Harry simţi un iz sărat şi auzi nişte valuri puternice; o adiere rece îi ciufuli părul, în timp ce privea marea luminată de lună şi cerul înstelat. Stătea în vârful unei stânci întunecate, iar la baza ei se spărgeau valurile înspumate. Se uită peste umăr. În spatele lor era o stâncă înaltă, un povârniş abrupt, cenuşiu şi nedesluşit. Câteva bucăţi mari de stâncă, asemenea celei pe care stăteau Harry şi Dumbledore, păreau să se fi desprins cândva din peretele acela. Era o privelişte sumbră şi severă; marea şi stânca erau complet monotone, lipsite de orice urmă de vegetaţie sau nisip.
— Ce părere ai? spuse Dumbledore.
Ai fi zis că-l întreba pe Harry dacă era un loc bun pentru a face un picnic.
— Aici i-au adus pe copiii de la orfelinat? întrebă Harry, care nu-şi putea imagina un loc mai neprimitor pentru a face o excursie.
— Nu chiar aici, zise Dumbledore. Este un fel de sătuc la câţiva kilometri, pe coasta din spatele nostru. Cred că orfanii au fost duşi acolo pentru a se bucura de briza mării şi de priveliştea valurilor. Dar cred că Tom Cruplud şi tinerele sale victime au fost singurii care au vizitat locul ăsta. Nici un Încuiat n-ar putea ajunge pe stânca asta decât dacă ar fi un alpinist deosebit de priceput. Nici bărcile nu se pot apropia de stânci, căci apele din jurul lor sunt prea periculoase. Presupun că Tom Cruplud a coborât până la bază; magia probabil că a fost mai eficientă decât frânghiile. Şi a adus cu el doi copii mici, pesemne pentru a se desfăta terorizându-i. Chiar drumul în sine trebuie să fi fost de ajuns, nu-i aşa?
Harry se uită din nou în sus la peretele de stâncă şi i se făcu pielea ca de găină.
— Dar destinaţia sa finală — şi a noastră — se află ceva mai încolo. Vino.
Dumbledore îi făcu semn lui Harry să vină la marginea stâncii, unde o serie de urme neregulate, care serveau drept puncte de sprijin, conduceau către nişte bolovani cufundaţi pe jumătate în apă, mai apropiaţi de povârniş. Era o coborâre dificilă şi Dumbledore se mişca încet, incomodându-l puţin mâna rănită. Rocile din partea de jos erau alunecoase din cauza apei. Harry simţi pe faţă stropi reci de apă sărată.
— Lumos, spuse Dumbledore, ajungând pe bolovanul cel mai apropiat de peretele de stâncă.
Mii de luminiţe aurii scânteiară pe suprafaţa întunecată a apei la un metru şi ceva de locul unde stătea pe vine; peretele negru de stâncă de lângă Dumbledore fu şi el luminat.
— Vezi? zise Dumbledore cu o voce joasă, ridicând încă puţin bagheta.
Harry văzu o fisură în stâncă, prin care trecea apa întunecată.
— Te deranjează dacă te uzi puţin?
— Nu, spuse Harry.
— Atunci poţi să-ţi dai jos Pelerina Invizibilă, acum nu mai e nevoie de ea. Să pornim.
Dintr-o dată, Dumbledore se dădu jos de pe bolovan cu agilitatea unui om mult mai tânăr, intră în apă şi începu să înoate exemplar către deschizătura întunecată de la baza peretelui de stâncă, ţinând bagheta aprinsă între dinţi. Harry îşi scoase Pelerina, o îndesă în buzunar şi-l urmă.
Apa era rece ca gheaţa; hainele îmbibate cu apă se învolburau în jurul lui Harry şi-l trăgeau în jos. Inspirând adânc aerul care avea un miros pregnant de alge şi apă sărată, înotă către lumina pâlpâitoare, care se micşora, înaintând acum în interiorul peretelui de stâncă.
Fisura dădu cât de curând într-un tunel întunecat, iar Harry îşi dădu seama că acesta se umplea cu apă în timpul fluxului. Între pereţii jilavi abia dacă era un metru depărtare şi aceştia luceau ca o smoală umedă când bagheta luminoasă a lui Dumbledore trecea prin dreptul lor. Ceva mai sus, tunelul cotea la stânga şi Harry văzu că se întindea mult în interiorul stâncii. Înotă în continuare în urma lui Dumbledore, atingând cu vârfurile degetelor amorţite pereţii rugoşi şi umezi.
