mai importante decât astea.
Harry rămase nemişcat, dorind să se împotrivească. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi acceptat să schimbe subiectul, insistând să dovedească vinovăţia lui Reacredinţă? Dumbledore clătină din cap, parcă citindu-i gândurile.
— Ah, Harry, cât de des se întâmplă aşa ceva, chiar şi între prieteni foarte buni! Fiecare dintre noi crede că lucrurile pe care le are el de spus sunt mai importante decât orice ar avea de adăugat celălalt!
— Nu cred că ceea ce vreţi să spuneţi este lipsit de importanţă, domnule, spuse Harry cu o voce hotărâtă.
— Ei bine, ai dreptate, pentru că este cât se poate de important, zise Dumbledore pe un ton vioi. În seara asta vreau să-ţi arăt încă două amintiri. Ambele au fost obţinute cu mare greutate şi cred că a doua dintre ele este cea mai importantă dintre toate cele pe care le-am adunat.
Harry nu spuse nimic, încă supărat din cauza modului în care fuseseră primite noutăţile sale, dar îşi zise că nu avea nimic de câştigat dacă ar fi insistat în continuare.
— Acestea fiind zise, spuse Dumbledore, suntem aici pentru a continua povestea lui Tom Cruplud, pe care l-am lăsat lecţia trecută la începutul educaţiei sale de la Hogwarts. Îţi aminteşti cât de entuziasmat a fost când a aflat că era vrăjitor, cum a refuzat să-l însoţesc pe Aleea Diagon şi cum l-am avertizat să nu mai fure după ce avea să ajungă la Hogwarts. Ei bine, a sosit începutul şcolii şi, odată cu el, Tom Cruplud, un băiat tăcut, îmbrăcat cu o robă de mâna a doua, care a stat la rând alături de ceilalţi boboci pentru a fi Sortat. A fost repartizat la Viperini aproape imediat după ce Jobenul Magic i-a atins capul, continuă Dumbledore, făcând semn cu mâna înnegrită către raftul de deasupra lui, unde se afla Jobenul Magic ponosit şi inert. Nu ştiu cât i-a luat lui Cruplud să afle că celebrul fondator al Casei sale putea să vorbească limba şerpilor. Este posibil să o fi descoperit chiar în seara aceea. Trebuie să se fi entuziasmat la auzul acestei veşti, simţindu-se şi mai important. Cu toate astea, la urechile profesorilor nu a ajuns nimic care să indice că ar fi vorbit în reptomită în camera de zi a Viperinilor, speriindu-şi şi impresionându-şi colegii. Nu a dat absolut nici un semn real de aroganţă sau de agresivitate. Fiind un orfan deosebit de talentat şi cât se poate de chipeş, a atras în mod firesc atenţia şi com-pasiunea profesorilor de îndată ce a sosit. Părea politicos, tăcut şi avid de cunoaştere. Aproape toţi erau plăcut impresionaţi de el.
— Dar, domnule, nu le-aţi spus cum s-a purtat când l-aţi întâlnit la orfelinat? întrebă Harry.
— Nu, nu le-am spus. Deşi nu dăduse nici un semn că ar fi avut remuşcări în privinţa asta, era posibil să-i pară rău pentru modul în care se purtase atunci. Poate că era hotărât s-o ia de la capăt, să pornească spre un nou început. Am ales să-i acord această şansă.
Dumbledore făcu o pauză, uitându-se întrebător la Harry, care deschisese gura să vorbească. Era un nou exemplu al tendinţei lui Dumbledore de a avea încredere în oameni, în ciuda dovezilor grăitoare care sugerau că aceştia nu o meritau! Însă Harry îşi aminti ceva în clipa aceea.
— Dar, domnule, de fapt n-aţi avut încredere în el, nu-i aşa? Mi-a spus… Cruplud, cel care a ieşit din jurnal, a spus că „Dumbledore nu mă iubea la fel de mult ca ceilalţi profesori”.
