A doua zi, Harry le împărtăşi lui Ron şi Hermione sarcina pe care i-o dăduse Dumbledore, însă le-o spuse separat, pentru că Hermione încă rămânea în prezenta lui Ron doar atâta timp cât să-i arunce o privire dispreţuitoare.
Ron credea că era puţin probabil ca Slughorn să-i dea de furcă lui Harry.
— Te iubeşte, zise el la micul dejun, fluturând o furculiţă cu o bucată mare de omletă în vârf. Ai văzut că nu poate să-ţi refuze nimic. Cum să-l refuze pe micuţul său „prinţ al poţiunilor”? Tot ce trebuie să faci este să rămâi puţin în urmă în după-amiaza asta şi să i-o ceri.
Însă Hermione privi chestiunea mai precaut.
— Trebuie să vrea cu tot dinadinsul să ascundă ce s-a întâmplat de fapt, dacă Dumbledore nu l-a putut face să mărturisească, zise ea cu o voce joasă, pe când stăteau în pauză în curtea părăsită şi acoperită cu zăpadă. Horcruxuri… Horcruxuri… n-am mai auzit niciodată de ele.
— Serios?
Harry fu dezamăgit; sperase ca Hermione să-i dea nişte indicii despre ce erau Horcruxurile.
— Trebuie să ţină de Magia Neagră foarte avansată, altfel de ce-ar fi vrut Cap-de-Mort să afle mai multe despre ele? Harry, cred că o să-ţi fie foarte greu să obţii această informaţie, trebuie să ai mare grijă cum îl abordezi pe Slughorn, să-ţi pregăteşti o strategie…
— Ron e de părere c-ar trebui să rămân după cursul de Poţiuni de azi…
— A, păi dacă aşa zice Won-Won, înseamnă că ar trebui să-l asculţi, zise ea, înflăcărându-se dintr-o dată. Să fim raţionali, nu-i aşa că Won-Won ia întotdeauna cele mai bune decizii?
— Hermione, n-ai putea să…
— Nu! zise ea mânioasă şi plecă valvârtej, lăsându-l pe Harry singur în zăpada care îi ajungea până la glezne.
Cursurile de Poţiuni erau şi aşa destul de grele în ultimul timp, având în vedere că Harry, Ron şi Hermione trebuiau să stea în aceeaşi bancă. Astăzi, Hermione îşi trase ceaunul în partea cealaltă a mesei, ca să stea mai aproape de Ernie, ignorându-i pe Harry şi pe Ron.
— Ce i-ai făcut?'îi şopti Ron lui Harry, uitându-se la Hermione, care îşi asumase un aer superior.
Dar, înainte ca Harry să-i răspundă, Slughorn ceru de la catedră să se facă linişte.
— Nu vă mai foiţi, nu vă mai foiţi, vă rog! Acum să ne grăbim, pentru că azi avem foarte multe de făcut! A treia lege a lui Golpalott… cine îmi poate spune…? Domnişoara Granger, bineînţeles!
Hermione recită dintr-o suflare:
— Conform-celei-de-a-treia-legi-a-lui-Golpalott-antidotul-pentru-o-otravă-amestecată-va-fi-mai-mare-sau-egal-cu-suma-antidoturilor-pentru-fiecare-dintre-componentele-separate.
— Întocmai! spuse Slughorn, zâmbind larg. Zece puncte pentru Cercetaşi! Acum, dacă am considera că a treia lege a lui Golpalott este adevărată…
Harry trebuia să-l creadă pe cuvânt pe Slughorn că a treia lege a lui Golpalott era adevărată, pentru că nu pricepuse nimic din ceea ce se spusese despre ea. Nimeni în afară de Hermione nu păru să urmărească nici ce zise Slughorn după aceea.
— … desigur, asta înseamnă că presupunând că am reuşit să identificăm corect ingredientele poţiunii prin vraja de revelare a lui Scarpin, ţinta noastră principală nu este cea mai simplă, cea a alegerii antidoturilor pentru acele ingrediente în sine, ci descoperirea acelui element adăugat care va transforma aceste părţi separate, aproape ca printr-un proces alchimic.
Ron stătea lângă Harry cu gura deschisă, mâzgălind absent pe noul exemplar de Realizarea Poţiunilor Avansate. Uita mereu că nu putea să se mai bazeze pe ajutorul lui Hermione când nu reuşea să înţeleagă ce se întâmpla.
— … acestea fiind zise, încheie Slughorn, vreau ca fiecare dintre voi să vină să ia una dintre aceste eprubete de pe biroul meu. Trebuie să creaţi un antidot pentru otrava din ea până la sfârşitul lecţiei. Succes şi nu uitaţi să purtaţi mănuşi de protecţie!
Hermione se ridicase deja şi parcursese jumătate din distanţa până la biroul lui Slughorn înainte ca ceilalţi elevi să-şi dea seama că trebuiau să se mişte, iar când, Harry, Ron şi Ernie se întoarseră la masă, Hermione vărsase deja conţinutul eprubetei în ceaun şi aprindea focul sub el.
— Ce păcat că prinţul n-o să te poată ajuta de data asta, Harry, zise ea veselă, îndreptându-se. Acum trebuie să înţelegi principiile de realizare. Fără şiretlicuri şi alte şmecherii!
Pe Harry îl deranjară spusele lui Hermione. Scoase dopul eprubetei cu otravă pe care o luase de pe biroul lui Slughorn şi turnă în ceaun otrava roz aprins, aprinzând focul sub el. Habar nu avea ce trebuia să facă după aceea. Se uită la Ron, care stătea degeaba, complet derutat, după ce imitase tot ce făcuse Harry până atunci.
— Eşti sigur că prinţul n-a scris nimic despre asta? îi şopti Ron lui Harry.
Harry scoase exemplarul de nădejde al Realizării Poţiunilor Avansate şi deschise la capitolul despre antidoturi. Găsi a treia lege a lui Golpalott, pe care Hermione o recitase cuvânt cu cuvânt, dar prinţul nu notase absolut nici o observaţie salvatoare, care ar fi putut explica legea. Se părea că prinţul o înţelesese fără probleme, la fel ca Hermione.
— Nimic, spuse Harry posomorât.
