În jurul turnurilor castelului începură să apară porţiuni de cer senin, însă aceste senine văratice nu-l înveseliră deloc pe Harry. Eşuase de două ori şi în încercarea de a afla ce făcea Reacredinţă, şi în cea de a începe cu Slughorn o discuţie, care ar fi putut evolua în aşa fel încât Harry să obţină amintirea pe care se părea că Slughorn o tăinuise decenii la rând.
— Ţi-o spun pentru ultima dată, nu te mai gândi la Reacredinţă, îi zise Hermione cu fermitate lui Harry.
Stăteau cu Ron într-un colţ însorit al curţii, după masa de prânz. Hermione şi Ron aveau amândoi câte o broşură a Ministerului Magiei, Greşeli des întâlnite în timpul Apariţiilor şi cum pot fi evitate, pentru că urmau să dea testul chiar în după-amiaza aceea, dar broşurile nu avuseseră nici un efect liniştitor asupra lor. Ron tresări şi încercă să se ascundă după Hermione la vederea unei fete care apăru după colţ.
— Nu e Lavender, spuse Hermione pe un ton plictisit.
— A, ce bine, zise Ron, venindu-i inima la loc.
— Harry Potter? spuse fata. Mi s-a zis să-ţi dau asta.
— Mulţumesc.
Lui Harry i se puse un nod în stomac când luă micuţul sul de pergament. După ce fata se îndepărtă, zise:
— Dumbledore a spus că următoarea lecţie o să aibă loc numai după ce o să obţin amintirea!
— Poate că vrea să vadă cum te descurci? sugeră Hermione în timp ce Harry desfăşura pergamentul.
Dar în loc să descopere scrisul alungit, îngust şi aplecat al lui Dumbledore, văzu un mâzgălit dezordonat, care era foarte greu de citit din cauza unor pete mari în care se întinsese cerneala.
Dragă Harry, Ron şi Hermione,
Aragog a murit azi-noapte. Harry, Ron, voi l-aţi cunoscut şi ştiţi că era cu adevărat deosebit. Hermione, sunt sigur că ţi-ar fi plăcut de el. Ar însemna foarte mult pentru mine dacă aţi da o fugă până aici astă-seară, la înmormântare. M-am gândit să aibă loc pe la asfinţit, acesta era momentul lui preferat din timpul zilei. Ştiu că nu aveţi voie să ieşiţi din castel aşa târziu, dar puteţi să folosiţi Pelerina. Nu v-aş ruga să veniţi, dar chiar nu mă descurc singur.
— Fiţi atenţi, spuse Harry, dându-i mesajul lui Hermione.
— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, zise ea, citindu-i repede şi dându-i-l apoi lui Ron, care îl parcurse cu o expresie din ce în ce mai uimită.
— Nu e întreg la minte! spuse el mânios. Creatura aia le-a spus tovarăşilor lui să ne mănânce pe Harry şi pe mine! I-a poftit să se servească din noi! Şi acum Hagrid se aşteaptă să ne ducem acolo şi să plângem cu sughiţuri peste trupul lui păros, dezgustător şi neînsufleţit!
— Nu-i vorba doar de asta, zise Hermione. Ne cere să plecăm de la castel în timpul nopţii şi ştie că măsurile de siguranţă sunt de sute de ori mai riguroase şi că am putea avea mari probleme dacă ne-ar prinde.
— Dar l-am mai vizitat şi alteori în timpul nopţii, spuse Harry.
— Da, dar nu pentru aşa ceva, zise Hermione. Ne-am asumat multe riscuri ca să-l ajutăm pe Hagrid, dar în definitiv… Aragog e mort. Dacă ar fi fost nevoie să-i salvăm viaţa…
— … aş fi fost şi mai puţin dornic să mă duc, spuse Ron cu fermitate. Hermione, tu nu l-ai cunoscut. Crede-mă, moartea l-a făcut mult mai amabil.
Harry luă mesajul înapoi şi cercetă numeroasele pete în care se scursese cerneala. Era evident că plânsese în hohote când îl scrisese.
— Harry, doar nu te gândeşti să te duci, zise Hermione. Chiar nu merită să primeşti ore de detenţie pentru aşa ceva.
Harry oftă.
— Da, ştiu, spuse el. Bănuiesc că Hagrid o să trebuiască să-l îngroape singur pe Aragog.
— Da, asta e, zise Hermione uşurată. Fii atent, nu o să fie mai nimeni la cursul de Poţiuni din după-amiaza asta, din cauza testului de Apariţie… aşa că încearcă să-l sensibilizezi puţin pe Slughorn.
— Vrei să spui că a cincizeci şi şaptea oară o să fie cu noroc? spuse Harry cu amărăciune.
— Noroc, zise Ron dintr-odată. Harry, asta e, trebuie să ai noroc!
— Ce vrei să spui?
— Foloseşte poţiunea norocoasă!
— Ron, asta… asta e! spuse Hermione uluită. Sigur că da! Cum de nu mi-a trecut prin minte?
Harry îi privi cu ochii mari.
— Felix Felicis? zise el. Nu ştiu… sincer să fiu, voiam să o păstrez pentru altceva.
— Pentru ce altceva? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă.
— Harry, ce Dumnezeu ar putea fi mai important decât amintirea asta? întrebă Hermione.
Harry nu răspunse. Se gândise adeseori la sticluţa aceea cu licoare aurie, păstrând-o într-un cotlon al imaginaţiei; planuri nedesluşite şi nedefinite, care implicau faptul că Ginny s-ar fi despărţit de Dean şi Ron ar fi fost dintr-odată bucuros că ea avea un nou iubit, se formaseră în adâncurile minţii sale, ieşind la suprafaţă doar în timpul viselor sau al clipelor de dinainte de a se trezi.
