Foarte mulţi elevi păreau interesaţi de faptul că Harry Potter era iubitul lui Ginny Weasley (majoritatea fiind fete), dar Harry descoperi că devenise complet imun la bârfe pe parcursul următoarelor câteva săptămâni. În definitiv, era o schimbare bine venită. Nu se mai vorbea despre el din cauză că fusese implicat în nişte incidente teribile de Magie Neagră, ci din cauza unui eveniment care-l făcuse mai fericit decât ţinea minte să fi fost de foarte multă vreme.
— Ai crede că oamenii au alte subiecte mai bune de bârfă, spuse Ginny, stând pe jos în camera de zi, sprijinită de picioarele lui Harry şi citind Profetul zilei. După trei atacuri ale Dementorilor într-o săptămână, Romilda Vane vine şi mă întreabă dacă e adevărat că ai un Hipogrif tatuat pe piept.
Ron şi Hermione râseră amândoi în hohote. Harry îi ignoră.
— Şi ce i-ai zis?
— I-am zis că este un ţintat Maghiar, spuse Ginny, dând pagina relaxată. E mult mai masculin.
— Mersi, zise Harry zâmbind. Şi ce tatuaj i-ai zis că are Ron?
— Un Pigmeu Pufos, dar n-am spus unde.
Ron se încruntă, în timp ce Hermione se tăvălea pe jos de râs.
— Aveţi grijă, zise el, arătând prevenitor cu degetul spre Harry şi Ginny. Doar pentru că v-am dat permisiunea să fiţi împreună nu înseamnă că nu pot să mă răzgândesc.
— „Ne-ai dat permisiunea?” spuse Ginny pe un ton batjocoritor. De când am eu nevoie de permisiunea ta? Şi oricum, chiar tu ai zis că ai prefera să fiu cu Harry decât cu Michael sau cu Dean.
— Da, aşa e, zise Ron nemulţumit. Şi atâta timp cât nu începeţi să vă sărutaţi în public…
— Eşti un ipocrit notoriu! Cum rămâne cu tine şi cu Lavender, care vă sărutaţi peste tot, de zici că aveaţi lipitori în loc de buze? întrebă Ginny.
Dar toleranţa lui Ron nu prea fu pusă la încercare până când sosi luna iunie, pentru că timpul pe care-l petreceau împreună Harry şi Ginny era din ce în ce mai limitat. Ginny urma să dea în curând N.O.V.-urile şi, drept urmare, trebuia să înveţe până noaptea târziu. Într-o astfel de seară, când Ginny se dusese la bibliotecă şi Harry stătea lângă fereastră în camera de zi, presupunându-se că îşi termina temele la Ierbologie, dar retrăind de fapt ora deosebit de plăcută pe care o petrecuse pe malul lacului cu Ginny la prânz, Hermione se instală în fotoliul dintre el şi Ron cu o expresie îngrijorător de hotărâtă pe chip.
— Harry, vreau să vorbesc ceva cu tine.
— Despre ce? spuse Harry, suspicios.
Chiar cu o zi înainte, Hermione îl certase pentru că din cauza lui Ginny nu putea să înveţe din greu pentru examene.
— Despre aşa-zisul Prinţ Semipur.
— O, nu, iar? mormăi el. Te rog, las-o baltă!
Nu îndrăznise să se ducă înapoi în Camera Necesităţii pentru a-şi recupera cartea şi asta se vedea pe rezultatele sale proaste de la Poţiuni (deşi Slughorn, căruia îi plăcea de Ginny, spusese vesel că schimbarea se datora faptului că era îndrăgostit). Dar Harry era sigur că Plesneală încă spera să pună mâna pe manualul prinţului, iar Harry era hotărât să-l lase unde era până când Plesneală avea să renunţe să-l mai caute.
— N-am de gând s-o las baltă deloc, zise Hermione cu fermitate, până nu-ţi spun ce am de zis. Am încercat să aflu câte ceva despre cineva care s-ar putea îndeletnici cu inventarea vrăjilor Întunecate.
— Dar el nu s-a îndeletnicit cu asta.
— El, el. Cine a zis că este un el?
— Am mai vorbit despre asta, zise Harry supărat. „Prinţ”, Hermione, „prinţ”!
— Exact! spuse Hermione, îmbujorându-se, după care scoase din buzunar o pagină foarte veche de ziar şi o trânti pe masă în faţa lui Harry. Uite! Uită-te la poză!
Harry ridică bucata fragilă de hârtie şi cercetă fotografia mişcătoare, îngălbenită de trecerea timpului; Ron se aplecă şi el s-o vadă. Fotografia înfăţişa o fată slabă, de vreo cincisprezece ani. Era urâţică, arăta supărată şi în acelaşi timp abătută, avea sprâncene dese şi chipul lung şi palid. Sub fotografie scria: „Eileen Prince, Căpitanul echipei de Puahbile de la Hogwarts.”
