Harry şi Ron părăsiră aripa spitalului luni dimineaţă la prima oră, bucurându-se de o sănătate înfloritoare, datorită îngrijirii lui Madam Pomfrey, şi putând acum să culeagă roadele faptului că îşi pierduseră cunoştinţa şi fuseseră otrăviţi. Rezultatul cel mai plăcut fu acela că Hermione se împăcase cu Ron. Hermione chiar coborî împreună cu ei la micul dejun, dându-le vestea că Ginny se certase cu Dean. Fiinţa adormită din pieptul lui Harry îşi ridică dintr-odată capul, adulmecând aerul plin de speranţă.
— Din ce cauză s-au certat? întrebă el, încercând să aibă un ton firesc în timp ce ajunseră pe un hol de la etajul şapte unde nu mai era nimeni, în afară de o fetiţă foarte micuţă care privea o tapiserie cu troli îmbrăcaţi în costume de balerine.
Aceasta păru îngrozită când îi văzu apropiindu-se pe cei trei din anul şase şi scăpă pe jos balanţa grea de alamă pe care o ţinea.
— Nu-ţi face griji! zise Hermione, binevoitoare, grăbindu-se s-o ajute. Uite.
Atinse cu bagheta balanţa stricată, zicând: „Reparo!”.
Fetiţa nu-i mulţumi, ci rămase ţintuită acolo când trecură pe lângă ea, privindu-i până dispărură din câmpul ei vizual. Ron îi aruncă o privire peste umăr.
— Jur că sunt din ce în ce mai mici, spuse el.
— Să trecem peste asta, zise Harry, puţin nerăbdător. Din ce cauză s-au certat Ginny şi Dean, Hermione?
— A, Dean a râs de faptul că McLaggen a trimis balonul-ghiulea spre tine, spuse Hermione.
— Trebuie să fi fost destul de amuzant, spuse Ron rezonabil.
— N-a fost deloc amuzant! zise Hermione cu patimă. A fost îngrozitor şi, dacă nu l-ar fi prins Coote şi Peakes, Harry ar fi putut fi foarte grav rănit!
— Da, se poate, dar nu era cazul ca Ginny şi Dean să se despartă din cauza asta, spuse Harry, încercând în continuare să vorbească pe un ton firesc. Sau sunt încă împreună?
— Da, sunt încă împreună. Dar de ce eşti atât de interesat de ei? întrebă Hermione, aruncându-i lui Harry o privire cercetătoare.
— Pur şi simplu nu vreau să mi se dezbine iar echipa de vâjthaţ! zise el repede, dar Hermione continuă să pară suspicioasă şi Harry fu deosebit de uşurat când cineva strigă din spatele lor: „Harry!”, oferindu-i ocazia de a se întoarce cu spatele la Hermione.
— A, bună, Luna.
— Te-am căutat în aripa spitalului, zise Luna, cotrobăind în ghiozdan. Dar mi-au zis că ai plecat…
Îl puse pe Ron să ţină un fel de ceapă verde, o mânătarcă mare, pătată, şi o cantitate considerabilă de ceva care semăna cu un nisip pentru pisici, scoţând în cele din urmă un sul de pergament destul de ponosit, pe care i-l dădu lui Harry.
— … mi s-a spus să ţi-l dau.
Era un sul mic de pergament şi Harry îşi dădu seama imediat că era o nouă invitaţie la o lecţie cu Dumbledore.
— În seara asta, le zise el lui Ron şi lui Hermione după ce-l desfăşură.
— Felicitări pentru comentariul de la ultimul meci! îi spuse Ron Lunei când îi dădu înapoi ceapa verde, mânătarca şi nisipul pentru pisici.
Luna schiţă un zâmbet.
— Mă iei peste picior, nu? zise ea. Toţi mi-au spus că a fost groaznic.
— Nu, vorbesc serios, spuse Ron cu sinceritate. Nu ţin minte vreun alt comentariu care să-mi fi plăcut mai mult! Apropo, ce-i asta? adăugă el, ridicând obiectul ca o ceapă la nivelul ochilor.
— A, este o Rădăcină Rotunjoară, zise ea, îndesând pumnul de nisip pentru pisici şi mânătarca înapoi în ghiozdan. Poţi s-o păstrezi dacă vrei, am mai multe. Sunt deosebit de eficienţe pentru alungarea Plinuţelor Hămesite.
Luna plecă, lăsându-l în urmă pe Ron, care râdea pe înfundate şi ţinea în mână Rădăcina Rotunjoară.
— Ştiţi ceva, chiar am început s-o simpatizez pe Luna, spuse el, când porniră din nou către Marea Sală. Ştiu că nu-i cu minţile acasă, dar în cazul ei nu-i ceva de rău…
Se întrerupse foarte brusc. Lavender Brown stătea la capătul scării de marmură, neagră de supărare.
— Bună, zise Ron neliniştit.
— Hai, îi şopti Harry lui Hermione şi cei doi merseră repede mai departe, auzind-o însă pe Lavender cum întreabă:
— De ce nu mi-ai spus că aveau să te externeze azi? Şi de ce era şi ea cu tine?
Ron părea posomorât şi iritat când apăru la micul dejun o jumătate de oră mai târziu şi, deşi stătea lângă Lavender, Harry nu-i văzu schimbând o vorbă tot timpul cât fură împreună. Hermione se purta de parcă nu şi-ar fi dat seama de nimic din toate acestea, dar Harry o zări zâmbind cu superioritate de câteva ori, aparent fără motiv. Toată ziua aceea păru să fie deosebit de bine dispusă, iar seara, când erau în camera de zi, chiar fu de acord să verifice (cu alte cuvinte, să termine de scris) eseul pentru Ierbologie al lui Harry, după ce refuzase categoric să o facă până atunci, ştiind că după aceea Harry avea să-i dea eseurile lui Ron să le copieze de la el.
— Mulţumesc mult, Hermione, zise Harry, bătând-o grăbit pe umăr, în timp ce se uită la ceas şi văzu că era aproape opt. Ştii, trebuie să mă grăbesc, altfel o să întârzii la lecţia cu Dumbledore.
Hermione nu răspunse, ci doar tăie unele dintre propoziţiile mai nereuşite, arătând puţin obosită. Harry ieşi repede pe gaura portretului zâmbind şi porni către biroul directorului. Garguiul se dădu la o parte când Harry rosti „Eclere caramelizate”, iar băiatul urcă scara în spirală câte două trepte odată, ciocănind la uşă exact când ceasul din birou anunţă ora opt.
