Harry îşi stoarse creierii pe parcursul săptămânii următoare încercând să găsească o cale pentru a-l convinge pe Slughorn să-i dea amintirea adevărată, dar nu avu nici o străfulgerare de inspiraţie şi ajunse să facă ceea ce făcea din ce în ce mai des în ultimul timp când nu găsea nici o soluţie: studia cu atenţie manualul de Poţiuni, sperând ca prinţul să fi notat undeva ceva folositor, aşa cum se dovedise de atâtea ori până atunci.
— N-o să găseşti nimic acolo, spuse Hermione cu fermitate sâmbătă seara, târziu.
— Hermione, nu începe iar cu asta, zise Harry. Ron este acum în viaţă datorită prinţului.
— Ar fi putut fi în viaţă şi dacă ai fi fost atent la ce ne-a spus Plesneală în anul întâi, îl contrazise Hermione.
Harry o ignoră. Tocmai găsise o incantaţie („Sectumsempra!”) mâzgălită pe margine deasupra cuvintelor „pentru duşmani” şi ardea de nerăbdare s-o încerce, dar consideră că era mai bine să n-o facă de faţă cu Hermione. În schimb, îndoi pe furiş colţul paginii.
Stăteau în camera de zi, lângă şemineu; singurii care se mai aflau acolo erau nişte colegi din anul şase. Când se întorseseră de la cină, găsiseră un nou afiş la avizier, care anunţa când avea să aibă loc testul de Apariţie, ceea ce generase un val de entuziasm şi de agitaţie. Cei care aveau să împlinească şaptesprezece ani înainte sau chiar în ziua când urma să se ţină primul test, pe douăzeci şi unu aprilie, aveau posibilitatea de a se înscrie la şedinţe practice suplimentare, care urmau să aibă loc în Hogsmeade (fiind atent supravegheate).
Ron intrase în panică în clipa când citise anunţul, pentru că încă nu reuşise să Apară şi se temea că nu avea să fie pregătit să dea testul. Hermione, care Apăruse deja de două ori, era ceva mai încrezătoare, dar Harry, care urma să împlinească şaptesprezece ani abia peste patru luni, nu putea să dea testul, indiferent de cât de pregătit s-ar fi simţit.
— Dar tu măcar poţi să Apari! spuse Ron pe un ton încordat. N-o să ai nici o problemă în iulie!
— Nu am Apărut decât o dată, îi reaminti Harry. În timpul lecţiei trecute reuşise în sfârşit să Dispară şi să se materializeze din nou în cercul său.
După ce pierduse mult timp dând glas îngrijorării despre Apariţie, Ron se chinuia acum să termine un eseu deosebit de dificil pentru Plesneală, pe care Harry şi Hermione îl scriseseră deja. Harry se aştepta să primească o notă mică pentru el, pentru că-l contrazicea pe Plesneală în privinţa celei mai bune metode de a-i înfrunta pe Dementori, dar nu-i păsa de notă: acum prioritatea sa era amintirea lui Slughorn.
— Ascultă-mă, Harry, prinţul ăsta idiot n-o să te poată ajuta de data asta! zise Hermione, ridicând vocea. Singurul mod în care poţi obliga pe cineva să facă ce vrei este Blestemul Imperius şi este împotriva legii să-l foloseşti.
— Da, ştiu foarte bine asta, spuse Harry, fără să-şi dezlipească privirea de pe carte. De asta caut ceva diferit. Dumbledore spune că Veritaserum-ul n-o să funcţioneze, dar ar putea să fie altceva, o poţiune sau o vrajă.
— Abordezi problema greşit, zise Hermione. Dumbledore spune că eşti singurul care poate obţine amintirea. Asta trebuie să însemne că numai tu îl poţi convinge pe Slughorn într-o anumită problemă. Nu este vorba despre o poţiune pe care ai putea să i-o dai, oricine ar putea să facă…
— Cum se scrie „beligerant”? întrebă Ron, scuturându-şi pana cu putere şi uitându-se fix la pergamentul său. Nu are cum să fie „B-U-M…”
— Nu, nu se scrie aşa, zise Hermione, trăgând foaia lui Ron spre ea. Şi nici „augur” nu se scrie „O-R-G-R-U-R”. Ce fel de pană foloseşti?
— O pană de verificare ortografică a lui Fred şi George… dar cred că vraja a început să-şi piardă efectul.
— Aşa se pare, zise Hermione, indicând titlul eseului, pentru că trebuie să descriem cum am înfrunta Dementorii, nu „Dergravorii” şi nici nu ţin minte să-ţi fi schimbat numele în „Roonil Wazlib”.
— O, nu! spuse Ron, holbându-se îngrozit la pergament. Nu-mi spune că trebuie să-l mai scriu o dată!
— E-n ordine, putem să-l corectăm, zise Hermione, trăgând eseul spre ea şi scoţându-şi bagheta.
— Eşti fata visurilor mele, Hermione, spuse Ron, lăsându-se pe spate pe fotoliu şi frecându-se obosit la ochi.
Hermione roşi puţin, însă nu zise decât:
— Vezi să nu te audă Lavender.
— Sigur, spuse Ron printre degete. Sau poate c-ar fi bine să mă audă. Ca să-mi dea papucii.