— Să zicem că nu m-am încrezut orbeşte în onestitatea lui, spuse Dumbledore. Hotărâsem să îl ţin sub observaţie, aşa cum am mai spus. Şi exact aşa am făcut. Nu pot pretinde că am avut mari rezultate la început. Era foarte precaut în legătură cu mine, sunt sigur că şi-a dat seama că îmi dezvăluise prea multe, cuprins de febra descoperirii adevăratei sale identităţi. A avut grijă să nu se mai repete niciodată, dar n-a putut să-şi retragă cuvintele pe care le spusese involuntar în acele clipe de entuziasm şi nici ceea ce-mi împărtăşise doamna Cole. Însă a avut destulă logică pentru a nu încerca niciodată să îmi intre în graţii, aşa cum se întâmplase cu atât de mulţi dintre colegii mei.
Odată cu trecerea anilor, a strâns în jurul său un grup de prieteni devotaţi; îi numesc astfel în lipsa unui termen mai potrivit, pentru că, aşa cum ţi-am atras deja atenţia, Cruplud n-a simţit nici o urmă de afecţiune pentru vreunul dintre ei. Grupul acesta se bucura de o celebritate sumbră în castel. Erau un colectiv pestriţ, un amestec de oameni slabi care căutau protecţie, oameni ambiţioşi care doreau glorie comună şi brute care gravitau în jurul unui conducător care le putea arăta noi forme de cruzime. Cu alte cuvinte, erau premergătorii Devoratorilor Morţii, iar unii dintre ei chiar au devenit primii Devoratori ai Morţii după terminarea studiilor la Hogwarts. Ţinuţi sub control cu o mână de fier de către Cruplud, n-au fost prinşi niciodată în flagrant delict, deşi cei şapte ani petrecuţi la Hogwarts au fost marcaţi de mai multe incidente neplăcute, fără să existe destule dovezi pentru a indica amestecul lor. Unul dintre cele mai grave a fost deschiderea Camerei Secretelor, bineînţeles, care s-a soldat cu moartea unei fete. Aşa cum ştii, Hagrid a fost cel acuzat pe nedrept de această crimă.
Nu am găsit decât puţine amintiri care să-l includă pe Cruplud la Hogwarts, zise Dumbledore, punând mâna rănită pe Pensiv. Puţini dintre cei care l-au cunoscut în perioada aceea sunt pregătiţi să vorbească despre el, fiind realmente îngroziţi. Tot ce ştiu am aflat după plecarea lui de la Hogwarts, făcând numeroase eforturi, dând de urma celor câţiva care ar fi putut fi convinşi să discute despre el, căutând prin registre vechi şi interogând deopotrivă martori Încuiaţi şi vrăjitori. Cei pe care i-am convins mi-au spus că Cruplud era obsedat de originea sa. Desigur, asta e lesne de înţeles. Crescuse într-un orfelinat şi era firesc să dorească să ştie cum ajunsese acolo. Se pare că a căutat în zadar numele lui Tom Cruplud senior pe scuturile din Sala Trofeelor, pe listele cu Perfecţi din analele şcolii şi chiar în cărţile despre familiile vrăjitoreşti. În cele din urmă, a fost obligat să accepte că tatăl său nu pusese niciodată piciorul la Hogwarts. Cred că atunci a renunţat pentru totdeauna la numele său, asumându-şi identitatea Lordului Cap-de-Mort, şi a început să facă cercetări în privinţa familiei mamei sale, pe care o dispreţuise până în clipa aceea, aşa cum probabil că îţi aminteşti şi tu. Asta după ce considerase că nu putuse fi vrăjitoare dacă cedase în faţa slăbiciunii omeneşti, mai precis a morţii.
Singurul său indiciu era numele „Dorlent”, după ce aflase de la cei de la orfelinat că acesta era numele bunicului din partea mamei. În cele din urmă, după numeroase căutări prin cărţile despre familiile vrăjitoreşti, i-a descoperit descendenţii lui Viperin, care încă erau în viaţă. La şaisprezece ani, a plecat în vara aceea de la orfelinat, unde se întorcea în fiecare an, şi s-a dus să-şi găsească rudele din familia Gaunt. Şi acum, Harry, te rog să stai aici.