— Şi? spuse Harry, parcurgând în grabă articolul scurt de lângă poză — era unul destul de plictisitor, despre concursurile între şcoli.
— O chema Eileen Prince. Prince, Harry. Adică „prinţ”.
Se uitară unul la celălalt şi Harry îşi dădu seama ce încerca să spună Hermione. Izbucni în râs.
— Incredibil.
— Poftim?
— Crezi că ea a fost Prinţul Semipur…? Să fim serioşi.
— Păi, de ce să nu fi fost ea? Harry, în lumea vrăjitorească nu există prinţi adevăraţi! Ori este o poreclă, ori un titlu inventat pe care şi l-a asumat cineva. Sau ar putea fi chiar numele cuiva, nu? Ascultă-mă! Să zicem că, dacă tatăl ei a fost un vrăjitor, al cărui nume de familie era Prince, iar mama ei era Încuiată, atunci ea ar fi un „Prinţ cu sânge semipur”!
— Da, ce idee ingenioasă, Hermione…
— Chiar aşa ar fi! Poate că era mândră că era pe jumătate prinţ!
— Hermione, ascultă-mă, ştiu că n-a fost o fată. Pur şi simplu ştiu.
— Adevărul este că nu crezi că o fată ar fi putut să fie destul de deşteaptă pentru asta, spuse Hermione supărată.
— Cum crezi că aş putea să consider că fetele nu sunt deştepte după ce am stat în preajma ta timp de cinci ani? zise Harry, deranjat de spusele ei. Este vorba despre modul în care scrie. Pur şi simplu ştiu că prinţul a fost un tip, aşa mi se pare mie. Fata asta n-are nici o legătură cu el. Dar până la urmă unde ai găsit pagina asta?
— La bibliotecă, zise Hermione, în mod previzibil. Acolo e o arhivă întreagă de numere vechi ale Profetului. Ei bine, o să aflu tot ce pot despre Eileen Prince.
— Distracţie plăcută, spuse Harry, iritat.
— Mulţumesc, zise Hermione. Şi primul loc unde o să caut, zise ea pe un ton muşcător când ajunse la gaura portretului, sunt listele cu premianţi din trecut la Poţiuni!
Harry se uită încruntat după ea pentru o clipă, apoi contemplă în continuare cerul care se întuneca.
— Pur şi simplu n-a reuşit să treacă peste faptul că ai fost mai bun ca ea la Poţiuni, spuse Ron, întorcându-se la exemplarul său din O mie de ierburi şi ciuperci magice.
— Tu nu crezi că sunt nebun pentru că vreau să recuperez manualul ăla, nu?
— Sigur că nu, zise Ron pe un ton hotărât. Prinţul a fost un geniu. În orice caz, dacă nu ar fi fost pontul cu bezoarul — îşi plimbă degetul în jurul gâtului cu subînţeles -, nu aş mai discuta acum cu tine despre asta, nu? Adică, nu spun că vraja aia pe care ai aruncat-o asupra lui Reacredinţă a fost strălucită…
— Nici eu, spuse Harry repede.
— Dar s-a vindecat fără probleme, nu? Şi-a revenit cât ai zice peşte.
— Da, zise Harry sincer, deşi tot îl mustra puţin conştiinţa. Datorită lui Plesneală.
— Tot mai ai ore de detenţie cu Plesneală sâmbăta asta? adăugă Ron.
— Da, şi sâmbăta următoare, şi sâmbăta cealaltă, oftă Harry. Şi acum insinuează că, dacă n-o să termin de verificat toate cutiile până la sfârşitul semestrului, o să continui şi anul viitor.
Orele astea de detenţie i se păreau deosebit de plictisitoare, pentru că-i răpeau din timpul şi aşa limitat pe care l-ar fi putut petrece cu Ginny. Chiar se întrebase în repetate rânduri în ultima vreme dacă Plesneală nu cumva ştia asta, pentru că-l ţinea din ce în ce mai mult acolo, făcând în acest timp aluzii la faptul că Harry nu putea să se bucure de vremea frumoasă de afară şi de diversele posibilităţi pe care le oferea ea.
Lui Harry i se rupse firul cugetărilor amare când Jimmy Peakes apăru lângă el, întinzându-i un sul de pergament.
— Mulţumesc, Jimmy. Hei, e de la Dumbledore! spuse Harry entuziasmat, desfăşurând pergamentul şi citindu-i. Vrea să mă duc la el în birou cât pot de repede!
Cei doi se uitară unul la altul cu ochii mari.
— Fir-aş să fiu, şopti Ron. Doar nu crezi că a… găsit…?
— Ar trebui să mă duc să aflu, nu? zise Harry, sărind în picioare.