— De ce nu-i dai tu papucii, dacă nu mai vrei să fii cu ea? întrebă Harry.
— Tu nu i-ai dat papucii nimănui, nu? zise Ron. În cazul tău şi al lui Cho, pur şi simplu…
— Am luat-o în direcţii diferite, aşa este, spuse Harry.
— Mi-aş dori să se întâmple la fel cu mine şi Lavender, zise Ron abătut, urmărind-o pe Hermione cum atingea cu vârful baghetei fiecare cuvânt scris greşit, făcându-le să se corecteze singure, în tăcere. Dar cu cât încerc să-i dau de înţeles că vreau să ne despărţim, cu atât e mai insistentă. E ca şi cum aş fi iubitul calmarului uriaş.
— Poftim, spuse Hermione, după vreo douăzeci de minute, dându-i înapoi eseul lui Ron.
— Mulţumesc mult, zise Ron. Pot să împrumut pana ta ca să scriu încheierea?
Harry, care până atunci nu găsise nimic folositor printre observaţiile Prinţului Semipur, se uită în jur. Acum rămăseseră doar ei trei în camera de zi, după ce Seamus se dusese la culcare blestemându-l pe Plesneală şi eseul lui. Nu se auzeau decât focul care sfârâia şi Ron care scrijelea ultimul paragraf despre Dementori cu pana lui Hermione. Harry tocmai închisese cartea Prinţului Semipur, căscând, când…
Poc.
Hermione scoase un mic ţipăt; Ron vărsă călimara, umplându-şi eseul cu cerneală, iar Harry zise: „Kreacher!”.
Spiriduşul de casă făcu o plecăciune joasă, adresându-se propriilor degete noduroase de la picioare.
— Stăpânul a vrut să i se dea rapoarte la intervale regulate despre ce face Reacredinţă cel mic, aşa că acum Kreacher a venit să…
Poc.
Dobby apăru lângă Kreacher, purtând pe cap o învelitoare pentru ceainic, care-i stătea câş.
— Şi Dobby a dat o mână de ajutor, Harry Potter! chiţăi el, aruncându-i lui Kreacher o privire plină de ură. Iar Kreacher ar trebui să-i spună lui Dobby când se duce să-l vadă pe Harry Potter, ca să poată să dea raportul împreună!
— Ce se întâmplă? întrebă Hermione, încă şocată de aceste apariţii subite. Harry, despre ce este vorba?
Harry ezită înainte de a răspunde, pentru că nu-i spusese lui Hermione că îi pusese pe Kreacher şi pe Dobby să-l spioneze pe Reacredinţă; spiriduşii de casă erau întotdeauna un subiect foarte delicat pentru ea.
— Păi… le-am zis să-l urmărească pe Reacredinţă, zise el.
— Zi şi noapte, spuse Kreacher cu o voce răguşită.
— Dobby n-a mai dormit de-o săptămână, Harry Potter! spuse Dobby cu mândrie, clătinându-se pe loc.
Hermione fu indignată.
— Dobby, tu n-ai dormit? Harry, spune-mi că nu i-ai interzis să…
— Nu, bineînţeles că nu, zise Harry repede. Dobby, să dormi, da? Dar a descoperit vreunul dintre voi ceva? se grăbi el să întrebe, înainte ca Hermione să îl întrerupă din nou.
— Domnişorul Reacredinţă are o postură elegantă, pe măsura descendenţei sale pure, zise Kreacher numaidecât cu o voce răguşită. În trăsăturile sale se regăseşte fineţea stăpânei mele, iar manierele sale sunt cele ale unui…
— Draco Reacredinţă e un băiat rău! chiţăi Dobby furios. Un băiat care… care…
Se cutremură din vârful ciucurelui învelitorii pentru ceainic până în vârful şosetelor şi apoi fugi spre şemineu, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a se arunca în flăcări. Harry, care nu fu tocmai surprins de acest comportament, îl prinse de mijloc, ţinându-l strâns. Dobby se împotrivi pentru câteva clipe şi apoi se dădu bătut.
— Mulţumesc, Harry Potter, gâfâi el. Lui Dobby încă îi este greu să-şi vorbească de rău foştii stăpâni.
Harry îi dădu drumul; Dobby îşi aranjă învelitoarea pentru ceainic şi îi spuse lui Kreacher pe un ton sfidător:
— Dar Kreacher ar trebui să ştie că Draco Reacredinţă este un stăpân care se poartă urât cu spiriduşii de casă!
— Bine, nu vrem să auzim cum o să-l iubeşti pe Reacredinţă până la moarte, îi zise Harry lui Kreacher. Hai să trecem mai departe şi să ne spui unde se duce de fapt.
Kreacher făcu din nou o plecăciune, oarecum mânios, iar apoi zise:
— Domnişorul Reacredinţă ia masa în Marea Sală, doarme într-o cameră de la subsol, se duce la cursuri în diverse…
— Dobby, spune-mi tu, zise Harry, întrerupându-l pe Kreacher. S-a dus undeva unde n-ar fi trebuit să fie?
