Frânt de oboseală, dar încântat de ceea ce obţinuse în noaptea aceea, Harry le povesti lui Ron şi lui Hermione în timpul cursului de Farmece din dimineaţa următoare tot ce se întâmplase (după ce aruncă vraja „Muffliato” asupra celor din imediata lor vecinătate). Amândoi fură plăcut impresionaţi de modul în care îl determinase pe Slughorn să-i dea amintirea şi de-a dreptul uluiţi când le spuse despre Horcruxurile lui Cap-de-Mort şi despre faptul că Dumbledore promisese să-l ia cu el pe Harry, dacă avea să mai găsească unul.
— Uau, zise Ron, după ce Harry termină de povestit.
Ron flutura într-o doară bagheta spre tavan, fără să fie deloc atent la ce făcea.
— Uau. Chiar o să mergi cu Dumbledore… să încercaţi să distrugeţi… uau.
— Ron, faci să ningă, spuse Hermione pe un ton răbdător, apucându-l de încheietura mâinii şi îndreptându-i bagheta în altă parte, pentru că din tavan chiar începuseră să cadă fulgi mari de zăpadă. Harry o observă pe Lavender Brown uitându-se urât la Hermione de la o masă din apropiere, foarte roşie la ochi, iar Hermione îi dădu imediat drumul lui Ron.
— A, da, zise Ron, privindu-şi umerii uşor surprins. Îmi pare rău. Se pare că avem cu toţii o formă gravă de mătreaţă…
Scutură nişte zăpadă falsă de pe umărul lui Hermionei. Lavender izbucni în plâns. Ron se arătă nespus de vinovat şi-i întoarse spatele.
— Ne-am despărţit, îi zise el lui Harry pe furiş. Aseară. Când m-a văzut ieşind pe uşa dinspre dormitoare cu Hermione. Evident, pe tine nu te-a văzut, aşa că a crezut că nu fuseserăm decât noi doi.
— A, spuse Harry. Păi… nu-ţi pare rău că nu mai sunteţi împreună, nu?
— Nu, recunoscu Ron. A fost destul de neplăcut când a urlat la mine, dar cel puţin n-a trebuit să pun eu capăt relaţiei.
— Laşule, zise Hermione, părând însă amuzată. Ei bine, a fost o noapte dificilă pentru dragoste în general. Şi Ginny şi Dean s-au despărţit, Harry.
Lui Harry i se păru că îl privise oarecum cu subînţeles când îi spusese asta, dar Hermione nu avea cum să ştie că Harry începuse să danseze conga în sinea lui. Încercând să facă în aşa fel încât să nu i se mişte nici un muşchi al feţei şi să vorbească pe un ton cât mai indiferent, întrebă:
— Cum aşa?
— A, dintr-o prostie. Ginny a zis că tot timpul încerca s-o ajute să intre pe gaura portretului, ca şi cum nu s-ar fi putut descurca şi singură. Dar situaţia nu era în regulă de mai multă vreme.
Harry aruncă o privire spre Dean, care stătea în partea cealaltă a clasei. În mod cert, nu părea deloc fericit.
— Bineînţeles, asta înseamnă că o să fii pus într-o situaţie destul de dificilă, nu-i aşa? spuse Hermione.
— La ce te referi? zise Harry repede.
— La echipa de vâjthaţ, spuse Hermione. Dacă Ginny şi Dean nu-şi mai vorbesc…
— A… a, da, zise Harry.
— Flitwick, spuse Ron pe un ton prevenitor.
Micuţul profesor de Farmece venea cu un mers legănat către ei. Hermione era singura care reuşise să transforme oţetul în vin; termosul ei de sticlă era plin cu un lichid rubiniu, în timp ce lichidul lui Harry şi Ron avea încă o culoare maronie.
— Puţină atenţie, băieţi, chiţăi profesorul Flitwick, mustrându-i. Lăsaţi vorba şi treceţi la treabă. Să vă văd că încercaţi.
Cei doi îşi ridicară baghetele, concentrându-se din răsputeri şi îndreptându-le spre termosurile lor. Oţetul lui Harry îngheţă, iar termosul lui Ron explodă.
— Da. Pentru data viitoare, zise profesorul Flitwick, ieşind de sub masă şi scoţând nişte cioburi de sticlă din vârful pălăriei, să exersaţi.
După cursul de Farmece avură una dintre rarele lor ferestre comune şi se întoarseră împreună în camera de zi. Ron era de-a dreptul voios în privinţa despărţirii de Lavender, iar Hermione părea şi ea veselă, însă când fu întrebată de ce zâmbea, zise doar: „E o zi frumoasă”'. Nici unul dintre ei nu dădea impresia că observase că în mintea lui Harry se dădea o bătălie crâncenă:
E sora lui Ron.
Dar l-a părăsit pe Dean!
Tot e sora lui Ron.
Sunt prietenul lui cel mai bun!
Asta o să complice lucrurile şi mai tare.
Poate dacă aş vorbi întâi cu el…
Te-ar pocni.
Şi dacă nu-mi pasă c-o să mă pocnească?
Este prietenul tău cel mai bun!
Harry abia dacă îşi dădu seama că intrau pe gaura portretului în camera de zi însorită şi nici nu fu atent la un mic grup de elevi din anul şapte care erau acolo, până când Hermione strigă:
— Katie! Te-ai întors! Cum te simţi?
Harry făcu ochii mari: chiar era Katie Bell, care părea să-şi fi revenit complet şi era înconjurată de mai mulţi prieteni zâmbitori.
