Furişându-se înapoi spre castel, Harry simţi că începeau să treacă efectele poţiunii Felix Felicis. Uşa de la intrare rămăsese în continuare deschisă pentru el, dar la etajul trei se întâlni cu Peeves şi reuşi să scape neobservat, cotind brusc şi mergând pe una dintre scurtăturile secrete. Când ajunse în faţa portretului doamnei grase şi îşi dădu jos Pelerina Invizibilă, nu fu surprins să o vadă că era extrem de necooperantă.
— Ai idee cât e ceasul?
— Îmi pare rău, a trebuit să mă duc să rezolv ceva important.
— Ei bine, parola s-a schimbat la miezul nopţii aşa că se pare că o să trebuiască să dormi pe hol.
— Poftim? zise Harry. Dar de ce s-a schimbat la miezul nopţii?
— Uite aşa, spuse doamna grasă. Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să te duci la director. Dânsul a întărit măsurile de siguranţă.
— Grozav, zise Harry cu amărăciune, uitându-se în jur la podeaua tare. Excelent. Da, chiar m-aş duce la Dumbledore dacă ar fi aici, pentru că tot dânsul a vrut să…
— Este aici, spuse o voce din spatele lui Harry. Domnul profesor Dumbledore s-a întors la şcoală acum o oră.
Nick Aproape Făr'-de-Cap plutea spre Harry, cu capul clătinându-i-se ca de obicei pe guler.
— Mi-a zis Baronul Sângeros, care l-a văzut sosind, spuse Nick. Baronul zicea că părea bine dispus, însă puţin obosit, desigur.
— Unde este? zise Harry, cu inima bătându-i cu putere.
— A, bombăne şi pierde vremea în turnul de astronomie — este ocupaţia lui preferată.
— Nu Baronul Sângeros, Dumbledore.
— A, în biroul lui, spuse Nick. Din câte zicea Baronul, parcă avea ceva de rezolvat înainte să se ducă la culcare.
— Da, chiar are ceva de rezolvat, zise Harry, cuprinzându-l un val de entuziasm la gândul că avea să-i spună lui Dumbledore că obţinuse amintirea.
Se întoarse pe călcâie şi o luă din nou la fugă, ignorând-o pe doamna grasă, care striga după el.
— Vino înapoi! Recunosc, am minţit! Eram supărată că m-ai trezit din somn! Parola este în continuare „coropişniţă”!
Dar Harry alerga deja pe hol şi câteva minute mai târziu rostea „ecleruri caramelizate” în faţa garguiului lui Dumbledore, care se dădu la o parte, lăsându-l pe Harry să ajungă la scara în spirală.
— Intră, spuse Dumbledore când Harry bătu la uşă.
Părea foarte obosit.
Harry deschise uşa. Biroul lui Dumbledore era neschimbat, singurul lucru diferit fiind cerul întunecat şi înstelat de dincolo de ferestre.
— Dumnezeule mare, Harry, zise Dumbledore surprins. Cărui fapt îi datorez această plăcere nocturnă?
— Domnule… am obţinut-o. Am obţinut amintirea de la Slughorn.
Harry scoase sticluţa şi i-o arătă lui Dumbledore. Pentru câteva clipe, directorul rămase înmărmurit. Apoi zâmbi larg dintr-odată.
— Harry, ce veste extraordinară! Te-ai descurcat de minune! Ştiam eu c-o să reuşeşti!
Părând să uite complet cât de târziu era, înconjură repede biroul, luă sticluţa cu amintirea lui Slughorn în mâna teafără şi se duse cu paşi mari la dulapul unde ţinea Pensivul.
— Şi acum, zise Dumbledore, punând ligheanul de piatră pe birou şi golind în el conţinutul sticluţei, acum o s-o vedem în sfârşit. Harry, repede.
Harry îl ascultă, aplecându-se deasupra Pensivului şi simţindu-şi picioarele cum se desprind de podea… căzu din nou prin întuneric şi ateriză în biroul lui Horace Slughorn, cu mulţi ani în urmă.
Îl văzu pe Horace Slughorn, mult mai tânăr, cu părul des, strălucitor, blond închis, şi mustaţa de un blond-roşcat, stând din nou în fotoliul comod cu braţe din biroul său, cu picioarele sprijinite pe o pernă de catifea, ţinând un pahar mic cu vin într-o mână şi căutând cu cealaltă într-o cutie cu ananas cristalizat. Cei şase adolescenţi erau şi de data asta în jurul lui, iar printre ei se număra şi Tom Cruplud, care purta pe deget inelul de aur cu piatră neagră al lui Dorlent.
Dumbledore ateriză lângă Harry exact când Cruplud întrebă:
— Domnule, este adevărat că doamna profesoară Merrythought iese la pensie?
— Tom, Tom, Tom, nu ţi-aş putea spune nici dacă aş şti, zise Slughorn, atenţionându-i pe Cruplud cu arătătorul acoperit cu zahăr, dar stricând efectul într-o anumită măsură fiindcă îi făcu pe ascuns cu ochiul. Băiete, recunosc că tare mi-ar plăcea să ştiu de unde ai toate informaţiile astea. Ştii mai multe decât majoritatea profesorilor, zău aşa.
Cruplud zâmbi; ceilalţi băieţi râseră, aruncându-i priviri pline de admiraţie.
— Ai un talent deosebit pentru a afla lucruri pe care nu ar trebui să le ştii şi reuşeşti să te bagi pe sub pielea oamenilor importanţi. Apropo, îţi mulţumesc pentru ananas, ai ghicit, chiar este preferatul meu.
