— Una peste alta, să înţeleg că n-a fost una dintre cele mai reuşite aniversări ale lui Ron? zise Fred.
Se lăsase seara; aripa spitalului era cufundată în linişte, draperiile erau trase şi lămpile aprinse. Singurul pat ocupat era cel al lui Ron. Harry, Hermione şi Ginny stăteau în jurul lui; aşteptaseră toată ziua la uşa salonului, încercând să zărească ceva de fiecare dată când intra sau ieşea cineva. Madam Pomfrey le dăduse voie să intre abia la opt. Fred şi George veniseră după zece.
— Nu ne-am imaginat că o să-i dăm cadoul în împrejurările astea, spuse George pe un ton sumbru, punând o cutie mare ambalată pe noptiera lui Ron şi luând loc lângă Ginny.
— Da, ne-am imaginat că o să fie conştient, zise Fred.
— Şi noi eram în Hogsmeade, aşteptând să-i facem o surpriză, spuse George.
— Aţi fost în Hogsmeade? întrebă Ginny, ridicându-şi privirea.
— Ne gândeam să cumpărăm magazinul lui Zonko, zise Fred pe un ton posomorât. Să ne extindem în Hogsmeade, ştii, dar la ce bun, dacă voi nu mai aveţi voie să veniţi la sfârşitul săptămânii şi să ne cumpăraţi marfa? Dar să lăsăm asta.
Îşi trase un scaun lângă Harry, uitându-se la chipul palid al lui Ron.
— Harry, cum s-a întâmplat de fapt?
Harry repetă povestea, parcă pentru a suta oară, după ce i-o spusese lui Dumbledore, profesoarei McGonagall, lui Madam Pomfrey, lui Hermione şi lui Ginny.
— … atunci i-am băgat bezoarul pe gât şi a început să respire ceva mai uşor. Slughorn a fugit după ajutor, au apărut McGonagall şi Madam Pomfrey şi l-au adus aici pe Ron. Au zis că o să se facă bine. Madam Pomfrey a zis că trebuie să rămână sub observaţie cam o săptămână. Să ia în continuare Esenţa de rută.
— Pe cinstea mea, mare noroc că te-ai gândit la bezoar, zise George cu o voce joasă.
— Mare noroc că a fost unul în cameră, spuse Harry, pe care îl treceau fiori de fiecare dată când se gândea la ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi reuşit să găsească pietricica.
Hermione îşi trase nasul abia auzit. Fusese deosebit de tăcută toată ziua. După ce venise în fugă şi albă ca varul la Harry, în faţa aripii spitalului, întrebând ce se întâmplase, aproape că nu luase deloc parte la discuţiile interminabile dintre Harry şi Ginny despre cum fusese otrăvit Ron, ci doar stătuse lângă ei, tăcând mâlc şi arătând speriată, până când li se permisese în cele din urmă să intre să-l vadă.
— Mama şi tata ştiu? o întrebă Fred pe Ginny.
— Au fost deja aici, au sosit acum vreo oră. Acum sunt în biroul lui Dumbledore, dar trebuie să se întoarcă repede.
Urmă o pauză, timp în care toţi îl urmăriră pe Ron murmurând ceva în somn.
— Deci otrava a fost în băutură? zise Fred încet.
— Da, spuse Harry numaidecât.
Nu se putea gândi decât la asta şi se bucura că avea ocazia de a discuta din nou despre acest aspect.
— Slughorn a turnat în pahare…
— Crezi că ar fi putut să-i pună ceva în băutură lui Ron fără să vezi?
— Probabil că da, zise Harry. Dar de ce să vrea Slughorn să îl otrăvească pe Ron?
— N-am idee, spuse Fred, încruntându-se. Crezi că s-ar putea să fi încurcat paharele din greşeală? Să fi fost tu ţinta?
— De ce oare să vrea Slughorn să-l otrăvească pe Harry? întrebă Ginny.
— Nu ştiu, zise Fred, dar bănuiesc că există mulţi care ar vrea să-l otrăvească pe Harry, nu? Având în vedere că i se zice „cel ales” şi aşa mai departe.
— Deci crezi că Slughorn este un Devorator al Morţii? spuse Ginny.
— Orice este posibil, zise Fred pe un ton sumbru.
— Ar putea fi sub stăpânirea unui Blestem Imperius, spuse George.
— Sau ar putea fi nevinovat, zise Ginny. Poate că otrava a fost în sticlă şi, în cazul ăsta, ţinta a fost însuşi Slughorn.
— Cine ar vrea să-l omoare pe Slughorn?
— Dumbledore bănuieşte că Lordul Cap-de-Mort a vrut să-l aibă pe Slughorn de partea lui, spuse Harry. Slughorn a stat ascuns un an înainte de a veni la Hogwarts. Şi — se gândi la amintirea pe care Dumbledore nu reuşise încă s-o extragă de la Slughorn — şi poate că acum Cap-de-Mort vrea să-l elimine din calea lui, crezând poate că Slughorn este preţios pentru Dumbledore.
— Dar nu ai spus că intenţionase să-i dea lui Dumbledore sticla aia de Crăciun? îi reaminti Ginny. Aşa că vinovatul ar fi putut la fel de bine să se gândească la Dumbledore.
— Vinovatul nu-l cunoştea foarte bine pe Slughorn, spuse Hermione, vorbind pentru prima dată după ore întregi, cu un glas răguşit, de parcă că ar fi avut o răceală puternică. Oricine l-a cunoscut pe Slughorn ar fi ştiut că era foarte probabil să păstreze pentru sine ceva atât de gustos.
— Her-mai-nii, bolborosi Ron dintr-odată, între ei.