— Mă simt foarte bine! zise ea bucuroasă. M-au externat luni de la Sf. Mungo. Am stat câteva zile cu mama şi tata şi m-am întors aici azi-dimineaţă. Leanne tocmai îmi povestea despre McLaggen şi ultimul meci, Harry…
— Da, zise Harry, păi, acum că te-ai întors şi că Ron poate juca, o să avem şanse destul de mari să-i spulberăm pe cei de la Ochi-de-Şoim. Asta înseamnă că încă putem câştiga Cupa. Katie, fii atentă…
Trebuia să o întrebe chiar atunci, era atât de curios, încât nu se gândi nici măcar la Ginny pentru câteva clipe. Coborî vocea, în timp ce prietenii lui Katie începură să îşi strângă lucrurile, căci se părea că întârziaseră la cursul de Transfigurare.
— … în legătură cu colierul ăla… ţi-ai amintit între timp cine ţi l-a dat?
— Nu, spuse Katie, clătinând din cap cu tristeţe. Toţi m-au întrebat, dar n-am idee cine a fost. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că intram în baia fetelor de la „Trei mături”.
— Deci ai intrat sigur în baie? spuse Hermione.
— Păi, ştiu că am deschis uşa, zise Katie, aşa că presupun că cel sau cea care ar aruncat Blestemul Imperius asupra mea a stat ascuns după uşă. După aceea, nu mai ţin minte nimic până acum vreo două săptămâni când eram la Sf. Mungo. Trebuie să plec, o cred în stare pe McGonagall să mă ia la rost, chiar dacă abia m-am întors.
Îşi ridică ghiozdanul şi cărţile şi se duse grăbită după prietenii ei, lăsându-i în urmă pe Harry, Ron şi Hermione, care se aşezară la o masă lângă geam, reflectând la spusele ei.
— Înseamnă că cea care i-a dat colierul lui Katie a fost o fată sau o femeie, spuse Hermione, dacă era în baia fetelor.
— Sau cineva care arăta ca o fată sau o femeie, zise Harry. Nu uita că a fost un ceaun plin cu PoliPoţiune la Hogwarts. Ştim deja că s-a furat din ea.
Văzu cu ochii minţii un şir de mai mulţi Crabbe şi Goyle ţopăind prin faţa lui, transformaţi în fete.
— Cred că o să mai iau o gură de poţiune Felix, spuse Harry, şi o să mai încerc o dată să intru în Camera Necesităţii.
— N-ai face decât să iroseşti poţiunea, zise Hermione pe un ton hotărât, punând jos exemplarul din Silabarul vrăjitorului, pe care tocmai îl scosese din ghiozdan. Harry, norocul nu le rezolvă pe toate. Cu Slughorn a fost vorba de altceva. Ai avut din totdeauna abilitatea de a-l convinge, n-a fost nevoie decât să modifici puţin împrejurările. Însă nu-i de-ajuns să fii norocos ca să treci de o vrajă puternică. Nu irosi restul poţiunii! O să fie nevoie să ai norocul de partea ta, dacă o să te ia Dumbledore cu el.
Îşi coborâse vocea, vorbind în şoaptă.
— Dar n-am putea să mai preparăm noi nişte poţiune norocoasă? îl întrebă Ron pe Harry, ignorând-o pe Hermione. Ar fi grozav dacă am avea un stoc permanent. Ia hai să ne uităm în carte.
Harry scoase din ghiozdan exemplarul său de Realizarea Poţiunilor Avansate şi căută licoarea Felix Felicis.
— Fir-ar să fie, e tare complicată, zise el, aruncându-şi un ochi pe lista cu ingrediente. Şi durează şase luni. Trebuie să o laşi să fiarbă la foc mic.
— Tipic, spuse Ron.
Harry era pe cale să pună manualul deoparte, când observă un colţ de pagină îndoit; deschise la ea şi văzu vraja „Sectumsempra”, marcată „Pentru duşmani”, pe care o însemnase cu câteva săptămâni în urmă. Încă nu aflase ce efect avea, în primul rând pentru că nu voia să o testeze de faţă cu Hermione, dar se gândea s-o încerce pe McLaggen data viitoare când acesta avea să se înfiinţeze brusc lângă el, venind din spate.
Singura persoană care nu era tocmai încântată că se întorsese Katie Bell era Dean Thomas, pentru că nu avea să mai ie nevoie să-i ţină locul ca Înaintaş. Primi vestea cu dârzenie când îl anunţă Harry, mormăind şi ridicând din umeri, dar Harry se îndepărtă de Dean şi Seamus, cu sentimentul intens că aceştia îl vorbeau pe la spate, uneltind împotriva lui.
Următoarele două săptămâni avură loc cele mai bune antrenamente de vâjthaţ pe care le condusese Harry în calitate de căpitan. Cei din echipă erau atât de mulţumiţi că scăpaseră de McLaggen şi atât de fericiţi că în sfârşit se întorsese Katie, încât zburau extrem de bine.
Ginny nu părea deloc tristă din cauza despărţirii de Dean; din contră, era sufletul echipei. Toţi se distrau de minune, imitându-l pe Ron, care se mişca neliniştit în faţa porţilor, în timp ce balonul vâjâia spre el, sau pe Harry, care-i dădea ordine lui McLaggen înainte de a fi lovit şi a-şi pierde cunoştinţa. Râzând împreună cu ceilalţi, Harry era bucuros că avea un motiv nevinovat pentru a se uita la Ginny; fusese lovit şi în alte rânduri de baloane-ghiulea în timpul antrenamentelor din cauză că nu fusese atent la hoţoaică.