Mai mulţi dintre băieţi râseră din nou pe înfundate.
— … nu am nici o îndoială că o să ajungi ministrul Magiei în mai puţin de douăzeci de ani de acum înainte. În mai puţin de cincisprezece, dacă o să-mi trimiţi în continuare ananas. Am contacte excelente la minister.
Tom Cruplud doar zâmbi, pe când ceilalţi râseră din nou. Harry observă că nu era nici pe departe cel mai mare dintre băieţi, dar toţi păreau să-l considere conducătorul lor.
— Nu ştiu dacă mi s-ar potrivi o carieră politică, domnule, zise el când se stinseră râsetele. Printre altele, nu am un trecut potrivit.
Câţiva dintre băieţii din jurul lui îşi zâmbiră unii altora. Harry era convins că era o glumă între ei, fără îndoială, despre ce ştiau sau bănuiau despre celebrul strămoş al liderului grupului lor.
— Prostii, spuse Slughorn pe un ton vioi. E evident că faci parte dintr-un neam vrăjitoresc de soi, judecând după abilităţile tale. Nu, nu, Tom, o să ajungi departe şi să ştii că nu m-am înşelat niciodată asupra vreunui elev.
Ceasul mic de aur de pe biroul lui Slughorn anunţă ora unsprezece fix în spatele lui şi profesorul îşi întoarse capul spre el.
— Vai de mine, ce târziu s-a făcut! spuse el. Ei bine, băieţi, ar fi cazul să plecaţi, dacă nu vreţi să aveţi probleme. Lestrange, vreau să-mi predai eseul până mâine, altfel primeşti ore de detenţie. Avery, e valabil şi pentru tine.
Băieţii ieşiră pe rând din cameră. Slughorn se ridică greoi din fotoliu şi îşi duse paharul gol pe birou. Se întoarse când auzi un zgomot în spatele lui; Cruplud era încă acolo.
— Ai grijă, Tom, spuse Slughorn. Nu cred că e bine să fii surprins pe holuri după stingere, mai ales că eşti şi Perfect…
— Domnule, voiam să vă întreb ceva.
— Întreabă-mă, băiete, întreabă-mă…
— Domnule, voiam să vă întreb ce ştiţi despre… despre Horcruxuri?
Slughorn îl privi fix, mângâind în mod mecanic piciorul paharului cu vin.
— Faci cumva un proiect pentru Apărarea contra Magiei Negre?
Dar Harry îşi dădu seama că Slughorn ştia foarte bine că nu era o chestiune legată de şcoală.
— Nu chiar, domnule, zise Cruplud. Am întâlnit termenul într-o carte şi nu am înţeles exact la ce se referă.
— Da. Păi, nu prea sunt şanse să găseşti o carte la Hogwarts care să dea detalii despre Horcruxuri, Tom. Ţin de magia întunecată, de magia cea mai întunecată, spuse Slughorn.
— Dar bănuiesc că dumneavoastră ştiţi totul despre ele, nu-i aşa? Mă gândeam că un vrăjitor de talia dumneavoastră… Mă scuzaţi, evident, dacă nu puteţi să-mi spuneţi… Dar mi-am dat seama că singurul de la care aş fi putut afla eraţi dumneavoastră… Aşa că m-am gândit să vă întreb.
Strategia lui Cruplud era foarte iscusită, îşi zise Harry. Ezitarea, tonul firesc, măgulitor — toate erau în cantităţi perfecte. Harry avea o experienţă mult prea bogată în încercarea de a scoate informaţii de la oameni reticenţi pentru a nu recunoaşte un maestru în domeniu. Îşi dădu seama că acesta îşi dorea extrem de mult informaţiile; poate că îşi pregătise minuţios acest moment de câteva săptămâni.
— Păi, spuse Slughorn, fără să se uite la Cruplud, ci jucându-se cu funda de pe capacul cutiei cu ananas cristalizat, păi, sunt sigur că nu greşesc cu nimic prezentându-ţi o imagine de ansamblu. Doar cât să înţelegi termenul. „Horcrux” este cuvântul care reprezintă un obiect în care cineva şi-a ascuns o parte din suflet.
— Ştiţi, domnule, nu prea înţeleg cum vine asta, zise Cruplud. Îşi controlă cu grijă vocea, dar Harry sesiză o urmă de entuziasm.
— Ei bine, îţi fragmentezi sufletul, ştii, spuse Slughorn, şi ascunzi o parte din el într-un obiect din afara corpului. Atunci, chiar dacă trupul este atacat sau distrus, nu mai poţi muri, pentru că o parte din sufletul tău rămâne pe pământ, neatinsă. Dar, bineînţeles, existenţa sub o astfel de formă…
Slughorn se strâmbă şi Harry se trezi amintindu-şi nişte cuvinte pe care le auzise cu aproape doi ani în urmă.
„Am fost smuls din corp, eram mai puţin decât un spirit, mai puţin decât o stafie obişnuită… Dar eram viu.”
— … nu ar dori-o decât foarte puţini, Tom, foarte puţini. Moartea ar fi de preferat între cele două.
Dar setea lui Cruplud era acum evidentă. Avea o expresie lacomă pe chip, nemaiputând să-şi ascundă dorinţa arzătoare.
— Cum îţi poţi fragmenta sufletul?
— Păi, zise Slughorn, cu un oarecare disconfort, trebuie să înţelegi că sufletul e menit să rămână intact şi întreg. Fragmentarea lui este un abuz, este împotriva legilor naturii.