Dumbledore se ridică şi Harry observă că şi de data aceasta avea în mână o sticluţă în care se găsea o amintire sidefie şi învolburată.
— Am avut mare noroc să o pot obţine, zise el, turnând substanţa strălucitoare în Pensiv, aşa cum o să-ţi dai seama după ce o vom vedea. Să începem.
Harry se apropie de ligheanul de piatră şi se aplecă aşa cum indicase Dumbledore, până când îşi cufundă faţa în luciul amintirii. Simţi senzaţia cunoscută a căderii în gol şi apoi ateriză pe o podea de piatră murdară, într-un întuneric aproape desăvârşit.
Îi trebuiră câteva clipe ca să se dumirească unde era, timp în care Dumbledore ateriză lângă el. Casa familiei Gaunt era mai mizeră decât oricare loc pe care-l văzuse Harry vreodată. Tavanul era acoperit cu pânze de păianjen, podeaua era jegoasă; pe masă zăceau bucate mucegăite, în stare de putrefacţie, printre mai multe cratiţe soioase. Singura sursă de lumină era o lumânare aşezată la picioarele unui bărbat cu părul şi barba atât de lungi, încât Harry nu-i zări ochii şi nici gura. Stătea prăbuşit într-un fotoliu de lângă foc şi Harry se întrebă pentru o clipă dacă nu murise. Dar chiar atunci cineva bătu cu putere la uşă şi bărbatul se trezi, tresărind şi ridicând bagheta cu mâna dreaptă şi un cuţit scurt cu stânga.
Uşa se deschise încet, scârţâind. În prag stătea un băiat care ţinea un felinar vechi. Harry îl recunoscu numaidecât: înalt, palid, brunet şi chipeş… era adolescentul Cap-de-Mort.
Ochii lui Cap-de-Mort cercetară încet camera dărăpănată, oprindu-se asupra bărbatului din fotoliu. Se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde, apoi bărbatul se ridică în picioare clătinându-se, iar numeroasele sticle goale de la picioarele sale se rostogoliră cu zgomot pe podea.
— TU! răcni el. TU!
Se năpusti ameţit de băutură spre Cruplud, ţinând ridicate bagheta şi cuţitul.
— Opreşte-te.
Cruplud vorbise în reptomită. Bărbatul alunecă, lovindu-se de masă şi dărâmând pe jos câteva cratiţe mucegăite. Se holbă la Cruplud. Se lăsă o tăcere îndelungată, timp în care cei doi se cântăriră din ochi. Bărbatul fu cel care vorbi primul.
— O ştii şi tu?
— Da, o ştiu, zise Cruplud.
Înaintă, lăsând uşa să se închidă în urma lui. Harry nu se putu abţine să nu admire fără plăcere curajul desăvârşit al lui Cap-de-Mort. Părea doar dezgustat şi poate dezamăgit.
— Unde este Dorlent? întrebă el.
— În pământ, zise celălalt. A murit de mult, nu?
Cruplud se încruntă.
— Atunci tu cine eşti?
— Morfin, cine să fiu?
— Fiul lui Dorlent?
— Chiar el.
Morfin îşi dădu la o parte părul care îi acoperea chipul murdar, pentru a-l vedea mai bine pe Cruplud, iar Harry observă că purta inelul cu piatră neagră al lui Dorlent pe mâna dreaptă.
— Am crezut că erai Încuiatu' ăla, şopti Morfin. Semeni tare bine cu el.
— Care Încuiat? zise Cruplud tăios.
— Ăla care i-a căzut cu tronc surorii mele. Trăieşte în casa mare de vizavi, spuse Morfin, scuipând dintr-odată pe podea între ei. Eşti leit el. Cruplud. Dar acum a îmbătrânit, nu-i aşa? Dacă stau să mă gândesc, e mai bătrân ca tine.
Morfin păru puţin zăpăcit şi se clătină uşor, ţinându-se în continuare de marginea mesei, pentru a-şi menţine echilibrul.
— Vezi tu, el s-a-ntors, adăugă el prosteşte.