Bătălia din mintea sa încă nu luase sfârşit: Ginny sau Ron? Uneori se gândea că, având în vedere experienţa cu Lavender, pe Ron nu l-ar fi deranjat foarte tare dacă ar fi invitat-o pe Ginny în oraş, dar apoi îşi amintea de expresia de pe chipul lui Ron când o văzuse sărutându-l pe Dean şi era convins că Ron s-ar fi simţit trădat fie şi dacă Harry doar ar fi ţinut-o de mână…
Totuşi Harry nu se putea abţine să vorbească şi să râdă cu ea, să se întoarcă spre castel de la antrenamente cu ea; chiar dacă avea conştiinţa îngrozitor de încărcată, se trezea gândindu-se cum ar fi putut să rămână între patru ochi cu ea. Ar fi fost ideal dacă Slughorn ar fi dat încă una dintre micile sale petreceri, pentru că atunci Ron n-ar mai fi venit cu ei. Dar, din păcate, Slughorn părea să fi renunţat la acest obicei. Lui Harry îi trecu prin minte o dată sau de două ori să-i ceară ajutorul lui Hermione, dar nu credea că avea să-i suporte privirile superioare; şi aşa i se părea că le observa câteodată, când Hermione îl zărea privind-o lung pe Ginny sau râzând la glumele ei. O complicaţie în plus era şi faptul că se temea că, dacă nu avea să facă ceva în scurt timp, în mod sigur avea să o invite în oraş altcineva. Cel puţin el şi Ron erau de acord că Ginny era mai populară decât era normal.
În esenţă, era pe zi ce trecea mai tentat să ia încă o gură de Felix Felicis, pentru că aceasta era, fără îndoială, o chestiune care cerea „modificarea împrejurărilor”, cura o numise Hermione, nu? Zilele parfumate de primăvară se scurseră pe nesimţite şi începu luna mai, iar Ron părea să fie lângă Harry de fiecare dată când o vedea pe Ginny. Harry se găsea în situaţia de a-şi dori o lovitură norocoasă, care să-l facă pe Ron să-şi dea seama că nimic nu l-ar fi făcut mai fericit decât ca prietenul său cel mai bun şi sora sa să se îndrăgostească unul de altul şi să-i lase singuri mai mult de câteva secunde. Ultimul meci de vâjthaţ din acel sezon se apropia şi nu păreau să fie şanse să se realizeze nici una dintre cele două variante; Ron voia tot timpul să discute despre strategii de joc cu Harry şi părea să se gândească aproape exclusiv la vâjthaţ.
Însă Ron nu era un caz izolat din acest punct de vedere. Toată şcoala era foarte interesată de meciul dintre Ochi-de-Şoim şi Cercetaşi, pentru că avea să decidă soarta campionatului. Dacă Cercetaşii aveau să-i învingă pe cei de la Ochi-de-Şoim cu o diferenţă de trei sute de puncte (nu era o diferenţă mică, dar Harry nu îşi mai văzuse niciodată echipa într-o formă atât de bună), aveau să câştige campionatul. În cazul în care câştigau cu o diferenţă mai mică de trei sute de puncte, ar fi ieşit pe locul al doilea, iar cei de la Ochi-de-Şoim pe locul întâi; dacă pierdeau cu o sută de puncte ar fi ajuns pe locul al treilea, după Astropufi, pe când cu mai puţin de o sută de puncte ar fi fost pe ultimul loc şi nimeni nu l-ar fi lăsat să uite vreodată că el fusese căpitanul care adusese prima înfrângere crâncenă a Cercetaşilor din ultimele două secole.
Perioada premergătoare acestui meci de o importanţă crucială se desfăşura ca de obicei: membrii caselor rivale încercau să-şi intimideze echipele adverse pe holuri, repetând cât puteau de tare cântece răutăcioase despre diverşi jucători când treceau pe coridoare; iar membrii echipelor ori se plimbau ţanţoşi, bucurându-se de atenţie, ori fugeau la baie în pauze, pentru a vomita. În mod ciudat, în mintea lui Harry meciul ajunsese să fie strâns legat de împlinirea sau eşecul planurilor sale în privinţa lui Ginny. Nu putea să-şi înfrângă senzaţia că, dacă aveau să câştige cu peste trei sute de puncte, momentele de euforie şi petrecerea zgomotoasă de după meci aveau să aibă rezultate la fel de bune ca o gură zdravănă de Felix Felicis.
Printre multe alte preocupări, Harry nu uitase de cealaltă ambiţie a sa: să descopere ce punea la cale Reacredinţă în Camera Necesităţii. Consulta în continuare „Harta Ştrengarilor” şi, dat fiind că de cele mai multe ori nu reuşea să-l găsească pe Reacredinţă, ajunsese la concluzia că acesta încă petrecea destul de mult timp în camera aceea. Cu toate că Harry începuse să nu mai spere că avea să reuşească vreodată să intre în Camera Necesităţii, încerca s-o facă ori de câte ori era în apropierea ei. Dar peretele rămânea neclintit, indiferent de modul în care îşi formula el cererea.