— Harry? Ne asculţi? întrebă Hermione.
— Pof…? A, da, sigur, zise el, venindu-şi în fire. Păi… în ordine. Dacă nu o să-l pot convinge pe Slughorn în după-amiaza asta, o să beau nişte Felix Felicis şi o să fac încă o încercare diseară.
— Bine, atunci rămâne stabilit, spuse Hermione pe un ton vioi, ridicându-se şi făcând o piruetă graţioasă. Destinaţie… determinare… deliberare… şopti ea.
— Ah, termină, o rugă Ron, şi aşa nu mă simt bine deloc. Repede, ascunde-mă!
— Nu-i Lavender! zise Hermione, pierzându-şi răbdarea, în timp ce încă două fete ieşiră în curte, iar Ron se ascunse repede după ea.
— Grozav, spuse Ron, uitându-se peste umărul lui Hermione ca să se asigure că aşa era. Pe cinstea mea, par tare abătute, nu?
— Sunt surorile Montgomery şi bineînţeles că par abătute. N-ai auzit ce-a păţit fratele lor mai mic? zise Hermione.
— Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce mai fac rudele celorlalţi, spuse Ron.
— Păi, fratele lor a fost atacat de un om-lup. Se zvoneşte că mama lor a refuzat să-i ajute pe Devoratorii Morţii. Cert este că băieţelul avea doar cinci ani şi a murit la Sf. Mungo. Nu l-au putut salva.
— A murit? repetă Harry, şocat. Dar nu-i aşa că oamenii-lup nu ucid, ci doar te transformă în unul de-ai lor?
— Uneori ucid, zise Ron, care acum arăta neobişnuit de grav. Am auzit că se poate întâmpla când îl ia valul pe omul-lup respectiv.
— Cum se numea omul-lup? spuse Harry repede.
— Păi, se zice că a fost Fenrir Greyback, spuse Hermione.
— Ştiam eu. Maniacul căruia îi place să atace copii, cel despre care mi-a vorbit Lupin! zise Harry furios.
Hermione îl privi cu o expresie sumbră.
— Harry, trebuie să obţii amintirea aia, spuse ea. Tot ce contează este să fie oprit Cap-de-Mort, nu? Toate lucrurile astea îngrozitoare care se întâmplă sunt de fapt opera lui…
Clopoţelul sună în castel şi Hermione şi Ron săriră amândoi în picioare îngroziţi.
— O să fie bine, le zise Harry amândurora, pe când se îndreptau către holul de intrare pentru a se alătura celorlalţi elevi care urmau să dea testul de Apariţie. Mult succes.
— Şi ţie! spuse Hermione, privindu-l cu subînţeles, în timp ce Harry pornea spre camerele de la subsol.
În după-amiaza aceea nu erau decât trei elevi la cursul de Poţiuni: Harry, Ernie şi Draco Reacredinţă.
— Sunteţi încă prea tineri ca să Apăreţi? zise Slughorn fericit. N-aţi împlinit încă şaptesprezece ani?
Cei trei clătinară din cap.
— Ei bine, spuse Slughorn pe un ton vesel, fiind atât de puţini, o să facem ceva distractiv. Vreau ca fiecare dintre voi să-mi pregătească o poţiune amuzantă!
— Pare o sarcină plăcută, domnule, zise Ernie, linguşindu-l şi frecându-şi mâinile.
Pe de altă parte, Reacredinţă nici măcar nu schiţă un zâmbet.
— Cum adică „ceva amuzant”? spuse el pe un ton irascibil.
— Ah, faceţi-mi o surpriză, zise Slughorn cu seninătate.
Cu o expresie mohorâtă pe chip, Reacredinţă deschise exemplarul său al Realizării Poţiunilor Avansate. Credea evident că lecţia era o pierdere de vreme. Fără îndoială, Reacredinţă regreta timpul pe care l-ar fi putut petrece în Camera Necesităţii, îşi zise Harry, privindu-l peste manual.
I se părea, sau Reacredinţă slăbise, la fel ca Tonks? În mod cert era mai palid, pielea încă avea o nuanţă cenuşie, probabil din cauză că ieşea atât de rar la aer în ultima vreme. Dar nu era deloc arogant sau entuziasmat şi nu avea un aer superior. Nu mai era nici urmă de lăudăroşenia de care dăduse dovadă în Expresul de Hogwarts, când se fălise în gura mare cu misiunea pe care i-o dăduse Cap-de-Mort. După părerea lui Harry, concluzia era una singură: misiunea, oricare ar fi fost ea, nu mergea bine.
Înveselindu-se la gândul acesta, Harry frunzări exemplarul său din Realizarea Poţiunilor Avansate şi găsi o variantă cu multe modificări, făcute de Prinţul Semipur, pentru „Elixirul care induce euforia”, care nu numai că părea să corespundă indicaţiilor lui Slughorn, dar care ar fi putut să-1 binedispună într-o asemenea măsură pe acesta (lui Harry îi bătu inima cu putere când îi veni această idee), încât l-ar fi putut convinge să-i dea amintirea, dacă Harry avea să-l facă să guste poţiunea.