Acum, Hermione îşi flutura entuziasmată bagheta deasupra ceaunului. Din păcate, nu puteau să imite vraja pe care o făcea ea, pentru că devenise atât de pricepută la incantaţiile nonverbale, încât nu mai avea nevoie să le spună cu voce tare. Însă Ernie Macmillan murmura „Specialis revelio!” deasupra ceaunului său, ceea ce suna foarte impresionant, aşa că Harry şi Ron se grăbiră să-i urmeze exemplul.
Cinci minute fură de ajuns pentru ca Harry să-şi dea seama că reputaţia sa de cel mai bun realizator de poţiuni din clasă era pe ducă. Slughorn se uitase plin de speranţă în ceaunul său în timpul primului tur printre elevi, pregătindu-se să scoată o exclamaţie de încântare ca de obicei, însă se dăduse repede înapoi şi tuşi, fiind răpus de mirosul de ouă stricate. Hermione era cât se poate de mulţumită de ea însăşi; detestase să fie pe locul doi la toate orele de Poţiuni. Acum separa ingredientele otrăvii ei disociate în mod misterios în zece eprubete diferite. Mai degrabă pentru a evita această privelişte enervantă, Harry se aplecă peste manualul Prinţului Semipur şi dădu câteva pagini cu o forţă nefirească.
Într-adevăr, peste o listă lungă cu antidoturi erau scrise cuvintele:
Pur şi simplu bagă-le un bezoar pe gât.
Timp de o clipă, Harry privi nota cu ochii mari. Nu mai auzise şi altădată de bezoari? Nu le vorbise Plesneală despre ei la prima lor lecţie de Poţiuni? „O piatră extrasă din stomacul caprei, care te fereşte de aproape toate otrăvurile.”
Nu era un răspuns pentru problema lui Golpalott şi dacă încă l-ar fi avut pe Plesneală ca profesor, Harry n-ar fi îndrăznit să o facă, dar se cerea o măsură de forţă majoră. Se duse repede către dulapul cu provizii şi cotrobăi prin el, dând la o parte coarne de unicorn şi mănunchiuri de plante uscate până când găsi, foarte în spate, o cutie mică de carton pe care era scris cuvântul: „Bezoari”.
Deschise cutia exact când Slughorn strigă „Mai aveţi două minute!”. Înăuntru se găseau douăsprezece obiecte cafenii zbârcite, care arătau mai curând ca nişte rinichi uscaţi decât ca nişte pietre adevărate. Harry înşfăcă unul, puse cutia înapoi în dulap şi se întoarse repede la ceaunul său.
— Timpul… a expirat! strigă vesel Slughorn. Ei bine, să vedem cum v-aţi descurcat! Blaise… ce ai să-mi arăţi?
Slughorn se plimba încet prin cameră, examinând diversele antidoturi. Nimeni nu terminase, deşi Hermione încerca să mai bage câteva ingrediente în sticluţă înainte ca Slughorn să ajungă la ea. Ron se dăduse bătut şi se străduia acum să nu inspire aburii urat mirositori care se ridicau din ceaunul său. Harry rămase locului, aşteptând şi ţinând strâns bezoarul în palma puţin transpirată.
Slughorn ajunse la masa lor abia la sfârşit. Mirosi poţiunea lui Ernie şi trecu pe lângă a lui Ron strâmbându-se. Nu se opri în dreptul ceaunului lui Ron, ci doar se dădu repede înapoi, părând să-i fie puţin greaţă.
— Dar tu, Harry? zise el. Tu ce ai să-mi arăţi?
Harry întinse mâna, arătându-i bezoarul.
Slughorn privi piatra timp de zece secunde. Pentru o clipă, Harry se întrebă dacă nu avea să ţipe la el. Apoi Slughorn îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs.
— Băiete, da' ştiu că ai curaj! tună el, luând bezoarul şi ridicându-l pentru a-l arăta tuturor. Ah, eşti exact ca maică-ta. Ei bine, n-am ce zice. Într-adevăr, un bezoar ar funcţiona ca antidot pentru toate aceste poţiuni!
Hermione, care avea chipul transpirat şi se mânjise cu cenuşă pe nas, era neagră de supărare. Antidotul ei terminat pe jumătate, care conţinea cincizeci şi două de ingrediente, printre care şi o şuviţă zdravănă din propriul păr, fierbea încet în spatele lui Slughorn, care nu avea ochi decât pentru Harry.
— Spune-mi, Harry, te-ai gândit singur la bezoar? întrebă ea printre dinţi.
— Aceasta este individualitatea esenţială pentru un adevărat realizator de poţiuni! spuse Slughorn vesel, înainte ca Harry să răspundă. Exact ca mama lui. Şi ea avea aceeaşi abordare intuitivă a poţiunilor. Fără îndoială că a moştenit-o pe Lily în această privinţă. Da, Harry, da, bineînţeles că, dacă ai un bezoar la îndemână, rezolvi problema imediat… Însă aceştia nu funcţionează în cazul tuturor poţiunilor, şi sunt destul de rari, aşa că merită totuşi să ştii cum să realizezi antidoturi.
Singura persoană care părea mai furioasă decât Hermione era Reacredinţă, care, spre încântarea lui Harry, se pătase cu un lichid, arătând ca şi cum ar fi vomitat o pisică pe el. Însă înainte ca vreunul dintre ei să-şi exprime supărarea în privinţa faptului că Harry fusese din nou cel mai bun fără să facă nimic, sună de pauză.
— Acum strângeţi-vă lucrurile! zise Slughorn. Încă zece puncte pentru Cercetaşi pentru îndrăzneală maximă!
Râzând în continuare pe înfundate, se duse înapoi spre biroul din faţa clasei, mergând legănat.
Harry rămase în urmă, pierzând nefiresc de mult timp să-şi facă ghiozdanul. Ron şi Hermione plecară fără ca vreunul să-i ureze succes, părând amândoi destul de supăraţi. În cele din urmă, Harry şi Slughorn rămaseră singuri în cameră.
— Harry, grăbeşte-te, altfel o să întârzii la următorul curs, spuse Slughorn amabil, închizând clapele aurii ale servietei sale din piele de dragon.