— Dar cum se face?
— Printr-o faptă condamnabilă. Suprema faptă condamnabilă. Ucigând. Luarea unei vieţi sfâşie sufletul. Vrăjitorul care doreşte să creeze un Horcrux foloseşte efectul negativ în avantajul lui: încastrează fragmentul sfâşiat.
— Îl încastrează? Dar cum…?
— Există o vrajă, nu mă întreba care, n-o ştiu! spuse Slughorn, clătinând din cap ca un elefant bătrân, deranjat de nişte ţânţari. Arăt eu ca şi cum aş fi încercat s-o fac? Ţi se pare că arăt ca un ucigaş?
— Nu, domnule, sigur că nu, zise Cruplud repede. Iertaţi-mă. Nu am vrut să vă jignesc.
— Nu-i nimic, nu-i nimic, nu m-ai jignit, spuse Slughorn cu o voce aspră. E firesc să fii curios în privinţa acestor lucruri. Vrăjitorii de un anumit calibru au fost atraşi mereu de aceste aspecte ale magiei.
— Da, domnule, spuse Cruplud. Însă ceea ce nu înţeleg — şi vă întreb doar de curiozitate — este dacă ar fi de ajuns un Horcrux. Sufletul nu poate fi fragmentat decât o singură dată? N-ar fi mai bine şi n-ai fi mai puternic dacă ai avea sufletul fragmentat în mai multe bucăţi? De exemplu, şapte este cea mai puternică cifră magică, nu-i aşa? Nu credeţi că şapte ar…?
— Pe barba lui Merlin, Tom! exclamă Slughorn. Şapte! Nu-i destul de rău să te gândeşti la o singură crimă? Şi, în orice caz, e destul de grav să îţi fragmentezi o dată sufletul, darămite să-l sfâşii în şapte bucăţi.
Acum Slughorn părea foarte tulburat. Se uita la Cruplud ca şi cum atunci l-ar fi văzut cu adevărat pentru prima dată, iar Harry îşi dădu seama că regreta că acceptase să vorbească despre asta de la bun început.
— Bineînţeles, murmură el, vorbim doar ipotetic, nu? Conceptual.
— Da, domnule, sigur că da, zise Cruplud repede.
— Chiar şi aşa, Tom, să nu spui nimănui ce ţi-am zis. Adică despre ce am vorbit. Oamenilor nu le-ar plăcea să afle că am discutat despre Horcruxuri. Este un subiect interzis la Hogwarts, să ştii… Dumbledore este deosebit de riguros în privinţa asta.
— N-o să suflu o vorbă, domnule, spuse Cruplud plecând, dar nu înainte ca Harry să-i zărească figura, pe care se citea aceeaşi fericire nebună ca atunci când aflase că era vrăjitor — o fericire care nu-i sublinia trăsăturile fine, ci le dezumaniza.
— Îţi mulţumesc, Harry, zise Dumbledore încet. Să mergem.
Când Harry ateriză din nou pe podeaua biroului, Dumbledore era deja aşezat pe scaunul său. Harry luă şi el loc şi-l aşteptă pe Dumbledore să vorbească.
— Am sperat foarte mult să obţin această dovadă, spuse Dumbledore în cele din urmă. Ea confirmă teoria pe care am elaborat-o, dovedeşte că am dreptate şi în acelaşi timp că încă mai avem cale lungă până la destinaţie.
Harry observă dintr-odată că absolut toate portretele foştilor directori şi directoare de pe pereţi erau treze, ascultând ce vorbeau ei. Un vrăjitor corpolent, cu nasul roşu, chiar îşi lipise o mică pâlnie de ureche.
— Ei bine, Harry, sunt sigur c-ai înţeles ce înseamnă ce-ai auzit. Cam la vârsta ta, Tom Cruplud făcea tot posibilul pentru a afla cum să devină nemuritor.
— Domnule, vreţi să spuneţi că a reuşit? întrebă Harry. A făcut un Horcrux? Şi din cauza asta n-a murit când m-a atacat? Pentru că avea un Horcrux ascuns pe undeva? Pentru că o mică parte din sufletul lui era în siguranţă?
— O mică parte… sau o mai mare parte, spuse Dumbledore. Ai auzit ce-a spus Cap-de-Mort: ce voia să afle în mod special de la Horace era părerea lui despre ce ar fi putut păţi un vrăjitor care ar fi creat mai multe Horcruxuri. Ce-ar fi putut păţi un vrăjitor care şi-ar fi dorit atât de mult să nu moară, încât ar fi fost pregătit să ucidă de multe ori, să îşi sfâşie sufletul în mod repetat, pentru a-l plasa în diferite Horcruxuri, ascunse în locuri diferite. N-ar fi putut găsi aceste informaţii în nici o carte. Din câte ştiu — şi cu siguranţă din câte ştia şi Cap-de-Mort -, până atunci nu existase nici un vrăjitor care să-şi fi sfâşiat sufletul în mai mult de două fragmente.
Dumbledore făcu o pauză de o clipă, organizându-şi gândurile şi apoi zise:
— Cu patru ani în urmă, am descoperit o dovadă palpabilă a faptului că şi-a fragmentat sufletul.
— Unde? întrebă Harry. Cum?
— Prin tine, Harry, zise Dumbledore. E vorba despre jurnal. Jurnalul lui Cruplud, care conţinea indicaţii despre cum putea fi redeschisă Camera Secretelor.