— Ei bine, să ştii că arată nemaipomenit, spuse Slughorn, bătând din palme o oră şi jumătate mai târziu, când se uită la substanţa galben-aurie din ceaunul lui Harry. Euforie, nu? Şi a ce miroase? Mmmm… ai adăugat doar o rămurică de mentă, nu-i aşa? O alegere neortodoxă, Harry, dar ce idee genială. Bineînţeles, asta o să contracareze efectele secundare ocazionale, cum ar fi cântatul în exces şi mâncărimile de nas. Băiete, zău că nu ştiu de unde îţi vin ideile astea strălucite. Probabil că…
Harry împinse cu piciorul manualul Prinţului Semipur mai în interiorul ghiozdanului.
— … pur şi simplu îşi spune cuvântul moştenirea genetică pe care-o ai de la mama ta!
— A, da, se poate, spuse Harry, uşurat.
Ernie părea destul de morocănos, hotărât să i-o ia înainte lui Harry măcar o dată. Făcuse un act necugetat şi îşi inventase propria poţiune, care coagulase şi formase un fel de gogoaşă vineţie pe fundul ceaunului său. Reacredinţă îşi strângea deja lucrurile, cu o expresie ursuză pe chip. Slughorn spusese că „Licoarea de Sughiţuri” pe care o preparase era doar „acceptabilă”.
Sună clopoţelul, iar Ernie şi Reacredinţă plecară amândoi numaidecât.
— Domnule, începu Harry, dar Slughorn aruncă imediat o privire peste umăr.
Când văzu că nu mai era nimeni în cameră în afară de el şi Harry, nu ştiu cum să plece mai repede.
— Domnule profesor… domnule profesor, nu vreţi să gustaţi po…? strigă Harry disperat.
Dar Slughorn plecase deja. Dezamăgit, Harry goli ceaunul, îşi strânse lucrurile, părăsi hruba şi urcă încet scările, îndreptându-se către camera de zi.
Ron şi Hermione se întoarseră după-amiaza târziu.
— Harry! strigă Hermione, intrând pe gaura portretului. Harry, l-am luat!
— Felicitări! zise el. Şi Ron?
— Ron… Ron l-a picat de puţin, şopti Hermione, în timp ce Ron intra cu umerii adunaţi, extrem de abătut. A avut mare ghinion. Doar o chichiţă, examinatorul a observat că lăsase jumătate de sprânceană în urmă. Tu cum te-ai descurcat cu Slughorn?
— Nicicum, spuse Harry, când li se alătură şi Ron. Ai avut ghinion, prietene, dar o să-l iei data viitoare. Putem să-l dăm împreună.
— Da, poate că da, zise Ron pe un ton posomorât. Dar doar pentru o jumătate de sprânceană? Să fim serioşi!
— Te înţeleg, îl linişti Hermione, a fost cam drastic.
La cină, petrecură cea mai mare parte a timpului criticându-i pe examinatorul de Apariţii şi Ron chiar păru ceva mai vesel când se îndreptară înapoi spre camera de zi, discutând acum problema amintirii şi a lui Slughorn.
— Ia zi, Harry, ai de gând să foloseşti Felix Felicis sau ba? întrebă Ron.
— Da, presupun că ar fi cazul s-o folosesc, spuse Harry. Nu cred că trebuie s-o beau pe toată, nu pentru o perioadă de douăsprezece ore, doar n-are cum să dureze toată noaptea. O să iau o gură. Două, trei ore ar trebui să fie de ajuns.
— Te simţi grozav când o bei, zise Ron pe un ton nostalgic. Ai impresia că nu poţi să greşeşti cu nimic.
— Ce tot vorbeşti? spuse Hermione, râzând. Tu n-ai băut niciodată!
— Da, dar am crezut că am băut, nu? zise Ron, de parcă asta ar fi contat decisiv. În definitiv, e cam acelaşi lucru.
Având în vedere că tocmai îl văzuseră pe Slughorn intrând în Marea Sală şi ştiind că-i plăcea să mănânce fără să se grăbească, mai zăboviră puţin în camera de zi, planul fiind ca Harry să se ducă la biroul lui Slughorn şi să-i dea timp să se întoarcă acolo. Când soarele ajunse până la nivelul vârfurilor copacilor din Pădurea Interzisă, hotărâră că sosise momentul şi, după ce se asigurară că Neville, Dean şi Seamus erau cu toţii în camera de zi, se furişară în dormitorul băieţilor.
Harry luă perechea de şosete împachetate de pe fundul cufărului şi scoase sticluţa scânteietoare.
— Ei bine, asta e, spuse Harry, ridicând sticluţa şi luând o înghiţitură măsurată cu grijă.
— Cum te simţi? şopti Hermione.
Harry nu răspunse imediat. Apoi, încet, dar sigur, se simţi cuprins de un sentiment înălţător de posibilităţi infinite; avea impresia că ar fi putut face orice, absolut orice. Şi dintr-odată obţinerea amintirii lui Slughorn nu numai că părea posibilă, ci de-a dreptul uşor de realizat.
Se ridică în picioare, zâmbind extrem de încrezător.
— Excelent, spuse el. Mă simt excelent. Bun, mă duc la Hagrid.
— Poftim? ziseră Ron şi Hermione într-un glas, îngroziţi.
— Nu, Harry, trebuie să te duci să-l vezi pe Slughorn, ai uitat? spuse Hermione.
— Nu, zise Harry încrezător. Mă duc la Hagrid. Simt că e bine să mă duc la Hagrid.
— Simţi că e bine să te duci la înmormântarea unui păianjen uriaş? întrebă Ron şocat.
— Da, zise Harry, scoţându-şi Pelerina Invizibilă din ghiozdan. Simt că acolo trebuie să fiu astă-seară, înţelegeţi ce vreau să spun?