— Domnule, spuse Harry, simţind că se purta exact cum o făcuse Cap-de-Mort, voiam să vă întreb ceva.
— Întreabă-mă, dragul meu, întreabă-mă.
— Domnule, voiam să vă întreb ce ştiţi despre… despre Horcruxuri.
Slughorn încremeni. Chipul rotund păru să i se fragmenteze. Îşi umezi buzele şi zise cu o voce răguşită:
— Ce-ai spus?
— V-am întrebat dacă ştiţi ceva despre Horcruxuri, domnule. Vedeţi dumneavoastră…
— Te-a pus Dumbledore să mă întrebi, şopti Slughorn.
Vocea i se schimbase complet. Nu mai era veselă, ci şocată, îngrozită. Vârî mâna în buzunarul de la piept, fâstâcindu-se, şi scoase o batistă cu care îşi şterse transpiraţia de pe frunte.
— Ţi-a arătat Dumbledore… amintirea aia? spuse Slughorn. Ţi-a arătat-o? Aşa e?
— Da, zise Harry, hotărându-se chiar atunci că era mai bine să nu mintă.
— Da, bineînţeles, spuse Slughorn încet, tamponându-şi în continuare chipul palid. Desigur, Harry… dacă ai văzut amintirea aia, trebuie să fi aflat că nu ştiu nimic, dar absolut nimic, repetă el cu patimă, despre Horcruxuri.
Îşi înşfăcă servieta din piele de dragon, băgă batista înapoi în buzunar şi se duse spre uşă cu paşi mari.
— Domnule, zise Harry disperat, m-am gândit că poate mai era ceva în afară de amintirea aia…
— Zău? spuse Slughorn. Înseamnă qă te-ai înşelat, nu-i aşa? TE-AI ÎNŞELAT!
Strigă ultimele cuvinte şi înainte ca Harry să mai poată spune ceva, trânti uşa clasei după el.
Ron şi Hermione nu se arătară înţelegători când Harry le povesti această discuţie care se soldase cu un eşec. Hermione încă era furioasă, din cauză că Harry obţinuse o victorie fără să fi procedat corect. Ron se supărase că Harry nu-i dăduse şi lui un bezoar.
— Ar fi fost ridicol dacă am fi făcut-o amândoi! zise Harry nervos. Fii atent, a trebuit să încerc să mă pun bine cu el, ca să-l pot întreba despre Cap-de-Mort, nu-i aşa? Of, Ron, vrei să-ţi vii în fire? adăugă el exasperat când Ron se cutremură la auzul acestui nume.
Mânios din cauza eşecului şi a atitudinii lui Ron şi Hermione, Harry reflectă zilele următoare asupra a ceea ce avea să facă mai departe în privinţa lui Slughorn. Hotărî că pentru moment avea să-l lase să creadă că uitase complet de Horcruxuri; cu siguranţă că era mai bine să-i adoarmă vigilenţa înainte de a ataca din nou.
Când Harry nu-l mai întrebă nimic pe Slughorn, profesorul de Poţiuni deveni din nou afectuos faţă de el, părând să fi uitat de acest subiect. Harry aşteptă să fie invitat la una dintre micile sale petreceri ţinute seara, hotărât să accepte de data asta, chiar dacă trebuia să reprogrameze antrenamentele de vâjthaţ. Însă, din păcate, nu primi nicio astfel de invitaţie. Harry le întrebă şi pe Hermione şi pe Ginny, însă nici ele nu primiseră invitaţie şi nu auziseră ca altcineva să fi primit. Harry nu putu să se abţină să se întrebe dacă asta însemna că Slughorn nu era atât de uituc pe cât lăsa impresia, fiind pur şi simplu hotărât să nu-i dea lui Harry vreun alt prilej de a-l lua la întrebări.
Între timp, fu pentru prima dată când Hermione se arătă dezamăgită de biblioteca de la Hogwarts. Fata fu atât de şocată, încât uită chiar şi că era supărată pe Harry pentru şiretlicul cu bezoarul.
— N-am găsit nici măcar o definiţie a Horcruxurilor! îi zise ea. Nici măcar una! Am verificat în tot Sectorul Interzis şi până şi în cele mai groaznice cărţi, în care ţi se spune cum să realizezi cele mai oribile poţiuni, şi tot nimic! N-am găsit decât asta, în introducerea cărţii Magie nebănuit de neagră, fii atent: „Cât despre Horcrux, cea mai sumbră dintre toate invenţiile magice, nu vom vorbi şi nici nu vom face referinţă.” Atunci de ce le-au mai menţionat? zise ea nerăbdătoare, închizând iritată cartea; aceasta scoase un vaiet fantomatic. Ah, taci din gură, se răsti ea, băgând cartea înapoi în ghiozdan.
Zăpada din jurul şcolii se topi odată cu venirea lunii februarie, fiind înlocuită de o umezeală rece şi mohorâtă. Deasupra castelului erau nori cenuşii-vineţii, iar peluzele erau alunecoase şi noroioase din cauza nelipsitelor ploi reci. Partea bună a acestei perioade era prima lecţie de Apariţii a celor din anul şase, care fu programată într-o sâmbătă dimineaţa, pentru a nu se suprapune celorlalte cursuri şi avu loc în Marea Sală, nu pe domeniu.
Când Harry şi Hermione sosiră în Marea Sală (Ron mersese împreună cu Lavender) descoperiră că mesele dispăruseră. Ploaia răpăia în ferestrele înalte şi tavanul fermecat era acoperit cu nori grei deasupra lor, în timp ce elevii se adunau în faţa profesorilor McGonagall, Plesneală, Flitwick şi Lăstar, şefii Caselor şi a unui vrăjitor scund, despre care Harry bănuia că trebuia să fie instructorul de Apariţii trimis de minister. Avea o paloare stranie, cu genele translucide, părul aspru şi un aspect parcă imaterial, ca şi cum l-ar fi putut sufla vântul. Harry se întrebă dacă Dispariţiile şi Apariţiile repetate îl făcuseră să-şi piardă într-o anumită măsură materialitatea sau dacă această conformaţie fragilă era ideală pentru cei care doreau să se facă nevăzuţi.