— Intră, strigă Dumbledore, dar în timp ce Harry întinse mâna spre uşă, cineva o deschise cu putere din interior, iar în prag apăru profesoara Trelawney.
— Aha! strigă ea, arătându-l cu degetul pe Harry într-un mod teatral şi privindu-l prin lentilele cu dioptrii mari. Deci ăsta e motivul pentru care mă dai afară fără jenă din biroul tău, Dumbledore!
— Draga mea Sybill, spuse Dumbledore cu o voce puţin exasperată, nici nu încape vorbă să te dau vreodată afară fără jenă de undeva, dar Harry are programare şi, sincer, nu cred că mai avem altceva să ne spunem.
— Fie, zise profesoara Trelawney pe un ton foarte jignit. Asta este, dacă nu vrei să alungi gloaba uzurpatoare. Poate c-o să găsesc o şcoală unde abilităţile mele or să fie apreciate cum se cuvine.
Trecu furtunos pe lângă Harry şi dispăru, coborând scara în spirală; o auziră poticnindu-se pe la jumătate şi Harry bănui că se împiedicase din cauza unuia dintre şalurile ei lungi.
— Harry, te rog să închizi uşa şi să iei loc, zise Dumbledore, destul de obosit.
Harry făcu aşa cum i se spusese, aşezându-se pe scaunul pe care stătea de obicei în faţa biroului lui Dumbledore şi observând că Pensivul se afla şi de data asta între ei, alături de el fiind alte două sticluţe de cristal pline cu amintiri învolburate.
— Doamna profesoară Trelawney tot nu s-a împăcat cu ideea că Firenze este profesor? întrebă Harry.
— Nu, zise Dumbledore. Prezicerile despre Viitor se dovedesc mult mai problematice decât mi-aş fi imaginat, dat fiind că eu nu am studiat niciodată această materie. Nu-i pot cere lui Firenze să se întoarcă în Pădure, unde acum este văzut ca un paria, şi nici nu pot să-i cer să plece lui Sybill Trelawney. Între noi fie vorba, nu are idee ce pericole o aşteaptă în afara castelului. Vezi tu, ea nu ştie — şi cred că ar fi o greşeală să i se spună — că ea a făcut profeţia despre tine şi Cap-de-Mort.
Dumbledore oftă adânc, apoi zise:
— Dar să lăsăm la o parte problemele pe care le am cu colegii mei. Avem lucruri mult mai importante de discutat. În primul rând, ai reuşit să îndeplineşti sarcina pe care ţi-am dat-o data trecută?
— A, spuse Harry, luat prin surprindere.
Ocupat cu lecţiile de Apariţie, vâjthaţul, otrăvirea lui Ron, accidentul în urma căruia îşi spărsese capul şi dorinţa arzătoare de a afla ce punea la cale Draco Reacredinţă, aproape că uitase de amintirea pe care Dumbledore îl rugase s-o obţină de la profesorul Slughorn.
— Păi, ştiţi, l-am întrebat pe domnul profesor Slughorn despre asta la sfârşitul unui curs de Poţiuni, dar… ăă… n-a vrut să-mi spună nimic.
Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe.
— Am înţeles, zise Dumbledore în cele din urmă, privindu-l pe Harry peste ochelarii în formă de semilună şi, aşa cum se întâmpla de obicei, Harry se simţi ca şi cum ar fi fost examinat cu un aparat cu raze X. Şi consideri că ţi-ai dat toată silinţa în acest sens? Că ţi-ai pus în practică toată ingeniozitatea remarcabilă pe care o posezi? Că ai sondat toate adâncimile şireteniei în încercarea de a obţine această amintire?
— Păi, trase Harry de timp, neştiind ce să spună.
Singura sa tentativă de a căpăta amintirea i se păru dintr-o dată stânjenitor de simplistă.
— Păi… în ziua când Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de dragoste, l-am dus la domnul profesor Slughorn. M-am gândit că, dacă aş fi reuşit să-l binedispun pe domnul profesor Slughorn…
— Şi a funcţionat? întrebă Dumbledore.
— Păi, nu, domnule, pentru că Ron a fost otrăvit…
— … fireşte, asta te-a făcut să uiţi cu desăvârşire de încercarea de a obţine amintirea. Nici nu mă aşteptam să fie altfel, când viaţa prietenului tău era în primejdie. Însă, după ce s-a dovedit că domnul Weasley urma să îşi revină complet, am sperat că aveai să te concentrezi din nou asupra sarcinii pe care ţi-am dat-o. Credeam că te-am făcut să înţelegi cât de importantă este amintirea asta. În mod sigur, am făcut totul pentru a te convinge că este cea mai crucială informaţie dintre toate şi că n-o să facem altceva decât să ne pierdem timpul dacă n-o s-o dobândim.
Harry fu cuprins de un val fierbinte şi usturător de ruşine, care porni din creştet şi i se răspândi apoi în tot corpul. Dumbledore nu ridicase vocea, nici nu părea supărat, dar Harry ar fi preferat să ţipe la el şi dezamăgirea glacială era cel mai greu de suportat.
— Domnule, zise el, puţin disperat, nu este vorba că nu mi-a păsat sau altceva de genul ăsta, pur şi simplu am avut alte… alte…
— Preocupări, încheie Dumbledore propoziţia în locul lui. Am înţeles.
Urmă iar un moment de tăcere desăvârşită — tăcerea cu nuanţa cea mai pronunţată de disconfort care se lăsase vreodată între el şi Dumbledore; ea păru să nu se mai termine, fiind punctată doar de scurte accese de sforăit ale portretului lui Armando Dippet de deasupra capului lui Dumbledore. Harry avu senzaţia ciudată că devenise mai mic, ca şi cum ar fi scăzut în înălţime de când intrase în cameră.
Când nu mai putu să suporte, zise:
— Domnule profesor Dumbledore, vă rog frumos să mă scuzaţi. Ar fi trebuit să fi făcut mai mult. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu mi-aţi fi cerut s-o fac dacă n-ar fi fost ceva cu adevărat important.
— Îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte, Harry, spuse Dumbledore încet. Atunci îndrăznesc să sper că de acum înainte o să dai o mai mare importanţă acestei chestiuni? Dacă nu dobândim amintirea aceea, nu mai are sens să ne întâlnim astfel.
— O să reuşesc, domnule. O să obţin amintirea, spuse Harry cu sinceritate.
— Atunci nu mai vorbim despre asta deocamdată, zise Dumbledore pe un ton mai binevoitor, ci o să reluăm povestea noastră de unde am rămas. Mai ţii minte unde am rămas?
— Da, domnule, spuse Harry repede. Cap-de-Mort tocmai îşi omorâse tatăl şi bunicii, făcând în aşa fel încât să pară că vinovatul fusese unchiul său, Morfin. Apoi s-a întors la Hogwarts şi l-a întrebat… l-a întrebat pe domnul profesor Slughorn de Horcruxuri, murmură el ruşinat.
— Foarte bine, zise Dumbledore. Acum sper să-ţi aminteşti şi ce ţi-am spus chiar la începutul seriei noastre de întâlniri, şi anume că o să pătrundem în dimensiunea umplerii spaţiilor goale şi speculaţiilor, ţii minte?
— Da, domnule.
— Sper să fii de acord cu mine când spun că până acum ţi-am arătat dovezi palpabile cât se poate de grăitoare ale deducţiilor pe care le-am făcut în privinţa vieţii pe care a dus-o Cap-de-Mort până la şaptesprezece ani.
Harry încuviinţă din cap.
— Dar acum, Harry, zise Dumbledore, acum situaţia a devenit mai incertă şi mai ciudată. Dacă a fost greu să găsesc dovezi despre copilăria lui Cruplud, mi-a fost aproape imposibil să găsesc oameni pregătiţi să-şi aducă aminte de Cap-de-Mort la vârsta maturităţii. De fapt, mă îndoiesc că mai există cineva pe lume, în afară de el însuşi, care ne-ar putea descrie pe-ndelete viaţa lui după ce a plecat de la Hogwarts. Mai am totuşi două amintiri pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc.
Dumbledore indică cele două sticluţe de cristal care scânteiau lângă Pensiv.
— După aceea o să fiu foarte mulţumit dacă o să-mi spui ce părere ai în privinţa gradului de probabilitate a concluziilor la care am ajuns.
Gândul că Dumbledore punea atât de mare preţ pe părerea lui îl făcu pe Harry să se simtă şi mai ruşinat de faptul că nu reuşise să îndeplinească sarcina de a obţine amintirea despre Horcruxuri. Se mişcă în scaun, cuprins de vinovăţie, în timp ce Dumbledore ridică prima dintre sticluţe, ţinând-o în dreptul luminii şi cercetând-o.
— Sper că nu te-ai plictisit de explorarea amintirilor altor oameni, pentru că acestea două sunt unele foarte bizare, zise el. Prima îi aparţine unui spiriduş de casă foarte în vârstă, bătrâna Hokey. Dar înainte de a vedea la ce a asistat ea, trebuie să-ţi povestesc repede cum a plecat Lordul Cap-de-Mort de la Hogwarts. Aşa cum poate că bănuiai, a ajuns în anul şapte de studiu obţinând note maxime la toate examenele. Toţi colegii lui alegeau ce cariere să urmeze după plecarea de la Hogwarts. Aproape toată lumea se aştepta la lucruri spectaculoase de la Tom Cruplud, care era Perfect, Premiantul Şcolii şi câştigătorul Premiului Special pentru servicii aduse şcolii. Ştiu că mai mulţi profesori, printre care şi domnul profesor Slughorn, i-au sugerat să se angajeze la Ministerul Magiei, oferindu-se să-i programeze întâlniri şi să-l pună în legătură cu diverşi oameni influenţi. Cap-de-Mort a refuzat toate ofertele. Următorul lucru pe care profesorii l-au auzit despre el a fost că lucra la „Borgin şi Burke”.
— La „Borgin şi Burke”? întrebă Harry, uluit.
— La „Borgin şi Burke”, repetă Dumbledore cu o voce calmă. Cred că o să-ţi dai seama ce-l făcea să lucreze acolo după ce-o să pătrundem în amintirea lui Hokey. Dar asta n-a fost prima slujbă la care s-a gândit Cap-de-Mort. La vremea aceea, a fost un secret. Eu am fost unul dintre puţinii căruia i l-a împărtăşit directorul de atunci… dar Cap-de-Mort s-a dus mai întâi la domnul profesor Dippet şi l-a rugat să-i dea voie să rămână la Hogwarts ca profesor.
— A vrut să rămână aici? De ce? întrebă Harry şi mai uimit.
— Cred că din mai multe motive, deşi nu i-a oferit nici unul domnului profesor Dippet, zise Dumbledore. În primul rând şi de o importanţă maximă, cred că era mai ataşat de această scoală decât a fost vreodată de o persoană. N-a mai fost nicăieri la fel de fericit ca la Hogwarts; pentru el, ăsta a fost primul şi singurul loc în care a descoperit un cămin.
Harry simţi o urmă de disconfort la auzul acestor cuvinte, pentru că şi el simţea exact acelaşi lucru despre Hogwarts.
— În al doilea rând, castelul este o fortăreaţă a magiei străvechi. Fără îndoială că Lordul Cap-de-Mort a descoperit mult mai multe dintre secretele acestui loc decât majoritatea elevilor care i-au trecut şi or să-i treacă pragul, dar poate că a considerat că mai erau şi alte mistere de dezlegat, izvoare de magie, care aşteptau să fie descoperite. Şi, în al treilea rând, fiind profesor, ar fi avut o putere şi o influenţă mai mari asupra tinerilor vrăjitori. Poate că cel care-i dăduse ideea fusese domnul profesor Slughorn, cu care se înţelegea cel mai bine şi care-i demonstrase ce rol decisiv putea avea un pedagog. Nu-mi imaginez nici pentru o clipă că Lordul Cap-de-Mort intenţiona să rămână toată viaţa la Hogwarts, însă cred că vedea această posibilitate ca pe un teren de recrutare folositor şi un loc unde ar fi putut să pună bazele unei armate personale.
— Domnule, a primit postul până la urmă?
— Nu, nu l-a primit. Domnul profesor Dippet i-a spus că, având doar optsprezece ani, era prea tânăr, dar l-a poftit să candideze peste câţiva ani, dacă dorea în continuare să predea.