Toţi tăcură, privindu-l îngrijoraţi, dar acesta bâigui fără noimă pentru o clipă şi apoi începu să sforăie. Uşile salonului se deschiseră la perete, făcându-i pe toţi să tresară: Hagrid venea cu paşi mari spre ei, cu părul ud din cauza ploii, cu haina de blană de castor fluturând în urma lui, cu o arbaletă în mână şi lăsând pe podea un şir de urme de noroi de mărimea unor delfini.
— Am fost în pădure toată ziua, gâfâi el. Aragog se simte mai rău. I-am citit. Abia acum am venit la cină şi atunci am aflat de Ron de la doamna profesoară Lăstar. Cum se simte?
— Mai bine, zise Harry. Ni s-a spus că nu este în pericol.
— Nu aveţi voie decât câte şase vizitatori o dată, spuse Madam Pomfrey, ieşind repede din biroul ei.
— Suntem şase cu Hagrid, sublinie George.
— A, da, zise Madam Pomfrey, care se părea că-l pusese la socoteală pe Hagrid ca pe mai multe persoane, din cauza masivităţii sale.
Pentru a-şi ascunde greşeala, se duse imediat să şteargă cu bagheta urmele de. noroi pe care le lăsase uriaşul.
— Nu-mi vine să cred, spuse Hagrid cu o voce răguşită, clătinând din capul mare, pletos şi uitându-se la Ron cu ochii mari. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Uită-te la el. Cine ar putea să vrea să-i facă rău, cine?
— Tocmai despre asta discutam, zise Harry. Nu ştim cine.
— Doar n-o avea cineva pică pe echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor, nu? spuse Hagrid îngrijorat. Mai întâi Katie, acum Ron.
— Nu văd de ce ar vrea cineva să lichideze o echipă de vâjthaţ, zise George.
— Cred că Baston ar fi încercat să-i lichideze pe Viperini, dacă ar fi avut cum să scape basma curată, spuse Fred obiectiv.
— Ei bine, eu nu cred că este vorba de vâjthaţ, dar cred că există o legătură între atacuri, zise Hermione încet.
— Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Fred.
— Păi, în primul rând, amândouă ar fi trebuit să fie fatale şi nu au fost, chit că doar printr-un noroc chior. În al doilea rând, nici otrava şi nici colierul nu par să fi ajuns la persoana care trebuia ucisă. Bineînţeles, adăugă ea pe un ton meditativ, asta îl face şi mai periculos pe vinovat într-o anumită măsură, pentru că se pare că nu-i pasă câţi oameni omoară înainte de a-şi atinge adevărata ţintă.
Înainte să poată răspunde cineva acestei afirmaţii sumbre, se deschiseră din nou uşile, iar domnul şi doamna Weasley intrară grăbiţi în salon. Prima dată când veniseră fuseseră anunţaţi că Ron avea să-şi revină complet şi se liniştiseră la acest gând, acum doamna Weasley îl apucă pe Harry şi-l strânse la piept cu putere.
— Dumbledore ne-a spus cum l-ai salvat dându-i bezoarul, plânse ea. Vai, Harry, nici nu ştiu cum ţi-am putea mulţumi! Ai salvat-o pe Ginny, l-ai salvat pe Arthur… şi acum l-ai salvat pe Ron.
— Nu este cazul să… nu am… îngăimă Harry stingherit.
— Dacă stau să mă gândesc, jumătate din familia noastră trăieşte datorită ţie, zise domnul Weasley cu o voce sugrumată. Ei bine, Harry, tot ce pot spune este că familia Weasley a avut mare noroc că Ron a ales să stea în acelaşi compartiment cu tine în Expresul de Hogwarts.
Lui Harry nu-i veni în minte ce i-ar fi putut răspunde şi aproape că se bucură când Madam Pomfrey le reaminti că nu puteau fi decât şase vizitatori în jurul patului lui Ron; el şi Hermione se ridicară imediat şi Hagrid decise să plece cu ei, lăsându-l pe Ron cu familia.
— E îngrozitor, mormăi Hagrid în barbă, în timp ce cei trei se întoarseră pe hol către scara de marmură. Cu toate noile măsuri de siguranţă, copiii încă sunt atacaţi… Dumbledore e nespus de îngrijorat. Nu prea vorbeşte despre asta, dar îmi dau seama.
— Hagrid, ce bănuieşte? întrebă Hermione pe un ton disperat.
— Are o minte atât de ageră, încât presupun că are o mulţime de bănuieli, spuse Hagrid cu fermitate. Dar nu ştie cine a trimis colierul şi nici cine a otrăvit vinul, pentru că altfel l-ar fi prins deja pe vinovat, nu? Pe mine lucrul care mă îngrijorează, zise Hagrid, coborându-şi vocea şi aruncând o privire peste umăr (Harry se uită în sus, asigurându-se că nu era Peeves prin apropiere), este cât o să mai reziste Hogwarts dacă sunt atacaţi copiii? Se repetă povestea cu Camera Secretelor, nu-i aşa? O să intre lumea în panică, din ce în ce mai mulţi or să-şi retragă copiii de la şcoală şi-n scurt timp consiliul de guvernatori…
Hagrid se întrerupse când stafia unei femei cu părul lung pluti senină pe lângă ei, continuând apoi în şoaptă, cu o voce răguşită:
— … consiliul de guvernatori o să vrea să închidă şcoala pentru totdeauna.
— Chiar aşa? spuse Hermione îngrijorată.
— Priveşte lucrurile şi din punctul lor de vedere, zise Hagrid cu tristeţe. De fapt, când nu a fost riscant să-ţi trimiţi copiii la Hogwarts? Te aş-tepţi că or să aibă loc accidente, fiindcă sunt sute de vrăjitori minori strânşi într-un singur loc, dar tentativa de crimă e cu totul altceva. Nici nu-i ce mirare că Dumbledore e supărat pe Pl…
Hagrid se opri din mers, cu o expresie familiară de vinovăţie pe porţiunea din faţă vizibilă deasupra bărbii negre şi încâlcite.
— Poftim? spuse Harry repede. Dumbledore e supărat pe Plesneală?