— Bună dimineaţa, spuse vrăjitorul din partea ministerului, după ce sosiră toţi elevii, iar şefii Caselor ceruseră să se facă linişte. Mă numesc Wilkie Twycross şi o să fiu instructorul vostru de Apariţii pe parcursul următoarelor douăsprezece săptămâni. Sper ca, în acest timp, să vă pot pregăti pentru testul de Apariţie…
— Reacredinţă, taci şi fii atent! strigă profesoara McGonagall.
Toată lumea întoarse capul spre el. Reacredinţă roşi puţin, se îndepărtă furios de Crabbe, cu care probabil că se certase în şoaptă. Harry se uită repede la Plesneală, care părea şi el nemulţumit, deşi Harry bănuia că motivul nu era neapărat purtarea lui Reacredinţă, ci faptul că McGonagall îi făcuse observaţie unui elev din Casa lui.
— … pentru ca mulţi dintre voi să puteţi da acest test, continuă Twycross, ca şi cum nu ar fi fost întrerupt. Aşa cum probabil că ştiţi deja, de obicei este imposibil să Apari şi să Dispari la Hogwarts. Domnul director a ridicat această vrajă, doar în Marea Sală, pentru o oră, ca să puteţi exersa aici. Aş vrea să subliniez faptul că n-o să puteţi Apărea în afara acestei săli şi că ar fi o nechibzuinţă să încercaţi. Acum aş dori să vă aşezaţi astfel încât să aveţi un metru jumătate liber în faţa voastră.
Elevii se foiră şi se înghesuiră, îndepărtându-se şi lovindu-se unii de alţii şi cerându-le altora să iasă din perimetrul lor. Şefii Caselor se plimbară printre elevi, aranjându-i pe poziţii şi punând capăt discuţiilor dintre ei.
— Harry, unde pleci? întrebă Hermione.
Însă Harry nu răspunse; îşi croia drum repede prin mulţime, trecând de locul unde profesorul Flitwick chiţăia de zor, încercând să poziţioneze câţiva elevi de la Ochi-de-Şoim, care voiau cu toţii să stea în faţă. Trecu de profesoara Lăstar, care-i separa pe Astropufi, făcându-i să stea în rând, până când se strecură pe lângă Ernie Macmillan, reuşind să rămână printre ultimii, chiar în spatele lui Reacredinţă, care profita de această hărmălaie pentru a se certa în continuare cu Crabbe, aflat la un metru jumătate de el şi având un aer contrariat.
— Nu ştiu cât mai durează, bine? strigă Reacredinţă la el, fără să fie conştient că Harry stătea chiar în spatele lui. Durează mai mult decât m-am aşteptat.
Crabbe deschise gura, dar Reacredinţă păru să ghicească ce avea de gând să spună.
— Crabbe, fii atent, nu-i treaba ta ce fac eu, iar tu şi Goyle nu trebuie decât să faceţi cum vă spun şi să fiţi cu ochii în patru!
— Eu le spun prietenilor mei ce pun la cale dacă vreau să mă ajute şi să fie cu ochii în patru, zise Harry, destul de tare pentru ca Reacredinţă să-l audă.
Reacredinţă se întoarse pe călcâie, ducând imediat mâna la baghetă, dar chiar atunci cei patru şefi ai Caselor strigară: „Linişte!” şi se lăsă din nou tăcerea. Reacredinţă se întoarse încet cu faţa spre ei.
— Mulţumesc, zise Twycross. Acum…
Flutură bagheta. În clipa aceea apărură nişte cercuri tradiţionale de lemn pe podea, în faţa fiecărui elev.
— Ce trebuie să ţineţi minte în timpul Apariţiei sunt cele trei „D”-uri, spuse Twycross. Destinaţie, determinare, deliberare. Primul pas: Concentraţi-vă asupra destinaţiei dorite, continuă Twycross. În cazul de faţă, aceasta este interiorul cercului din faţa voastră. Acum vă rog să vă concentraţi asupra acestei destinaţii.
Toţi se uitară în jur cu coada ochiului, pentru a verifica dacă fiecare se uita la cercul lui, apoi făcură întocmai cum li se spusese. Harry se uită la bucata circulară şi prăfuită de podea din interiorul cercului său şi încercă din răsputeri să nu se gândească decât la ea. Se dovedi imposibil, pentru că nu putu să nu se întrebe de ce avea Reacredinţă nevoie de oameni care să fie cu ochii în patru.
— Al doilea pas, spuse Twycross. Canalizaţi-vă puterea de determinare pentru a ocupa spaţiul pe care-l aveţi în vedere. Lăsaţi dorinţa arzătoare de a intra în el să vă inunde mintea şi întregul corp!
Harry se uită în jur pe furiş. Ceva mai la stânga lui, Ernie Macmillan îşi privea cercul cu atâta devotament, încât ai fi zis că era o găină care încerca să facă un ou de mărimea unui balon de vâjthaţ. Harry se abţinu să râdă şi se uită repede din nou la cercul său.
— Al treilea pas, strigă Twycross, numai la semnalul meu. Învârtiţi-vă pe loc, simţind cum vă pierdeţi în neant, mişcându-vă deliberat! La semnalul meu… unu…
Harry se uită din nou în jur; mulţi păreau de-a dreptul speriaţi la gândul că li se cerea să Apară atât de curând.
— … doi…
Harry încercă să-şi îndrepte iarăşi gândurile către cerc; uitase deja de la ce veneau cele trei „D”-uri.
— … TREI!
Harry se învârti pe loc, îşi pierdu echilibrul şi aproape căzu. Nu fu singurul. Aproape toţi cei din sală se clătinau. Neville era întins pe spate. În schimb, Ernie Macmillan făcuse un salt ca un fel de piruetă, sărind în cercul său realmente încântat pentru câteva clipe, până când îl zări pe Dean Thomas, care râdea în hohote de el.
— Nu vă impacientaţi, nu vă impacientaţi, spuse Twycross pe un ton sobru, lăsând impresia că nu se aşteptase la rezultate mai bune. Aranjaţi-vă cercurile, vă rog, şi reveniţi la poziţia de început.