— Nu, spuseră Ron şi Hermione într-un glas, acum de-a dreptul alarmaţi.
— Asta chiar este Felix Felicis, nu-i aşa? zise Hermione neliniştită, ri-dicând sticluţa la lumină. Nu mai ai o altă sticluţă plină cu… cine ştie ce altceva?
— Cu „Esenţă de Sminteală”, de exemplu? sugeră Ron, în timp ce Harry îşi aruncă Pelerina pe umeri.
Harry râse şi Ron şi Hermione părură şi mai speriaţi.
— Credeţi-mă pe cuvânt, spuse el. Ştiu ce fac… sau în orice caz… — se duse încrezător, cu paşi mari spre uşă — ştie Felix.
Îşi trase Pelerina Invizibilă peste cap şi coborî scările, cu Ron şi Hermione imediat în urma lui. La capătul scărilor, Harry se strecură pe uşa deschisă.
— Ce căutai acolo cu ea? strigă Lavender Brown, uitându-se fix prin Harry la Ron şi Hermione, când ieşiră împreună pe uşa dinspre dormitoarele băieţilor.
Harry îl auzi pe Ron bolborosind ceva în urma lui, în timp ce se îndepărta de ei, traversând camera în fugă.
Îi fu uşor să treacă prin gaura portretului. Când se apropie de ea, intrară Ginny şi Dean, iar Harry reuşi să se strecoare. Când trecu pe lângă ei, o atinse din greşeală pe Ginny.
— Dean, vrei să nu mă mai împingi, zise ea, părând să se enerveze. Tot timpul faci asta, să ştii că pot să intru şi fără ajutor.
Portretul se închise în urma lui Harry, dar nu înainte ca acesta să-l audă pe Dean răspunzându-i supărat.
Înveselindu-se şi mai tare, Harry se îndreptă cu paşi mari prin castel. Nu fu nevoit să meargă tiptil pentru că nu întâlni pe nimeni în drum, dar nu fu deloc surprins, pentru că în seara aceea era cea mai norocoasă per-soană de la Hogwarts.
Nu avea idee de ce ar fi fost bine să se ducă la Hagrid. Era ca şi cum poţiunea i-ar fi dezvăluit câte o etapă pe rând. Nu întrezărea destinaţia, nu înţelegea cum avea să-l întâlnească pe Slughorn, dar ştia că făcea ceea ce trebuia pentru a obţine amintirea. Când ajunse în holul de la intrare, observă că Filch uitase să închidă uşa. Zâmbind larg, Harry o dădu de perete, inspirând pentru câteva clipe mirosul de iarbă şi aerul curat al serii, înainte de a coborî treptele.
Când ajunse la ultima treaptă, realiză cât de plăcut ar fi fost dacă ar fi trecut prin grădina de zarzavaturi în drum spre coliba lui Hagrid. Nu era chiar în calea lui, dar Harry simţi că era un moft de care trebuia să asculte, aşa că îşi îndreptă paşii numaidecât către grădina de zarzavaturi unde fu mulţumit, dar nu tocmai surprins, să-l găsească pe profesorul Slughorn vorbind cu profesoara Lăstar. Harry se ascunse după un zid jos de piatră, simţindu-se în armonie cu universul şi ascultând ce discutau cei doi.
— … Pomona, îţi mulţumesc mult că ţi-ai făcut timp pentru mine, zise Slughorn pe un ton politicos. Majoritatea specialiştilor consideră că au eficienţă maximă dacă sunt culese la asfinţit.
— A, şi eu cred la fel, spuse profesoara Lăstar cu căldură. Îţi ajung?
— Cum să nu, cum să nu, zise Slughorn, iar Harry văzu că ducea un braţ de plante cu frunze mari. O să le pot da câteva frunze tuturor elevilor mei din anul trei şi or să rămână şi câteva de rezervă, pentru cazul în care o să le fiarbă cineva prea mult. Ei bine, îţi doresc o seară plăcută şi încă o dată, mii de mulţumiri!
Doamna profesoară Lăstar se îndreptă către serele ei, în timp ce se lăsa noaptea, iar Slughorn porni spre locul unde stătea Harry, nevăzut.
Cuprins de o dorinţă subită de a se arăta, Harry îşi dădu jos Pelerina cu o mişcare largă.
— Bună seara, domnule profesor.
— Pe barba lui Merlin, Harry, m-ai luat pe nepregătite, zise Slughorn, oprindu-se imediat, cu un aer prevăzător. Cum ai ieşit din castel?
— Cred că Filch a uitat să închidă uşile de la intrare, spuse Harry vesel, încântat să îl vadă pe Slughorn încruntându-se.
— O să-l reclam pe individul ăla, am impresia că e mai preocupat de gunoaie decât de măsurile propriu-zise de siguranţă. Dar, spune-mi, Harry, ce cauţi aici?
— Ştiţi, domnule, e vorba despre Hagrid, zise Harry, care ştia că, în clipa aceea, cel mai bine era să spună adevărul. Este destul de abătut. Dar vă rog să nu spuneţi nimănui, domnule profesor. Nu vreau să aibă probleme din cauza asta.
Era evident că-l făcuse foarte curios pe Slughorn.
— Ei, n-am cum să-ţi promit aşa ceva, zise el cu asprime. Dar ştiu că Dumbledore are încredere în Hagrid până-n pânzele albe, aşa că sunt sigur că n-are cum să pună la cale ceva atât de urât.