— N-am zis că ar fi, spuse Hagrid, deşi privirea panicată îl dădu imediat de gol. Ce târziu s-a făcut, e aproape miezul nopţii, trebuie să…
— Hagrid, de ce e Dumbledore supărat pe Plesneală? întrebă Harry răspicat.
— Ssst! zise Hagrid, părând în acelaşi timp neliniştit şi mânios. Harry, nu mai striga lucruri de genul ăsta, doar nu vrei să-mi pierd slujba? Dar poate că nici nu-ţi pasă de asta acum, că ai renunţat la Grija faţă de Creaturile Ma…
— Nu încerca să mă faci să mă simt vinovat, pentru că n-o să-ţi meargă, spuse Harry apăsat. Ce-a făcut Plesneală?
— Nu ştiu, Harry, nici n-ar fi trebuit să-i aud! Păi, ieşeam din pădure seara trecută şi i-am auzit vorbind… mă rog, certându-se. N-am vrut să atrag atenţia asupra mea, aşa că am pus capul în piept, încercând să nu-i aud, dar aveau… Ei bine, aveau o discuţie aprinsă şi era greu să nu-i aud.
— Şi? insistă Harry, în timp ce Hagrid ce muta neliniştit de pe un picior pe altul.
— Şi… doar l-am auzit pe Plesneală spunându-i lui Dumbledore că era prea încrezător în sine şi că poate că el… Plesneală… nu voia să mai continue aşa…
— Aşa cum?
— Nu ştiu, Harry. Pur şi simplu Plesneală părea să considere că avea prea multe de făcut, asta-i tot. În orice caz, Dumbledore i-a zis verde-n faţă că acceptase s-o facă şi cu asta basta. A fost destul de categoric. Apoi a mai spus ceva despre nişte investigaţii pe care trebuia să le facă Plesneală în privinţa Casei lui, la Viperini. Mă rog, asta nu-i deloc ciudat, adăugă Hagrid repede, când Harry şi Hermione schimbară priviri cu subînţeles. Tuturor şefilor Caselor li s-a cerut să facă cercetări din cauza incidentului cu colierul.
— Da, dar Plesneală e singurul dintre ei cu care se ceartă Dumbledore, nu-i aşa? zise Harry.
— Fii atent — Hagrid îndoi stingherit arbaleta pe care o ţinea; se auzi un zgomot puternic şi aceasta se rupse în două. Ştiu ce părere ai despre Plesneală şi nu vreau să tragi nişte concluzii greşite.
— Atenţie, spuse Hermione succint.
Se întoarseră la timp pentru a vedea umbra lui Argus Filch apărând pe peretele din spatele lor, înainte ca el însuşi să vină de după colţ, cocoşat şi cu maxilarul tremurându-i.
— Oho! zise el cu o voce răguşită. La ora asta ar trebui să fiţi de mult în pat, o să primiţi detenţie!
— Ba nu o să primească, Filch, spuse Hagrid concis. Doar sunt cu mine, nu?
— Şi ce dacă sunt cu tine? întrebă Filch pe un ton muşcător.
— Păi, sunt profesor, Non afurisit ce eşti! zise Hagrid, înflăcărându-se numaidecât.
Filch se înfurie, şuierând răuvoitor, Doamna Norris sosise pe nesimţite şi se gudura în jurul gleznelor subţiri ale lui Filch.
— Mergeţi, le zise Hagrid din colţul gurii.
Nu fu nevoie să le spună de două ori. Harry şi Hermione plecară repede, auzind vocile răspicate ale lui Hagrid şi Filch cum răsunau în urma lor, în timp ce fugeau. Trecură pe lângă Peeves în apropierea cotiturii către Turnul Cercetaşilor, dar acesta se ducea glonţ către sursa ţipetelor, râzând şi strigând fericit:
Doamna Grasă aţipise şi nu-i căzu bine când o treziră, dar se dădu într-o parte morocănoasă, lăsându-i să intre în camera de zi, pe care se bucurară s-o găsească goală şi cufundată în linişte. Se părea că lumea nu aflase încă de Ron; Harry se simţi foarte uşurat. Răspunsese şi aşa la o grămadă de întrebări pe ziua aceea. Hermione îi spuse noapte bună şi plecă spre dormitoarele fetelor. Însă Harry rămase în urmă, aşezându-se lângă şemineu şi uitându-se la cărbunii care erau pe cale să se stingă.
Deci Dumbledore se certase cu Plesneală. În ciuda a tot ce-i spusese lui Harry, în ciuda faptului că insistase că avea încredere absolută în Plesneală, îşi pierduse cumpătul în faţa lui. Nu credea că făcuse totul pentru a-i ancheta pe Viperini… sau poate pentru a ancheta un Viperin anume: pe Reacredinţă?
Oare Dumbledore pretinsese că bănuielile lui Harry erau nefondate pentru că nu dorea ca acesta să facă ceva nechibzuit, să vrea să ia atitudine? Părea plauzibil. Era posibil şi ca Dumbledore s-o fi făcut pentru că dorea ca Harry să se concentreze asupra lecţiilor sau asupra obţinerii acelei amintiri de la Slughorn. Poate că Dumbledore nu considera că era bine să-i împărtăşească unui băiat de doar şaisprezece ani ce bănuia despre colegii săi.
— Potter, ai venit!
Harry sări în picioare alarmat, cu bagheta pregătită de atac. Fusese convins că nu mai era nimeni în camera de zi şi fu luat prin surprindere de silueta mătăhăloasă care se ridică dintr-odată de pe un fotoliu depărtat. Când se uită mai bine, îşi dădu seama că era Cormac McLaggen.
— Te-am aşteptat să te întorci, zise McLaggen, ignorând bagheta din mâna lui Harry. Probabil c-am adormit. Fii atent, am văzut că l-au dus pe Weasley în aripa spitalului azi-dimineaţă. Cred că n-o să poată să joace în meciul de săptămâna viitoare.