Nici a doua încercare nu fu mai reuşită decât prima. A treia fu şi ea un eşec. Abia la a patra se petrecu ceva interesant. Se auzi un ţipăt înfiorător de durere şi toţi întoarseră capul îngroziţi, văzând-o pe Susan Bones, de la Astropufi, cum se clătina în cercul ei, în timp ce piciorul stâng îi rămăsese la un metru jumătate în urma ei, unde fusese la început.
Şefii Caselor se apropiară de ea; se auzi o pocnitură puternică şi se lăsă un nor de fum mov, care se risipi, dezvăluind-o pe Susan în lacrimi cu piciorul pus la locul lui, însă arătând îngrozită.
— Secerarea sau separarea aleatorie a părţilor corpului, spuse Wilkie Twycross pe un ton neutru, are loc atunci când mintea nu este destul de determinată. Trebuie să vă concentraţi neîncetat asupra destinaţiei alese şi să vă mişcaţi fără să vă grăbiţi, dar în mod deliberat… astfel.
Twycross făcu un pas înainte, se învârti graţios pe loc cu braţele întinse în părţi, dispărând cu un foşnet de robe şi reapărând în fundul sălii.
— Nu uitaţi care sunt cele trei „D”-uri, zise el, şi încercaţi din nou. Unu… doi… trei…
Dar o oră mai târziu, Secerarea lui Susan încă era cel mai interesant lucru care se petrecuse până atunci. Prinzându-şi pelerina în jurul gâtului, Twycross zise doar:
— Ne vedem sâmbăta viitoare şi nu uitaţi: Destinaţie. Determinare. Deliberare.
Spunând acestea, îşi flutură bagheta, făcând să dispară cercurile, şi ieşi din Marea Sală alături de profesoara McGonagall. Se iscă imediat un zumzet de voci, în timp ce toţi începură să se îndrepte către holul de la intrare.
— Cum te-ai descurcat? întrebă Ron, apropiindu-se repede de Harry. Cred că am simţit ceva ultima dată când am încercat. Un fel de furnicături în picioare.
— Vezi să nu-ţi fi rămas mici adidaşii, Won-Won, zise o voce din spatele lor şi Hermione trecu pe lângă ei cu paşi mari, zâmbind ironic.
— Eu n-am simţit nimic, spuse Harry, ignorând întreruperea. Dar acum nu-mi pasă de asta…
— Cum adică, nu-ţi pasă? Nu vrei să înveţi să Apari? zise Ron, nevenindu-i să creadă.
— Sincer să fiu, nu ţin neapărat. Prefer să zbor, spuse Harry, uitându-se peste umăr pentru a vedea unde era Reacredinţă şi grăbind pasul când ajunseră în holul de la intrare. Fii atent, te rog să te grăbeşti, pentru că am ceva de făcut.
Ron rămase perplex, urmându-l în fugă pe Harry înapoi în Turnul Cercetaşilor. Fură reţinuţi pentru câteva clipe de Peeves, care blocase o uşă de la etajul patru şi nu lăsa pe nimeni să treacă până nu îşi dădea foc la pantaloni, dar Harry şi Ron făcură pur şi simplu cale întoarsă şi merseră pe unele dintre scurtăturile bine cunoscute. Cinci minute mai târziu, intrară pe gaura portretului.
— Nu ai de gând să-mi spui ce vrei să faci? întrebă Ron, gâfâind uşor.
— Vino sus, zise Harry, traversând camera de zi şi trecând de uşa către scara care ducea la dormitoarele băieţilor.
Camera lor era goală, aşa cum sperase Harry. Deschise imediat cufărul şi începu să cotrobăie prin el, în timp ce Ron îl privea nerăbdător.
— Harry…
— Reacredinţă îi foloseşte pe Crabbe şi Goyle, punându-i să stea de pază. Tocmai se certa cu Crabbe. Vreau să ştiu… aha.
Găsi foaia împăturită de pergament care părea goală şi o despături, atingând-o cu vârful baghetei.
— Jur solemn că nu e nimic de capul meu… şi, în mod sigur, nici de-al lui Reacredinţă.
„Harta Ştrengarilor” apăru numaidecât pe pergament. Era un plan care prezenta în detaliu fiecare etaj al castelului, iar pe el se mişcau nişte puncte negre minuscule, etichetate, care indicau fiecare câte un om din castel.
— Ajută-mă să-l găsesc pe Reacredinţă, zise Harry presat de timp.
Puse harta pe pat şi se aplecă cu Ron peste ea, căutând.
— Uite-l! spuse Ron, două-trei minute mai târziu. Este în camera de zi a Viperinilor, uite… cu Parkinson şi cu Zabini, şi Crabbe, şi Goyle.
Harry privi harta dezamăgit, dar se învioră aproape imediat.
— Ei bine, de acum înainte o să-l ţin sub observaţie, zise el cu fermitate. În clipa când o să-l văd zăbovind pe undeva cu Crabbe şi Goyle şi stând de pază în faţa uşii, o să-mi pun Pelerina Invizibilă şi o să mă duc să aflu ce pune…
Se întrerupse când Neville intră în cameră, aducând cu sine un miros pregnant de material textil pârlit şi începând să cotrobăie prin cufărul său, în căutarea unei alte perechi de pantaloni.
În ciuda faptului că era hotărât să-l prindă pe Reacredinţă, Harry nu avu sorţi de izbândă pe parcursul următoarelor două săptămâni. Deşi consultă harta cât putu de des, uneori ducându-se fără să aibă nevoie la baie, în pauze, pentru a o cerceta, nu-l văzu niciodată pe Reacredinţă într-un loc suspect. Însă îi detectă pe Crabbe şi Goyle plimbându-se singuri prin castel mai des decât de obicei, rămânând uneori nemişcaţi pe holuri părăsite. Numai că, în momentele astea, Reacredinţă nu numai că nu era lângă ei, dar nici nu puţea fi găsit pe hartă. Acesta era aspectul cel mai misterios al problemei. Lui Harry îi trecu prin minte că era posibil ca Reacredinţă să părăsească domeniul, dar nu-şi dădu seama cum ar fi putut s-o facă, dat fiind sistemul riguros de siguranţă din jurul şi în interiorul castelului. Nu putea decât să presupună că nu reuşea să-l zărească printre sutele de punctuleţe negre de pe hartă. Cât despre faptul că Reacredinţă, Crabbe şi Goyle păreau să fi apucat pe drumuri diferite, deşi fuseseră cândva inseparabili, aceasta se întâmpla adeseori odată cu trecerea timpului. Din păcate, Ron şi Hermione erau dovada vie a acestui lucru, îşi zise Harry cu tristeţe.