— Ştiţi, e vorba despre un păianjen uriaş, pe care l-a avut ani întregi. Trăia în Pădure. Putea să vorbească şi aşa mai departe…
— Am auzit zvonuri conform cărora ar exista Acromantule în Pădure, spuse Slughorn cu o voce joasă, uitându-se către desişul de copaci întunecaţi. Să înţeleg că sunt adevărate?
— Da, zise Harry. Dar unul dintre ei, Aragog, primul păianjen al lui Hagrid, a murit azi-noapte. Hagrid e distrus. Nu vrea să-l înmormânteze singur şi am fost de acord să mă duc la el.
— Frumos din partea ta, foarte frumos din partea ta, spuse Slughorn pe un ton absent, cu ochii mari, aţintiţi asupra luminilor din depărtare, de la coliba lui Hagrid. Dar veninul de Acromantula este foarte preţios. Dacă animalul a murit de curând s-ar putea ca veninul să nu se fi uscat încă. Desigur, n-aş vrea să par insensibil dacă Hagrid e tulburat… dar dacă ar exista o cale să obţin nişte venin… ştii, este aproape imposibil să obţii venin de la o Acromantula când e în viaţă…
Acum Slughorn părea să vorbească mai mult pentru el decât cu Harry.
— … ar fi o mare pierdere să nu încerc… Aş putea obţine o sută de galioni pentru o jumătate de litru. Sincer să fiu, nu sunt tocmai bine plătit.
În clipa aceea, Harry îşi dădu seama exact ce avea de făcut.
— Păi, zise el, ezitând într-un mod foarte convingător, păi, dacă vreţi să veniţi, domnule profesor, cred că Hagrid o să fie încântat… să îşi poată lua rămas-bun de la Aragog aşa cum se cuvine.
— Da, sigur că da, spuse Slughorn, cu ochii scânteindu-i acum de entuziasm. Harry, uite cum facem, vin şi eu cu două-trei sticle de băutură. Să închinăm un pahar în sănătatea bietului animal. Mă rog, nu în sănătatea lui, dar cel puţin o să-i cinstim amintirea cum se cade, după ce-l îngropăm. Şi trebuie să-mi schimb şi cravata, asta e puţin prea exuberantă pentru o astfel de ocazie.
Se întoarse cu paşi repezi înapoi la castel şi Harry grăbi pasul către coliba lui Hagrid, foarte mulţumit de sine.
— Ai venit, zise Hagrid cu o voce răguşită, când deschise uşa şi-l văzu pe Harry ieşind de sub Pelerina Invizibilă în faţa lui.
— Da, dar Ron şi Hermione n-au avut cum, spuse Harry. Le pare tare rău.
— Nu-i… nu-i nimic… Să ştii, Harry, că ar fi fost foarte mişcat să ştie c-ai venit.
Hagrid se cutremură de plâns. Îşi făcuse o banderolă neagră dintr-un fel de cârpă îmbibată cu cremă de pantofi şi avea ochii roşii şi umflaţi de plâns. Harry îl bătu liniştitor pe cot, care era cel mai înalt loc unde putea să ajungă fără să se întindă.
— Unde o să-l înmormântăm? întrebă el. În Pădure?
— Doamne păzeşte, spuse Hagrid, ştergându-şi lacrimile cu partea de jos a cămăşii. Ceilalţi păianjeni nu mă mai lasă nici să mă apropii de pânzele lor acum, că a murit Aragog. Se pare nu m-au mâncat până acum doar pentru că le interzisese el s-o facă! Harry, îţi vine să crezi aşa ceva?
Răspunsul sincer era „da”. Harry îşi aminti cu o detaşare relativă momentul când el şi Ron ajunseseră faţă în faţă cu Acromantulele: nu avuseseră nici o îndoială că Aragog era singurul care le împiedica să-l mănânce pe Hagrid.
— Până acum n-a existat nici o parte din Pădure unde să nu mă pot duce! zise Hagrid, clătinând din cap. Să ştii că n-a fost deloc uşor să iau trupul neînsufleţit al lui Aragog de acolo. Vezi tu, de obicei ei îi mănâncă pe păianjenii care mor. Dar am vrut să-l înmormântez cum se cuvine… să-mi iau rămas-bun de la el.
Izbucni din nou în plâns şi Harry îl bătu din nou pe cot, spunând în timpul acesta (pentru că poţiunea părea să sugereze că aşa era mai bine):
— M-am întâlnit cu domnul profesor Slughorn când veneam încoace, Hagrid.
— N-ai dat de bucluc, nu? zise Hagrid, ridicându-şi privirea, îngrijorat. N-ar fi trebuit să părăseşti castelul după înserat, ştiu, e vina mea.
— Nu, nu, când a auzit unde merg, a zis că ar vrea să vină şi el să-i prezinte un ultim omagiu lui Aragog, spuse Harry. Cred că s-a dus să se îmbrace cu nişte haine mai potrivite… şi a zis că aduce ceva de băut, ca să închinăm un pahar în amintirea lui Aragog.
— Chiar aşa? spuse Hagrid, în acelaşi timp uimit şi mişcat. E… tare drăguţ din partea lui, zău dacă nu, şi nici nu te-a reclamat. Până acum n-am prea avut de-a face cu Horace Slughorn. Şi uite, acum vine să-şi ia rămas-bun de la Aragog, nu? Lui Aragog i-ar fi făcut plăcere să ştie că vine. Crede-mă.
Harry se gândi în sinea lui că lui Aragog i-ar fi plăcut cel mai mult la Slughorn cantitatea substanţială de carne pe care ar fi furnizat-o. Se duse la fereastra din spate a colibei, pe care văzu imaginea oarecum înfiorătoare a păianjenului imens neînsufleţit întins pe spate, cu picioarele strânse şi încâlcite.