— Nu înţeleg, domnule, spuse Harry.
— Ei bine, cu toate că nu l-am văzut pe Cruplud când a ieşit din jurnal, tu mi-ai descris un fenomen, pe care nu-l mai întâlnisem până atunci. Cum putea o simplă amintire să acţioneze şi să gândească de una singură? Cum putea o simplă amintire să fure energia vitală a fetei în mâinile căreia ajunsese? Nu, în cartea aia sălăşluise ceva mult mai sinistru. Un fragment de suflet, eram aproape sigur că era aşa. Jurnalul a fost un Horcrux. Dar concluzia a generat întrebări exact în măsura în care a oferit răspunsuri. Ceea ce m-a intrigat şi m-a îngrijorat în mod deosebit a fost că jurnalul acela fusese menit să funcţioneze nu doar ca un loc de păstrare, ci şi ca armă.
— Tot nu înţeleg, zise Harry.
— Jurnalul s-a comportat exact ca un Horcrux. Cu alte cuvinte, fragmentul de suflet ascuns în el a fost păstrat la loc sigur şi a jucat, fără îndoială, un rol în împiedicarea morţii posesorului său. Dar nu încăpea îndoială asupra faptului că Cruplud a ţinut ca jurnalul să fie citit. A dorit ca fragmentul ăla din sufletului lui să intre în sau să pună stăpânire pe altcineva, aşa încât monstrul lui Viperin să fie eliberat din nou.
— Adică nu a vrut ca eforturile să-i rămână nerecunoscute, spuse Harry. A vrut ca lumea să ştie că era moştenitorul lui Viperin, pentru că la vremea aia n-a putut să-şi asume acest statut.
— Întocmai, zise Dumbledore, dând din cap. Dar, Harry, îţi dai seama că dacă a intenţionat ca jurnalul să-i fie transmis sau plasat în viitor în mâinile unui elev de la Hogwarts, înseamnă că era foarte neglijent cu acel fragment preţios din sufletul său care era ascuns în jurnal. Scopul unui Horcrux, aşa a explicat domnul profesor Slughorn, este să păstreze o parte din sine ascunsă la loc sigur, nu s-o arunce în calea altcuiva, riscând să fie distrusă de acea persoană… aşa cum s-a întâmplat în cazul ăsta: acel fragment de suflet nu mai există; datorită ţie. Atitudinea detaşată a lui Cap-de-Mort faţă de acest Horcrux mi s-a părut un semn foarte îngrijorător. Sugera că făcuse — sau avea de gând să facă — şi alte Horcruxuri, încât pierderea primului să nu fie deosebit de gravă. N-am vrut să cred că era aşa, dar părea singura varianta logică.
Apoi mi-ai spus, doi ani mai târziu, că în noaptea în care Cap-de-Mort şi-a recăpătat trupul, a făcut o declaraţie cât se poate de grăitoare şi de alarmantă în faţa Devoratorilor Morţii: „Eu, care parcursesem mai mult decât oricine altcineva drumul nemuririi”. Aceasta a fost exprimarea pe care mi-ai zis că a folosit-o. „Mai mult decât altcineva”. Eu am crezut că ştiam la ce se referea, spre deosebire de Devoratorii Morţii. Vorbea despre Horcruxurile sale. „Horcruxuri”, la plural, Harry. Era singurul care crease mai mult de unul, cred eu. Şi totuşi, era logic: Lordul Cap-de-Mort păruse să se dezumanizeze odată cu trecerea anilor, iar transformarea pe care o suferise mi s-a părut lesne de înţeles, dacă sufletul îi era mutilat dincolo de nivelul pe care l-am putea percepe ca răutate în parametri normali.
— Adică a făcut în aşa fel încât să nu poată fi ucis omorând alţi oameni? spuse Harry. De ce n-a creat o Piatră Filozofală sau de ce n-a furat una, dacă îşi dorea atât de mult să fie nemuritor?
— Păi, ştim că exact asta a încercat să facă acum cinci ani, zise Dumbledore. Dar cred că ar fi mai multe motive pentru care Lordul Cap-de-Mort ar prefera Horcruxurile în locul Pietrei Filozofale. Deşi Elixirul Vieţii prelungeşte într-adevăr viaţa, acesta trebuie băut în mod regulat, pentru totdeauna, pentru ca cel care-l consumă să poată rămâne nemuritor. Drept urmare, Cap-de-Mort ar fi complet dependent de Elixir şi ar muri asemenea oricărui om obişnuit, dacă Elixirul s-ar termina sau ar fi contaminat ori dacă i s-ar fura Piatra. Nu uita că lui Cap-de-Mort îi place să acţioneze singur. Cred că n-ar fi putut îndura gândul că depindea de ceva, nici măcar de Elixir. Bineînţeles, era pregătit să-l bea dacă avea să-i schimbe în bine existenţa înfiorătoare, la limită, la care fusese condamnat după ce te-a atacat, dar asta numai pentru a căpăta un trup. Sunt convins că după aceea avea de gând să se bazeze pe Horcruxurile sale: n-ar mai fi avut nevoie de nimic altceva dacă ar fi reuşit să capete formă umană. Vezi tu, era deja nemuritor… sau atât de nemuritor cât poate fi cineva.