Lui Harry îi trebuiră câteva clipe pentru a-şi da seama despre ce vorbea McLaggen.
— A… da… vâjthaţ, spuse el, punându-şi bagheta înapoi la cureaua pantalonilor şi trecându-şi obosit mâna prin păr. Da, s-ar putea să nu joace.
— Păi, atunci o să fiu eu portar, nu-i aşa? zise McLaggen.
— Da, spuse Harry. Da, presupun că da.
Nu găsi nici un argument împotriva acestei idei; în definitiv, McLaggen fusese cel mai bun după Ron, la trial.
— Perfect, zise McLaggen mulţumit. Când sunt antrenamentele?
— Poftim? Ăă… este unul mâine seară.
— Bine. Potter, fii atent, ar trebui să vorbim înainte de asta. Am nişte idei tehnice cu care s-ar putea să fii de acord.
— În ordine, spuse Harry fără entuziasm. Dar o să mi le spui mâine. Acum sunt cam obosit. Mai vorbim…
Vestea că Ron fusese otrăvit se răspândi repede în ziua următoare, dar nu avu un impact la fel de mare ca atacul asupra lui Katie. Se părea că oamenii credeau că ar fi putut fi un accident, pentru că se întâmplase în biroul profesorului de Poţiuni şi pentru că fata nu păţise nimic grav, fiindu-i administrat antidotul imediat. De fapt, majoritatea Cercetaşilor erau mult mai interesaţi de meciul de vâjthaţ contra Astropufilor, care urma să aibă loc în scurt timp, pentru că mulţi voiau să-l vadă pe Zacharias Smith, care era înaintaş în echipa Astropufilor, plătind cu vârf şi-ndesat modul în care comentase meciul de început de sezon contra Viperinilor.
Însă pentru Harry vâjthaţul era mai puţin important ca niciodată; devenea din ce în ce mai obsedat de Draco Reacredinţă. Consulta în continuare „Harta Ştrengarilor” ori de câte ori avea ocazia şi uneori făcea chiar ocoluri pentru a ajunge unde se întâmpla să fie Reacredinţă, însă încă nu-l observase făcând ceva ieşit din comun. În plus, mai erau şi momente inexplicabile, când Reacredinţă pur şi simplu dispărea de pe hartă…
Dar Harry nu avea prea mult timp pentru a reflecta la asta, fiind ocupat cu antrenamentele de vâjthaţ, cu temele şi cu faptul că, oriunde se întorcea, dădea peste Cormac McLaggen şi Lavender Brown.
Îi era greu să decidă care dintre ei era cel mai enervant. McLaggen îi lansa mereu aluzii că ar fi fost un portar titular mai bun decât Ron, asigurându-l pe Harry că acum, după ce avea să-l vadă jucând în mod regulat, avea să ajungă şi el la aceeaşi concluzie; de asemenea, îi critica în mod constant pe ceilalţi jucători şi-i prezenta scheme de joc detaliate, încât la un moment dat Harry fu nevoit să-i reamintească cine era căpitanul echipei.
Între timp, Lavender îl aborda pentru a discuta despre Ron, obosindu-l pe Harry aproape în aceeaşi măsură ca discursurile lui McLaggen despre vâjthaţ. La început, pe Lavender o deranjase foarte tare faptul că nu-i spusese nimeni că Ron era în aripa spitalului. „În definitiv, sunt iubita lui!”. Însă din păcate hotărâse să-l ierte pe Harry pentru această scăpare, dorind să discute cât mai des cu el pentru a analiza sentimentele lui Ron. Asta era o experienţă nespus de neplăcută pentru Harry, una de care s-ar fi lipsit bucuros.
— Ştii, n-ar fi mai bine să vorbeşti cu Ron despre toate astea? o întrebă Harry, după ce Lavender îl supusese unui interogatoriu deosebit de îndelungat, care acoperise totul, de la cuvintele pe care le folosise Ron când vorbise despre roba ei festivă până la a-l întreba pe Harry dacă Ron considera că relaţia dintre el şi Lavender era una „profundă”.
— Păi, aş vorbi, dar, de fiecare dată când mă duc să-l văd, îl găsesc dormind! spuse Lavender irascibilă.
— Serios? zise Harry, surprins, pentru că el îl găsise perfect treaz pe Ron de fiecare dată când îl vizitase în aripa spitalului, arătându-se foarte interesat de cearta dintre Dumbledore şi Plesneală şi având mereu pe vârful limbii noi injurii la adresa lui McLaggen.
— Hermione Granger îl vizitează în continuare? întrebă Lavender din senin.
— Da, aşa cred. Mă rog, sunt prieteni, nu? spuse Harry stingherit.
— Prieteni? Ce glumă bună, spuse Lavender pe un ton dispreţuitor. Nu a vorbit cu el săptămâni întregi după ce am devenit un cuplu! Dar presupun că vrea să se împace cu el acum, că a devenit „interesant” şi aşa mai departe.
— Pentru tine, a fi otrăvit e totuna cu a deveni interesant? întrebă Harry. Ştii, îmi pare rău, trebuie să plec. Mă aşteaptă McLaggen să discutăm despre vâjthaţ, spuse Harry repede şi ţâşni într-o parte, trecând printr-o uşă ascunsă în perete şi fugind pe un hol care era o scurtătură spre clasa de Poţiuni şi unde, din fericire, Lavender nu putea veni după el. Şi nici McLaggen.
În dimineaţa meciului de vâjthaţ contra Astropufilor, Harry trecu prin aripa spitalului, înainte de a se îndrepta spre stadion. Ron era foarte agitat; Madam Pomfrey nu era de acord să-l lase să se ducă să vadă meciul, fiind de părere că ar fi fost prea solicitant pentru el.