— O să-l îngropăm aici, Hagrid, în grădina ta?
— Imediat după straturile de dovleci, aşa m-am gândit, zise Hagrid cu o voce sugrumată. Am săpat deja… ştii tu… groapa. Mă gândeam că am putea să spunem câteva cuvinte înainte. Amintiri dragi, ştii tu…
Vocea îi tremură şi se stinse. Cineva bătu la uşă şi Hagrid se duse să deschidă, suflându-şi nasul într-o batistă mare cu buline. Slughorn intră repede în cameră, ducând câteva sticle în braţe şi purtând o cravată neagră, sobră.
— Hagrid, zise el, cu o voce joasă şi gravă. Condoleanţele mele pentru pierderea pe care ai suferit-o.
— Eşti tare amabil, spuse Hagrid. Mulţumesc mult. Şi îţi mulţumesc şi pentru că nu i-ai dat ore de detenţie lui Harry.
— Nici nu mi-a trecut prin minte, zise Slughorn. Ce noapte sumbră, ce noapte sumbră. Unde se află în clipa de faţă bietul animal?
— În grădină, spuse Hagrid cu o voce tremurată. Atunci… atunci, să mergem, nu?
Cei trei ieşiră în grădina din spate. Luna palidă se zărea printre copaci, iar razele ei se contopeau cu lumina revărsată pe fereastra lui Hagrid, luminând trupul neînsufleţit al lui Aragog care zăcea pe marginea unei gropi uriaşe, lângă un munte de pământ de trei metri înălţime, săpat de curând.
— Este magnific, zise Slughorn, apropiindu-se de capul păianjenului, care se uita în gol spre cer, cu patru perechi de ochi înceţoşaţi, având doi colţi imenşi, curbaţi şi imobili, care scânteiau în lumina lunii.
Harry avu impresia că aude nişte sticluţe lovindu-se unele de altele când Slughorn se aplecă deasupra colţilor, părând să examineze capul enorm şi păros.
— Nu toată lumea le apreciază frumuseţea, îi spuse Hagrid lui Slughorn, care stătea cu spatele la el, cu lacrimile prelingându-i-se din colţurile ridate ale ochilor. Nu ştiam că te interesează creaturile de genul lui Aragog, Horace.
— Să mă intereseze? Hagrid, dragul meu, le venerez, zise Slughorn, îndepărtându-se de păianjen. Harry îl zări ascunzând o sticluţă sub pelerină, dar Hagrid nu observă nimic, ştergându-se iar la ochi. Acum… ce ziceţi, trecem la înmormântarea propriu-zisă?
Hagrid încuviinţă din cap şi înaintă. Luă păianjenul uriaş şi deosebit de greu în braţe şi-l rostogoli în groapă, cu un mormăit răsunător. Animalul se lovi de fundul gropii cu un zgomot sec, înfiorător, parcă crocant. Hagrid începu din nou să plângă.
— Este firesc să-ţi fie greu, în definitiv l-ai cunoscut cel mai bine dintre toţi, spuse Slughorn, bătându-l liniştitor pe cot, din neputinţa de-a ajunge mai sus de atât, la fel ca Harry. Ce-ar fi să spun câteva cuvinte?
Harry se gândi că Slughorn probabil că obţinuse o cantitate substanţială de venin de bună calitate de la Aragog, pentru că acesta se apropie de marginea gropii, zâmbind mulţumit şi zicând rar, cu o voce impunătoare:
— Rămas bun, Aragog, rege al arahnidelor, cei care te-au cunoscut n-or să uite în veci prietenia profundă şi de durată pe care le-ai purtat-o! Trupu-ţi efemer o să se piardă în neant, dar spiritul tău o să dăinuie în căminul liniştit şi decorat cu pânze din inima Pădurii. Fie ca descendenţii tăi cu vedere plurioculară să prospere şi să înflorească, iar oamenii care ţi-au fost prieteni să găsească alinare pentru pierderea grea pe care au suferit-o.
— A fost… a fost… extraordinar! urlă Hagrid, prăbuşindu-se pe movila de pământ şi plângând mai tare ca niciodată.
— O să fie bine, o să fie bine, zise Slughorn, fluturându-şi bagheta şi făcând muntele uriaş de pământ să se ridice în aer şi să cadă peste păianjenul mort cu o bufnitură înăbuşită, care formă un dâmb neted. Hai să ne ducem în casă şi să bem un păhărel. Harry, treci de partea cealaltă… aşa… hai, Hagrid, încetişor… bravo.
Îl aşezară pe Hagrid pe un scaun, la masă. Colţ, care stătuse ghemuit în coşul său în timpul înmormântării, se apropie acum tiptil de ei, punându-şi capul greu în poala lui Harry, ca de obicei. Slughorn desfăcu una dintre sticlele de vin pe care le adusese.
— Să ştiţi că le-am testat pe toate să nu fie otrăvite, îl asigură el pe Harry, turnând aproape toată sticla într-una dintre cănile de mărimea unor găleţi şi întinzându-i-o lui Hagrid. Am pus un spiriduş de casă să guste din toate sticlele după ce s-a întâmplat cu bietul Rupert, prietenul tău.
Harry îşi imagină expresia pe care ar fi avut-o Hermione dacă ar fi auzit vreodată despre acest exemplu de exploatare a spiriduşilor de casă şi hotărî să nu-i vorbească niciodată despre asta.