— Dar dumneavoastră ce părere aţi avut despre asta, domnule? întrebă Harry, ezitând.
— Nu mi s-a părut deloc o idee bună, zise Dumbledore. L-am sfătuit pe Armando să nu-i dea postul… fără să-i dau motivele pe care ţi le-am prezentat ţie, pentru că domnul profesor Dippet ţinea foarte mult la Cap-de-Mort şi era convins că era un om onorabil. Dar nu voiam ca Lordul Cap-de-Mort să se întoarcă la această şcoală şi în nici un caz să ocupe o poziţie importantă.
— Ce post dorea, domnule profesor? Ce materie voia să predea?
Dintr-un motiv oarecare, Harry ştiu răspunsul chiar înainte să-l afle de la Dumbledore.
— Apărare contra Magiei Negre. La vremea aceea, cursul era predat de o doamnă profesoară în vârstă, pe nume Galateea Merrythought, care împlinise aproape cincizeci de ani de profesorat la Hogwarts. Aşa că s-a dus la „Borgin şi Burke” şi toţi profesorii care-l admiraseră pe Cap-de-Mort au spus că era o mare pierdere ca un tânăr vrăjitor strălucit ca el să lucreze într-un magazin. Cu toate acestea, Cap-de-Mort nu era un angajat oarecare. Politicos, chipeş şi isteţ, a primit cât de curând însărcinări deosebite, cum nu poţi găsi decât într-un loc ca „Borgin şi Burke”, care este specializat în vinderea obiectelor cu proprietăţi neobişnuite şi remarcabile, aşa cum ştii şi tu, Harry. Cap-de-Mort era trimis să-i convingă pe oameni să se despartă de comorile lor, dându-le spre vânzare la magazinul celor doi parteneri, şi toate informaţiile indică faptul că ar fi avut un talent deosebit pentru această îndeletnicire.
— Pun pariu că aşa era, zise Harry, neputând să se abţină.
— Ei bine, ai dreptate, spuse Dumbledore cu un zâmbet. Şi acum, e momentul să vedem ce ne poate spune Hokey, spiriduşul de casă care lucra pentru o vrăjitoare foarte bătrână şi foarte bogată, pe nume Hepzibah Smith.
Dumbledore atinse o sticluţă cu bagheta, dopul ţâşni afară şi bătrânul turnă amintirea învolburată în Pensiv, spunând în acelaşi timp:
— După tine, Harry.
Harry se ridică şi se aplecă din nou peste conţinutul argintiu şi vălurit din ligheanul de piatră, până când atinse luciul cu faţa. Se prăbuşi în neant, în întuneric, aterizând într-o sufragerie, în faţa unei doamne în vârstă foarte grase, cu o perucă roşcată, elaborată, şi îmbrăcată cu o robă de un roz aprins, care fâlfâia, făcând-o să semene cu un tort cu glazură în curs de topire. Se privea într-o oglinjoară bătută cu nestemate, dându-se cu un pămătuf mare cu fard de obraz pe obrajii deja îmbujoraţi, pe când cel mai mic spiriduş de casă pe care-l văzuse Harry în viaţa lui îi lega şireturile, vârându-i picioarele grăsuţe în nişte conduri înguşti de satin.
— Grăbeşte-te, Hokey! îi ordonă Hepzibah. A zis că o să vină la patru, mai sunt câteva minute până atunci şi până acum n-a întârziat niciodată!
Hepzibah puse deoparte pămătuful, în timp ce spiriduşul de casă se îndreptă. Capul lui ajungea abia până la tapiţeria scaunului pe care stătea Hepzibah şi avea pielea pergamentoasă, care îi atârna pe trup exact ca cearşaful apretat de pânză pe care-l purta ca pe o togă.
— Cum arăt? zise Hepzibah, întorcându-şi capul pentru a-şi admira chipul din diferite unghiuri în oglindă.
— Sunteţi încântătoare, doamnă, chiţăi Hokey.
Harry nu putu decât să presupună că în contractul lui Hokey era stipulat că aceasta trebuia să mintă de îngheţau apele când i se punea această întrebare, pentru că Hepzibah Smith era departe de a fi încântătoare, după părerea lui.
Se auzi un sunet subţirel de clopoţel, iar stăpâna şi spiriduşul tresăriră deopotrivă.
— Repede, repede, a venit, Hokey! strigă Hepzibah şi spiriduşul ieşi în fugă din camera atât de ticsită cu diverse obiecte, încât era greu de înţeles cum putea cineva să navigheze printre ele fără să dărâme cel puţin vreo zece lucruri: erau dulapuri pline cu cutiuţe lăcuite, rafturi pline cu cărţi cu ornamente bogate din aur, alte rafturi cu sfere şi globuri cereşti şi numeroase plante luxuriante, în ghivece de alamă; de fapt, camera arăta ca o combinaţie între un anticariat magic şi o seră.
Nu trecu mult şi spiriduşul de casă se întoarse urmată de un tânăr înalt, pe care Harry îl recunoscu uşor: era Cap-de-Mort. Era îmbrăcat sobru, cu un costum negru; avea părul ceva mai lung decât în timpul şcolii şi obrajii îi erau supţi, dar înfăţişarea asta îl prindea bine: era mai chipeş ca niciodată. După modul în care se strecura prin camera aglomerată, reieşi că mai fusese acolo de multe ori. Făcu o plecăciune joasă, luând mâna mică şi grăsuţă a lui Hepzibah şi atingând-o cu buzele.
— V-am adus flori, spuse el încet, creând din senin un buchet de trandafiri.
— Pişicherule, nu era nevoie! chiţăi bătrâna Hepzibah, deşi Harry observă că pe cea mai apropiată măsuţă era pregătită o vază goală. Tom, să ştii că mă răsfeţi peste măsură. Ia loc, ia loc. Unde e Hokey… a…
Spiriduşul de casă intră repede în cameră, ducând o tavă cu prăjituri pe care o aşeză lângă stăpâna ei.
— Serveşte-te, Tom, zise Hepzibah, ştiu că-ţi plac la nebunie prăjiturile mele. Ia spune-mi, cum îţi mai merge? Eşti palid. Te exploatează la magazinul ăla, am spus-o de sute de ori.
Cap-de-Mort surâse mecanic şi Hepzibah râse prosteşte.