— Şi cum joacă McLaggen? îl întrebă el neliniştit pe Harry, părând să nu-şi dea seama că mai pusese aceeaşi întrebare de două ori până atunci.
— Ţi-am zis, spuse Harry răbdător, ar putea fi şi cel mai bun din lume, dar tot nu l-aş păstra în echipă. Le tot spune celorlalţi ce să facă, crede că ar putea juca mai bine decât oricare dintre noi. Abia aştept să scap de el. În legătură cu scăpatul de unii şi alţii, adăugă Harry, ridicându-se şi luându-şi mătura „Fulger”, te rog să nu te mai prefaci că dormi când vine Lavender să te vadă. Şi ea mă scoate din minţi.
— A, făcu Ron sfios. Bine. În ordine.
— Spune-i, dacă nu mai vrei să fii cu ea, spuse Harry.
— Da… păi… nu e chiar aşa uşor, nu? zise Ron şi făcu o pauză. Hermione o să treacă pe aici înainte de meci? adăugă el pe un ton firesc.
— Nu, a plecat deja spre stadion cu Ginny.
— A, spuse Ron destul de posomorât. Bine. Atunci, mult noroc. Sper să-l spulberi pe McLag… adică, pe Smith.
— O să mă străduiesc, zise Harry, punându-şi coada de mătură pe umăr. Ne vedem după meci.
Merse repede pe holurile goale; toţi elevii erau afară, stând deja în tribune sau îndreptându-se către ele. Se uită pe ferestrele pe lângă care trecea în drumul său, încercând să estimeze cât de puternic era vântul care bătea în ele, când un zgomot din faţă îl făcu să ridice privirea şi-l văzu pe Reacredinţă venind spre el, însoţit de două fete care păreau nemulţumite şi supărate.
Reacredinţă se opri brusc când îl observă pe Harry, râse scurt, sec şi merse mai departe.
— Unde te duci? întrebă Harry.
— Vezi să nu-ţi spun, Potter! C-o fi treaba ta, zise Reacredinţă pe un ton batjocoritor. Ai face bine să te grăbeşti, probabil că aşteaptă să vină „căpitanul ales”, „băiatul care a marcat” sau cum ţi-or mai spune mai nou.
Una dintre fete chicoti involuntar. Harry o fixă cu privirea. Fata roşi. Reacredinţă trecu furtunos pe lângă Harry, iar ea şi prietena ei îl urmară cu paşi repezi, dând colţul şi făcându-se nevăzuţi.
Harry rămase ţintuit, urmărindu-i cum dispar. Îl enerva la culme; şi aşa risca să ajungă la meci cu întârziere. Acum Reacredinţă era acolo, furişându-se prin şcoală în timp ce toţi ceilalţi erau plecaţi: era ocazia perfectă pentru ca Harry să descopere ce punea la cale Reacredinţă. Se scurseră câteva secunde în tăcere şi Harry rămase nemişcat, încremenit, privind lung spre locul unde dispăruse Reacredinţă…
— Unde-ai fost? întrebă Ginny, când Harry intră în fugă în vestiar.
Toţi ceilalţi membri ai echipei îşi puseseră echipamentul şi erau pregătiţi; Coote şi Peakes, prinzătorii, erau neliniştiţi şi se loveau cu bâtele de picior.
— M-am întâlnit cu Reacredinţă, îi zise Harry în şoaptă, trăgându-şi roba roşie peste cap.
— Şi?
— Şi am vrut să aflu ce căuta la castel cu două prietene, în timp ce toţi ceilalţi erau aici.
— Dar ce contează asta acum?
— Păi, oricum n-o să pot să aflu, nu? zise Harry, înşfăcând mătura „Fulger” şi aranjându-şi ochelarii cu forţă. Să mergem!
Nu mai spuse nimic altceva, ieşind pe teren cu paşi mari în urale şi huiduieli asurzitoare. Vântul nu era puternic, cerul era acoperit neuniform cu nori şi din când în când se iveau raze de soare orbitoare.
— Condiţii dificile! le spuse McLaggen celorlalţi din echipă, îmbărbătându-i. Coote, Peakes, să nu zburaţi cu soarele în spate, ca să nu vă vadă.
— McLaggen, eu sunt căpitanul, nu le mai da tu instrucţiţuni, zise Harry supărat. Tu du-te lângă stâlpii porţilor!
McLaggen se îndepărtă cu paşi apăsaţi şi atunci Harry se întoarse către Coote şi Peakes.
— Totuşi chiar aveţi grijă să nu zburaţi cu soarele în spate, le zise el nemulţumit.
Dădu mâna cu căpitanul Astropufilor şi, la semnalul lui Madam Hooch, se desprinse de sol, ridicându-se în văzduh mai sus decât ceilalţi din echipa sa şi zburând cu viteză în jurul terenului, în căutarea hoţoaicei. Dacă ar fi reuşit s-o prindă cât mai repede, exista o şansă să se poată întoarce la castel, să ia „Harta Ştrengarilor” şi să afle ce făcea Reacredinţă.
— Balonul este la Smith, din echipa Astropufilor, zise o voce diafană, răsunând peste întregul domeniu. Desigur, el a fost cel care a comentat meciul dinainte şi Ginny Weasley a zburat direct spre el, făcându-l fărâme dinadins, cred eu… cel puţin aşa a părut. Smith a făcut nişte remarci destul de grosolane la adresa Cercetaşilor şi presupun că-i pare rău, acum că joacă împotriva lor… A, uite, a pierdut balonul, i l-a luat Ginny, îmi place de ea, este tare drăguţă.
Harry se uită în jos spre podiumul comentatorului. Ce om întreg la cap ar fi lăsat-o pe Luna Lovegood să comenteze meciul? Dar, chiar şi de la înălţime, părul lung, blond nisipiu, era de neconfundat, ca de altfel şi colierul cu dopuri de Berezero. Profesoara McGonagall stătea lângă Luna, părând puţin tulburată, de parcă nu ar fi fost întru totul convinsă că făcuse alegerea cea mai potrivită.