— Una lui Harry, zise Slughorn, turnând altă sticlă în două căni, şi una pentru mine. Ei bine, spuse el ridicând cana, să bem în cinstea lui Aragog.
— În cinstea lui Aragog, spuseră Harry şi Hagrid într-un glas.
Slughorn şi Hagrid luară o înghiţitură zdravănă. Însă Harry ştiu că nu trebuia să bea, căci Felix Felicis îi arăta calea dreaptă, aşa că se prefăcu să ia o gură şi apoi puse cana la loc pe masă, în faţa lui.
— Ştii, l-am avut de când era în ou, zise Hagrid cu tristeţe. Era tare mititel când a ieşit din ou. Cât un pekinez.
— Drăguţul de el, spuse Slughorn.
— Îl ţineam la şcoală, într-un dulap până când… mă rog…
Hagrid se posomorî şi Harry ştiu care era motivul: Tom Cruplud făcuse în aşa fel încât Hagrid să fie exmatriculat, fiind acuzat de deschiderea Camerei Secretelor. Însă Slughorn parcă nici nu era atent la ce spunea Hagrid; se uita la tavan, de care erau atârnate mai multe cratiţe de alamă şi un mănunchi de fire lungi şi mătăsoase, de un alb strălucitor.
— Hagrid, nu-mi spune că ăla e un fir de păr de unicorn.
— Ba da, zise Hagrid pe un ton indiferent. Din coadă. Se mai prind fire de ramuri şi tufişuri prin Pădure, ştii cum e.
— Dragul meu, tu ai idee cât valorează?
— Eu îl folosesc ca bandaj când se răneşte vreun animal, spuse Hagrid, ridicând din umeri. E tare folositor şi foarte rezistent, să ştii.
Slughorn luă încă o gură zdravănă din cană, uitându-se atent prin colibă. Harry îşi dădu seama că profesorul căuta de fapt alte comori, pe care le-ar fi putut transforma în provizii considerabile de mied ţinut în butoaie de stejar, ananas cristalizat şi smochinguri de catifea. Slughorn umplu din nou cana lui Hagrid şi pe a lui, punându-i întrebări despre creaturile care trăiau în Pădure în prezent şi despre cum putea Hagrid să aibă grijă de toate astea. Hagrid, devenit expansiv sub influenta alcoolului şi a curiozităţii măgulitoare a lui Slughorn, încetă să se şteargă la ochi şi începu să explice bucuros şi pe-ndelete căsătoriile dintre Apărarcuri.
Poţiunea Felix Felicis îl îndemnă acum pe Harry să observe că băutura pe care o adusese Slughorn era aproape pe terminate. Harry încă nu reuşise să arunce „Vraja de Umplere” fără să spună incantaţia cu voce tare, dar în seara aceea ideea că n-ar fi putut să o facă era hilară. Se dovedi că avusese dreptate. Harry zâmbi în sinea sa, neobservat de Hagrid şi Slughorn (care acum îşi povesteau unul altuia întâmplări cu comerţul ilegal de ouă de dragon), îşi îndreptă bagheta pe sub masă spre sticlele aproape goale şi acestea începură să se umple imediat.
O oră şi ceva mai târziu, Hagrid şi Slughorn începură să facă toasturi extravagante: în cinstea Şcolii Hogwarts, în cinstea lui Dumbledore, în cinstea vinului făcut de spiriduşii de casă şi în cinstea lui…
— Harry Potter! tună Hagrid, cu vinul scurgându-i-se pe bărbie când goli a paisprezecea găleată cu vin.
— Da, bine zis, strigă Slughorn cu o voce groasă, Parry Otter, băiatul ales care… ştiţi voi… ceva de genul ăsta, bolborosi, apoi golindu-şi cana.
Nu trecu mult şi Hagrid începu să plângă din nou, făcându-l pe Slughorn să ia tot mănunchiul de fire din coadă de unicorn şi să-l vâre în buzunar, strigând: „În cinstea prieteniei! În cinstea generozităţii! În cinstea firelor de unicorn care se vând cu zece galioni!”
La scurt timp după aceea, Hagrid şi Slughorn stăteau unul lângă altul, ţinându-se de după umeri şi cântând o baladă tristă despre un vrăjitor pe moarte pe nume Odo.
— Aaaaah, cei buni mor de tineri, murmură Hagrid, gârbovindu-se peste masă şi uitându-se puţin cruciş, în timp ce Slughorn cânta în continuare refrenul. Tata era prea tânăr ca să moară… Şi părinţii tăi la fel, Harry…
Din colturile ridate ale ochilor lui Hagrid se prelinseră din nou lacrimi mari. Îl apucă de braţ pe Harry, scuturându-l.
— … cei mai bricepuţi brăjitori din generaţia lor pe care i-am cunoscut în vieţile mele… ce îngrozitor… ce îngrozitor…
Slughorn cântă, tânguindu-se:
— … îngrozitor, mormăi Hagrid, întorcându-şi într-o parte capul mare şi lăţos, sprijinit pe braţe, după care adormi şi începu să sforăie de mama focului.
— Iartă-mă, spuse Slughorn sughiţând. Ce să-i fac, n-am voce deloc.
— Hagrid nu se referea la cum cântaţi, zise Harry încet. Se referea la moartea părinţilor mei.
— A, spuse Slughorn, înăbuşindu-şi un râgâit sonor. Vai de mine. Da, a fost îngrozitor ce s-a întâmplat… absolut îngrozitor. Îngrozitor… îngrozitor…
Părea să nu ştie ce să spună şi începu să umple din nou cănile.