Ieşi repede din camera de zi şi fugi pe holul de la etajul şapte, întâlnindu-se doar cu Peeves, care zbură pe lângă el în direcţia opusă, aruncând cu bucăţi de cretă în Harry, în virtutea unui vechi obicei, râzând zgomotos şi ferindu-se de vraja defensivă a lui Harry. După ce Peeves dispăru, se lăsă tăcerea, dat fiind că mai erau doar cincisprezece minute până când se dădea stingerea, iar majoritatea elevilor se întorseseră deja în camerele lor de zi.
Atunci Harry auzi un ţipăt şi o bufnitură. Rămase locului, ascultând.
— Cum… îndrăzneşti… aaaaaargh!
Zgomotele se auzeau de pe un coridor din apropiere; Harry fugi către locul acela, cu bagheta pregătită, dădu în goană un alt colţ şi o văzu pe profesoara Trelawney întinsă pe podea, cu capul acoperit cu unul dintre numeroasele ei şaluri şi cu mai multe sticle de sherry lângă ea, dintre care una era spartă.
— Doamnă profesoară.
Harry alergă spre profesoara Trelawney şi o ajută să se ridice. Unul dintre şiragurile de mărgele scânteietoare i se prinsese de ochelari. Sughiţă cu zgomot, îşi aranjă părul şi se ridică, ţinându-se de mâna lui Harry.
— Doamnă profesoară, ce s-a întâmplat?
— Chiar aşa! zise ea cu o voce stridentă. Mă plimbam pe hol, reflectând la anumite semne Întunecate pe care le-am întrezărit.
Dar Harry nu era foarte atent la ce spunea profesoara. Tocmai îşi dăduse seama unde se aflau: în partea dreaptă era tapiseria cu troli care dansau, iar în partea stângă — porţiunea impenetrabilă şi goală de perete de piatră, dincolo de care era ascunsă…
— Doamnă profesoară, încercaţi să intraţi în Camera Necesităţii?
— … semne prevestitoare de rău care mi-au fost dezvăluite… poftim?
— Camera Necesităţii, repetă Harry. Aţi încercat să intraţi în ea?
— Eu… păi… credeam că elevii nu ştiu de…
— Sunt câţiva care ştiu, zise Harry. Dar ce s-a întâmplat? Aţi ţipat… am avut impresia că aţi păţit ceva.
— Eu… păi, spuse profesoara Trelawney, strângându-şi şalurile în jurul ei cu un aer defensiv şi privindu-l cu ochii măriţi de dioptriile ochelarilor. Voiam să… ăă… depozitez nişte… ăă… obiecte personale în Cameră. Pe urmă bolborosi ceva despre nişte „acuzaţii răuvoitoare”…
— Am înţeles, zise Harry, uitându-se la sticlele de sherry de pe jos. Dar n-aţi putut să intraţi şi să le ascundeţi?
I se părea foarte ciudat. În definitiv, pentru el Camera se deschisese când dorise să ascundă manualul Prinţului Semipur.
— A, de intrat am intrat fără probleme, spuse profesoara Trelawney, uitându-se urât la perete. Dar era deja cineva înăuntru.
— Cineva înăuntru? Cine? întrebă Harry. Cine era înăuntru?
— N-am idee, zise profesoara Trelawney, puţin deranjată de tonul insistent al lui Harry. Am intrat în Cameră şi am auzit o voce, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în toţi anii de când ascund… de când folosesc Camera.
— O voce? Şi ce spunea?
— Nu cred că spunea nimic, zise profesoara Trelawney. Ci… chiuia.
— Chiuia?
— Veselindu-se, spuse ea, dând din cap.
Harry o privi fix.
— Era o voce de bărbat sau de femeie?
— Aş zice că de bărbat, spuse profesoara Trelawney.
— Şi părea veselă?
— Extrem de veselă, zise profesoara Trelawney pe un ton dispreţuitor.
— De parcă ar fi sărbătorit ceva?
— În mod sigur.
— Şi apoi…?
— Apoi am strigat: „Cine e?”…
— N-aţi fi putut afla fără să întrebaţi? o întrebă Harry, oarecum nemulţumit.
— Ochiul interior era aţintit asupra unor chestiuni mult superioare lucrurilor uzuale, cum ar fi chiotele, spuse profesoara Trelawney pe un ton demn, aranjându-şi şalurile şi numeroasele şiraguri de mărgele scânteietoare.
— Înţeleg, zise Harry repede, căci nu era nicidecum prima dată când auzea de ochiul interior al profesoarei Trelawney. Şi vocea a spus cine era?
— Nu, n-a spus, zise ea. S-a făcut beznă dintr-odată şi în clipa următoare am fost aruncată afară din Cameră!
— Şi nu v-aţi dat seama de asta înainte să se întâmple? spuse Harry, neputându-se abţine.