Februarie începea să piardă teren în faţa lunii martie, fără să aibă loc nici o schimbare a vremii, în afara faptului că începuse să bată vântul şi că era umezeală. Spre indignarea tuturor, pe avizierul din camera de zi apăru un afiş care anunţa că următoarea excursie la Hogsmeade fusese anulată. Ron se supără foarte tare din cauza asta.
— Era de ziua mea! zise el. Abia aşteptam să merg!
— Dar nu e tocmai surprinzător, nu-i aşa? zise Harry. Având în vedere ce-a păţit Katie.
Aceasta încă nu se întorsese de la Sf. Mungo. Mai mult, în Profetul zilei fuseseră menţionate şi alte dispariţii, printre care şi câteva rude ale unor elevi de la Hogwarts.
— Dar acum singurul lucru interesant sunt lecţiile alea ridicole de Apariţii, zise Ron morocănos. Ce să-ţi spun, e cadoul perfect pentru ziua mea.
După ce trecuseră trei cursuri, Apariţia se dovedea mai dificilă ca niciodată, deşi avuseseră loc mai multe cazuri de Secerare. Frustrarea începuse să fie la ordinea zilei şi lumea nu-l prea avea la suflet pe Wilkie Twycross, cu cele trei „D”-uri ale sale, care fuseseră sursa de inspiraţie pentru numeroase porecle pentru el, dintre care cele mai respectuoase erau „Duhoare-dezarmantă” şi „Dobitoc-deplin”.
— La mulţi ani, Ron, spuse Harry, când Seamus şi Dean îi treziră pe întâi martie şi ieşiră cu zgomot din cameră, ducându-se la micul dejun. Am ceva pentru tine.
Aruncă un pachet pe patul lui Ron, alături de o grămăjoară de cadouri despre care Harry presupuse că fuseseră aduse de spiriduşii de casă în timpul nopţii.
— Mulţam', zise Ron adormit.
Harry se dădu jos din pat, în timp ce Ron rupse hârtia, deschizându-şi cufărul şi începând să caute „Harta Ştrengarilor”, pe care o ascundea de fiecare dată după ce o folosea. Scoase jumătate din conţinutul cufărului înainte de-a o găsi ascunsă sub o pereche de şosete făcute ghem, în care încă păstra sticluţa cu poţiune norocoasă, Felix Felicis.
— Să vedem, murmură el, luând-o înapoi în pat, atingând-o încet cu bagheta şi şoptind: ”Jur solemn că nu e nimic de capul meu”, aşa încât să nu-l audă Neville, care trecea acum prin dreptul patului său.
— Ai nimerit-o la fix, Harry! spuse Ron entuziasmat, fluturând o pereche nouă de mănuşi de portar, pe care o primise cadou de la prietenul lui.
— Mă bucur, zise Harry gândindu-se la altceva, cercetând cu atenţie dormitoarele Viperinilor, căutându-l pe Reacredinţă. Hei! Cred că nu e în pat.
Ron nu răspunse, fiind prea ocupat cu deschiderea cadourilor şi exclamând din când în când încântat.
— Anul ăsta am avut o recoltă tare bună! anunţă el, arătându-i un ceas de mână de aur masiv cu simboluri ciudate pe margine şi nişte steluţe mişcătoare în loc de limbi. Uite ce mi-au luat mama şi tata! Măi să fie, zău dacă nu o să-mi sărbătoresc majoratul şi anul viitor…
— Grozav, mormăi Harry, aruncând o privire spre ceas înainte de a se uita cu mai mare atenţie pe hartă.
Unde era Reacredinţă? Nu părea să fie la masa Viperinilor în Marea Sală, la micul dejun. În nici un caz nu era cu Plesneală, care se afla în biroul său. Nu era în nici una dintre băi şi nici în aripa spitalului.
— Vrei? spuse Ron cu gura plină, întinzându-i o cutie cu ceaune de ciocolată.
— Nu, mulţumesc, zise Harry, ridicându-şi privirea. Iar a dispărut Reacredinţă!
— N-are cum, spuse Ron, băgând în gură un al doilea ceaun de ciocolată şi dându-se jos din pat pentru a se îmbrăca. Hai, dacă nu te grăbeşti, o să trebuiască să Apari pe stomacul gol. Deşi bănuiesc că ar putea să fie mai uşor aşa…
Ron se uită gânditor la cutia de ceaune de ciocolată, apoi ridică din umeri şi mai luă o bomboană.
Harry atinse harta cu bagheta, şoptind: „Năzbâtie îndeplinită”, deşi nu o îndeplinise, şi se îmbrăcă reflectând. Trebuia să existe o explicaţie pentru dispariţiile regulate ale lui Reacredinţă, dar pur şi simplu nu-i trecea prin minte care ar fi putut să fie aceasta. Cea mai bună metodă ar fi fost să îl urmărească, dar nu era o idee aplicabilă nici măcar dacă ar fi purtat Pelerina; avea cursuri, antrenamente de vâjthaţ, teme şi lecţii de Apariţie; nu avea cum să-l spioneze toată ziua pe Reacredinţă fără să-i fie observată lipsa.
— Eşti gata? îi zise el lui Ron.
Parcurse jumătate din distanţa până la uşă înainte de a-şi da seama că Ron nu se mişcase, stând sprijinit de unul dintre stâlpii baldachinului său şi uitându-se în gol la fereastra în care răpăia ploaia, cu o privire stranie, pierdută.
— Ron? Micul dejun.
— Nu mi-e foame.
Harry făcu ochii mari.
— Nu ziceai…?
— Fie, vin cu tine, oftă Ron, dar nu vreau să mănânc.
Harry îl privi cu atenţie, suspicios.
— Ai mâncat deja jumătate din cutia de ceaune de ciocolată, nu-i aşa?
— Nu-i vorba de asta, oftă Ron din nou. Ştiu că… ştiu că n-o înţelegi.