— … dar acum i-a luat balonul jucătorul acela mare de la Astropufi, nu mai ţin minte cum îl cheamă, parcă Bibble… nu, Buggins…
— Îl cheamă Cadwallader! zise profesoara McGonagall răspicat de lângă Luna, iar mulţimea râse.
Harry se uită în jur după hoţoaică; nu era nici urmă de ea. Cadwallader dădu un gol câteva clipe mai târziu. McLaggen strigase la Ginny, criticând-o pentru că pierduse posesia balonului, şi din cauza asta nu observase mingea mare şi roşie care îi vâjâi pe lângă ureche.
— McLaggen, vrei să fii atent la ce ai tu de făcut şi să-i laşi în pace pe ceilalţi! strigă Harry, întorcându-se cu faţa către portarul său.
— Nici tu nu eşti un exemplu tocmai vrednic de urmat! strigă McLaggen la rândul lui, roşu la faţă şi mânios.
— Şi acum Harry Potter se ceartă cu portarul său, spuse Luna cu seninătate, în timp ce Astropufii şi Viperinii din mulţimea de mai jos aplaudară şi râseră ironic. Nu cred că asta o să-l ajute să găsească hoţoaica, dar poate că este un şiretlic iscusit.
Harry se întoarse cu spatele la el, blestemând furios şi începu să dea iar ocol terenului, scrutând văzduhul în căutarea unei mingiuţe aurii înaripate.
Ginny şi Demelza marcară fiecare câte un gol, dându-le un prilej de bucurie suporterilor îmbrăcaţi în roşu şi auriu. Apoi Cadwallader marcă din nou, egalând scorul, însă Luna nu părea să fi observat; se părea că lucrurile neimportante, cum era scorul, nu prezentau absolut nici un interes pentru ea, care tot încerca să atragă atenţia mulţimii asupra unor elemente ca norii cu forme speciale şi posibilitatea ca Zacharias Smith, care nu reuşise să păstreze în posesie balonul mai mult de un minut, să sufere de o boală numită „şablonul învinsului”.
— Şaptezeci la patruzeci pentru Astropufi! răcni profesoara McGonagall în megafonul Lunei.
— Serios, deja? spuse Luna derutată. A, uite! Portarul Cercetaşilor i-a luat bâta unuia dintre prinzători.
Harry se întoarse brusc în aer. Într-adevăr, McLaggen îi luase cu forţa bâta lui Peakes, din motive numai de el ştiute, şi părea să îi arate cum se loveşte un balon-ghiulea ţintindu-l pe Cadwallader care venea spre ei.
— Vrei să-i dai bâta înapoi şi să te întorci la porţi? tună Harry, ducându-se glonţ spre McLaggen exact când acesta îşi luă avânt să lovească balonul-ghiulea şi-l nimeri din greşală pe Harry.
Simţi o durere înfiorătoare, leşinătoare… văzu o străfulgerare… ţipete îndepărtate… şi senzaţia căderii printr-un tunel nesfârşit…
Apoi Harry se trezi întins într-un pat nespus de cald şi confortabil, uitându-se în sus la o lampă care arunca un cerc de lumină aurie pe tavanul întunecat. Îşi ridică puţin capul ameţit. În stânga lui era o persoană cunoscută, pistruiată şi cu părul roşcat.
— Drăguţ din partea ta c-ai trecut pe aici, zise Ron, zâmbind.
Harry clipi şi se uită în jur. Bineînţeles, se afla în aripa spitalului. Cerul era violet, cu urme de roşu. Meciul trebuia să se fi terminat cu ore în urmă. Nu mai exista nici o şansă să-l încolţească pe Reacredinţă. Lui Harry i se părea că avea capul deosebit de greu; ridică mâna şi simţi la pipăit un turban rigid de bandaje.
— Ce s-a întâmplat?
— Ţi-ai spart capul, spuse Madam Pomfrey, venind repede şi făcându-l să se întindă la loc pe perne. Nu te îngrijora, te-am vindecat imediat, dar te ţin sub observaţie în noaptea asta. Trebuie să te menajezi timp de câteva ore.
— Nu vreau să stau aici peste noapte, zise Harry supărat, ridicându-se în capul oaselor şi dând la o parte pătura. Vreau să-l găsesc pe McLaggen şi să-l omor.
— Mă tem că atunci nu te-ai mai menaja, spuse Madam Pomfrey, împingându-l înapoi pe pat şi ridicându-şi bagheta într-un mod prevenitor. Potter, o să rămâi aici până o să te externez, dacă nu vrei să-l chem pe domnul director.
Se întoarse în biroul ei cu paşi repezi, iar Harry se lăsă pe spate pe perne, negru de supărare.
— Ştii cumva cu cât am pierdut? îl întrebă pe Ron printre dinţi.
— Păi, da, zise Ron cu părere de rău. Scorul final a fost trei sute douăzeci la şaizeci.
— Minunat, spuse Harry cu sălbăticie. De-a dreptul minunat! Stai să pun mâna pe McLaggen…
— N-ar fi o idee bună să pui mâna pe el, e cât un trol, spuse Ron în mod obiectiv. Eu, unul, nu cred că i-ar strica să aruncăm blestemul ăla cu unghiile de la picioare asupra lui, cel inventat de prinţ. În orice caz, s-ar putea ca ceilalţi membri ai echipei să îl facă fărâme înainte să ieşi tu de aici — sunt tare supăraţi.
În vocea lui Ron se simţi o nuanţă de bucurie ascunsă fără succes; Harry îşi dădea seama că Ron era de-a dreptul încântat că McLaggen făcuse o asemenea greşeală. Harry stătea întins, uitându-se la pata luminoasă de pe tavan, fără să sufere de pe urma unei dureri definite, ci simţindu-şi capul oarecum fragil dedesubtul rândurilor de bandaje.