— Nu, aşa cum ţi-am spus, era întuneric.
Se opri, aruncându-i o căutătură suspicioasă.
— Cred că ar trebui să-i spuneţi domnului profesor Dumbledore, zise Harry. Ar trebui să ştie că Reacredinţă sărbătoarea… pardon, că cineva v-a dat afară din Cameră.
Spre mirarea lui, profesoara Trelawney se îndreptă când vorbi Harry, asumându-şi un aer semeţ.
— Domnul director mi-a spus că ar prefera să-l vizitez mai rar, zise ea cu răceală. Nu obişnuiesc să-i inoportunez pe cei care nu-mi apreciază compania. Dacă Dumbledore vrea să ignore avertismentele cărţilor de tarot…
Îl strânse dintr-odată de încheietură pe Harry cu mâna ei subţire.
— Întruna, indiferent de cum le etalez…
Scoase cu aer dramatic o carte de sub şaluri.
— … Turnul Fulgerat, şopti ea. Calamitate. Dezastru. Din ce în ce mai aproape…
— Înţeleg, zise Harry din nou. Păi… tot cred că ar trebui să-i spuneţi lui Dumbledore despre vocea pe care aţi auzit-o, despre cum s-a lăsat întunericul şi despre cum aţi fost dată afară din Cameră…
— Aşa crezi?
Profesoara Trelawney păru să cântărească chestiunea pentru o clipă, dar Harry îşi dădu seama că îi surâdea ideea de a-şi mai povesti o dată mica aventură.
— Eu trebuie să mă duc chiar acum la dânsul, spuse Harry. Mă aşteaptă. Am putea merge împreună.
— A, păi, în cazul ăsta, de acord, zise profesoara Trelawney, zâmbind.
Se aplecă, ridică sticlele de sherry şi le aruncă fără jenă într-o vază mare albastru cu alb dintr-o nişă din apropiere.
— Ştii, Harry, îmi e dor să te am elev, spuse ea cu însufleţită, în timp ce plecau de acolo împreună. Nu ai avut tu niciodată talent de clarvăzător… dar ai fost un obiect de studiu desăvârşit.
Harry nu răspunse; detestase să fie obiectul nesfârşitelor previziuni fatale ale profesoarei Trelawney.
— Mă tem că mârţoaga — pardon, centaurul — nu ştie nimic despre cartomanţie, continuă ea. L-am întrebat, ca de la un clarvăzător la altul, dacă nu simţise şi el vibraţiile nedesluşite ale unei catastrofe apropiate? Dar m-a crezut caraghioasă! Da, caraghioasă!
Ridică vocea într-un mod oarecum isteric şi Harry simţi un damf pu-ternic de sherry, cu toate că sticlele fuseseră aruncate.
— Poate că gloaba a auzit lumea spunând că n-am moştenit harul stră-străbunicii mele. Zvonurile acestea sunt răspândite de ani de zile de oameni invidioşi. Ştii ce le spun eu acestor oameni, Harry? Oare Dumbledore m-ar fi lăsat să predau la această şcoală de marcă şi ar fi avut încredere în mine în toţi aceşti ani, dacă nu i-aş fi dovedit puterile mele?
Harry murmură ceva nedesluşit.
— N-o să uit prima mea întâlnire cu Dumbledore, continuă profesoara Trelawney, cu o voce guturală. A fost profund impresionat, desigur, profund impresionat. Stăteam la „Capul de mistreţ”, apropo, nu sfătuiesc pe nimeni s-o mai facă… e plin de ploşniţe, dragul meu — dar erau vremuri grele din punct de vedere financiar. Dumbledore mi-a făcut onoarea să mă viziteze în camera mea de la han. Mi-a pus întrebări — trebuie să recunosc că la început mi s-a părut că nu privea cu ochi buni Previziunile despre Viitor — şi ţin minte că începusem să mă simt puţin rău, nu prea mâncasem în ziua aceea… dar atunci…
Era pentru prima dată când Harry era foarte atent la ce spunea femeia, pentru că ştia ce se întâmplase după aceea: profesoara Trelawney făcuse profeţia care-i schimbase viaţa pentru totdeauna, şi anume profeţia despre el şi Cap-de-Mort.
— … dar atunci am fost întrerupţi în mod grosolan de Severus Plesneală!
— Poftim?
— Da, s-au auzit zgomote de pe hol şi uşa s-a deschis la perete, iar în prag au apărut un barman cu o înfăţişare cam sălbatică şi Plesneală, care îndruga ceva, cum că greşise adresa, deşi mă tem că eu, una, am crezut că fusese surprins în timp ce trăgea cu urechea la ce vorbeam cu Dumbledore. Vezi tu, şi el căuta o slujbă la vremea aceea şi fără îndoială că spera să fure nişte ponturi! Mă rog, după aceea, Dumbledore a părut mult mai dispus să mă angajeze, ştii, şi n-am putut să nu mă gândesc că a fost din cauza faptului că a sesizat contrastul puternic dintre modestia şi talentul meu rezervat şi tânărul insistent şi agitat care era în stare să asculte pe la uşi… Harry, unde eşti, dragule?