— În ordine, zise Harry foarte derutat, dând să deschidă uşa.
— Harry! spuse Ron dintr-odată.
— Ce este?
— Harry, nu mai suport!
— Ce nu mai suporţi? întrebă Harry, începând să se îngrijoreze cu adevărat. Ron era destul de palid şi arăta ca şi cum ar fi putut să vomite din clipă-n clipă.
— Nu mă pot gândi decât la ea! zise Ron cu o voce răguşită.
Harry rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase la aşa ceva şi nu era sigur că voia să îl asculte pe Ron. Prieteni sau nu, avea să fie nevoit să pună piciorul în prag dacă Ron urma să nceapă să îi spună „Lav-Lav” lui Lavender.
— Cum adică nu poţi să vii la micul dejun din cauza asta? ntrebă Harry, încercând să includă un strop de realism în discuţie.
— Nu cred că ştie că exist, spuse Ron, cu un gest de disperare.
— Bineînţeles că ştie că exişti, zise Harry uimit. Doar te sărută non-stop, nu-i aşa?
Ron clipi.
— Despre cine vorbeşti?
— Dar tu despre cine vorbeşti? spuse Harry, din ce în ce mai convins că orice urmă de logică din acest dialog se pierduse.
— Despre Romilda Vane, zise Ron în şoaptă şi toată faţa păru să i se lumineze când o spuse, ca şi cum l-ar fi atins o rază pură de soare.
Se holbară unul la celălalt timp de aproape un minut, înainte ca Harry să zică:
— Glumeşti, nu? Glumeşti.
— Harry, cred… cred că o iubesc, spuse Ron cu o voce sugrumată.
— Bine, spuse Harry, ducându-se spre Ron pentru a-i privi de aproape ochii umezi şi chipul palid, bine… Acum să vedem dacă poţi s-o spui fără să te pufnească râsul.
— O iubesc, repetă Ron pe nerăsuflate. Ai văzut ce păr frumos are? Este negru, strălucitor şi mătăsos. Dar ochii i-ai văzut? Ochii ei mari şi negri? Dar…?
— E cât se poate de amuzant, spuse Harry, pierzându-şi răbdarea, dar s-a terminat cu glumele, da? Las-o baltă.
Se întoarse să plece şi ajunse la doi paşi de uşă, când primi o lovitură puternică în urechea dreaptă. Întoarse capul, clătinându-se. Ron ţinea pumnul ridicat, având chipul contorsionat de furie; era pe cale să-l lovească din nou.
Harry reacţionă instinctiv; scoase bagheta din buzunar şi incantaţia îi trecu prin minte în mod involuntar: „Levicorpus!”.
Ron ţipă când fu suspendat din nou în aer de călcâie; se bălăngăni neajutorat, atârnat cu susul în jos, cu roba căzându-i peste cap.
— De ce m-ai lovit? tună Harry.
— Ai insultat-o, Harry! Ai spus că glumeam! strigă Ron, care începuse să se învineţească la faţă, căci i se urcase sângele la cap.
— Este o nebunie! zise Harry. Ce ţi-a venit să…?
Atunci văzu cutia deschisă de pe patul lui Ron şi avu o străfulgerare, realizând pe loc ce se întâmpla.
— De unde ai luat ceaunele alea de ciocolată?
— Le-am primit cadou de ziua mea! strigă Ron, învârtindu-se încet şi încercând să se elibereze. Te-am întrebat şi pe tine dacă nu voiai unul, ai uitat?
— Ai luat pur şi simplu cutia de pe podea, nu-i aşa?
— Căzuseră de pe patul meu, da? Dă-mă jos!
— Eşti un tâmpit, chiar nu înţelegi că n-au căzut de pe patul tău? Erau ale mele. Le-am aruncat din cufăr când căutam harta. Sunt ceaunele de ciocolată pe care mi le-a dat Romilda înainte de Crăciun şi conţin o poţiune de dragoste!
Dar Ron nu păruse să fi auzit decât un singur cuvânt.
— Romilda? repetă el. Ai zis cumva Romilda? Harry… o cunoşti? Te rog, poţi să-mi faci cunoştinţă cu ea?
Harry se holbă la Ron, care atârna acolo, cu o expresie plină de speranţă pe chip, şi se abţinu cu greu să râdă. O parte din el, cea care era mai apropiată de urechea dreaptă, care îi zvâcnea de durere, ar fi vrut să-l dea jos pe Ron şi să-l urmărească purtându-se ca un nebun până când avea să treacă efectul poţiunii. Pe de altă parte, erau prieteni, Ron nu fusese în apele lui când îl atacase şi Harry îşi zise că ar fi meritat încă un pumn, dacă l-ar fi lăsat pe Ron să-i declare Romildei Vane că o s-o iubească până la moarte.
— Da, o să-ţi fac cunoştinţă cu ea, zise Harry, gândindu-se repede la o soluţie. O să te dau jos, bine?
Îl eliberă, făcându-l să cadă grămadă pe podea (urechea încă îl durea destul de tare), dar Ron se ridică imediat, zâmbind.
— Trebuie să fie în biroul lui Slughorn, zise Harry pe un ton convingător, îndreptându-se către uşă.
— Dar de ce ar fi acolo? întrebă Ron neliniştit, grăbindu-se a-l ajungă din urmă.
— A, păi face meditaţii la Poţiuni cu el, spuse Harry, inventând pe moment.
— Poate că n-ar fi rău să întreb dacă nu pot face şi eu meditaţii împreună cu ea, nu? zise Ron plin de speranţă.
— Bună idee, spuse Harry.
Lavender aştepta lângă gaura portretului, aşa că planul lui Harry se complică în mod neaşteptat.
— Ai întârziat, Won-Won, zise ea, bosumflându-se. Ţi-am luat un cadou şi…
— Lasă-mă în pace, spuse Ron pe un ton nerăbdător. Harry o să mă prezinte Romildei Vane.
Nu-i mai spuse nimic lui Lavender, ieşind imediat pe gaura portretului. Harry încercă să-i arunce o privire plină de regret lui Lavender, dar poate că păru mai degrabă amuzat, pentru că Lavender arătă şi mai jignită când portretul doamnei grase se trânti în urma lor.