— Am auzit de aici comentariul meciului, zise Ron, cu vocea voalată acum din cauza râsului. Sper ca Luna să comenteze toate meciurile de acum înainte. „Şablonul învinsului”…
Dar Harry era încă prea supărat pentru a sesiza partea amuzantă a situaţiei şi Ron încetă să mai râdă după o vreme.
— Ginny a venit să te vadă în timp ce îţi pierduseşi cunoştinţa, zise el după o pauză îndelungată, şi imaginaţia lui Harry se puse în mişcare la capacitate maximă, construind repede o scenă în care Ginny plângea deasupra trupului său inert, mărturisind afecţiunea profundă pe care i-o purta, în timp ce Ron le dădea binecuvântarea. Zicea că ai ajuns chiar în ultima clipă la meci. Cum aşa? Doar ai plecat destul de devreme.
— A, spuse Harry, năruindu-i-se scena din minte. Da, păi, l-am văzut pe Reacredinţă furişându-se cu două fete care nu păreau să vrea să fie cu el, şi este a doua oară când a avut grijă să nu meargă la stadionul de vâjthaţ alături de toţi ceilalţi. A lipsit şi de la ultimul meci, ţii minte? zise Harry, oftând. Acum îmi pare rău că nu m-am dus după el; meciul a fost un fiasco.
— Nu fi prost, spuse Ron pe un ton tăios. Nu aveai cum să lipseşti de la un meci doar ca să-l urmăreşti pe Reacredinţă. Eşti căpitan!
— Vreau să ştiu ce pune la cale, zise Harry. Şi să nu-mi spui că este doar în închipuirea mea; nu după ce l-am auzit vorbind cu Plesneală.
— N-am zis niciodată că ar fi doar în închipuirea ta, spuse Ron, sprijinindu-se într-un cot şi încruntându-se la Harry, dar nu e o regulă să existe o singură persoană care să pună ceva la cale în castel, şi nu mai multe în acelaşi timp! Harry, Reacredinţă a ajuns un fel de obsesie pentru tine. Adică chiar te gândeşti că ai fi putut lipsi de la un meci doar ca să-l urmăreşti.
— Vreau să-l prind în flagrant! zise Harry frustrat. Serios, unde se du-ce când dispare de pe hartă?
— Nu ştiu… în Hogsmeade? sugeră Ron, căscând.
— Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre culoarele secrete de pe hartă. Şi oricum, acum trebuie să fie păzite, nu?
— Păi, atunci n-am idee, spuse Ron.
Amândoi tăcură. Harry se uită fix la cercul de lumină din jurul lămpii de deasupra lui, gândindu-se. Şi-ar fi dorit să fie la fel de influent ca Rufus Scrimgeour, ca să poată trimite pe cineva să-l spioneze pe Reacredinţă, dar din păcate Harry nu avea în subordine un întreg oficiu de Aurori. Pentru o clipă îi trecu prin minte să încerce să facă ceva cu membrii AD, dar problema absenţei de la cursuri ar fi rămas valabilă; în definitiv, cei mai mulţi dintre ei încă aveau un program foarte încărcat.
Se auzi un sforăit jos, ca un mormăit, dinspre patul lui Ron. După un timp, Madam Pomfrey ieşi din biroul ei, de data asta îmbrăcată cu un halat de casă gros. Lui Harry îi era cel mai uşor să pretindă că dormea; se întoarse pe o parte şi ascultă cum toate draperiile se traseră singure când Madam Pomfrey îşi mişcă bagheta. Reglă lămpile la puterea minimă şi se duse înapoi în birou, Harry auzi uşa închizându-se în urma ei, ceea ce îi dădu de înţeles că se ducea să se culce.
Era a treia oară când fusese adus în aripa spitalului din cauza unui accident de vâjthaţ, medită Harry în întuneric. Data trecută căzuse de pe mătură din cauza prezenţei Dementorilor în jurul terenului, iar cu două dăţi în urmă, profesorul Lockhart, un om de-a dreptul incapabil, îi eliminase toate oasele din braţ. Aceasta fusese de departe experienţa cea mai dureroasă. Îşi aminti agonia nopţii când fi crescuseră la loc toate oasele din braţ, iar durerea nu se ameliorase deloc cu ocazia apariţiei unui vizitator neaşteptat în toiul…
Harry se ridică dintr-odată în capul oaselor. Inima îi bătea cu putere şi turbanul de bandaje i se deranjase. În sfârşit, găsise soluţia: avea totuşi cum să pună pe cineva să-l urmărească pe Reacredinţă. Cum putuse să uite, cum de nu-i trecuse prin minte mai devreme?
Dar întrebarea era: cum să-l cheme? Ce trebuia să facă?
Harry vorbi pe întuneric încet şi pe un ton nesigur.
— Kreacher?
Se auzi o pocnitură foarte puternică şi în cameră răsunară chiţăieli şi zgomote specifice unei încăierări. Ron se trezi cu un ţipăt scurt.
— Ce s-a…?
Harry îşi îndreptă repede bagheta către uşa de la biroul lui Madam Pomfrey, murmurând „Muffliato!”, pentru ca aceasta să nu dea buzna în salon. Apoi se duse în patru labe până la capătul patului, pentru a vedea mai bine ce se petrecea.
Doi spiriduşi de casă se rostogoleau pe podea chiar în mijlocul camerei. Unul dintre ei era îmbrăcat cu un pulover maro intrat la apă şi purta mai multe căciuli de lână, celălalt îşi legase o cârpă veche şi murdară în jurul bazinului. Apoi se auzi încă o pocnitură răsunătoare şi strigoiul Peeves apăru plutind în aer, pe deasupra spiriduşilor care se luptau pe podea.