— Harry Potter, chiţăi Dobby, cu ochii cât cepele scânteindu-i la lumina focului, băiatul Reacredinţă nu încalcă nici o regulă de care să fi aflat Dobby, însă are grijă să nu fie detectat. Se duce în mod regulat la etajul şapte, însoţit de diverşi elevi, care rămân de pază în faţa uşii după ce el intră în…
— Camera Necesităţii! spuse Harry, lovindu-se cu putere peste frunte cu Realizarea Poţiunilor Avansate. Hermione şi Ron îl priviră cu ochii mari. Acolo se duce pe ascuns! Acolo face… orice o face! Şi pun pariu că tot acolo era când dispărea de pe hartă… dacă mă gândesc bine, n-am văzut niciodată Camera Necesităţii trecută pe ea!
— Poate că Ştrengarii n-au ştiut niciodată că era acolo, zise Ron.
— Cred că trebuie să facă parte din caracterul magic al camerei, spuse Hermione. Dacă e nevoie să nu fie găsită, aşa se întâmplă.
— Dobby, ai reuşit să intri după Reacredinţă şi să vezi ce face acolo? întrebă Harry, entuziasmat.
— Nu, Harry Potter, este imposibil, zise Dobby.
— Ba nu, nu este, spuse Harry imediat. Reacredinţă a intrat în sediul nostru anul trecut, aşa că o să pot să intru şi să-l spionez fără probleme.
— Mă îndoiesc c-o să reuşeşti, Harry, spuse Hermione rar. Reacredinţă ştia deja exact la ce foloseam camera, nu-i aşa, pentru că proasta de Marietta dăduse totul pe goarnă. A avut nevoie ca acea cameră să devină sediul A.D. şi aşa s-a întâmplat. Dar tu nu ştii ce devine camera când intră Reacredinţă acolo, aşa că nu ştii în ce să ceri să se transforme.
— Trebuie să existe o portiţă, zise Harry scurt. Dobby, te-ai descurcat de minune!
— Şi Kreacher s-a descurcat bine, spuse Hermione cu bunăvoinţă.
Dar, departe de a fi recunoscător, Kreacher îşi întoarse privirea de la ea, uitându-se la tavan cu ochii imenşi şi injectaţi şi spunând:
— Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher, Kreacher se va preface că n-o aude.
— Pleacă, se răsti Harry, iar Kreacher făcu o plecăciune joasă şi Dispăru. Dobby, ar fi bine să te duci şi tu să te culci.
— Mulţumesc, Harry Potter, domnule! chiţăi Dobby fericit, făcându-se şi el nevăzut.
— Nu-mi vine să cred! spuse Harry entuziasmat, întorcându-se spre Ron şi Hermione imediat după ce plecară spiriduşii şi rămaseră iar singuri. Am aflat unde se duce Reacredinţă! L-am încolţit!
— Da, e grozav, zise Ron abătut, încercând să şteargă pata mare de cerneală care fusese până nu de mult un eseu aproape terminat.
Hermione îl trase spre ea şi începu să îndepărteze cerneala cu bagheta.
— Dar cum adică se duce acolo cu „diverşi elevi”? spuse Hermione. Câţi mai ştiu de planul lui? N-ai spune că are încredere în atât de mulţi oameni.
— Da, e ciudat, zise Harry încruntându-se. L-am auzit spunându-i lui Crabbe că nu era treaba lui ce făcea acolo. Atunci ce le spune celorlalţi… celorlalţi…
Lui Harry i se pierdu vocea; se uita fix la foc.
— Dumnezeule, cât de prost am fost, spuse el încet. E evident, nu? Era un ceaun plin în hrubă. Ar fi putut să fure din ea în timpul orei.
— Ce să fure? zise Ron.
— PoliPoţiune. A furat din PoliPoţiunea pe care ne-a arătat-o Slughorn la prima lecţie de Poţiuni. Nu stau de pază diverşi elevi, ci doar Crabbe şi Goyle, ca de obicei… Da, totul are sens! spuse Harry, sărind în picioare şi începând să se plimbe prin faţa şemineului. Sunt destul de proşti ca să facă orice le ordonă Reacredinţă, chiar dacă nu spune ce pune la cale… Dar nu vrea să fie văzuţi pierzând timpul în faţa Camerei Necesităţii, aşa că i-a pus să bea PoliPoţiune ca să arate ca alţii. Cele două fete pe care le-am văzut cu el când nu s-a dus la meciul de vâjthaţ… ha! Erau Crabbe şi Goyle!
— Vrei să spui, zise Hermione în şoaptă, că fetiţa aia căreia i-am reparat balanţa…?
— Da, bineînţeles! spuse Harry răspicat, privind-o cu ochii mari. Bineînţeles că da! Probabil că Reacredinţă era atunci în cameră, aşa că fetiţa… ce tot spun? Unul dintre ei a dat drumul balanţei ca să-l avertizeze să nu iasă, pentru că era cineva pe hol! Şi a mai fost şi fetiţa care a dat drumul borcanului cu mormoloci! Am trecut tot timpul pe lângă el şi nu ne-am dat seama!
— Îi pune pe Crabbe şi Goyle să se transforme în fete? zise Ron, râzând în hohote. Pe cinstea mea, e de înţeles de ce par abătuţi în ultima vreme. Mă mir că nu-i spun s-o lase moartă.
— Păi, nu i-ar putea spune aşa ceva, dacă le-a arătat Semnul Întunecat, spuse Harry.
— Hm. Semnul Întunecat, despre care nu ştim dacă există cu adevărat, spuse Hermione pe un ton sceptic, rulând eseul uscat al lui Ron înainte să mai păţească ceva şi dându-i-l înapoi.