Se uită peste umăr, dându-şi seama abia atunci că Harry nu mai era lângă ea; acesta rămăsese locului şi acum erau trei metri distanţă între ei.
— Harry? repetă ea pe un ton nesigur.
Poate că Harry era foarte palid şi acesta era motivul pentru care profesoara Trelawney arăta atât de îngrijorată şi speriată. Harry încremenise, având un şoc după altul, şi gata să uite totul, în afară de informaţia care-i fusese ascunsă atâta amar de vreme.
Plesneală era cel care auzise pe ascuns profeţia. Plesneală era cel care-l anunţase pe Cap-de-Mort ce conţinea profeţia. Plesneală şi Peter Pettigrew îl trimiseseră pe Cap-de-Mort pe urmele lui Lily, ale lui James şi ale fiului lor…
Acesta era singurul lucru care conta pentru Harry în clipa aceea.
— Harry, zise din nou profesoara Trelawney. Harry, nu ziceai că mergem împreună la domnul director?
— Rămâneţi aici, spuse Harry fără să-şi simtă buzele.
— Dar, dragul meu, urma să-i povestesc cum am fost atacată în Camera…
— Rămâneţi aici! repetă Harry, furios.
Profesoara Trelawney păru alarmată când Harry trecu în fugă pe lângă ea, dând coltul spre holul lui Dumbledore, unde stătea de pază garguiul singuratic. Harry îi strigă parola şi urcă în fugă pe scara în spirală, sărind câte trei trepte odată. Nu ciocăni la uşa lui Dumbledore, ci dădu cu pumnul, iar vocea calmă răspunse „Intră” după ce Harry dăduse deja năvală în cameră.
Fawkes, pasărea phoenix, întoarse capul, iar în ochii negri şi strălucitori se reflectă asfinţitul auriu de dincolo de fereastră. Dumbledore stătea la geam, cercetând domeniul şi ţinând în braţe o pelerină de drum lungă şi neagră.
— Ei bine, Harry, ţi-am promis că o să te iau cu mine.
Pentru câteva secunde, Harry nu înţelese ce spunea; conversaţia pe care o avuse cu Trelawney îl făcuse să uite totul, iar mintea părea să i se mişte foarte greoi.
— Să vin… cu dumneavoastră…?
— Dacă vrei, bineînţeles.
— Dacă vreau…
Atunci Harry îşi aminti de ce se grăbea de fapt să-l vadă pe Dumbledore.
— Aţi găsit unul? Aţi găsit un Horcrux?
— Cred că da.
În Harry se dădu o bătălie între furie şi resentimente pe de o parte şi o senzaţie de şoc şi entuziasm pe de alta: pentru câteva clipe, Harry nu putu să vorbească.
— Este firesc să-ţi fie teamă.
— Nu mi-e teamă! zise Harry repede.
Era perfect adevărat; nu îi era deloc teamă.
— Despre ce Horcrux este vorba? Unde este?
— Nu ştiu sigur despre care dintre ele este vorba, deşi cred că putem exclude şarpele. Dar cred că este ascuns într-o peşteră de pe coastă, la mulţi kilometri depărtare. Într-o peşteră pe care am încercat s-o localizez de foarte multă vreme: peştera în care Tom Cruplud a terorizat cândva doi copii de la orfelinatul său în timpul unei excursii anuale, mai ţii minte?
— Da, spuse Harry. Cum este protejată?
— Nu ştiu, bănuielile mele ar putea fi complet eronate, ezită Dumbledore, care adăugă: Harry, ţi-am promis că te voi lua cu mine şi mă voi ţine de cuvânt, dar aş face o mare greşeală dacă nu te-aş avertiza că va fi ex-trem de periculos.
— Vin, spuse Harry, aproape înainte ca Dumbledore să termine de vorbit.
Cu sângele fierbându-i în vine de supărare din cauza lui Plesneală, dorinţa sa de a face ceva riscant şi nebunesc se dublase de zece ori pe parcursul ultimelor câteva minute. Aceasta păru să se vadă pe chipul lui Harry, pentru că Dumbledore se îndepărtă de fereastră şi-l privi mai atent pe Harry, apărându-i o cută ştearsă între sprâncenele argintii.
— Ce-ai păţit?
— Nimic, minţi Harry cu promptitudine.
— Ce te-a supărat?
— Nu sunt supărat.
— Harry, ştii că n-ai fost niciodată priceput la Occlumanţie…
Cuvântul acela fu scânteia care-i stârni mânia lui Harry.