Cap-de-Mort îl privi lung pe Morfin, parcă pentru a-şi da seama ce variante avea. Acum se duse ceva mai aproape de el şi zise:
— S-a întors Cruplud?
— Da, a părăsit-o şi bine i-a făcut, dacă s-a măritat cu un gunoi! spuse Morfin, scuipând din nou pe jos. Ne-a mai şi jefuit înainte să plece! Unde este medalionul, ia zi, unde-i medalionul lui Viperin?
Cap-de-Mort nu răspunse. Morfin făcu o nouă criză de nervi şi vântură cuţitul, strigând:
— Ne-a dezonorat, asta ne-a făcut, târfa! Şi tu cine eşti de vii aici şi pui întrebări despre toate astea? S-a sfârşit totul… nu-i aşa… s-a sfârşit…
Se uită în altă parte, clătinându-se uşor, iar Cap-de-Mort înaintă. În timp ce se apropia, se lăsă o beznă ciudată, care stinse felinarul lui Cap-de-Mort şi lumânarea lui Morfin, cufundând totul în întuneric.
Degetele lui Dumbledore se strânseră în jurul braţului lui Harry şi cei doi zburară din nou, întorcându-se în prezent. Lumina slabă şi aurie din biroul lui Dumbledore păru să-l orbească pe Harry, după bezna aceea desăvârşită.
— Asta a fost tot? zise Harry imediat. De ce s-a lăsat întunericul, ce s-a întâmplat?
— Acela a fost ultimul lucru pe care şi l-a amintit Morfin, spuse Dumbledore, făcându-i semn lui Harry să ia loc din nou. Când s-a trezit în dimineaţa următoare, zăcea întins pe podea şi nu mai era nimeni acolo. Iar inelul Iui Dorlent dispăruse. Între timp, în satul Little Hangleton, o servitoare alerga pe strada principală, strigând că în sufrageria conacului se aflau trei cadavre: Tom Cruplud senior şi părinţii lui.
Autorităţile Încuiate au rămas perplexe. Din câte ştiu, n-au aflat nici până în ziua de azi cum au murit cei trei membri ai familiei Cruplud, pentru că, de obicei, Blestemul Abracadabra nu lasă nici un semn. Excepţia stă acum în faţa mea, adăugă Dumbledore, indicând cicatricea lui Harry cu o mişcare din cap. Pe de altă parte, cei de la minister şi-au dat seama imediat că era vorba despre o crimă vrăjitorească. Şi mai ştiau şi că, de partea cealaltă a văii unde se găsea casa Cruplud, trăia un om cunoscut pentru ura pe care o nutrea pentru Încuiaţi, un om care fusese deja închis pentru că-l atacase pe unul dintre cei ucişi acum.
Aşa că cei de la minister i-au făcut o vizită lui Morfin. N-a fost nevoie să îl supună unui interogatoriu, să folosească Veritaserum sau Legilimanţie. A mărturisit crima imediat, dând detalii pe care nu le-ar fi putut cunoaşte decât vinovatul. A spus că era mândru că-i omorâse pe Încuiaţi, că aşteptase ani de zile să aibă prilejul s-o facă. Şi-a predat bagheta, care s-a dovedit numaidecât că fusese arma cu care fuseseră ucişi membrii familiei Cruplud. Şi a acceptat să fie dus la Azkaban fără să se împotrivească. Singurul lucru care l-a deranjat a fost dispariţia inelului tatălui său. „O să mă omoare pentru că l-am pierdut”, le-a repetat el neîncetat celor care-l ţineau captiv. „O să mă omoare pentru că am pierdut inelul ăla”. Se pare că ăsta a fost singurul lucru pe care l-a mai spus. Şi-a petrecut restul vieţii în Azkaban, plângând pierderea ultimului obiect de preţ al lui Dorlent, şi a fost înmormântat lângă închisoare, alături de celelalte biete suflete care şi-au dat duhul acolo.
— Deci Cap-de-Mort i-a furat bagheta lui Morfin şi a folosit-o? zise Harry, îndreptându-se.