— Rămâne de văzut, zise Harry, încrezător.
— Da, rămâne de văzut, spuse Hermione, ridicându-se şi întinzându-se. Dar, Harry, nu te entuziasma prea tare, eu tot nu cred c-o să poţi să intri în Camera Necesităţii fără să ştii mai întâi ce-i acolo. Şi nu cred c-ar trebui să uiţi — îşi puse pe umăr geanta grea, aruncându-i o privire foarte serioasă — că de fapt ar trebui să te concentrezi asupra obţinerii acelei amintiri de la Slughorn. Noapte bună.
Harry o privi cum se îndepărtează, părând puţin nemulţumit. După ce se închise în urma ei uşa care ducea spre dormitoarele fetelor, Harry îl luă la întrebări pe Ron.
— Tu ce crezi?
— Cred că mi-aş dori să pot să Dispar ca un spiriduş de casă, zise Ron, uitându-se fix la locul unde dispăruse Dobby. Aş lua cu brio testul de Apariţie.
Harry nu dormi bine în noaptea aceea. Avu impresia că fusese treaz ore întregi, întrebându-se cum folosea Reacredinţă Camera Necesităţii şi ce avea să vadă când avea să intre el, Harry, acolo a doua zi, pentru că, indiferent ce ar fi zis Hermione, Harry era convins că, dacă Reacredinţă putuse să vadă sediul A.D. şi el avea să vadă… ce anume? Un loc de întâlnire? O ascunzătoare? Un depozit? Un atelier? Rotiţele minţii i se învârtiră neîncetat şi, când Harry reuşi să adoarmă în cele din urmă, visele îi fură tulburate de imaginea lui Reacredinţă, care se transformă în Slughorn, care se transformă la rându-i în Plesneală…
Harry era cuprins de nerăbdare la micul dejun din dimineaţa următoare, avea o fereastră înainte de Apărare contra Magiei Negre şi era hotărât să petreacă acest timp încercând să intre în Camera Necesităţii. Hermione nu dădu nici un semn de interes vizibil când Harry povesti în şoaptă cum plănuia să intre în Camera Necesităţii, ceea ce îl enervă pe Harry, pentru că era de părere că Hermione i-ar fi putut fi de mare ajutor, dacă ar fi vrut.
— Fii atentă, zise el încet, aplecându-se în faţă, punând o mână pe Profetul zilei, pe care Hermione tocmai îl luase de la o bufniţă care aducea poşta, şi împiedicând-o să-l deschidă şi să dispară după el. N-am uitat de Slughorn, dar habar nu am cum să-l fac să-mi dea amintirea aia. Şi de ce să nu descopăr ce pune la cale Reacredinţă până îmi vine o idee strălucită?
— Ţi-am mai spus, trebuie să-l convingi pe Slughorn, zise Hermione. Nu se pune problema să-l păcăleşti sau să-l vrăjeşti, altfel Dumbledore ar fi făcut-o într-o clipită. În loc să pierzi timpul în faţa Camerei Necesităţii — smuci Profetul de sub mâna lui Harry şi-l despături pentru a citi prima pagină -, ar trebui să-l cauţi pe Slughorn şi să faci apel la sensibilitatea lui.
— Cineva cunoscut…? întrebă Ron, în timp ce Hermione citea titlurile articolelor.
— Da! spuse Hermione, făcându-i pe Harry şi pe Ron să le stea mâncarea în gât, dar e în ordine, nu a murit. E vorba despre Mundungus. A fost arestat şi închis în Azkaban! Se pare că a pretins că era un Inferius, în timpul unei tentative de furt… Şi cineva pe nume Octavius Pepper a dispărut… A, ce îngrozitor, un băiat de nouă ani a fost arestat pentru că a încercat să-şi ucidă bunicii, se crede că era sub influenţa Blestemului Imperius.
Terminară de mâncat în tăcere. Hermione plecă repede la cursul de Studiul Vechilor Rune, Ron se duse în camera de zi ca să termine de scris eseul despre Dementori pentru Plesneală şi Harry porni spre holul de la etajul şapte şi spre bucata de perete de vizavi de tapiseria care-l înfăţişa pe Barnabas cel Smintit dându-le lecţii de balet unor troli.
Harry îşi puse Pelerina Invizibilă imediat ce găsi un culoar liber, dar se dovedi că o făcuse degeaba. Când ajunse la destinaţie, descoperi că nu mai era nimeni acolo. Nu era sigur dacă avea şanse mai mari de a intra în cameră dacă Reacredinţă era înăuntru, dar cel puţin prima sa încercare nu avea să fie complicată de prezenţa lui Crabbe sau Goyle deghizaţi în fetiţe de unsprezece ani.
Închise ochii când se apropie de locul unde era ascunsă uşa Camerei Necesităţii. Ştia ce avea de făcut; devenise foarte priceput la asta anul trecut. Concentrându-se din răsputeri, îşi zise: „Trebuie să văd ce face Reacredinţă aici. Trebuie să văd ce face Reacredinţă aici. Trebuie să văd ce face Reacredinţă aici.”