Cu câteva zile înaintea meciului cu cei de la Ochi-de-Şoim, Harry se găsi în situaţia de a pleca singur din camera de zi în drum spre cină, pentru că Ron fugise într-o baie din apropiere pentru a vomita din nou, iar Hermione se dusese într-un suflet să discute cu profesorul Vector despre o greşeală pe care credea că o făcuse în ultimul ei eseu pentru Aritmanţie. Mai degrabă din obişnuinţă, Harry făcu un ocol pe holul de la etajul şapte, ca şi în alte dăţi, cercetând în drum „Harta Ştrengarilor”. Pentru o clipă, nu-l găsi nicăieri pe Reacredinţă şi presupuse că trebuia să fie iar în Camera Necesităţii, dar chiar atunci văzu punctuleţul etichetat cu „Reacredinţă” stând într-o baie pentru băieţi cu un etaj mai jos şi însoţit nu de Crabbe sau Goyle, ci de Myrtle cea Plângăcioasă.
Harry privi mirat această combinaţie bizară, până când intră direct într-o armură. Bufnitura puternică îl trezi din visare, iar Harry părăsi în goană locul cu pricina, de teamă că avea să apară Filch, coborând iute pe scara de marmură şi fugind pe holul de la etajul de mai jos. Când ajunse în faţa băii, îşi lipi urechea de uşă. Nu auzi nimic. Deschise uşa fără să facă nici un zgomot.
Draco Reacredinţă stătea întors cu spatele la uşă, ţinându-se cu mâinile de marginea chiuvetei, cu capul blond plecat.
— Te rog, zise vocea răguşită a lui Myrtle cea Plângăcioasă dintr-una dintre cabine. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. Te-aş putea ajuta.
— Nimeni nu mă poate ajuta, spuse Reacredinţă, care tremura din cap până-n picioare. Nu pot s-o fac. Nu pot… n-o să meargă… Şi dacă nu reuşesc în curând… a zis c-o să mă omoare.
Harry realiză, încremenit din cauza şocului foarte puternic, că Reacredinţă plângea. Chiar plângea. Lacrimile i se prelingeau pe chipul palid, scurgându-se apoi în chiuveta murdară. Reacredinţă suspină şi înghiţi în sec, iar apoi ridică îşi privirea spre oglinda crăpată, cutremurându-se puternic, şi îl văzu peste umăr pe Harry, care-l privea cu ochii mari.
Reacredinţă se întoarse numaidecât pe călcâie, scoţându-şi bagheta. Harry o scoase şi el, instinctiv. Blestemul minor al lui Reacredinţă îl rată pe Harry la mustaţă, făcând ţăndări o lampă de perete de lângă el; Harry se aruncă într-o parte, spunând în gând „Levicorpus!” şi mişcând bagheta, dar Reacredinţă respinse vraja şi se pregăti să atace din nou.
— Nu! Nu! Încetaţi! strigă Myrde cea Plângăcioasă, cu vocea răsunându-i în camera tapetată cu faianţă. Încetaţi! ÎNCETAŢI!
Se auzi o bufnitură puternică şi coşul de gunoi de lângă Harry explodă; acesta încercă să arunce un blestem de imobilizare a picioarelor, care ricoşă în perete în spatele lui Rea-credinţă, sfărâmând rezervorul peste care plutea Myrtle cea Plângăcioasă, care tipă tare; apa împroşcă totul în jur şi Harry alunecă exact când Reacredinţă strigă, cu chipul schimonosit, „Cruci…”
— SECTUMSEMPRA! răcni Harry de pe podea, mişcându-şi bagheta cu forţă.
Din pieptul şi chipul lui Reacredinţă ţâşni sânge, de parcă ar fi fost tăiat cu o sabie invizibilă. Se dădu înapoi, clătinându-se, şi se prăbuşi pe podeaua plină cu apă, stropind peste tot în jur, iar bagheta îi căzu din mâna dreaptă, acum inertă.
— Nu… spuse Harry, rămânând cu răsuflarea tăiată.
Alunecând şi împleticindu-se, Harry se ridică şi plonjă spre Reacredinţă, care avea chipul plin de sânge, plimbându-şi disperat mâinile albe peste pieptul sfârtecat.
— Nu… n-am…
Harry vorbi fără să-şi dea seama ce spunea; căzu în genunchi lângă Reacredinţă, care tremura în mod necontrolat într-o baltă de sânge. Myrtle cea Plângăcioasă scoase un strigăt asurzitor.
— CRIMĂ! CRIMĂ LA BAIE! CRIMĂ!
Uşa se deschise furtunos la perete în spatele lui Harry şi acesta îşi ridică privirea, îngrozit: Plesneală năvălise în cameră, cu o expresie lividă pe chip. Dându-l pe Harry la o parte cu asprime, îngenunche lângă Reacredinţă, îşi scoase bagheta şi-i plimbă vârful peste rănile adânci pe care le făcuse blestemul lui Harry, murmurând o incantaţie care semăna foarte bine cu un cântec. Sângele păru să se mai oprească; Plesneală îi şterse lui Reacredinţă urmele de sânge de pe faţă şi repetă vraja vindecătoare. Acum rănile părură să înceapă să se închidă.
Harry îl privea în continuare, îngrozit de ceea ce făcuse, abia conştient de faptul că şi el era îmbibat cu sânge şi apă. Myrtle cea Plângăcioasă încă plângea şi se văita deasupra lor. După ce Plesneală aruncă pentru a treia oară contrablestemul, îl ridică pe Reacredinţă în capul oaselor.
— Trebuie să ajungi în aripa spitalului. S-ar putea să rămână urme, dar, dacă primeşti imediat un tratament cu frăsinel, putem să evităm şi asta. Hai să mergem.
Traversă baia, sprijinindu-l pe Reacredinţă şi, când ajunse la uşă, spuse cu o voce rece şi mânioasă:
— Iar tu, Potter, aşteaptă-mă aici.