— Exact, spuse Dumbledore. Nu avem nici o amintire care s-o dovedească, dar cred că putem fi siguri că aşa s-a întâmplat. Cap-de-Mort şi-a Împietrit unchiul, i-a luat bagheta şi a traversat valea, ducându-se la „casa mare de vizavi”. Acolo l-a omorât pe Încuiatul care o părăsise pe mama sa şi, pentru orice eventualitate, şi pe bunicii săi Încuiaţi, nimicindu-i pe ultimii descendenţi ai josnicei dinastii Cruplud şi răzbunându-se pe tatăl său, care nu-l dorise niciodată. Apoi s-a întors la cocioaba familiei Gaunt, a făcut nişte vrăji complexe, implantând o amintire falsă în mintea unchiului său, şi a lăsat bagheta lui Morfin lângă posesorul care încă nu îşi recăpătase cunoştinţa, a luat inelul vechi pe care-l purta acesta şi a plecat.
— Şi Morfin nu şi-a dat seama niciodată că nu era el vinovatul?
— Nu, spuse Dumbledore. Aşa cum ţi-am zis, a dat o declaraţie amănunţită, fiind mândru de ceea ce făcuse.
— Dar a avut adevărata amintire în tot acest timp!
— Da, dar amintirea aceasta a fost extrasă cu forţa, folosindu-se nişte tehnici de Legilimanţie foarte avansate, zise Dumbledore. Şi de ce ar fi vrut cineva să sondeze mintea lui Morfin când acesta mărturisise deja că săvârşise cele trei crime? Cu toate acestea, am reuşit să obţin permisiunea de a-l vizita pe Morfin în ultimele sale săptămâni de viaţă, în perioada în care încercam să aflu cât mai multe despre trecutul lui Cap-de-Mort. Această amintire a fost extrasă cu foarte mare dificultate. Când am văzut ce conţinea, am încercat s-o folosesc pentru a obţine eliberarea lui Morfin din Azkaban. Însă a murit înainte ca ministerul să ia o decizie în privinţa lui.
— Dar cum de nu şi-au dat seama cei de la minister că de fapt Cap-de-Mort i-a făcut toate astea lui Morfin? întrebă Harry supărat. Era minor la vremea aia, nu-i aşa? Credeam că pot detecta magia făcută de minori!
— Ai dreptate, pot detecta magia, dar nu şi magicianul. Aminteşte-ţi că ai fost acuzat de minister pentru Vraja de Plutire pe care a aruncat-o de fapt…
— Dobby, mormăi Harry, care nu uitase această nedreptate. Deci, dacă eşti minor şi faci vrăji în casa unor vrăjitori adulţi, cei de la minister nu au cum să-şi dea seama?
— În mod sigur, n-or să-şi dea seama cine a făcut vraja, spuse Dumbledore, surâzând când văzu expresia de indignare maximă de pe chipul lui Harry. Se bazează pe faptul că părinţii cu puteri magice le impun copiilor să urmeze nişte reguli stricte cât locuiesc sub acoperişul lor.
— Păi, asta-i o prostie! se răsti Harry. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat de data asta, ce a păţit Morfin!
— Sunt de acord, zise Dumbledore. Indiferent ce fel de om era, Morfin nu merita să moară aşa, condamnat pentru nişte crime pe care nu le-a comis. Dar a început să se facă târziu şi vreau să mai vezi o amintire înainte să ne despărţim.
Dumbledore scoase o altă sticluţă din buzunar şi Harry amuţi imediat, amintindu-şi că Dumbledore spusese că era cea mai importantă dintre toate cele pe care le obţinuse. Harry observă că, de data aceasta, conţinutul se dovedi greu de turnat în Pensiv, ca şi cum ar fi fost puţin îngheţată; oare amintirile se puteau altera?
— Nu durează mult, spuse Dumbledore, după ce goli sticluţa în cele din urmă. Ne vom întoarce numaidecât. Acum să intrăm din nou în Pensiv.