— Hei, smintitule, să ştii că urmăream lupta! îi zise el lui Harry indignat, indicând încăierarea de sub el, înainte de a începe să râdă cu poftă, zgomotos. Uite-le pe fiinţele astea micuţe, cum se bat cu mânuţele, muşcând de zor, lovind cu spor.
— Kreacher să nu-l insulte pe Harry Potter de faţă cu Dobby niciodată, altfel Dobby însuşi o să-l oblige pe Kreacher să-şi ţină gura! strigă Dobby cu o voce piţigăiată.
— … pocnind de zor, zgâriind cu spor! strigă Peeves încântat, aruncând acum cu bucăţi de cretă în spiriduşi, pentru a-i întărâta şi mai tare. Luptându-se de zor!
— Kreacher spune orice vrea despre stăpânul lui, da, da, un stăpân afurisit, care are prieteni Sânge-Mâli, vai, ce ar spune stăpâna bietului Kreacher…?
Nu aflară exact ce ar fi spus stăpâna lui Kreacher, pentru că în clipa aceea Dobby îi dădu un pumn în gură lui Kreacher cu pumnişorul său noduros, scoţându-i jumătate din dinţi. Harry şi Ron săriră amândoi din pat, despărţindu-i cu forţa pe spiriduşi, deşi aceştia încercară în continuare să se ovească între ei cu mâinile şi cu picioarele, aţâţaţi de Peeves, care zbura în jurul lămpii ţipând: „Bagă-i degetul în ochişor, trage-l de urechi cu spor.”
Harry îşi aţinti bagheta spre Peeves şi zise: „Langlock!”. Peeves se apucă de gât, înghiţi în sec şi apoi ieşi în zbor din cameră, făcând gesturi necuviincioase, însă fără să poată spune un cuvânt, din cauza faptului că tocmai i se lipise limba de cerul gurii.
— Bravo, spuse Ron în semn de apreciere, ridicându-l de la podea pe Dobby, care dădea neobosit din mâini şi din picioare, străduindu-se să-l atingă pe Kreacher. A fost un alt blestem minor al prinţului, nu-i aşa?
— Aşa e, zise Harry, răsucind un braţ uscăţiv al lui Kreacher într-un seminelson. Acum… Vă interzic să vă mai luptaţi între voi! Kreacher, nu ai voie să te lupţi cu Dobby. Dobby, ştiu că nu am dreptul să-ţi dau ordine.
— Dobby este un spiriduş de casă liber şi poate asculta de cine vrea el. Dobby va face orice îi spune Harry Potter! spuse Dobby, cu lacrimile şiroindu-i pe chipul mic şi ridat şi picurându-i pe pulover.
— În ordine, zise Harry, iar apoi el şi Ron le dădură amândoi drumul spiriduşilor, care căzură pe podea, dar nu se mai luptară între ei.
— Stăpâne, m-ai chemat? spuse Kreacher cu o voce răguşită, făcând o plecăciune joasă şi în acelaşi timp aruncându-i lui Harry o privire grăitoare, care sugera că-i dorea să moară în chinuri groaznice.
— Da, te-am chemat, zise Harry, uitându-se repede la uşa de la biroul lui Madam Pomfrey, pentru a se asigura că vraja „Muffliato” funcţiona în continuare, şi văzând că nu era nimic care să indice că ar fi auzit hărmălaia. Vreau să-ţi dau o sarcină.
— Kreacher face orice îi spune stăpânul, spuse Kreacher, aplecându-se atât de mult încât aproape că îşi atingea cu buzele degetele noduroase de la picioare. Kreacher nu are de ales, dar lui Kreacher îi este ruşine să aibă un asemenea stăpân, da, da.
— Harry Potter, o îndeplineşte Dobby! chiţăi Dobby, având încă ochii cât mingile de tenis inundaţi cu lacrimi. Dobby ar fi onorat să-l ajute pe Harry Potter!
— Dacă stau să mă gândesc, ar fi bine să fiţi doi, zise Harry. Fiţi a-tenţi, vreau să-l spionaţi pe Draco Reacredinţă.
Ignorând privirea de uimire amestecată cu exasperare de pe chipul lui Ron, Harry adăugă:
— Vreau să ştiu unde se duce, cu cine se întâlneşte şi ce face. Vreau să-l urmăriţi zi şi noapte.
— Da, Harry Potter! spuse Dobby numaidecât, cu ochii bulbucaţi strălucindu-i de bucurie. Şi dacă Dobby eşuează, Dobby se aruncă din cel mai înalt turn, Harry Potter!
— N-o să fie cazul să faci aşa ceva, zise Harry repede.
— Stăpânul vrea să-l urmăresc pe cel mai tânăr membru al familiei Reacredinţă? spuse Kreacher cu o voce dogită. Stăpânul vrea să-l spionez pe nepotul cu sânge pur al fostei mele stăpâne?
— Întocmai, zise Harry, anticipând un mare pericol şi hotărându-se să-l curme fără întârziere. Şi îţi este interzis să-l previi, să-i dai de înţeles ce pui la cale, să vorbeşti cu el, să-i scrii mesaje sau… sau să-l contactezi în vreun fel. Ai înţeles?
I se păru că spiriduşul se chinuia să găsească o portiţă în şirul de indicaţii pe care tocmai le primise şi aşteptă. Spre încântarea lui Harry, Kreacher făcu din nou o plecăciune joasă câteva clipe mai târziu şi zise plin de ură:
— Stăpânul se gândeşte la toate şi Kreacher trebuie să-l asculte, chiar dacă Kreacher ar prefera de o mie de ori să-l servească pe băiatul Reacredinţă, da, da…
— Atunci, aşa rămâne, spuse Harry. Vreau să-mi daţi raportul în mod regulat, dar aveţi grijă să nu apăreţi când sunt cu alţii. Însă e în ordine dacă sunt cu Ron şi Hermione. Şi să nu spuneţi nimănui ce faceţi. Să staţi lipiţi de Reacredinţă ca timbrul de scrisoare.