Lui Harry nici nu-i trecu prin minte să nu-l asculte. Se ridică încet, tremurând, şi se uită la podeaua udă. Pe luciul apei pluteau pete de sânge asemenea unor flori roşii. Nu fu în stare nici să-i spună să facă linişte lui Myrtle cea Plângăcioasă, care se văita şi bocea în continuare, desfătându-se din ce în ce mai tare.
Plesneală se întoarse zece minute mai târziu. Intră în baie şi închise uşa după el.
— Pleacă, îi zise el lui Myrtle.
Aceasta se cufundă numaidecât înapoi în toaleta ei şi se lăsă o linişte răsunătoare.
— N-am vrut să se întâmple asta, spuse Harry imediat, iar vocea lui reverberă în spaţiul rece şi acoperit cu apă. Nu am ştiut ce efect avea vraja.
Dar Plesneală îl ignoră complet.
— Se pare că te-am subestimat, Potter, spuse el încet. Cine ar fi crezut că ştii asemenea vrăji Întunecate? Cine te-a învăţat vraja aia?
— Am… am citit despre ea.
— Unde?
— Era… într-o carte de la bibliotecă, inventă Harry pe moment. Nu mai ţin minte cum se…
— Minţi, zise Plesneală.
Lui Harry i se uscă gâtlejul. Ştiuse ce avea să facă Plesneală şi nu reuşise să-l împiedice.
Baia păru să strălucească în faţa ochilor. Harry se strădui să nu se gândească la nimic, dar, oricât ar fi încercat, manualul de Realizarea Poţiunilor Avansate al Prinţului Semipur îi apăru nedesluşit în minte…
Apoi se trezi privindu-l din nou pe Plesneală, în mijlocul băii distruse şi inundate. Se uită lung în ochii negri ai lui Plesneală, amăgindu-se cu speranţa că acesta nu văzuse ce se temea Harry să-i dezvăluie, dar atunci…
— Adu-mi ghiozdanul şi manualele tale, spuse Plesneală încet. Pe toate. Adu-mi-le aici. Imediat!
Nu avea nici un sens să se împotrivească. Harry se întoarse numaidecât şi ieşi din baie, stropind în jur. Când ajunse pe hol, o luă la goană spre Turnul Cercetaşilor. Majoritatea elevilor mergeau în direcţia opusă. Îl priviră cu gurile căscate, văzându-l ud leoarcă şi plin de sânge, dar Harry nu răspunse la nici una dintre întrebările pe care i le puseră, trecând în fugă pe lângă ei.
Era înmărmurit, se simţea ca şi cum animăluţul său adorat devenise dintr-odată fioros. Ce i-o fi venit prinţului să scrie o asemenea vrajă în manualul lui? Şi ce urma să se întâmple după ce Plesneală avea să vadă manualul? Oare avea să-i spună lui Slughorn? Lui Harry i se puse un gol în stomac. Cum reuşise să aibă rezultate atât de bune la Poţiuni pe tot parcursul anului? Oare avea să-i confişte cartea care îl învăţase atât de multe pe Harry? Cartea, care devenise un fel de ghid, un fel de prieten. Harry nu putea să lase să se întâmple aşa ceva… nu putea…
— Unde ai…? De ce eşti ud leoarcă? Harry, ăla e sânge? Ron stătea la capul scărilor, privindu-l şocat pe Harry.
— Am nevoie de manualul tău, gâfâi Harry. Manualul tău de Poţiuni. Repede… dă-mi-l…
— Dar cum rămâne cu Prinţul Semi…?
— Îţi explic mai târziu!
Ron scoase din ghiozdan exemplarul său de Realizarea Poţiunilor Avansate şi i-l dădu; Harry trecu în fugă pe lângă el şi se întoarse în camera de zi. Acolo, îşi înşfăcă ghiozdanul, ignorând privirile uimite ale mai multor colegi care luaseră deja cina şi ieşi într-un suflet pe gaura portretului, alergând pe holul de la etajul şapte.
Se opri lângă tapiseria cu troli care dansau, închise ochii şi începu să se plimbe.
„Am nevoie de un loc unde să-mi ascund cartea… am nevoie de un loc unde să-mi ascund cartea… am nevoie de un loc unde să îmi ascund cartea…”
Trecu de trei ori prin faţa porţiunii de perete gol. Când deschise ochii, o văzu în sfârşit: era uşa de la Camera Necesităţii. Harry o deschise la perete, intră imediat şi o trânti în urma lui.
Rămase cu răsuflarea tăiată. Deşi se grăbea foarte tare, în ciuda sentimentului de panică şi teamă fată de ce-l aştepta la baie, nu putu să nu fie impresionat de ceea ce avea în faţa ochilor. Stătea într-o cameră de mărimea unei catedrale. Prin ferestrele ei înalte treceau raze de soare asupra a ceea ce părea un fel de cetate cu metereze impunătoare. Harry ştia că era construită din obiecte ascunse de generaţii întregi de oameni care locuiseră la Hogwarts. Erau alei şi culoare mărginite de mormane înalte de mobile stricate şi deteriorate, depozitate acolo poate pentru a ascunde mărturiile unor vrăji nereuşite sau ascunse de spiriduşii de casă fideli castelului. Erau mii şi mii de cărţi, fără îndoială interzise, mâzgălite sau furate. Erau şi catapulte înaripate, şi discuri frisbee cu colţi, dintre care unele încă aveau destul suflu pentru a pluti într-o doară peste munţii de articole interzise; erau sticle ciobite de poţiuni coagulate, pălării, bijuterii şi pelerine; erau şi un fel de coji de ouă de dragon, sticle sigilate cu un lichid care încă scânteia ameninţător, mai multe săbii ruginite şi un topor masiv, pătat cu sânge.