Harry căzu din nou prin suprafaţa argintie, aterizând acum în faţa unui bărbat pe care îl recunoscu din prima clipă. Era Horace Slughorn, mult mai tânăr. Harry era atât de obişnuit cu chelia sa, încât fu luat pe nepregătite când îl văzu pe Slughorn cu părul des, strălucitor, blond închis; arăta ca şi cum şi-ar fi pus un mănunchi de paie în cap, deşi avea deja un început de chelie de mărimea unui galion în creştet. Mustaţa îi era de un blond-roşcat, însă nu la fel de mare ca în prezent. Acest Slughorn nu era la fel de rotund precum cel pe care-l cunoştea Harry, deşi nasturii aurii ai vestei sale brodate păreau întinşi la maximum. Stătea confortabil într-un fotoliu cu tetiere laterale, lăsându-se mult pe spate, cu picioarele micuţe sprijinite pe o pernă de catifea, ţinând un pahar mic cu vin într-o mână şi căutând cu cealaltă într-o cutie cu ananas cristalizat.
Harry se uită în jur, în timp ce Dumbledore apăru lângă el, şi realiză că stăteau în biroul lui Slughorn. În jurul acestuia erau şase băieţi de vreo cincisprezece ani, care şedeau cu toţii pe scaune mult mai joase şi mai tari decât al lui. Harry îl recunoscu imediat pe Cruplud. Era cel mai chipeş şi părea cel mai relaxat dintre băieţi. Ţinea mâna dreaptă neglijent pe braţul scaunului; Harry fu şocat să vadă că purta inelul de aur cu piatră neagră al lui Dorlent; îşi ucisese deja tatăl.
— Domnule, este adevărat că doamna profesoară Merrythought iese la pensie? întrebă Cruplud.
— Tom, Tom, Tom, nu ţi-aş putea spune nici dacă aş şti, zise Slughorn, atenţionându-i reprobator pe Cruplud cu arătătorul acoperit cu zahăr, dar stricând efectul într-o anumită măsură, fiindcă îi făcu cu ochiul. Băiete, recunosc că tare mi-ar plăcea să ştiu de unde ai toate informaţiile astea; ştii mai multe decât majoritatea profesorilor, zău aşa.
Cruplud zâmbi; ceilalţi băieţi râseră, aruncându-i priviri pline de admiraţie.
— Ai un talent deosebit pentru a afla lucruri pe care nu ar trebui să le ştii şi reuşeşti să te bagi pe sub pielea oamenilor importanţi. Apropo, îţi mulţumesc pentru ananas, ai ghicit, chiar este preferatul meu.
Mai mulţi dintre băieţi râseră pe înfundate şi atunci se petrecu ceva foarte ciudat. Toată camera se umplu dintr-odată de o ceaţă albă deasă, încât Harry nu mai văzu decât faţa lui Dumbledore, care stătea chiar lângă el. Apoi vocea lui Slughorn răsună prin ceaţă, nefiresc de puternică: „…încât o să dai de bucluc, băiete, aşa să ştii.”
Ceaţa se risipi la fel de rapid cum apăruse şi totuşi nimeni nu scoase o vorbă despre ea, purtându-se ca şi când nu s-ar fi întâmplat absolut nimic ieşit din comun. Uluit, Harry întoarse capul când ceasul mic de aur care stătea pe biroul lui Slughorn anunţă ora unsprezece fix.
— Vai de mine, ce târziu s-a făcut! spuse acesta. Ei bine, băieţi, ar fi cazul să plecaţi, dacă nu vreţi să aveţi probleme. Lestrange, vreau să-mi predai lucrarea până mâine, altfel primeşti ore de detenţie. Avery, acelaşi lucru e valabil şi pentru tine.
Slughorn se ridică din fotoliu şi îşi duse paharul gol pe birou, în timp ce băieţii ieşiră pe rând din cameră. Insă Cruplud rămase în urmă. Harry îşi dădu seama că o făcuse intenţionat, fiindcă dorise să fie singur cu Slughorn.
— Ai grijă, Tom, spuse Slughorn, întorcându-se şi descoperind că acesta era încă acolo. Nu cred că vrei să fii surprins pe holuri după stingere, dat fiind că eşti şi Perfect…
— Domnule, voiam să vă întreb ceva.
— Întreabă-mă, băiete, întreabă-mă.