Dar acum, Harry, fiind înarmaţi cu această informaţie, cu amintirea crucială pe care ai reuşit s-o obţii, suntem mai aproape de secretul eliminării lui Cap-de-Mort decât a fost oricine altcineva până acum. L-ai auzit, Harry: „N-ar fi mai bine, n-ai fi mai puternic, dacă ai avea sufletul fragmentat în mai multe bucăţi”? Şapte este cea mai puternică cifră magică, nu-i aşa?…'' Şapte este într-adevăr cea mai puternică cifră magică. Da, cred că ideea unui suflet împărţit în şapte părţi l-a atras în mod deosebit pe Cap-de-Mort.
— A făcut şapte Horcruxuri? zise Harry îngrozit, în timp ce mai multe portrete din cameră exclamară şi ele, şocate şi indignate. Dar pot fi oriunde în lume. Ascunse… îngropate sau invizibile.
— Mă bucur să văd că realizezi gravitatea problemei, spuse Dumbledore calm. În primul rând, nu sunt şapte Horcruxuri, Harry, ci şase. O şeptime din sufletul său, oricât de mutilat ar fi acesta, se găseşte în trupul său regenerat. Aceea a fost partea din el care a dus o existenţă precară în timpul numeroşilor ani petrecuţi în exil; fără ea, n-ar avea nici o identitate. Acea şeptime de suflet e ultima pe care trebuie s-o atace cine doreşte să-l ucidă pe Cap-de-Mort… partea care sălăşluieşte în trupul lui.
— Atunci, şase Horcruxuri, zise Harry disperat. Dar cum am putea să le găsim?
— Uiţi că tu ai distrus deja unul dintre ele? Iar eu am distrus un altul.
— Aţi mai distrus unul? spuse Harry cu înflăcărare.
— Da, zise Dumbledore, ridicându-şi mâna înnegrită, parcă arsă. Inelul, Harry. Inelul lui Dorlent. Şi să ştii că avea un blestem redutabil aruncat asupra lui. Poate că n-aş fi supravieţuit dacă n-aş fi dotat… iartă-mi lipsa de modestie… cu o pricepere remarcabilă şi dacă domnul profesor Plesneală n-ar fi acţionat atât de prompt când m-am întors grav rănit la Hogwarts. În orice caz, o mână arsă pare un sacrificiu rezonabil pentru distrugerea unei şeptimi din sufletul lui Cap-de-Mort. Inelul nu mai este un Horcrux.
— Dar cum l-aţi găsit?
— Ei bine, aşa cum ştii deja, cu mulţi ani în urmă am început să-mi petrec timpul încercând să descopăr cât mai multe despre viaţa din trecut a lui Cap-de-Mort. Am călătorit în lung şi în lat, vizitând locurile unde a ajuns el cândva. Am găsit inelul ascuns printre ruinele casei familiei Gaunt. Se pare că Lordul Cap-de-Mort n-a mai vrut să-l poarte după ce a reuşit să-şi încastreze în el o parte din suflet. L-a ascuns, protejându-l cu o serie de farmece redutabile, în cocioaba unde au trăit cândva strămoşii săi (pentru că Morfin fusese deja închis în Azkaban, bineînţeles), fără să-i treacă nici o clipă prin minte că eu aveam să mă deranjez să vizitez ruinele într-o zi sau că aveam să caut urme de vrăji de tăinuire. Cu toate astea, am câştigat o bătălie, nu şi războiul. Tu ai distrus jurnalul şi eu inelul, dar, dacă nu ne înşelăm asupra teoriei unui suflet împărţit în şapte fragmente, mai rămân patru Horcruxuri.
— Şi ar putea fi orice? zise Harry. Ar putea fii cutii vechi de metal sau chiar sticle goale de poţiuni?
— Harry, te gândeşti la Portaluri, care trebuie să fie obiecte uzuale, uşor de trecut cu vederea. Şi-ar păstra oare Lordul Cap-de-Mort preţiosul său suflet în sticluţe vechi de poţiuni? Nu uita ce ţi-am arătat. Lordului Cap-de-Mort îi plăcea să colecţioneze trofee şi avea o preferinţă pentru obiectele cu o istorie magică aparte. Mândria sa, faptul că se consideră superior, că ţine să lase o amprentă senzaţională asupra istoriei magice, toate astea îmi sugerează că Lordul Cap-de-Mort şi-a ales Horcruxurile într-un mod destul de calculat, favorizând obiectele demne de această onoare.
— Jurnalul nu era tocmai special.
— Aşa cum ai spus chiar tu, jurnalul era dovada că el era moştenitorul lui Viperin; sunt convins că Lordul Cap-de-Mort l-a considerat nespus de important.
— Atunci rămân celelalte Horcruxuri, zise Harry. Ştiţi cumva ce sunt, domnule?
— Nu pot decât să bănuiesc, spuse Dumbledore. Din motivele pe care ţi le-am explicat deja, cred că Lordul Cap-de-Mort a preferat obiecte care aveau ele însele o anumită grandoare. Aşa că am filtrat trecutul lui Cap-de-Mort, pentru a căuta dovezi ale dispariţiei unor asemenea artefacte din jurul lui.
— Medalionul! spuse Harry răspicat. Cupa Helgăi Astropuf!
— Da, zise Dumbledore, zâmbind. Sunt în stare să îmi dau… poate nu şi cealaltă mână… dar în mod sigur câteva degete că acestea au devenit al treilea şi al patrulea Horcrux. Ultimele două, presupunând că el a creat şase în total, sunt mai problematice, dar risc să afirm că, după ce a obţinut obiecte de la Astropuf şi Viperin, a pornit în căutarea unor obiecte care le-au aparţinut lui Cercetaş şi Ochi-de-Şoim. Sunt sigur că ideea obţinerii a patru obiecte de la cei patru fondatori i-a pus pe jar imaginaţia lui Cap-de-Mort. Nu mă pot pronunţa în privinţa posibilităţii de a fi găsit ceva care să-i fi aparţinut lui Ochi-de-Şoim. Însă n-am nici o îndoială asupra faptului că singurul obiect despre care se ştie că a fost al lui Cercetaş este în siguranţă.