— Plesneală! spuse el foarte răspicat şi Fawkes scoase un ţipăt estompat în spatele lor. E vorba despre Plesneală! I-a spus lui Cap-de-Mort de profeţie, el a făcut-o, a ascultat la uşă. Mi-a zis Trelawney!
Nu se citi nici o schimbare pe chipul lui Dumbledore, dar lui Harry i se păru că deveni mai palid sub reflexele roşiatice ale apusului. Dumbledore tăcu câteva secunde bune.
— Când ai aflat asta? întrebă el în cele din urmă.
— Chiar acum! zise Harry, care se abţinea cu mare dificultate să ţipe.
Şi atunci, dintr-o dată nu se mai putu înfrâna.
— ŞI L-AŢI LĂSAT SĂ PREDEA AICI CÂND L-A TRIMIS PE CAP-DE-MORT PE URMELE PĂRINŢILOR MEI!
Gâfâind de parcă s-ar fi luptat cu cineva, Harry îi întoarse spatele lui Dumbledore, pe al cărui chip încă nu se mişcase nici un muşchi, plimbându-se în lung şi în lat prin birou şi apelând la toată puterea sa de autocon-trol pentru a nu dărâma ceva. Voia să strige şi să ţipe la Dumbledore, dar în acelaşi timp dorea să meargă cu el şi să încerce să distrugă Horcruxul; voia să-i spună că era un bătrân nesăbuit, pentru că avea încredere în Plesneală, dar îi era groază că Dumbledore nu avea să-l mai ia cu el, dacă nu avea să reuşească să-şi stăpânească furia.
— Harry, spuse Dumbledore pe o voce joasă. Ascultă-mă, te rog.
Îi era la fel de greu să stea locului pe cât îi era să se abţină să ţipe. Harry se opri, muşcându-şi limba, şi îşi ridică privirea către chipul ridat al lui Dumbledore.
— Domnul profesor Plesneală a făcut o mare…
— Nu-mi spuneţi că a fost o greşeală, domnule profesor, doar a ascultat la uşă!
— Lasă-mă să termin, te rog.
Dumbledore aşteptă până când Harry dădu scurt din cap, iar apoi continuă.
— Domnul profesor Plesneală a făcut o mare greşeală. În seara aia, când a auzit prima parte a profeţiei doamnei profesoare Trelawney, era încă în slujba Lordului Cap-de-Mort. Fireşte, s-a grăbit să-i spună stăpânului său ce auzise, conţinutul privindu-l într-o mare măsură pe el. Dar nu a ştiut — şi nici nu ar fi avut cum să ştie — care era băiatul pe care avea să îl hăituiască din acea clipă Cap-de-Mort, nici că îi cunoştea pe părinţii pe care acesta avea să-i ucidă în această încercare teribilă. Şi nici că aceştia erau mama şi tatăl tău…
Harry scoase un strigăt, râzând scurt.
— L-a urât pe tata aşa cum l-a urât şi pe Sirius! Domnule profesor, n-aţi observat că oamenii pe care îi urăşte au „tendinţa” de a muri?
— Harry, nici nu bănuieşti cât de măcinat de remuşcări a fost domnul profesor Plesneală când şi-a dat seama cum a interpretat profeţia Lordul Cap-de-Mort. Cred că este cel mai mare regret al său, iar ăsta e motivul pentru care s-a întors.
— Dar el e foarte priceput la Occlumanţie, nu-i aşa, domnule? zise Harry, cu vocea tremurându-i din cauza efortului de a o menţine echilibrată. Şi nu-i aşa că până în ziua de azi Cap-de-Mort e convins că Plesneală este în tabăra lui? Domnule profesor… cum puteţi să fiţi sigur că Plesneală este de partea noastră?
Dumbledore tăcu preţ de o secundă, arătând ca şi cum ar fi încercat să ia o hotărâre în privinţa unei probleme. În cele din urmă spuse:
— Sunt sigur de asta. Am completă încredere în Severus Plesneală.
Harry respiră adânc pentru câteva clipe, străduindu-se să se liniş-tească. Nu reuşi.
— Ei bine, eu n-am! zise el, la fel de tare ca înainte. Chiar acum pune ceva la cale cu Draco Reacredinţă, chiar sub nasul dumneavoastră, şi încă mai credeţi…
— Harry, am mai discutat despre asta, spuse Dumbledore, care vorbi din nou pe un ton aspru. Ţi-am spus ce părere am.
— Astă-seară o să plecaţi de la şcoală şi pun pariu că nici nu v-aţi gândit că Plesneală şi Reacredinţă ar putea să…
— Ce ar putea? întrebă Dumbledore, ridicând din sprâncene. Ce suspectezi că fac, mai precis?