Trecu de trei ori prin faţa uşii şi apoi deschise ochii şi se uită la ea plin de speranţă, cu inima bătându-i cu putere în piept… dar avea în faţă aceeaşi porţiune perfect goală de perete. Înaintă şi făcu o încercare, împingându-se în perete. Suprafaţa de piatră rămase neclintită şi tare.
— În ordine, spuse Harry cu voce tare. În ordine, nu m-am concentrat bine.
Reflectă o clipă, apoi reîncepu să se concentreze din răsputeri, ţinând ochii închişi.
„Trebuie să văd locul unde vine Reacredinţă pe ascuns. Trebuie să văd locul unde vine Reacredinţă pe ascuns. Trebuie să văd locul unde vine Reacredinţă pe ascuns.”
Deschise ochii, aşteptând să vadă rezultatul, după ce trecu de trei ori prin dreptul uşii.
Nu mai era nici urmă de uşă.
— Ah, să fim serioşi, îi spuse el neliniştit peretelui. A fost o exprimare foarte clară. Fie…
Medită timp de câteva minute înainte de a începe să se plimbe din nou.
„Am nevoie să devii locul care devii pentru Draco Reacredinţă. ”
Nu deschise ochii imediat după ce termină de patrulat. Ascultă cu urechile ciulite, ca şi când ar fi putut auzi o pocnitură care să anunţe apariţia uşii. Însă nu auzi nimic, în afară de ciripitul păsărilor de afară. Deschise ochii.
Nici de data asta nu era vreo urmă de uşă.
Harry înjură. Cineva scoase un ţipăt. Întoarse capul şi văzu un grup de fete din primul an întorcându-se în fugă după colţul de unde veniseră, sub impresia că tocmai întâlniseră o fantomă cu o gură extrem de spurcată.
Timp de o oră, Harry încercă mai multe variante ale frazei: „Am nevoie să văd ce face Draco Reacredinţă în interiorul tău.” Apoi trebui să recunoască faptul că Hermione ar fi putut să aibă dreptate: camera pur şi simplu nu voia să se deschidă pentru el. Frustrat şi nervos, plecă spre cursul de Apărare contra Magiei Negre, dându-şi jos Pelerina Invizibilă şi îndesând-o în geantă pe drum.
— Iar ai întârziat, Potter, spuse Plesneală glacial, când Harry intră grăbit în clasa luminată cu lumânări. Zece puncte pierdute de Cercetaşi!
Harry se uită urât la Plesneală, aruncându-se pe scaunul de lângă Ron; jumătate dintre colegii lui erau încă în picioare, îşi scoteau cărţile şi îşi aranjau lucrurile. Nu avea cum să fi venit mult mai târziu decât ei.
— Înainte de-a începe, vreau să-mi predaţi eseurile despre Dementori, zise Plesneală, fluturându-şi bagheta cu un aer neglijent şi făcând douăzeci şi cinci de suluri de pergament să plutească şi să se aşeze ordonat pe biroul său. Pentru binele vostru, sper să fie mai reuşite decât eseurile de proastă calitate despre împotrivirea în faţa Blestemului Imperius a căror lectură a trebuit s-o îndur. Acum, vă rog să deschideţi manualul la pagina… ce doreşti, domnule Finnigan?
— Domnule, spuse Seamus, voiam să vă întreb cum se face diferenţa dintre un Inferius şi o fantomă? Pentru că în Profetul zilei scria ceva despre un Inferius…
— Ba nu, nu scria nimic despre un Inferius, zise Plesneală pe un ton plictisit.
— Dar, domnule, am auzit lumea vorbind despre…
— Dacă ai fi citit articolul cu pricina, domnule Finnigan, ai fi ştiut că aşa-zisul Inferius era nimeni altul decât un hoţ jegos şi pricăjit pa nume Mundungus Fletcher.
— Nu se presupune că Plesneală şi Mundungus ar trebui să fie în aceeaşi tabără? le şopti Harry lui Ron şi Hermione. Nu ar trebui să fie supărat că Mundungus a fost ares…?
— Dar se pare că Potter are foarte multe de spus despre asta, spuse Plesneală, indicând dintr-odată băncile din fundul clasei, cu ochii negri aţintiţi asupra lui Harry. Să ne spună Potter cum facem diferenţa între un Inferius şi o fantomă.
Toată clasa se întoarse să se uite la Harry, care încercă repede să-şi aducă aminte ce îi spusese Dumbledore în noaptea când îl vizitaseră pe Slughorn.
— Ăă… păi… fantomele sunt transparente… zise el.
— A, foarte bine, îl întrerupse Plesneală, arcuindu-şi buza. Da, Potter, este limpede că nu ai studiat degeaba magia timp de şase ani. „Fantomele sunt transparente”.
Pansy Parkinson chicoti cu o voce piţigăiată. Câţiva dintre colegii săi zâmbeau ironic. Harry trase aer în piept şi continuă pe un ton calm, deşi simţea că îi fierbe sângele în vine:
— Da, fantomele sunt transparente, în timp ce Inferii sunt cadavre, nu-i aşa? Aşa că trebuie să fie materiali…
— Asta ne-ar fi putut spune şi un copil de cinci ani, zise Plesneală pe un ton batjocoritor. Un Inferius este un cadavru care a fost reanimat prin farmec de către un vrăjitor. Nu este viu, ci doar e folosit ca o marionetă care urmează ordinele unui vrăjitor. Aşa cum sper că ştiţi deja, o fantomă este urma lăsată de sufletul unui decedat pe pământ… şi, bineînţeles, aşa cum a spus şi Potter cu înţelepciune, este transparentă.