— Ei bine, ce te-a adus aici de data asta? întrebă ea, clipind cochet.
— Domnul Burke ar vrea să vă facă o nouă ofertă pentru armura realizată de goblini, spuse Cap-de-Mort. Cinci sute de galioni, după părerea dânsului este o sumă cât se poate de potrivită.
— Ei, ei, ei, s-o luăm mai uşor, altfel s-ar putea să cred c-ai venit doar pentru acareturile mele! se bosumflă Hepzibah.
— Am fost trimis aici pentru ele, zise Cap-de-Mort cu o voce joasă. Doamnă, sunt un biet angajat care trebuie să urmeze nişte indicaţii. Domnul Burke vrea să vă întreb…
— Ah, ce ştie domnul Burke? spuse Hepzibah, agitând o mânuţă. Vreau să-ţi arăt ceva ce nu i-am arătat niciodată domnului Burke! Tom, poţi să păstrezi un secret? Promiţi că n-o să-i spui domnului Burke că o am? Nu mi-ar mai da pace dacă ar afla că ţi-am arătat-o şi n-am de gând să i-o vând lui şi nici altcuiva! Dar tu o s-o apreciezi pentru încărcătura istorică, Tom, nu pentru preţul pe care l-ai obţine dacă ai vinde-o.
— Este o onoare pentru mine să văd orice doreşte să-mi arate doamna Hepzibah, zise Cap-de-Mort încet, iar Hepzibah chicoti din nou ca o şcolăriţă.
— Am pus-o pe Hokey să-l aducă. Hokey, unde eşti? Vreau să-i arăt domnului Cruplud comoara noastră cea mai de preţ. De fapt, adu-le pe amândouă, dacă tot eşti acolo.
— Poftiţi, doamnă, chiţăi spiriduşul şi Harry văzu două cutii îmbrăcate în piele, aşezate una peste alta, traversând camera parcă din proprie iniţiativă, deşi ştia că micuţul spiriduş le ţinea deasupra capului în timp ce îşi croia drum printre mese, perne şi scăunele pentru sprijinit picioarele.
— Ei bine, spuse Hepzibah pe un ton vesel, luând cutiile de la spiriduş, punându-le în poală şi pregătindu-se să o deschidă pe prima. Tom, cred că o să-ţi placă. Ah, dacă rudele mele ar şti că ţi-o arăt… Abia aşteaptă să pună mâna pe ea!
Deschise capacul. Harry se apropie puţin pentru a vedea mai bine şi zări un fel de cupă mică de aur cu nişte toarte lucrate cu migală.
— Tom, ai cumva idee ce este asta? Ia-o şi cerceteaz-o cu atenţie, şopti Hepzibah şi Cap-de-Mort întinse o mână cu degete lungi, ridicând cupa de o toartă şi scoţând-o din culcuşul de mătase.
Lui Harry i se păru că vede o sclipire roşiatică în ochii negri ai lui Cap-de-Mort. Expresia de lăcomie de pe chipul lui se regăsea în mod ciudat şi pe chipul lui Hepzibah, diferenţa fiind că ochii ei mici erau aţintiţi asupra trăsăturilor fine ale lui Cap-de-Mort.
— Un bursuc, murmură Cap-de-Mort, examinând gravura de pe cupă. Înseamnă că i-a aparţinut…
— Helgăi Astropuf, aşa cum bine ştii. Isteţ mai eşti! zise Hepzibah, aplecându-se cu corsetul pârâindu-i, şi chiar ciupindu-l de obrazul supt. Nu ţi-am zis că sunt o urmaşă îndepărtată a ei? Cupa asta a fost transmisă din generaţie în generaţie în familia mea de foarte mult timp. Este superbă, nu-i aşa? Şi se pare că are tot felul de puteri, dar nu le-am verificat pe-ndelete. O ţin aici, la loc sigur.
Luă înapoi cupa, pe care Cap-de-Mort o ţinea cu un deget lung de toartă, şi o puse cu grijă în cutie, fiind prea preocupată să o aranjeze în locaşul ei pentru a observa umbra care apăruse pe chipul lui Cap-de-Mort când îi luase cupa.
— Aşa deci, spuse Hepzibah veselă, unde e Hokey? A, da, iată-te. Poţi să o duci pe asta, Hokey.
Spiriduşul se supuse, luând cutia cu cupa, iar Hepzibah îşi îndreptă atenţia către cutia mult mai plată decât prima, pe care o ţinea în poală.
— Tom, cred că asta o să-ţi placă şi mai mult, şopti ea. Apleacă-te puţin, dragul meu, ca să vezi mai bine. Desigur, Burke ştie de ăsta, l-am cumpărat de la el şi sunt sigură că şi-ar dori să-l recupereze după moartea mea.
Hepzibah ridică clapeta delicată din filigran şi deschise capacul. Pe catifeaua roşie netedă se afla un medalion din aur masiv.
De data asta, Cap-de-Mort întinse mâna fără să fie invitat să o facă, ridicându-l la lumină şi cercetându-l.
— Însemnul lui Viperin, zise el încet, în timp ce lumina se juca pe o emblemă sinuoasă, bogat decorată, în forma literei „S”.
— Întocmai! spuse Hepzibah, încântată şi parcă hipnotizată de imaginea lui Cap-de-Mort, care-i examina medalionul. Am dat o avere pe el, dar n-am putut să-l ratez, este o comoară în toată regula. Am ţinut morţiş să-l am în colecţia mea. Se zice că Burke l-a cumpărat de la o femeie cam zdrenţăroasă care părea să-l fi furat, dar nu avea idee cât de valoros era de fapt.
De data aceasta nu mai încăpu nici o îndoială, ochii lui Cap-de-Mort avură o sticlire roşiatică la aceste cuvinte, iar Harry îl observă cum strânge cu putere lanţul pe care era medalionul.
— … sinceră să fiu, cred că Burke i-a dat o nimica toată pe el, dar asta este. E tare frumos, nu-i aşa? Se spune că şi el are tot felul de puteri, dar eu îl ţin la loc sigur.
Întinse mâna să ia înapoi medalionul de la Cap-de-Mort. Harry crezu pentru o secundă că acesta nu avea să-i dea drumul, însă o clipă mai târziu lănţişorul îi alunecă printre degete şi medalionul fu pus din nou pe pernuţa de catifea.