Harry o luă repede pe unul dintre numeroasele culoare dintre acele comori ascunse. Coti la dreapta pe lângă un trol împăiat imens, parcurse o distanţă mică în fugă, făcu stânga în dreptul dulapului magic în care se pierduse Montague cu un an în urmă, oprindu-se într-un târziu lângă un dulap mare de perete, cu suprafaţa scorojită, care părea să fi fost stropit cu acid. Deschise una dintre numeroasele uşi care scârţâiau. Locul acesta fusese deja folosit de altcineva pentru a ascunde un animal într-o cuşcă, animalul murise de mult, iar scheletul lui avea cinci picioare. Puse manualul Prinţului Semipur în spatele cuştii şi trânti uşa. Rămase locului pentru câteva clipe, cu inima bătându-i cu putere, uitându-se la obiectele din jur. Oare avea să găsească din nou locul ăsta, în mijlocul atâtor vechituri? Înşfăcă bustul ciobit al unui căpcăun bătrân şi urât de pe o ladă din apropiere şi-l aşeză pe dulapul în care ascunsese cartea, puse o rămurică uscată şi plină de praf şi o diademă pe capul statuii, pentru a o face mai uşor de recunoscut, şi apoi fugi cât putu de repede pe culoare printre obiectele ascunse, ajunse înapoi la uşă, ieşi pe hol, trântind uşa după el, şi aceasta se transformă imediat la loc în piatră.
Harry goni către baia de la etajul de jos, îndesând în drum exemplarul lui Ron de Realizarea Poţiunilor Avansate în ghiozdan. Câteva clipe mai târziu, era iar în faţa lui Plesneală, care întinse mâna după ghiozdan fără să spună un cuvânt. Harry i-l dădu gâfâind şi simţind o durere puternică în coşul pieptului, după care aşteptă.
Plesneală scoase pe rând cărţile lui Harry, examinându-le. În cele din urmă nu mai rămase decât manualul de Poţiuni, pe care îl cercetă cu mare atenţie înainte de a vorbi.
— Spune-mi, Potter, acesta este exemplarul tău de Realizarea Poţiunilor Avansate?
— Da, zise Harry, încă respirând cu greutate.
— Şi eşti sigur că aşa este, Potter?
— Da, spuse Harry, cu o nuanţă de sfidare de în glas.
— Acesta este exemplarul din Realizarea Poţiunilor Avansate pe care l-ai cumpărat de la „Caligrafie şi Pete”?
— Da, zise Harry cu fermitate.
— Atunci de ce este scris numele „Roonil Wazlib” pe prima pagină? întrebă Plesneală.
Lui Harry îi stătu inima pentru o fracţiune de secundă.
— Este porecla mea, spuse el.
— Porecla ta, repetă Plesneală.
— Da, aşa-mi spun prietenii, zise Harry.
— Ştiu ce este o poreclă, spuse Plesneală.
Ochii săi negri şi glaciali erau din nou aţintiţi asupra celor ai lui Harry; acesta încercă să-i evite privirea — Blochează-ţi mintea… blochează-ţi mintea -, dar nu învăţase niciodată cum s-o realizeze cu succes.
— Ştii ce cred eu, Potter? zise Plesneală, abia auzit. Cred că eşti un mincinos şi un prefăcut şi că meriţi ore de detenţie cu mine în fiecare sâmbătă, până la sfârşitul semestrului. Ce părere ai despre asta, Potter?
— Nu… nu sunt de acord, domnule, spuse Harry, refuzând în continuare să-l privească în ochi pe Plesneală.
— Ei bine, o să vedem dacă o să crezi acelaşi lucru şi după detenţii, zise Plesneală. Să vii la zece sâmbătă dimineaţa, Potter. În biroul meu.
— Dar, domnule, spuse Harry, ridicându-şi privirea disperat. Vâjthaţul… ultimul meci din acest sezon.
— La ora zece, şopti Plesneală, zâmbind şi dezvelindu-şi dinţii galbeni. Bieţii Cercetaşi. Mă tem că anul acesta or să fie pe ultimul loc.
Ieşi din baie fără să mai spună nimic, lăsându-l pe Harry să se uite în oglinda crăpată şi să se simtă, cu siguranţă, mai rău decât se simţise Ron vreodată.
— N-o să-ţi spun că s-a dovedit că tot eu am avut dreptate, spuse Hermione o oră mai târziu în camera de zi.
— Las-o baltă, Hermione, spuse Ron supărat.
Harry nu mai ajunsese la cină, căci îi pierise cu desăvârşire pofta de mâncare. Tocmai le terminase de povestit ce se întâmplase lui Ron, Hermione şi Ginny, chiar dacă nu părea să mai fi fost cazul s-o facă. Vestea se răspândise foarte repede: se părea că Myrtle cea Plângăcioasă îşi asumase sarcina de a apărea în toate băile din castel şi a trâmbiţa evenimentul; Reacredinţă fusese deja vizitat în aripa spitalului de Pansy Parkinson, care îl denigrase pe Harry prin toată şcoala, iar Plesneală le povestise deja celorlalţi profesori exact ce se petrecuse: Harry fusese deja chemat afară din camera de zi pentru a îndura cincisprezece minute deosebit de neplăcute în compania profesoarei McGonagall, care îi spuse că avea noroc că nu fusese exmatriculat şi că ea era întru totul de acord cu decizia lui Plesneală de a-l pedepsi pe Harry, ceea ce însemna ore de detenţie în fiecare sâmbătă până la sfârşitul semestrului.