— Păi, varianta lui Harry este cea mai folositoare când încercăm să-i deosebim, zise Ron. Dacă dăm nas în nas cu unul dintre ei pe o străduţă întunecată, mai degrabă ne uităm la el să vedem dacă e transparent sau nu decât să întrebăm: „Mă scuzaţi, sunteţi cumva urma lăsată de sufletul unui decedat pe pământ?”.
Se stârni un val de râsete care încetă imediat când Plesneală îngheţă clasa dintr-o privire.
— Încă zece puncte pierdute de Cercetaşi, zise Plesneală. Nici nu mă aşteptam la o abordare mai sofisticată de la Ronald Weasley, băiatul care este atât de transparent, încât nu poate Apărea nici la doi centimetri depărtare.
— Nu! şopti Hermione, apucându-l de braţ pe Harry când acesta deschise gura mânios. Nu are sens, o să te alegi iar cu ore de detenţie. Lasă-l!
— Acum deschideţi cărţile la pagina două sute treisprezece, spuse Plesneală, schiţând un zâmbet ironic, şi citiţi primele două paragrafe despre Blestemul Cruciatus.
Ron fu foarte tăcut până la sfârşitul cursului. Când sună de pauză, Lavender îi prinse din urmă pe Ron şi Harry (Hermione dispăruse în mod misterios când se apropiase Lavender) şi-l critică aprig pe Plesneală pentru că glumise pe seama Apariţiei lui Ron, dar nu păru decât să-l enerveze pe Ron, care se descotorosi de ea, oprindu-se la baia băieţilor cu Harry.
— Şi totuşi Plesneală are dreptate, nu-i aşa? zise Ron, după ce se uită într-o oglindă crăpată timp de câteva clipe. Nu ştiu dacă merită să dau testul. Pur şi simplu nu sunt bun la Apariţii.
— Nu te împiedică nimic să faci şedinţe practice suplimentare în Hogsmeade şi să vezi dacă nu te ajută, spuse Harry. Oricum, o să fie mult mai interesant decât să încerci să Apari în cercul ăla ridicol. Şi apoi, dacă tot nu… ştii tu… dacă tot nu te descurci la fel de bine pe cât ai vrea, poţi să amâni testul şi să-l dai cu mine la vară… Myrtle, este baia băieţilor!
Fantoma unei fete se ridicase dintr-o toaletă din una dintre cabinele din spatele lor, plutind acum în aer, privindu-i prin ochelarii albi, rotunzi şi cu dioptrii mari.
— A, zise ea abătută. Voi eraţi.
— Pe cine aşteptai? spuse Ron, privind-o în oglindă.
— Pe nimeni, zise Myrtle, frecându-şi bărbia, posomorâtă. A zis că o să mai vină să mă vadă, dar să nu uităm că şi tu ai spus că o să mă vizitezi — îi aruncă o privire plină de reproş lui Harry — şi nu te-am mai văzut de luni întregi. M-am învăţat să nu mă aştept la prea multe de la băieţi.
— Tu nu stai de fapt în baia fetelor? spuse Harry, care avea grijă să ocolească locul acela de câţiva ani buni.
— Ba da, zise ea, ridicând puţin din umeri, bosumflată, dar asta nu înseamnă că nu pot vizita şi alte locuri. Odată am venit şi te-am întâlnit când făceai baie, ţii minte?
— Cum aş putea să uit? zise Harry.
— Şi eu care credeam că mă plăceai, se tângui ea. Poate că o să se întoarcă dacă plecaţi voi. Avem o mulţime de lucruri în comun. Sunt sigură că şi-a dat seama şi el…
Myrtle se uită plină de speranţă spre uşă.
— Când spui că aveţi o mulţime de lucruri în comun, spuse Ron, părând acum destul de amuzat, vrei să spui că şi el trăieşte în curbura în formă de U?
— Nu, zise Myrtle pe un ton sfidător, cu vocea răsunându-i în baia veche cu faianţă. Vreau să spun că este un suflet sensibil. Şi pe el îl chinuie lumea, suferă de singurătate, nu are cu cine să vorbească şi nu se teme să-şi arate sentimentele şi să plângă!
— A fost aici un băiat care a plâns? spuse Harry, curios. Un băiat din anii mai mici?
— Nu-i treaba ta! zise Myrtle, cu ochii mici şi umezi fixaţi asupra lui Ron, care acum zâmbea de-a dreptul. I-am promis că n-o să spun nimănui şi că o să iau secretul cu mine în…
— … să nu-mi spui că-n mormânt! zise Ron, pufnind în râs. Mai degrabă în sistemul de canalizare.
Myrtle urlă furioasă şi se aruncă din nou în toaletă, stropind cu apă în lateral şi pe podea. Lui Ron îi venise inima la loc tachinând-o pe Myrtle.
— Ai dreptate, spuse el, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr, o să mă duc la şedinţele de practică din Hogsmeade înainte să mă decid dacă o să dau testul sau nu.