— Că… pun ceva la cale! zise Harry, strângând pumnii. Doamna profesoară Trelawney tocmai a fost în Camera Necesităţii, încercând să-şi ascundă sticlele de sherry, şi l-a auzit pe Reacredinţă chiuind, sărbătorind! Încearcă să repare un obiect periculos acolo, şi eu unul cred că a reuşit în sfârşit, iar dumneavoastră o să plecaţi şi o să lăsaţi şcoala fără…
— De-ajuns, spuse Dumbledore.
O zise pe un ton destul de calm şi totuşi Harry tăcu imediat; ştia că de data aceea trecuse o limită invizibilă.
— Crezi că s-a întâmplat vreodată să plec şi să las şcoala fără apărare în timpul absenţelor mele pe parcursul anului? N-a fost aşa. Astă-seară, când o să plec, o să iau măsuri de protecţie în plus, care să compenseze lipsa mea. Harry, te rog să nu sugerezi că aş trata în mod superficial siguranţa elevilor mei.
— N-am vrut… bolborosi Harry, puţin ruşinat, dar Dumbledore îl întrerupse.
— Nu vreau să mai discutăm despre acest subiect.
Harry se abţinu să răspundă, temându-se că depăşise limita şi că ratase şansa de a-l însoţi pe Dumbledore, însă acesta continuă:
— Vrei să vii cu mine în seara asta?
— Da, spuse Harry repede.
— În ordine, în cazul ăsta: fii atent.
Dumbledore se îndreptă cât era de înalt.
— Te voi lua cu mine cu o singură condiţie: să mă asculţi întocmai, fără crâcneală şi fără să îmi pui ordinele la îndoială.
— Desigur.
— Harry, te rog să înţelegi exact ce îţi spun. Va trebui să urmezi şi ordine de tipul „fugi”, „ascunde-te” şi „du-te înapoi”. Îmi dai cuvântul tău că o s-o faci?
— Eu… ăă… da, desigur.
— Dacă îţi spun să te ascunzi, o faci?
— Da.
— Dacă îţi spun să fugi, o faci?
— Da.
— Dacă îţi spun să mă laşi în urmă şi să te salvezi, faci cum îţi cer?
— Eu…
— Harry?
Se uitară unul la celălalt preţ de o clipă.
— Da, domnule.
— În ordine. Atunci vreau să te duci să îţi iei Pelerina şi să ne întâlnim peste cinci minute în holul de la intrare.
Dumbledore se întoarse cu spatele, privind pe fereastră; apusul era acum o lumină rubinie la orizont. Harry ieşi repede din birou şi coborî pe scara în spirală. Mintea îi era dintr-odată foarte limpede. Ştia ce avea de făcut.
Ron şi Hermione stăteau împreună în camera de zi când Harry se întoarse acolo.
— Ce vrea Dumbledore? zise Hermione imediat. Harry, eşti bine? adăugă ea neliniştită.
— Sunt bine, spuse Harry succint, trecând în fugă pe lângă ei.
Urcă scările şi intră în dormitor, deschise repede cufărul şi scoase „Harta Ştrengarilor” şi o pereche de şosete făcute ghem. Apoi coborî iute, întorcându-se în camera de zi şi oprindu-se prin alunecare lângă Ron şi Hermione, care păreau înmărmuriţi.
— Trebuie să mă grăbesc, gâfâi el. Dumbledore crede că îmi iau Pelerina Invizibilă. Fiţi atenţi.
Le spuse repede unde se ducea şi cu ce scop. Nu se întrerupse nici când Hermione rămase cu răsuflarea tăiată, îngrozită şi nici când Ron îi puse diverse întrebări scurte; puteau să clarifice singuri detaliile după aceea.
— … vă daţi seama ce înseamnă asta? încheie Harry înşiruirea rapidă de cuvinte. Dumbledore n-o să fie aici astă-seară, aşa că Reacredinţă o să aibă cale liberă să facă ce pune la cale. Nu, ascultaţi-mă! şuieră el mânios, pentru că Ron şi Hermione dădură să-l întrerupă. Ştiu că Reacredinţă era cel care sărbătorea în Camera Necesităţii. Uite, zise el şi puse „Harta Ştrengarilor” în mâna lui Hermione. Trebuie să-l urmăriţi pe Reacredinţă şi trebuie să-l urmăriţi şi pe Plesneală. Vorbiţi cu oricare dintre membrii din A.D. pe care îi găsiţi. Hermione, galionii ăia de comunicare or să funcţioneze în continuare, nu? Dumbledore a zis că a sporit măsurile de siguranţă din şcoală, dar, dacă e implicat Plesneală, el o să ştie care sunt măsurile astea şi cum să le evite… Dar n-o să se aştepte că o să fiţi cu ochii pe el, nu?
— Harry… începu Hermione, cu ochii măriţi de teamă.