Lui Harry îi fusese puţin teamă că Slughorn ar fi putut coborî la micul dejun, dar acesta deschise uşa de la birou înainte să bată a doua oară, îmbrăcat cu un halat de casă verde de catifea şi o bonetă de noapte din acelaşi material, arătând destul de adormit.
— Harry, bolborosi el. Ce vizită matinală. Sâmbăta dorm de obicei până târziu.
— Domnule profesor, scuzaţi-mă pentru deranj, spuse Harry cât mai încet cu putinţă, în timp ce Ron stătea ca pe ace, încercând să se uite prin cameră dincolo de Slughorn, dar prietenul meu Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de dragoste. Credeţi că aţi putea să-i pregătiţi un antidot? L-aş duce la Madam Pomfrey, dar nu avem voie să avem nici un articol de la „Weasley Bing-Bong” şi ştiţi cum este. O să ne pună tot felul de întrebări.
— Harry, m-aş fi aşteptat să-i fi pregătit tu un remediu cât ai zice peşte, având în vedere că eşti un expert al poţiunilor, nu? întrebă Slughorn.
— Ăă… zise Harry, puţin derutat din cauza lui Ron, care-i dădea ghionturi în coaste, încercând să intre cu forţa în cameră. Ştiţi, domnule, n-am pregătit niciodată un antidot pentru o poţiune de dragoste şi, până aş fi nimerit-o eu, Ron ar fi putut să păţească ceva.
Ron îl ajută, alegând momentul potrivit ca să zică pe un ton plângăreţ:
— Harry, n-o văd… o ascunde cumva de mine?
— Poţiunea asta avea cumva termen de expirare? întrebă Slughorn, cercetându-l acum pe Ron cu un interes profesional. Ştii, pot deveni mai puternice dacă sunt ţinute mai mult la păstrare.
— Asta explică multe, gâfâi Harry, luptându-se de-a dreptul cu Ron pentru a-l împiedica să-l dărâme pe Slughorn. E ziua lui de naştere, domnule profesor, adăugă el pe un ton rugător.
— Of, fie, hai, intraţi, zise Slughorn, înduioşându-se. Am tot ce trebuie aici, în geantă, nu este un antidot complicat…
Ron dădu buzna pe uşa lui Slughorn în biroul supraîncălzit şi aglomerat cu lucruri al acestuia, se împiedică de un scăunel pentru sprijinit picioarele, îşi păstră echilibrul, apucându-l de după gât pe Harry şi-i şopti:
— Spune-mi că nu m-a văzut împiedicându-mă.
— N-a sosit încă, zise Harry, urmărindu-l pe Slughorn cum deschide trusa de poţiuni şi adăugă câte un vârf de cuţit din diverse ingrediente într-o sticluţă.
— Ce bine, spuse Ron. Cum arăt?
— Eşti foarte chipeş, spuse Slughorn pe un ton mieros, dându-i lui Ron un pahar cu un lichid limpede. Hai, bea-l pe tot, e o băutură calmantă, ca să nu te pierzi cu firea când vine, ştii tu.
— Perfect, zise Ron pe un ton nerăbdător, dând paharul pe gât cu zgomot.
Harry şi Slughorn îl urmăriră. Pentru o clipă, Ron le zâmbi larg. Apoi, foarte încet, îi pieri zâmbetul, înlocuit cu o expresie de groază desăvârşită.
— Ţi-ai venit în fire, da? spuse Harry zâmbind, iar Slughorn râse pe înfundate. Vă mulţumesc mult, domnule profesor.
— Cu plăcere, băiete, cu plăcere, zise Slughorn, în timp ce Ron se prăbuşi pe un scaun din apropiere, răvăşit. Are nevoie de un întăritor, continuă Slughorn, îndreptându-se acum către o masă încărcată cu sticle de băutură. Am Berezero, vin, ultima sticlă de mied ţinut în butoi de stejar. Hm… Pe asta aveam de gând să i-o dau lui Dumbledore de Crăciun… mă rog, zise el şi ridică din umeri, nu o să-i lipsească ce n-a avut niciodată! Ce-ar fi s-o deschidem acum şi să-l sărbătorim pe domnul Weasley?
Râse din nou pe înfundate şi Harry izbucni şi el în râs. Era pentru prima dată când era aproape singur cu Slughorn de la prima încercare nereuşită de a obţine adevărata amintire de la el. Poate că, dacă ar fi reuşit să-l binedispună pe Slughorn în continuare… dacă ar fi băut destul de mult mied ţinut în butoi de stejar…
— Poftiţi, zise Slughorn, dându-le lui Harry şi lui Ron câte un pahar cu mied, înainte de a-l ridica pe al său. Ei bine, la mulţi ani, Ralph.
— Ron… şopti Harry.
Însă Ron, care nu părea să asculte cui îi era închinat toastul, dăduse deja pe gât paharul cu mied şi-l înghiţise. Într-o fracţiune de secundă, ceva mai mult decât o clipită, Harry înţelese că se petrecea ceva foarte grav, dar Slughorn păru să nu-şi dea seama.
— … mulţi ani înainte şi…
— Ron!
Ron dăduse drumul paharului; se ridică pe jumătate de pe scaun şi apoi leşină, cuprins de convulsii. Făcu spume la gură şi ochii părură să-i iasă din orbite.
— Domnule profesor! strigă Harry. Faceţi ceva!
Însă Slughorn parcă era paralizat din cauza şocului. Ron se cutremură, sufocându-se şi începând să se învineţească.
— Dar… ce… bolborosi Slughorn.
Harry sări peste o măsuţă şi fugi spre trusa deschisă de poţiuni a lui Slughorn, scoţând câteva borcane şi săculeţe, în timp ce Ron se lupta să respire, cu răsuflarea sa greoaie răsunând în cameră. Atunci o găsi.
Era piatra care arăta ca un rinichi uscat, pe care o luase Slughorn de la el la sfârşitul orei de Poţiuni.
Alergă înapoi la Ron şi-i deschise maxilarul cu forţa, băgându-i bezoarul în gură. Ron se cutremură puternic, rămase dintr-odată cu respiraţia tăiată, perfect nemişcat şi lipsit de vlagă.