— Ei bine, acum că le-ai văzut, Tom, dragul meu, sper că ţi-au plăcut.
Hepzibah îl privi drept în ochi şi Harry văzu cum zâmbetul prostesc îi piere pentru prima dată.
— Te simţi bine, dragul meu?
— Desigur, spuse Cap-de-Mort cu o voce joasă. Da, mă simt foarte bine.
— Mi s-a părut că… dar bănuiesc c-a fost din cauza luminii, zise Hepzibah tulburată, iar Harry presupuse că şi ea văzuse sclipirea fulgerătoare din ochii lui Cap-de-Mort. Poftim, Hokey, ia-le şi ferecă-le la loc. Cu farmecele obişnuite.
— E timpul să plecăm, Harry, spuse Dumbledore încet şi în timp ce spiriduşul micuţ se îndepărtă cărând cutiile, Dumbledore îl apucă din nou de braţ pe Harry şi se înălţară împreună în neant, întorcându-se în biroul lui Dumbledore.
— Hepzibah Smith a murit la două zile după această întâlnire, zise Dumbledore, aşezându-se la loc şi indicându-i lui Harry să-i urmeze exemplul. Hokey a fost condamnată de minister, fiind acuzată că a pus din greşeală otravă în ciocolata caldă a stăpânei sale într-o seară.
— Incredibil! spuse Harry mânios.
— Văd că gândim la fel, zise Dumbledore. Desigur, sunt numeroase asemănări între moartea ei şi cea a membrilor familiei Cruplud. În ambele cazuri, altcineva a fost găsit vinovat, cineva care îşi amintea perfect că el săvârşise crima.
— Hokey a declarat că a făcut-o ea?
— Şi-a amintit că a pus ceva în ciocolata caldă a stăpânei, ceva ce s-a dovedit a nu fi fost zahăr, ci o otravă letală puţin cunoscută, spuse Dumbledore. S-a stabilit că nu a făcut-o intenţionat, dar având în vedere că era bătrână şi senilă…
— Cap-de-Mort i-a modificat memoria, exact ca lui Morfin!
— Da, şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie, zise Dumbledore. Şi tot ca în cazul lui Morfin, cei de la minister au înclinat s-o suspecteze pe Hokey…
— … pentru că era spiriduş de casă, spuse Harry.
Rareori mai simţise o solidaritate atât de pronunţată cu societatea S.P.A.S. pe care o înfiinţase Hermione.
— Întocmai, zise Dumbledore. Era bătrână, a recunoscut că a pus ceva în băutură şi nimeni de la minister nu s-a obosit să facă alte cercetări. Ca în cazul lui Morfin, mai avea puţin de trăit când am reuşit să-i dau de urmă şi să obţin această amintire. Dar bineînţeles că amintirea cu pricina nu dovedeşte decât că Lordul Cap-de-Mort ştia de existenţa cupei şi a medalionului. Familia lui Hepzibah şi-a dat seama că lipseau două dintre comorile ei cele mai de preţ când Hokey fusese deja trimisă la închisoare. Le-a luat un timp să fie siguri că era aşa, pentru că Hepzibah avusese numeroase ascunzători, fiind foarte grijulie în privinţa colecţiei ei. Dar înainte să se confirme fără urmă de îndoială lipsa cupei şi a medalionului, cel care lucrase la „Borgin şi Burke”, tânărul care o vizitase atât de des pe Hepzibah şi o fermecase într-o asemenea măsură, îşi dăduse demisia şi dispăruse. Şefii săi nu aveau idee unde plecase, fiind la fel de surprinşi ca toţi ceilalţi de dispariţia lui. Şi aceasta a fost ultima dată când s-a mai auzit de Tom Cruplud pentru foarte multă vreme. Acum Harry, spuse Dumbledore, dă-mi voie să mai fac o paranteză pentru a-ţi atrage atenţia asupra anumitor elemente ale poveştii noastre. Cap-de-Mort luase încă o viaţă, nu ştiu dacă era prima după uciderea familiei Cruplud, dar cred că aşa a fost. De data asta n-a ucis pentru a se răzbuna, ci pentru a obţine ceva, cum cred că ţi-ai dat deja seama. A vrut cele două trofee legendare pe care i le-a arătat acea biată femeie care avea o slăbiciune pentru el. A fugit cu cupa şi medalionul lui Hepzibah, exact aşa cum altădată furase de la ceilalţi copii de la orfelinat, aşa cum îi furase inelul unchiului său Morfin.
— Dar, zise Harry, încruntându-se, mi se pare o nebunie. A riscat totul, a renunţat la slujba pe care o avea, doar pentru acele…
— Poate că ţie ţi se pare o nebunie, dar lui Cap-de-Mort nu i s-a părut, spuse Dumbledore. Harry, sper că o să înţelegi cât de curând ce însemnau de fapt acele obiecte pentru el, dar trebuie să recunoşti că nu e greu de înţeles de ce a considerat că medalionul, cel puţin, era în mod legitim proprietatea lui.
— Medalionul, poate, zise Harry, dar de ce a luat şi cupa?
— Cupa îi aparţinuse unuia dintre fondatorii Şcolii Hogwarts, spuse Dumbledore. Cred că era încă ataşat de şcoală şi probabil nu putuse să renunţe la un obiect care era atât de strâns legat de istoria ei. Cred că au mai fost şi alte motive. Sper să ţi le pot prezenta cât de curând. Şi acum să trecem la ultima amintire pe care o am pentru tine, care o să rămână ultima până când o să obţii amintirea de la domnul profesor Slughorn. Au trecut zece ani de la amintirea lui Hokey, zece ani în care nu ştim nimic sigur despre ce a făcut Lordul Cap-de-Mort în acest răstimp.
Harry se ridică din nou, iar Dumbledore turnă ultima amintire în Pensiv.
— A cui este amintirea? întrebă el.
— A mea, spuse Dumbledore.
Harry se cufundă după Dumbledore în substanţa argintie învolburată, aterizând în acelaşi birou de unde tocmai plecase. Fawkes era acolo, dormind mulţumit pe stinghia sa, iar Dumbledore stătea în spatele biroului, semănând foarte bine cu Dumbledore cel de lângă Harry, având însă ambele mâini întregi şi nevătămate, iar chipul poate mai puţin ridat. Singura diferenţă dintre biroul din prezent şi acela era faptul că în trecut ningea, iar fulgii albăstrui pluteau în noapte prin dreptul ferestrei, aşezându-se pe pervaz.