Dumbledore arătă cu degetele înnegrite peretele din spatele lui, unde se afla o sabie bătută cu rubine protejată de un geam.
— Domnule, credeţi că ăsta e motivul pentru care a vrut să se întoarcă la Hogwarts? zise Harry. Ca să încerce să găsească un obiect care să-i fi aparţinut unui alt fondator?
— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, spuse Dumbledore. Dar, din păcate, asta nu ne ajută decât într-o mică măsură, pentru că a fost refuzat, înainte de a avea prilejul să caute prin şcoală, aşa cred. Nu pot decât să deduc că nu şi-a împlinit niciodată ambiţia de a colecţiona patru obiecte ale fondatorilor. În mod cert, avea deja două şi este posibil să fi găsit un al treilea. Asta este tot ce putem presupune deocamdată.
— Chiar dacă a obţinut ceva care i-a aparţinut lui Ochi-de-Şoim sau lui Cercetaş, tot mai rămâne un al şaselea Horcrux, zise Harry, numărând pe degete. Asta în cazul în care nu a găsit unul de la fiecare, nu?
— Nu cred că a obţinut două, spuse Dumbledore. Cred că ştiu care este al şaselea Horcrux. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că la un moment dat am început să-mi pun întrebări în privinţa comportamentului şarpelui Nagini?
— Şarpele? zise Harry alarmat. Animalele pot fi folosite drept Horcruxuri?
— Da, dar, în mod evident, nu este indicat să o faci, spuse Dumbledore, pentru că-ţi asumi un mare risc încredinţându-ţi o parte din suflet unei fiinţe care poate gândi şi acţiona singură. Cu toate acestea, dacă nu am calculat greşit, Cap-de-Mort avea nevoie de încă un Horcrux, cu care să atingă numărul pe care-l dorea, când a intrat în casa părinţilor tăi cu intenţia de a te ucide. Se pare că rezerva procesul de creare a Horcruxurilor crimelor de mare însemnătate. Uciderea ta ar fi fost de departe o astfel de ocazie. A crezut, că omorându-te, avea să elimine pericolul pe care-l anunţase profeţia. A crezut că o să devină invincibil. Sunt sigur că intenţiona să creeze ultimul Horcrux luându-ţi viaţa. Aşa cum ştim, planul său a eşuat. Însă câţiva ani mai târziu l-a folosit pe Nagini pentru a ucide un bătrân Încuiat şi poate că i-a trecut prin minte să transforme şarpele în ultimul său Horcrux. El marchează legătura sa cu Viperin, amplificând legenda Lordului Cap-de-Mort. Cred că ţine la el, în măsura în care este capabil să ţină la ceva; în mod cert, îi place să-l aibă aproape de el şi pare să aibă un control deosebit asupra lui, chiar şi pentru un reptomit.
— Deci, zise Harry, jurnalul s-a dus, inelul s-a dus. Cupa, medalionul şi şarpele sunt încă neatinse, iar dumneavoastră credeţi că mai există un Horcrux care i-a aparţinut cândva lui Ochi-de-Şoim sau Cercetaş?
— Ai făcut un rezumat succint şi corect, demn de toată admiraţia. Aşa este, spuse Dumbledore, dând din cap.
— Şi… încă le căutaţi, domnule? Asta faceţi când plecaţi de la şcoală?
— Întocmai, zise Dumbledore. Le caut de foarte mult timp. Cred că s-ar putea să găsesc unul cât de curând. Sunt semne care indică asta.
— Când o să-l găsiţi, spuse Harry repede, pot să vin cu dumneavoastră şi să vă ajut să-l distrugeţi?
Dumbledore îl privi foarte pătrunzător pe Harry pentru o clipă, apoi zise:
— Da, cred că da.
— Serios? spuse Harry şocat.
— O, da, zise Dumbledore, schiţând un zâmbet. Cred că ţi-ai câştigat dreptul.
Harry se simţi în al nouălea cer. Era foarte plăcut să nu-l mai audă pe director vorbind despre precauţie şi siguranţă. Directorii şi directoarele din portretele de pe pereţi nu părură să aibă acelaşi punct de vedere faţă de decizia lui Dumbledore; Harry îi văzu pe câţiva dintre ei clătinând din cap, iar Phineas Nigellus chiar pufni dezaprobator.
— Domnule, Cap-de-Mort ştie când este distrus un Horcrux? O simte? întrebă Harry, ignorând portretele.
— Este o întrebare interesantă, Harry. Nu cred că ştie. Cred că acum Lordul Cap-de-Mort este atât de adâncit în profunzimile răului şi că aceste părţi cruciale din fiinţa lui au fost desprinse cu atât de mult timp în urmă, încât nu poate simţi aşa cum simţim noi. Este posibil ca în clipa morţii să conştientizeze pierderea lor. Însă, de exemplu, nu şi-a dat seama că jurnalul a fost distrus decât când a obţinut cu forţa informaţia asta de la Lucius Reacredinţă. Am auzit că Lordul Cap-de-Mort a fost cuprins de o furie gro-zavă când a aflat de faptul că jurnalul fusese mutilat şi vlăguit de puteri.