Aşa că în duminica următoare Ron li se alătură lui Hermione şi celorlalţi elevi din anul şase care aveau să împlinească şaptesprezece ani destul de repede pentru a da testul peste două săptămâni. Pe Harry îl încercă un sentiment de invidie când îi privi pregătindu-se să meargă în sat; îi era dor de excursiile în Hogsmeade şi era o zi deosebit de frumoasă de primăvară. Era primul cer senin pe care-l văzuseră de foarte multă vreme. Însă hotărâse să petreacă acest timp încercând să înfrunte din nou Camera Necesităţii.
— Mai bine te-ai duce direct la biroul lui Slughorn şi ai încerca să obţii amintirea aia de la el, zise Hermione când Harry le împărtăşi planul ei şi lui Ron în holul de intrare.
— Dar am încercat! spuse Harry supărat, şi chiar aşa era.
Săptămâna aceea rămăsese în urmă după fiecare curs de Poţiuni pentru a încerca să discute cu Slughorn, dar profesorul de Poţiuni plecase întotdeauna atât de repede din clasă, încât Harry nu reuşise să-i vorbească. Harry se dusese de două ori la biroul lui şi bătuse la uşă, fără să primească un răspuns, deşi a doua oară era sigur că auzise un gramofon vechi dat încet şi apoi mut.
— Nu vrea să discute cu mine, Hermione! Şi-a dat seama că vreau să-l prind singur din nou şi face totul ca să nu se mai întâmple!
— Atunci nu poţi decât să perseverezi, nu-i aşa?
Şirul nu tocmai lung de oameni care aşteptau să treacă de Filch, care îşi reluase activitatea de împungere cu Senzorii de Tăinuire, avansă cu câţiva paşi şi Harry nu răspunse, temându-se că l-ar fi putut auzi îngrijitorul. Le ură noroc lui Ron şi Hermione, apoi se întoarse şi urcă din nou scara de marmură, hotărât să dedice câteva ore Camerei Necesităţii, indiferent ce credea Hermione.
Când ieşi din câmpul vizual al holului de la intrare, Harry scoase din ghiozdan „Harta Ştrengarilor” şi Pelerina Invizibilă. Dispăru sub ea şi atinse harta cu vârful baghetei, murmurând: „Jur solemn că nu e nimic de capul meu” şi o cercetă cu atenţie.
Având în vedere că era duminică dimineaţa, aproape toţi elevii erau în camerele lor de zi. Cercetaşii erau într-un turn, cei de la Ochi-de-Şoim în altul, Viperinii în carcerele subterane şi Astropufii la subsol, în apropierea bucătăriilor. Din loc în loc mai apărea câte o persoană rătăcită care se strecura pe lângă bibliotecă sau pe câte un coridor. Câţiva elevi erau pe domeniu… iar acolo, singur pe holul de la etajul şapte, era Gregory Goyle. Nu se vedea nici urmă de Camera Necesităţii, dar asta nu-l nelinişti pe Harry; dacă Goyle stătea de pază în faţa ei, însemna că era deschisă indiferent dacă harta o ştia sau nu. Drept urmare, urcă scările în fugă, încetinind doar când ajunse la colţul care dădea spre hol şi se apropie tiptil, foarte încet, de aceeaşi fetiţă cu balanţa grea de alamă cu care Hermione fusese atât de drăguţă, ajutând-o cu două săptămâni în urmă. Aşteptă până când ajunse chiar în spatele ei înainte de a se apleca foarte jos şi a şopti:
— Bună… eşti tare frumuşică, nu-i aşa?
Goyle scoase un ţipăt piţigăiat de groază, aruncă balanţa în sus şi o luă la fugă, dispărând după colţ cu mult înainte de a se stinge ecoul balanţei care se făcu ţăndări. Harry se întoarse râzând către porţiunea goală de zid dincolo de care era sigur că Draco Reacredinţă încremenise, ştiind că apăruse cineva nedorit acolo, însă neîndrăznind să iasă. Harry avu un plăcut sentiment de putere în timp ce încercă să îşi amintească ce combinaţie de cuvinte nu încercase până atunci.
Cu toate acestea, starea de optimism nu dură mult. O jumătate de oră mai târziu, după ce încercase multe alte variante ale dorinţei de a vedea ce punea la cale Reacredinţă, peretele era la fel de gol ca înainte. Harry se simţi nespus de frustrat. Reacredinţă putea fi la câţiva metri de el şi totuşi nu avea nici un indiciu cât de mic despre ce făcea acolo. Pierzându-şi răbdarea cu desăvârşire, Harry fugi spre perete şi îl lovi cu piciorul.
— AU!
Avu senzaţia că îşi fracturase degetul mare. În timp ce-l ţinu strâns şi începu să sară într-un picior, Pelerina Invizibilă alunecă de pe el.
— Harry?
Se întoarse pe loc, într-un picior, şi căzu, pierzându-şi echilibrul. Fu şocat să o vadă pe Tonks apropiindu-se de el, ca şi cum s-ar fi plimbat în mod obişnuit pe holul acela.
— Ce faci aici? zise el, ridicându-se repede.
De ce trebuia ca Tonks să îl găsească de fiecare dată întins pe jos?
— Am venit să-l văd pe Dumbledore, spuse Tonks.
Lui Harry i se păru că arăta groaznic; era mai slabă decât de obicei, iar părul şaten deschis îi era lipsit de strălucire şi volum.