Mai tânărul Dumbledore părea să aştepte ceva şi, într-adevăr, la câteva minute după sosirea lor, cineva ciocăni la uşă, iar Dumbledore zise: „Intră”.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry rămase cu răsuflarea tăiată, revenindu-şi numaidecât. Cel care intrase în cameră era Cap-de-Mort. Chipul său nu era cel pe care-l văzuse Harry când Cap-de-Mort ieşise din ceaunul mare de piatră cu aproape doi ani în urmă; trăsăturile sale nu trimiteau în mod atât de evident la înfăţişarea unui şarpe, ochii încă nu-i erau roşii şi chipul nu era ca o mască. Însă nu mai era chipeşul Tom Cruplud de altădată. Era ca şi cum trăsăturile i-ar fi fost arse şi şterse: aveau un aspect de ceară şi erau distorsionate în mod ciudat. Acum albul ochilor devenise roşiatic în permanenţă, însă pupilele nu se transformaseră încă în dungi verticale, aşa cum ştia Harry că avea să se întâmple. Purta o pelerină neagră, lungă, şi era la fel de palid ca zăpada care îi scânteia pe umeri.
Dumbledore cel care stătea la birou nu dădu nici un semn de mirare. Era limpede că vizita aceasta fusese programată.
— Bună seara, Tom, spuse Dumbledore pe un ton firesc. Ia loc, te rog.
— Mulţumesc, zise Cap-de-Mort, aşezându-se pe scaunul pe care i-l indicase Dumbledore.
Se părea că era acelaşi scaun de pe care tocmai se ridicase Harry în prezent.
— Am auzit că ai primit postul de director, spuse el cu o voce puţin mai stridentă şi mai rece decât în trecut. Un post pe măsura meritelor tale.
— Mă bucur că n-ai nimic împotrivă, spuse Dumbledore, zâmbind. Pot să-ţi ofer ceva de băut?
— Aş accepta bucuros, zise Cap-de-Mort. Am făcut un drum lung până aici.
Dumbledore se ridică şi se duse repede la dulapul unde ţinea acum Pensivul, care era, pe vremea aceea, plin cu sticle. După ce-i dădu lui Cap-de-Mort un pocal cu vin şi îşi turnă şi el unul, se întoarse la birou.
— Spune-mi, Tom, cărui fapt îi datorez această plăcere?
Cap-de-Mort nu răspunse imediat, sorbind din pocal.
— Nu mi se mai spune „Tom”, zise el. Acum sunt cunoscut ca…
— Ştiu cum eşti cunoscut, spuse Dumbledore, zâmbind cu amabilitate. Dar mă tem că pentru mine o să rămâi mereu Tom Cruplud. Mă tem că este unul dintre aspectele mai puţin plăcute ale profesorilor în vârstă — nu reuşesc să uite perioada de început a foştilor elevi.
Ridică paharul, închinând parcă în cinstea lui Cap-de-Mort, pe chipul căruia nu se citi, în continuare, nici o reacţie. Cu toate acestea, Harry observă că atmosfera se schimbase pe nesimţite: faptul că Dumbledore refuzase să folosească numele ales de Cap-de-Mort însemna că refuza să-l lase pe el să dicteze termenii în care avea să se desfăşoare întâlnirea şi Harry îşi dădu seama că şi Cap-de-Mort dedusese acelaşi lucru.
— Mă mir c-ai rămas aici atâta amar de vreme, spuse Cap-de-Mort după o scurtă pauză. M-am întrebat întotdeauna de ce un vrăjitor de nivelul tău nu a vrut să lase în urmă anii de şcoală.
— Ei bine, zise Dumbledore, zâmbind în continuare, pentru un vrăjitor de nivelul meu nu există nimic mai important decât transmiterea cunoştinţelor străvechi şi şlefuirea minţilor tinerilor. Dacă nu mă înşel, cred că şi tu ai sesizat avantajele predării.
— Le sesizez şi acum, spuse Cap-de-Mort. Doar m-am întrebat de ce. Având în vedere că ministrul ţi-a cerut sfatul în repetate rânduri şi că ţi s-a oferit de două ori, dacă nu greşesc, postul de ministru…
— De trei ori, mai precis, zise Dumbledore. Dar nu m-a atras niciodată o carieră în cadrul ministerului. Cred că ăsta este un alt lucru pe care îl avem în comun.
Cap-de-Mort îşi plecă fruntea, fără să zâmbească, şi luă o nouă înghiţitură de vin. Dumbledore nu sparse tăcerea care se lăsase acum între ei, ci îl aşteptă pe Cap-de-Mort să vorbească primul, privindu-l cu amabilitate şi aşteptând.
— M-am întors, spuse Cap-de-Mort, la scurt timp după aceea, poate mai târziu decât se aştepta domnul profesor Dippet… dar m-am întors acum, ca să cer din nou ce mi s-a refuzat în trecut, din cauza faptului că eram prea tânăr. Am venit să-ţi cer permisiunea să mă întorc la castel, ca profesor. Cred că ştii deja că am văzut şi am făcut multe de când am plecat de la Hogwarts. Le-aş putea arăta şi spune elevilor lucruri pe care nu li le-ar putea oferi nici un alt vrăjitor.
Dumbledore îl cântări pe Cap-de-Mort, privindu-l pentru scurt timp peste pocal, înainte de a vorbi.
— Într-adevăr, ştiu foarte bine că ai văzut şi ai făcut multe de când ai plecat de la Hogwarts, zise el încet. Zvonurile bazate pe faptele tale au ajuns şi aici, Tom. Aş regreta să aflu că majoritatea sunt adevărate.
Expresia de pe chipul lui Cap-de-Mort rămase netulburată, în timp ce el zise:
— Măreţia trezeşte invidia, invidia zămisleşte duşmănia, duşmănia dă naştere minciunilor. Dar, Dumbledore, cred că o ştii şi tu.
— Să înţeleg că eşti de părere că ce ai făcut tu sunt fapte „măreţe”? întrebă Dumbledore pe un ton politicos.