— Dar n-a vrut chiar el ca Lucius Reacredinţă să facă în aşa fel încât jurnalul să ajungă pe ascuns la Hogwarts?
— Ba da, cu ani în urmă, când era sigur că avea să poată crea alte Horcruxuri. Dar Lucius tot a trebuit să aştepte semnalul lui Cap-de-Mort pentru a acţiona şi nu l-a mai primit niciodată, căci Cap-de-Mort a dispărut la scurt timp după ce i-a dat jurnalul. Fără îndoială că a crezut că Lucius nu avea să îndrăznească să facă ceva cu Horcruxul, ci doar să-l păstreze cu sfinţenie, dar a pus prea mare bază pe teama lui Lucius faţă de un stăpân care dispăruse de ani de zile şi pe care-l credea mort. Desigur, Lucius nu ştia ce era de fapt jurnalul. Din câte am înţeles, Cap-de-Mort îi spusese că jurnalul avea să determine redeschiderea Camerei Secretelor, fiind înzestrat cu puteri excepţionale. Dacă Lucius ar fi ştiut că o parte din sufletul stăpânului său se afla în mâinile lui, fără îndoială că l-ar fi folosit într-un cu totul alt mod. În schimb, a continuat vechiul plan, punându-l în mişcare pentru propriul său avantaj şi strecurându-i jurnalul fiicei lui Arthur Weasley, cu speranţa ca Arthur să fie discreditat, ca eu să fiu dat afară de la Hogwarts şi ca el însuşi să scape cu aceeaşi ocazie de un obiect deosebit de incriminator. Ah, bietul Lucius. Având în vedere cât de furios a fost Cap-de-Mort când a aflat că a irosit Horcruxul pentru avantajul său şi eşecul de la minister de anul trecut, nu m-aş mira ca Lucius să se bucure în sinea sa că este în siguranţă la Azkaban în clipa de faţă.
Harry reflectă pentru o clipă, apoi întrebă:
— Deci dacă ar fi distruse toate Horcruxurile, Cap-de-Mort ar putea fi ucis?
— Da, aşa cred, zise Dumbledore. Fără Horcruxuri, Cap-de-Mort ar fi doar un muritor cu sufletul mic şi mutilat. Dar să nu uiţi niciodată că, deşi sufletul ar putea fi prea vătămat ca să se vindece, mintea şi puterile sale magice rămân neatinse. O să fie nevoie de o pricepere şi de nişte abilităţi ieşite din comun ca să ucizi un vrăjitor cum e Cap-de-Mort, chiar şi fără Horcruxuri.
— Dar eu nu am o pricepere şi nişte abilităţi ieşite din comun, spuse Harry, neputându-se abţine.
— Ba da, zise Dumbledore cu fermitate. Ai o putere pe care Cap-de-Mort n-a avut-o niciodată. Poţi…
— Ştiu! spuse Harry pe un ton nerăbdător. Pot iubi!
Se înfrână cu greu să adauge: „Mare lucru!”
— Da, Harry, poţi iubi, zise Dumbledore, care părea să-şi fi dat seama exact ce cuvinte se abţinuse Harry să spună. Ăsta e un lucru extraordinar şi remarcabil, având în vedere tot ce ţi s-a întâmplat. Harry, eşti încă prea tânăr ca să înţelegi cât de ieşit din comun eşti de fapt.
— Deci, când profeţia se referă la puterea pe care o am eu şi pe care „nu o cunoaşte Lordul Întunecat”, aceasta este pur şi simplu… „puterea de a iubi”? întrebă Harry, simţindu-se puţin dezamăgit.
— Da, pur şi simplu „puterea de a iubi”, spuse Dumbledore. Dar, Harry, nu uita că profeţia susţine că singurul motiv pentru care este importantă e faptul că Lordul Cap-de-Mort a făcut-o să fie aşa. Ţi-am spus-o şi la sfârşitul anului trecut. Cap-de-Mort te-a ales ca întrupare a persoanei care constituia cel mai mare pericol pentru el. Şi astfel, te-a făcut să devii persoana care constituie cel mai mare pericol pentru el!
— Dar până la urmă e acelaşi…
— Nu, nu-i acelaşi lucru! zise Dumbledore, înflăcărându-se.
Arătă spre Harry cu mâna sa înnegrită şi sfrijită, zicând:
— Pui prea mare preţ pe profeţie!
— Dar, bâigui Harry, dar aţi spus că profeţia înseamnă…
— Dacă Lordul Cap-de-Mort n-ar fi auzit niciodată de profeţie, crezi că ea s-ar mai fi împlinit? Crezi că ar mai fi însemnat ceva? Bineînţeles că nu! Crezi că toate profeţiile din Sala Profeţiilor s-au împlinit?