— Biroul lui nu e aici, zise Harry. Este în partea cealaltă a castelului, în spatele garguiului.
— Ştiu, spuse Tonks. Dumbledore nu e aici. Se pare că e din nou plecat.
— Da? zise Harry, punându-şi jos piciorul rănit, cu grijă. Ia spune, tu ştii cumva unde se duce?
— Nu, spuse Tonks.
— Ce voiai să vorbeşti cu el?
— Nimic special, zise Tonks, pigulind în mod mecanic nişte scame de pe mâneca robei. Mi-am zis doar că el trebuie să ştie ce se petrece. Am auzit tot felul de zvonuri… despre tot felul de atacuri.
— Da, ştiu, sunt pline ziarele de astfel de lucruri, spuse Harry. Băieţelul ăla care a încercat să-şi omoare…
— Profetul are obiceiul de a rămâne în urmă cu evenimentele, zise Tonks, părând să nu-l asculte. Ai primit cumva vreo scrisoare de la vreun membru al Ordinului?
— Nu îmi mai scrie nimeni din Ordin, spuse Harry, de când a murit…
Harry observă că lui Tonks i se umpluseră ochii cu lacrimi.
— Îmi pare rău, murmură el stingherit. Adică… şi mie mi-e dor de el.
— Poftim? zise Tonks, absentă, de parcă nu l-ar fi auzit. Bine, pe curând, Harry.
Tonks îi întoarse spatele subit, făcând cale întoarsă, şi-l lăsă pe Harry să se uite la ea cum se îndepărta. După câteva clipe, îşi puse din nou Pelerina Invizibilă şi încercă în continuare să intre în Camera Necesităţii, însă fără tragere de inimă. În cele din urmă, simţi un gol în stomac şi îşi dădu seama că Ron şi Hermione trebuiau să se întoarcă să mănânce de prânz, aşa că renunţă, lăsând holul în seama lui Reacredinţă şi sperând ca acestuia să-i fie atât de frică, încât să nu iasă de acolo decât peste câteva ore.
Îi găsi pe Ron şi Hermione în Marea Sală. Aceştia începuseră să mănânce mai devreme şi ajunseseră deja la felul doi.
— Am reuşit… mă rog, aproape că am reuşit! îi zise Ron entuziasmat lui Harry de cum îl văzu. Ar fi trebuit să Apar în faţa ceainăriei doamnei Puddifoot. N-am nimerit chiar acolo, ci în apropierea magazinului lui Scrivenshaft, dar măcar m-am mişcat!
— Bravo, spuse Harry. Tu cum te-ai descurcat, Hermione?
— A, de minune, bineînţeles, zise Ron, înainte ca Hermione să poată răspunde. Deliberare, divinaţie, disperare şi cum i-o mai spune perfecţiunii. După aceea ne-am dus cu toţii să bem ceva la „Trei mături”. Să-l fi auzit pe Twycross cum o lăuda. Mare mirare dacă nu o s-o ceară de soţie mâine, poimâine.
— Dar tu cum te-ai descurcat? întrebă Hermione, ignorându-l pe Ron. Ai fost la Camera Necesităţii în tot acest timp?
— Da, spuse Harry. Şi ghici cu cine m-am întâlnit acolo? Cu Tonks!
— Cu Tonks? repetară Ron şi Hermione într-un glas, surprinşi.
— Da, zicea că a venit să-l vadă pe Dumbledore.
— Eu, unul, zise Ron când Harry termină de povestit ce vorbise cu Tonks, cred că a înnebunit. Şi-a pierdut stăpânirea de sine după ce s-a întâmplat la minister.
— E destul de straniu, spuse Hermione, care părea foarte îngrijorată dintr-un motiv sau altul. Ar trebui să păzească şcoala. De ce să-şi părăsească dintr-odată postul ca să vină să-l vadă pe Dumbledore, când el nici măcar nu-i aici?
— Mi-a trecut ceva prin minte, zise Harry, pe un ton nesigur.
Se simţea ciudat să o spună cu voce tare; acesta era mai degrabă domeniul lui Hermione.
— Credeţi că ar fi putut fi… ştiţi voi… îndrăgostită de Sirius?
Hermione îl privi cu ochii mari.
— Ce te face să spui asta?
— Nu ştiu, spuse Harry, ridicând din umeri, dar mai avea puţin şi izbucnea în plâns când am vorbit despre el. Iar noul ei Patronus este un patruped mare. Ştiu… mă întrebam dacă nu o fi… el.
— Este posibil, zise Hermione rar. Dar tot nu-mi dau seama de ce ar veni dintr-odată la castel ca să-l vadă pe Dumbledore, dacă pentru asta a venit de fapt.
— Tot la spusele mele ajungeţi, nu? spuse Ron, înfulecând nişte piure de cartofi. A luat-o puţin razna. Şi-a pierdut stăpânirea de sine. Femeile, îi zise el cu înţelepciune lui Harry. Se supără foarte uşor.
— Şi totuşi, spuse Hermione, trezindu-se din reverie, mă îndoiesc că o să găseşti o femeie care să stea bosumflată o jumătate de oră pentru că Madam Rosmerta nu a râs de gluma ei cu hoaşca, Vindecătorul şi planta Mimbulus mimbletonia.
Ron se încruntă.