— Bănuiesc… bănuiesc că tu nu-ţi aminteşti nimic, nu, Harry? întrebă el, stingherit.
— Nu. Ştiţi, aveam un an când au murit, zise Harry, cu ochii aţintiţi asupra lumânării care pâlpâia în ritmul sforăiturilor zdravene ale lui Hagrid. Dar între timp am aflat detaliileş întâi a murit tata. Ştiaţi?
— Nu. Nu ştiam, spuse Slughorn cu o voce joasă.
— Da. Cap-de-Mort l-a omorât şi apoi a păşit peste trupul lui neînsufleţit, apropiindu-se de mama, zise Harry.
Slughorn se cutremură puternic, dar nu păru să-şi poată dezlipi privirea îngrozită de pe chipul lui Harry.
— I-a spus să se dea la o parte, spuse Harry pe un ton neutru. Mi-a zis că nu era nevoie ca ea să moară. Că el voia să mă omoare doar pe mine. Că ar fi putut să fugă.
— Vai de mine, şopti Slughorn. Ar fi putut… nu era nevoie… ce îngrozitor…
— Da, nu-i aşa? spuse Harry, abia auzit. Dar ea nu s-a dat la o parte. Tata murise deja, dar nu voia să mă piardă şi pe mine. A încercat să-l înduplece pe Cap-de-Mort, dar el i-a râs în faţă.
— Ajunge! zise Slughorn dintr-odată, ridicând o mână tremurândă. Te rog, dragul meu, ajunge. Sunt un om bătrân. Nu pot să mai aud. Nu vreau să mai aud.
— A, da, am uitat, minţi Harry, ghidat de Felix Felicis. V-a plăcut de ea, nu?
— Dacă mi-a plăcut? spuse Slughorn, cu ochii umplându-i-se din nou de lacrimi. Nu cred să fi existat cineva care s-o fi cunoscut şi căruia să nu-i fi plăcut. Era atât curajoasă. Avea un simţ umorului teribil. Am fost distrus.
— Şi totuşi refuzaţi să-i ajutaţi fiul, zise Harry. Ea şi-a dat viaţa pentru mine şi dumneavoastră nu vreţi să-mi daţi o amintire.
Sforăiturile puternice ale lui Hagrid răsunară în colibă. Harry nu îşi dezlipi privirea de pe ochii înlăcrimaţi ai lui Slughorn. Profesorul de Poţiuni părea incapabil să se uite în altă parte.
— Nu spune asta, şopti el. Nu că nu vreau… Dacă aş şti că te-ar ajuta la ceva, sigur că… Dar nu poate servi la nimic…
— Ba da, spuse Harry răspicat. Dumbledore are nevoie de informaţii. Eu am nevoie de informaţii.
Ştia că nu risca nimic: băutura Felix îi spunea că Slughorn nu avea să-şi amintească nimic din toate astea dimineaţa următoare. Privindu-l pe Slughorn drept în ochi, Harry se aplecă puţin spre el.
— Sunt „cel ales”. Trebuie să-l ucid. Am nevoie de amintirea aia.
Slughorn se făcu alb ca varul, cu fruntea lucioasă perlată cu broboane de transpiraţie.
— Chiar eşti „cel ales”?
— Desigur, spuse Harry pe un ton calm.
— Dar atunci… dragul meu… îmi ceri foarte mult… mai precis, îmi ceri să te ajut în încercarea de a-l distruge pe…
— Nu vreţi să-l vedeţi mort pe vrăjitorul care a ucis-o pe Lily Evans?
— Harry, Harry, sigur că vreau, dar…
— Vă temeţi că o să afle că m-aţi ajutat?
Slughorn tăcu îngrozit.
— Fiţi curajos, aşa cum era mama, domnule profesor.
Slughorn ridică o mână plinuţă şi îşi lipi de buze degetele tremurânde, arătând pentru o clipă ca un bebeluş imens.
— Nu sunt mândru de ce am făcut, şopti el printre degete. Mi-e ruşine de… de ce înfăţişează amintirea aia. Cred că atunci am făcut un mare rău.
— Aţi putea îndrepta orice rău aţi făcut dându-mi amintirea, zise Harry. Ar fi un gest curajos şi nobil.
Hagrid tresări în somn şi sforăi în continuare. Slughorn şi Harry se uitară unul la celălalt peste lumânarea care se topea. Urmă o perioadă foarte lungă de tăcere, dar Felix Felicis îi spuse lui Harry să nu vorbească, ci să aştepte.
Atunci Slughorn băgă mâna în buzunar foarte încet, scoţându-şi bagheta. Vârî şi cealaltă mână într-un buzunar interior al pelerinei şi scoase o sticluţă goală. Uitându-se în continuare în ochii lui Harry, Slughorn duse vârful baghetei la tâmplă şi când îl retrase, de el era ataşat un fir argintiu de amintire. Firul deveni din ce în ce mai lung, până când se desprinse, rămânând agăţat de baghetă şi fiind de un argintiu strălucitor. Slughorn îl puse în sticluţă, unde se încolăci şi apoi se destinse, învolburându-se ca o substanţă gazoasă. Puse dopul cu mâini tremurânde şi apoi îi dădu sticluţa lui Harry peste masă.
— Vă mulţumesc mult, domnule profesor.
— Eşti un băiat bun, spuse profesorul Slughorn cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii bucălaţi până în mustaţa ca de morsă. Şi ai moştenit ochii ei. Sper să nu ai o părere îngrozitoare despre mine după ce o s-o vezi…
Îşi sprijini şi el capul pe braţe, oftă din rărunchi şi adormi.