— V-am spus eu că era ceva în neregulă cu prinţul ăla, zise Hermione, neputându-se abţine. Şi am avut dreptate, nu?
— Nu, nu cred c-ai avut dreptate, spuse Harry cu încăpăţânare.
Îi era şi aşa destul de greu, fără ca Hermione să-i ţină predici; pedeapsa cea mai aspră pentru Harry fuseseră expresiile de pe chipurile celor din echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor când le spusese nu avea să poată juca sâmbătă. Simţea că Ginny se uita la el, dar nu-i întâlni privirea; nu voia să citească dezamăgire sau supărare în ochii ei. Tocmai îi spusese că sâmbătă avea să joace pe post de căutător şi că Dean avea să se întoarcă în echipă ca înaintaş în locul ei. Poate că, dacă aveau să câştige, Ginny şi Dean aveau să se împace în timpul euforiei de după meci. Harry simţi un gol în stomac la acest gând.
— Harry, zise Hermione, cum poţi să-i mai iei apărarea, când vraja aceea…
— Vrei să nu mai critici cartea aia? se răsti Harry. Prinţul n-a făcut decât să o noteze! În definitiv, n-a sfătuit pe nimeni s-o folosească! Ar fi putut foarte bine să scrie o vrajă pe care o aruncase cineva împotriva lui!
— Nu pot să cred, spuse Hermione. Chiar îi iei apărarea…
— Nu încerc să găsesc justificări pentru ce am făcut! zise Harry repede. Regret că am făcut-o, şi nu pentru că am primit vreo douăsprezece detenţii. Ştii că n-aş fi folosit niciodată o asemenea vrajă, nici măcar asupra lui Reacredinţă, dar nu poţi da vina pe prinţ. N-a scris „Încearc-o pe asta, este foarte eficientă” — doar şi-a notat ceva pentru el, nu pentru altcineva, nu?
— Vrei să-mi spui că o să te duci să…? zise Hermione.
— Iau cartea înapoi? Da, o să mă duc, spuse Harry pe un ton vehement. Fii atentă, dacă n-ar fi fost prinţul, n-aş fi câştigat în veci sticluţa de Felix Felicis. Nu aş fi ştiut cum să-l salvez pe Ron când a fost otrăvit, n-aş fi…
— … câştigat niciodată o reputaţie strălucită pentru realizarea Poţiunilor pe nedrept, zise Hermione repede.
— Las-o baltă, Hermione! spuse Ginny şi Harry fu atât de uimit şi de recunoscător, încât ridică privirea. Se pare că Reacredinţă a încercat să arunce un Blestem de Neiertat, aşa că ar trebui să te bucuri că Harry a avut un as în mânecă!
— Păi, bineînţeles că mă bucur că Harry n-a fost blestemat! zise Hermione, evident iritată, dar să ştii că nu poţi spune că „Sectumsempra” e un as, Ginny. Uite unde-a ajuns din cauza ei! Şi bănuiesc că, având în vedere modul în care v-a afectat şansele de a câştiga meciul…
— Ah, nu mai încerca să te prefaci că înţelegi vâjthaţul, se răsti Ginny, pentru că n-o să faci altceva decât să te pui într-o situaţie ridicolă.
Harry şi Ron le priviră miraţi: Hermione şi Ginny, care se înţeleseseră întotdeauna foarte bine, stăteau acum cu braţele încrucişate, fiecare uitându-se urât în altă parte. Ron îi aruncă o privire neliniştită lui Harry, apoi înşfăcă o carte la întâmplare şi se ascunse după ea. Însă Harry se simţi dintr-odată incredibil de vesel, deşi ştia că nu o merita şi chiar dacă nici unul dintre ei nu mai spuse nimic toată seara.
Veselia sa fu curmată cât de curând. Ziua următoare trebui să suporte răutăţile Viperinilor, pe lângă valul de supărare din partea colegilor Cercetaşi, care nu erau deloc mulţumiţi că Harry, căpitanul lor, reuşise să se autosuspende pentru ultimul meci al sezonului. Sâmbătă dimineaţa, Harry ar fi dat tot Felix Felicis-ul din lume pentru a pleca spre stadionul de vâjthaţ împreună cu Ron, Ginny şi ceilalţi, indiferent de ce-i spusese lui Hermione. Îi fu aproape imposibil să întoarcă spatele mulţimii de elevi care se revărsa, scăldată în razele soarelui (purtând cu toţii rozete şi pălării şi fluturând pancarte şi fulare), să coboare treptele de piatră care duceau la camerele de la subsol şi să meargă până când se stinseră complet zgomotele difuze ale mulţimii, ştiind că nu avea să poată auzi nici un cuvânt din comentariu — nici aplauze şi nici huiduieli.
— A, Potter, spuse Plesneală când Harry bătu la uşă şi intră în biroul neprimitor pe care Plesneală încă îl folosea, deşi acum preda câteva etaje mai sus. Era la fel de slab luminat ca de obicei şi lângă perete se aflau în continuare poţiuni colorate, în care pluteau lucruri moarte şi scârboase. Harry avu un presentiment neplăcut când văzu multe cutii acoperite cu pânze de păianjen stivuite pe o masă la care era evident că trebuia să se aşeze; acestea trimiteau cu gândul la o muncă grea, obositoare şi inutilă.