— N-am timp să stau la discuţii, spuse Harry scurt. Luaţi şi asta…
Îndesă perechea de şosete în mâna lui Ron.
— Mersi, zise Ron. Ăă… dar de ce am nevoie de şosete?
— Ai nevoie de ce e în ele, este sticluţa de Felix Felicis. Împărţiţi-o între voi şi daţi-i şi lui Ginny. Transmiteţi-i voi rămas bun din partea mea. Trebuie să plec, mă aşteaptă Dumbledore.
— Nu! spuse Hermione, în timp ce Ron scoase sticluţa cu poţiune aurie, cu un aer şocat. Nu o vrem, ia-o tu, cine ştie ce te aşteaptă?
— N-o să păţesc nimic, o să fiu cu Dumbledore, zise Harry. Trebuie să ştiu că totul o să fie în ordine cu voi. Hermione, nu te uita aşa la mine, ne vedem mai târziu.
Plecă, ieşind repede pe gaura portretului şi îndreptându-se către holul de la intrare.
Dumbledore îl aştepta în faţa uşilor de stejar de la intrare. Se întoarse spre el când Harry se opri prin alunecare pe prima treaptă de piatră din exterior, gâfâind şi simţind o durere puternică în partea dreaptă.
— Aş dori să porţi Pelerina, te rog, zise Dumbledore, aşteptându-l pe Harry să o îmbrace şi apoi spuse: În ordine. Mergem?
Dumbledore începu să coboare imediat treptele de piatră. Pelerina de drum abia dacă-i flutura, căci era o seară de vară fără nici o adiere de vânt. Harry mergea repede sub Pelerina Invizibilă, alături de el, gâfâind în continuare şi transpirând destul de abundent.
— Dar ce o să creadă lumea când o să vă vadă plecând, domnule profesor? întrebă Harry, gândindu-se la Reacredinţă şi la Plesneală.
— Că m-am dus să beau ceva la Hogsmeade, spuse Dumbledore relaxat. Uneori mă duc la Madam Rosmerta, alteori vizitez „Capul de mistreţ”… sau cel puţin pare că o fac. Este o metodă cât se poate de bună pentru a nu-ţi divulga destinaţia.
Merseră pe aleea de intrare, în timp ce se lăsa seara în jurul lor. Aerul era încărcat cu un miros de iarbă caldă, apă de lac şi fum de lemne dinspre coliba lui Hagrid. Era greu de crezut că urmau să facă ceva periculos sau înspăimântător.
— Domnule profesor, zise Harry cu o voce joasă, când văzură porţile de la capătul aleii de intrare a trăsurilor, o să Apărem?
— Da, spuse Dumbledore. Cred că acum poţi să Apari, nu-i aşa?
— Da, zise Harry, dar n-am permis.
Considera că era mai bine să fie sincer; ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi stricat totul ajungând la o sută de kilometri depărtare de locul unde ar fi trebuit să Apară?
— Nu contează, zise Dumbledore, o să te asist din nou.
Trecură de porţi, ieşind pe drumul părăsit şi scăldat în ultimele raze ale asfinţitului, care ducea spre Hogsmeade. Întunericul să lăsa rapid în timp ce mergeau şi, când ajunseră pe strada principală, aproape că se făcuse noapte de-a binelea. Luminile pâlpâiau la ferestrele de deasupra magazinelor şi când se apropiară de „Trei mături” auziră nişte strigăte zgomotoase.
— … şi să nu te mai întorci! strigă Madam Rosmerta, dând afară cu forţa un vrăjitor ponosit. A, bună, Albus. Ai ieşit în oraş destul de târziu.
— Bună seara, Rosmerta, bună seara. Iartă-mă, dar mă îndrept către „Capul de mistreţ”. Nu mi-o lua în nume de rău, însă cred că astă-seară aş prefera o ambianţă mai liniştită…
O clipă mai târziu, dădură colţul pe strada lăturalnică unde firma „Capul de mistreţ” se mişca puţin, scârţâind, deşi nu era nici o adiere. Spre deosebire de „Trei mături”, barul părea să fie complet gol.
— Nu-i nevoie să intrăm, murmură Dumbledore, uitându-se în jur. Atâta timp cât nu ne vede nimeni plecând… Acum ia-mă de braţ, Harry. Nu e cazul să mă ţii foarte strâns, nu fac decât să te ghidez. Când ajung la trei. Unu… doi… trei…
Harry se învârti. Imediat, avu senzaţia îngrozitoare că era tras printr-un tub gros de cauciuc; nu putea să respire, fiecare părticică din el era comprimată, abia dacă putea să îndure, şi atunci, chiar când credea că avea să se sufoce, chingile invizibile părură să se desfacă imediat şi se trezi în răcoarea nopţii, trăgând în piept aer proaspăt şi sărat.