— Domnule, voiam să vă întreb ce ştiţi despre… despre Horcruxuri?
Se întâmplă pentru a doua oară: ceaţa deasă umplu camera, aşa încât Harry nu putu să-i mai vadă deloc pe Slughorn şi pe Cruplud, ci doar pe Dumbledore, care zâmbea senin alături de el. Apoi vocea lui Slughorn tună din nou, exact ca înainte.
— Nu ştiu nimic despre Horcruxuri şi nu ţi-aş spune nici dacă aş şti! Acum pleacă imediat de-aici şi să nu te prind că mai vorbeşti despre ele!
— Ei bine, asta a fost tot, zise Dumbledore pe un ton calm de lângă Harry. E timpul să plecăm.
Harry simţi că i se desprind picioarele de pe podea şi căzu în gol, trezindu-se câteva secunde mai târziu pe covorul din faţa biroului lui Dumbledore.
— Doar atât? spuse el derutat.
Dumbledore îi spusese că aceasta era cea mai importantă amintire dintre toate, dar nu-şi putea da seama de ce. Într-adevăr, ceaţa şi faptul că nimeni nu părea s-o observe erau ciudate, dar, în afară de asta, nu părea să se fi întâmplat nimic. Mai era doar întrebarea pe care Cruplud o pusese fără să primească răspuns.
— Aşa cum poate c-ai observat deja, zise Dumbledore, aşezându-se la loc la birou, amintirea asta a fost alterată.
— Cum adică, alterată? spuse Harry, luând loc şi el.
— Adică, spuse Dumbledore, domnul profesor Slughorn şi-a schimbat propriile amintiri.
— Dar de ce ar face aşa ceva?
— Probabil, pentru că-i e ruşine de ceea ce-şi aminteşte, zise Dumbledore. A încercat să refacă amintirea asta pentru a se pune într-o lumină favorabilă, ştergând părţile pe care cu voia să le văd. Aşa cum cred c-ai observat şi tu, a făcut-o într-un mod foarte neşlefuit, ceea ce este un lucru bun, pentru că arată că amintirea adevărată încă se află dedesubtul acestor schimbări. Aşa că este pentru prima dată că o să-ţi dau teme pentru acasă, Harry. O să trebuiască să-l convingi pe domnul profesor Slughorn să-ţi divulge amintirea adevărată, care, cu siguranţă, o să se dovedească o informaţie crucială, cea mai importantă dintre toate.
Harry îl privi cu ochii mari.
— Dar, domnule, zise el pe un ton cât mai respectuos cu putinţă, sunt sigur că nu aveţi nevoie de mine. Aţi putea folosi Legilimanţia… sau Veritaserum.
— Domnul profesor Slughorn este un vrăjitor extrem de capabil, care este pregătit pentru aceste variante, spuse Dumbledore. Este mult mai priceput la Occlumanţie decât bietul Morfin Gaunt şi mare mi-ar fi mirarea dacă n-ar avea la el un antidot pentru Veritaserum, de când l-am constrâns să îmi dea această amintire înşelătoare. Nu, cred că ar fi o nesăbuinţă să încerc să smulg cu forţa adevărul de la domnul profesor Slughorn şi ar putea avea mai degrabă urmări negative; nu vreau să plece de la Hogwarts. Însă şi el are slăbiciuni ca noi toţi şi cred că eşti singurul care ar putea să treacă dincolo de platoşa sa. Harry, este nespus de important să obţinem această amintire. N-o să ştim exact cât de important până n-o să vedem varianta adevărată. Acestea fiind zise, îţi doresc noroc şi… noapte bună.
Harry se ridică repede, puţin nemulţumit de această despărţire bruscă.
— Noapte bună, domnule.
Chiar când închidea uşa de la birou, îl auzi pe Phineas Nigellus spunând:
— Dumbledore, nu-mi dau seama de ce băiatul ar avea mai multe şanse ca tine.
— Nici nu mă aşteptam să-ţi dai seama, Phineas, răspunse Dumbledore, iar Fawkes scoase din nou un strigăt grav, dar melodios.