— Dar, zise Harry derutat, dar anul trecut aţi spus că unul dintre noi o să trebuiască să-l omoare pe celălalt…
— Harry, Harry, asta doar pentru că Lordul Cap-de-Mort a făcut o mare greşeală şi a acţionat conform spuselor doamnei profesoare Trelawney! Dacă el nu ţi-ar fi ucis tatăl, crezi că ţi-ar mai fi inoculat o dorinţă crâncenă de răzbunare? Bineînţeles că nu! Dacă n-ar fi obligat-o pe mama ta să moară pentru tine, crezi că ţi-ar mai fi dat o protecţie magică, de care n-a putut trece? Bineînţeles că nu, Harry! Nu-ţi dai seama? Cap-de-Mort şi-a creat el însuşi cel mai aprig duşman, ca toţi tiranii din toată lumea! Ai idee câţi tirani se tem de cei pe care-i asupresc? Toţi sunt conştienţi că într-o zi, printre numeroasele lor victime, o să fie unul care o să se răscoale împotriva lor! La fel se întâmplă şi cu Cap-de-Mort! L-a căutat dintotdeauna pe cel care l-ar fi putut înfrunta. A auzit profeţia şi s-a grăbit să treacă la fapte, alegând astfel cu mâna lui omul care avea cele mai mari şanse de a-l distruge şi mai ales înzestrându-l cu nişte arme mortale fără pereche.
— Dar…
— Este absolut necesar să-nţelegi! zise Dumbledore, ridicându-se şi începând să se plimbe prin cameră, cu robele scânteietoare fluturând în urma sa.
Era pentru prima dată când Harry îl vedea atât de agitat.
— Încercând să te ucidă, Cap-de-Mort a ales el însuşi persoana remarcabilă care stă acum în faţa mea şi i-a dat uneltele cu care să săvârşească fapta! Cap-de-Mort este de vină că i-ai putut citi gândurile, ambiţiile, că înţelegi până şi limba şerpească în care dă ordine. Şi totuşi, Harry, în ciuda accesului tău nemaiîntâlnit în lumea lui Cap-de-Mort (care se întâmplă să fie un dar pentru care Devoratorii Morţii ar face moarte de om) n-ai fost niciodată atras în mrejele Magiei Negre şi n-ai dat niciodată cel mai mic semn că ai dori să devii unul dintre adepţii lui Cap-de-Mort!
— Bineînţeles că nu! spuse Harry indignat. Mi-a omorât părinţii!
— În esenţă, protecţia ta e puterea de a iubi, zise Dumbledore pe un ton răspicat. Asta e singura protecţie care poate contracara influenţa puterilor deţinute de Cap-de-Mort! În ciuda tuturor tentaţiilor la care ai fost supus şi a tuturor suferinţelor, încă ai sufletul curat, la fel de curat ca la unsprezece ani, când te-ai uitat într-o oglindă care înfăţişa dorinţa ta cea mai arzătoare, şi oglinda nu ţi-a arătat decât cum să îl învingi pe Cap-de-Mort şi nu cum să devii nemuritor sau diverse comori. Harry, ai idee cât de puţini vrăjitori ar fi văzut ce-ai văzut tu în oglinda aia? Cap-de-Mort ar fi trebuit să îşi fi dat seama de atunci cu cine avea de-a face, însă acest lucru nu s-a întâmplat! Dar acum o ştie. Ai pătruns în mintea Lordului Cap-de-Mort fără să păţeşti nimic, dar el nu poate pune stăpânire pe tine fără să îndure o agonie crâncenă, aşa cum a descoperit la minister. Harry, nu cred că înţelege care este motivul, dar s-a grăbit într-o asemenea măsură să-şi mutileze propriul suflet, încât n-a stat niciodată să se gândească şi să realizeze puterea inegalabilă a unui suflet neprihănit şi întreg.
— Dar, domnule, zise Harry, străduindu-se din răsputeri să nu dea impresia că-l contrazice, până la urmă e acelaşi lucru, nu-i aşa? Trebuie să încerc să-l omor, altfel…
— Trebuie? spuse Dumbledore. Bineînţeles că trebuie! Dar nu din cauza profeţiei! Ci din cauză că tu însuţi n-o să-ţi găseşti liniştea până n-o să-ncerci! O ştim amândoi! Te rog, imaginează-ţi doar pentru o clipă că n-ai fi auzit niciodată profeţia aia! Ce-ai simţi acum faţă de Cap-de-Mort? Gândeşte-te!
Harry îl urmări pe Dumbledore plimbându-se necontenit în faţa lui şi se gândi la ceea ce spusese. Se gândi la mama sa, la tatăl său şi la Sirius. Se gândi la Cedric Diggory. Se gândi la toate faptele îngrozitoare pe care ştia că le făcuse Cap-de-Mort. Simţi că i se aprinde o flacără puternică în coşul pieptului — o flacără care îi pârjolea gâtul.
— Aş vrea să-l ştiu mort, zise Harry cu o voce joasă. Şi aş vrea să-l omor cu mâna mea.
— Evident! strigă Dumbledore. Vezi tu, profeţia nu înseamnă că trebuie să faci ceva! Dar profeţia a fost cea care l-a determinat pe Lordul Cap-de-Mort să te desemneze drept egalul lui. Cu alte cuvinte, ai libertatea de-a alege ce cale vrei să urmezi, libertatea de a întoarce spatele profeţiei! Dar Cap-de-Mort continuă să se bazeze pe profeţie. O să te hăituiască în continuare. Şi asta înseamnă, fără îndoială, că…
— Unul dintre noi o să ajungă să-l ucidă pe celălalt, zise Harry. Da.
Dar înţelese în sfârşit ce încercase să-i spună Dumbledore. Aceasta era diferenţa dintre a fi dus cu forţa într-o arenă pentru a înfrunta moartea şi a intra în arenă cu capul sus, îşi zise el. Poate că alţii ar fi fost de părere că nu prea aveai de ales între cele două variante, dar Dumbledore ştia. Şi eu ştiu, îşi zise Harry, cuprins de un val de mândrie aprigă. Şi părinţii mei au ştiut că… de această alegere depindea totul.