— Desigur, spuse Cap-de-Mort şi în ochi păru să i se aprindă o scânteie roşiatică. Am făcut experimente, am dus limitele magiei mai departe decât oricine altcineva până la mine.
— Limitele unor anumite tipuri de magie, îl corectă Dumbledore cu o voce joasă. Anumite tipuri de magie. Te rog să mă ierţi, dar în privinţa altor tipuri, rămâi cufundat în ignoranţă.
Cap-de-Mort zâmbi pentru prima dată. Rânji sarcastic, calculat şi malefic. Avu un zâmbet mai ameninţător decât o privire mânioasă.
— Vechea discuţie, zise el încet. Dar nimic din tot ce am văzut n-a confirmat celebrele tale declaraţii, conform cărora iubirea este mai puternică decât tipul meu de magie, Dumbledore.
— Poate că n-ai căutat unde trebuie, sugeră Dumbledore.
— Ei bine, atunci n-ar fi Hogwarts locul cel mai indicat ca să încep noi căutări? spuse Cap-de-Mort. Mă laşi să mă întorc aici? Să le împărtăşesc elevilor cunoştinţele mele? Îţi pun la dispoziţie abilităţile şi persoana mea. Sunt în serviciul tău.
Dumbledore ridică din sprâncene.
— Şi ce-o să se aleagă de cei care sunt în serviciul tău? Ce-o să se-ntâmple cu cei care îşi spun, sau se zvoneşte că îşi spun, Devoratorii Morţii?
Harry îşi dădu seama că Lordul Cap-de-Mort nu se aşteptase ca Dumbledore să ştie cum se numeau aceştia. Văzu din nou o străfulgerare roşiatică în ochi săi şi nările ca nişte fante dilatându-i-se.
— Fără îndoială, prietenii mei, zise el, după o clipă de tăcere, or să acţioneze în continuare fără mine.
— Mă bucur să aud că-i consideri prieteni, spuse Dumbledore. Aveam impresia că erau mai degrabă un fel de servitori.
— Te-ai înşelat, zise Cap-de-Mort.
— Să înţeleg că dacă m-aş duce astă-seară la „Capul de mistreţ”, nu i-aş găsi pe câţiva dintre ei, pe Nott, Rosier, Mulciber şi Dolohov, aşteptându-te? Trebuie să fie nişte prieteni cu adevărat devotaţi, ca să bată atâta drum cu tine noaptea, pe ninsoare, doar ca să-ţi ureze noroc în încercarea de a obţine un post de profesor.
În mod evident, nemulţumirea lui Cap-de-Mort crescu în momentul în care descoperi cât de bine îi cunoştea Dumbledore pe cei care-l însoţeau. Însă îşi schimbă atitudinea numaidecât.
— Eşti la fel de atotştiutor ca întotdeauna, Dumbledore.
— O, nu, întâmplător am relaţii bune cu barmanii din sat, spuse Dumbledore cu seninătate. Acum, Tom…
Dumbledore puse jos paharul gol şi se îndreptă în scaun, unindu-şi vârfurile degetelor în mod caracteristic.
— … să vorbim fără ocolişuri. De ce ai venit aici astă-seară, cu o escortă de scutieri, să ceri un post pe care ştim amândoi că nu-l doreşti?
Cap-de-Mort păru oarecum surprins.
— Un post pe care nu-l doresc? Din contră, Dumbledore, mi-l doresc cât se poate de mult.
— Da, vrei să te întorci la Hogwarts, dar nu vrei să predai, aşa cum n-ai vrut s-o faci nici când aveai optsprezece ani. Tom, ce urmăreşti? Măcar o dată în viaţă, nu vrei să spui fără ocolişuri ce doreşti de fapt?
Cap-de-Mort zâmbi ironic.
— Dacă nu vrei să-mi dai postul…
— Bineînţeles că nu vreau, zise Dumbledore. Şi nu-mi imaginez nici măcar pentru o clipă că te-ai fi aşteptat să vreau. Totuşi ai venit aici şi ai făcut cererea asta — sunt sigur că ai un scop.
Cap-de-Mort se ridică. Niciodată nu semănase mai puţin cu Tom Cruplud, dat fiind că avea trăsăturile distorsionate de furie.
— Asta e ultimul tău răspuns?
— Da, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el.
— Înseamnă că nu mai avem ce să ne spunem.
— Nu, absolut nimic, zise Dumbledore şi pe chip i se citi dintr-odată o tristeţe profundă. A trecut de mult vremea când te puteam speria cu un şifonier cuprins de flăcări, când te puteam obliga să-ţi răscumperi fărădelegile. Dar mi-aş dori s-o pot face şi acum, Tom. Mi-aş dori să fie aşa.
Pentru o fracţiune de secundă Harry fu pe punctul de a striga pentru a-l avertiza pe Dumbledore: era convins că-l văzuse pe Cap-de-Mort ducând mâna către bagheta din buzunar; dar clipa trecuse deja. Cap-de-Mort îi întorsese spatele lui Dumbledore, iar uşa se închidea în urma lui.
Harry simţi cum Dumbledore îl apucă din nou de braţ şi câteva clipe mai târziu stăteau aproape în acelaşi loc, însă acum zăpada nu se mai depunea pe pervaz şi mâna lui Dumbledore era din nou înnegrită şi amorţită.
— De ce? spuse Harry repede, uitându-se în ochii lui Dumbledore. De ce s-a întors? Aţi aflat?
— Am bănuielile mele, dar nimic mai mult, zise Dumbledore.
— Ce bănuiţi, domnule?
— Harry, o să-ţi spun când o să obţii amintirea aia de la domnul profesor Slughorn, zise Dumbledore. Sper că, în clipa în care o să avem ultima piesă a puzzle-ului, o să găsim răspunsuri la toate întrebările de până atunci.
Harry era încă nespus de curios şi nu se mişcă imediat, chiar dacă Dumbledore se dusese la uşă şi o ţinea deschisă.
— Şi de data aceasta voia să predea tot Apărare contra Magiei Negre, domnule profesor? Nu a numit materia.
— A, nu încape nici o îndoială, voia să predea Apărare contra Magiei Negre, zise Dumbledore. Au dovedit-o evenimentele petrecute după această mică întâlnire. Vezi tu, de când i-am refuzat postul lui Cap-de-Mort, n-am reuşit să avem un profesor de Apărare contra Magiei Negre pe o perioadă mai lungă de un an.