— Domnul Filch caută de mult pe cineva să facă ordine în dosarele astea vechi, zise Plesneală cu o voce joasă. Sunt arhivele altor răufăcători de la Hogwarts, în care sunt trecute şi pedepsele pe care le-au primit. Vrem să scrii din nou delictele şi pedepsele de pe fişele unde s-a şters cerneala sau au fost roase de şoareci. Să ai grijă să fie în ordine alfabetică şi apoi să le pui la loc în cutii. N-ai voie să te foloseşti de magie.
— Da, domnule profesor, spuse Harry, rostind ultimele două cuvinte pe un ton cât mai dispreţuitor.
— Mă gândeam să începi cu cutiile de la o mie doisprezece la o mie cincizeci şi şase, zise Plesneală, zâmbind maliţios. O să întâlneşti nişte nume cunoscute, care probabil că or să-ţi sporească interesul faţă de această sarcină. Ia uite.
Scoase o fişă din una dintre cutiile din vârf cu un gest amplu şi citi:
— James Potter şi Sirius Black. Prinşi folosind un blestem minor ilegal asupra lui Bertram Aubrey. Capul lui Aubrey, devenit de două ori mai mare. Detenţie dublă”, zise Plesneală şi râse batjocoritor. Faptul că realizările lor măreţe dăinuie, chiar dacă ei s-au stins, trebuie să fie o mare alinare pentru tine.
Harry simţi din nou cum îi fierbea sângele în vine. Muşcându-şi limba ca să nu îi răspundă, luă loc în faţa cutiilor şi trase una dintre ele.
Era o muncă inutilă şi plictisitoare, aşa cum anticipase, punctată din când în când de apariţia unui gol în stomac (aşa cum era evident că intenţionase Plesneală), care însemna că tocmai citise numele tatălui său sau pe al lui Sirius, trecute de obicei împreună în descrierea unor năzbâtii minore, alăturate uneori numelor lui Remus Lupin şi Peter Pettigrew. În timp ce copia diversele lor delicte şi pedepse, se întreba ce se întâmpla afară, unde meciul tocmai începuse cu Ginny pe post de căutător, împotriva lui Cho.
Harry se uită de mai multe ori la ceasul mare, care ticăia pe perete. Se părea că se mişca mult mai lent decât unul obişnuit; era oare posibil ca Plesneală să-l fi vrăjit ca să meargă deosebit de încet? Nu era cu putinţă să fi fost acolo doar de o jumătate de oră… de o oră… de o oră şi jumătate…
Pe Harry începu să-l doară stomacul când ceasul indică douăsprezece şi jumătate. Plesneală, care nu mai vorbise deloc după ce îi spusese lui Harry ce avea de făcut, îşi ridică în cele din urmă privirea la ora unu şi zece.
— Cred că poţi să te opreşti, zise el cu răceală. Fă semn unde ai ajuns. O să continui sâmbăta viitoare la ora zece.
— Da, domnule.
Harry îndesă la întâmplare o fişă îndoită în cutie şi ieşi repede pe uşă înainte ca Plesneală să aibă timp să se răzgândească. Urcă în fugă treptele de piatră, ciulind urechile pentru a încerca să audă vreun zgomot dinspre stadion, dar era complet linişte. Însemna că se terminase deja.
Ezită o clipă în faţa Marii Săli aglomerate, apoi urcă cât putu de repede pe scara de marmură; indiferent dacă Cercetaşii înregistrau o victorie sau o înfrângere, obişnuiau să sărbătorească sau să-şi înece amarul în camera de zi.
— Quid agis? îi spuse el pe un ton nesigur doamnei grase, întrebându-se ce avea să găsească înăuntru.
Aceasta rămase impasibilă, răspunzând:
— O să vezi.
Portretul se deschise într-o parte.
Din gaura din spatele lui izbucniră strigăte de bucurie. Harry rămase cu gura căscată când oamenii începură să ţipe la vederea lui; mai multe mâini îl traseră în cameră.
— Am câştigat! strigă Ron, apărând dintr-odată şi agitând Cupa argintie către Harry. Am câştigat! Patru sute cincizeci la o sută patruzeci! Am câştigat!
Harry se uită în jur; Ginny se apropia în fugă de el; îl luă în braţe cu o expresie înflăcărată şi intensă. Fără să se gândească, fără să o plănuiască şi fără să-şi facă griji din cauză că-i priveau cincizeci de elevi, Harry o sărută.
Se despărţiră după câteva clipe îndelungate… poate o jumătate de oră… sau poate chiar după câteva zile însorite. În cameră se lăsase tăcerea. Apoi câţiva fluierară puternic, izbucni un ropot de chicoteli şi lumea începu să se agite. Harry se uită peste capul lui Ginny şi-l văzu pe Dean Thomas ţinând un pahar spart în mână şi pe Romilda Vane arătând ca şi cum ar fi vrut să arunce cu ceva în ei. Hermione zâmbea larg, dar ochii lui Harry îl căutară pe Ron. Îl găsi până la urmă, ţinând în continuare Cupa şi arătând ca şi cum tocmai i-ar fi dat cineva cu o bâtă în cap. Cei doi se priviră pentru o fracţiune de secundă şi apoi Ron făcu o mişcare scurtă din cap, despre care Harry înţelese că însemna: „Mă rog… dacă nu se poate altfel.”
Creatura din pieptul lui Harry striga triumfătoare, Harry se uită în jos la Ginny, zâmbindu-i şi făcu semn către gaura portretului. O plimbare lungă pe domeniu părea indicată şi poate că aveau să discute şi despre meci… dacă avea să le ajungă timpul.