Atunci îl văzu pe Dumbledore ieşind din apă în faţa lui, cu părul argintiu şi robele întunecate scânteindu-i. Când Harry ajunse la locul acela, descoperi nişte trepte care duceau către o peşteră mare. Se căţără pe ele, cu apa scurgându-i-se din hainele îmbibate, şi ieşi în aerul deosebit de rece şi lipsit de orice adiere, tremurând din cap până-n picioare.
Dumbledore stătea în mijlocul peşterii, ţinând bagheta ridicată, învârtindu-se încet pe loc, cercetând pereţii şi tavanul.
— Da, ăsta e locul, zise Dumbledore.
— Cum de v-aţi dat seama? spuse Harry în şoaptă.
— A fost afectat de magie, zise Dumbledore cu simplitate.
Harry nu ştia dacă tremura din cauza frigului care-i ajunsese până la os sau pentru că era conştient de prezenţa farmecelor. Îl urmări pe Dumbledore cum se învârte în continuare pe loc, fiind evident că acesta se concentra asupra unor lucruri pe care Harry nu putea să le vadă.
— Asta este doar anticamera, sala de intrare, spuse Dumbledore după câteva clipe. Trebuie să intrăm în spaţiul din interior. Acum ne stau în cale mai degrabă obstacolele Lordului Cap-de-Mort decât cele naturale.
Dumbledore se apropie de peretele peşterii şi-l mângâie cu buricele degetelor sale înnegrite, şoptind cuvinte într-o limbă ciudată, pe care Harry nu o înţelese. Dumbledore merse de două ori în jurul peşterii, atingând o porţiune cât mai mare din pereţii rugoşi, făcând o pauză din când în când pentru a-şi plimba degetele peste un anumit loc. În cele din urmă se opri, cu mâna lipită de perete.
— Aici, zise el. Pe aici se trece mai departe. Intrarea este ascunsă.
Harry nu întrebă cum de ştia Dumbledore. Nu mai văzuse niciodată un vrăjitor făcând asemenea deducţii, doar pe bază de văz şi pipăit; dar Harry învăţase de mult că zgomotele puternice şi fumul erau de cele mai multe ori caracteristice stângăciei, nu priceperii.
Dumbledore se îndepărtă de peretele peşterii şi îşi îndreptă bagheta către el. Pentru o clipă apăru un contur arcuit pe piatră, de un alb strălucitor, de parcă ar fi fost o lumină puternică în spatele fisurii.
— Aţi r-reuşit! spuse Harry, cu dinţii clănţănindu-i, dar înainte să termine de vdrbit conturul dispăruse deja, peretele rămase la fel de gol şi întreg ca înainte.
Dumbledore se întoarse spre Harry.
— Harry, iartă-mă, am uitat, zise el.
Îndreptă bagheta către Harry şi hainele acestuia deveniră numaidecât calde şi uscate, de parcă ar fi fost puse în faţa unui foc puternic.
— Vă mulţumesc, spuse Harry, recunoscător, dar Dumbledore îşi îndreptase deja atenţia din nou asupra peretelui de stâncă al peşterii. Nu încercă să mai facă alte vrăji, ci doar rămase în fata lui, privindu-l cercetător, de parcă ar fi văzut scris ceva extrem de interesant pe el. Harry nu se mişcă; nu voia să-l facă pe Dumbledore să-şi piardă concentrarea.
Apoi, după două minute pe ceas, Dumbledore zise cu o voce joasă:
— Vai, incredibil. Ce primitiv.
— Ce este, domnule profesor?
— Cred, spuse Dumbledore, băgându-şi mâna sănătoasă sub robă şi scoţând un cuţit scurt de argint, asemenea celui pe care-l folosea Harry la tocatul ingredientelor pentru poţiuni, că ni se cere să dăm ceva pentru a trece.
— Să dăm ceva? zise Harry. Trebuie să-i dăm ceva uşii?
— Da, spuse Dumbledore. Sânge, dacă nu mă înşel.
— Sânge?
— Primitiv, aşa cum am spus, zise Dumbledore, cu un aer dispreţuitor, chiar dezamăgit, ca şi cum Cap-de-Mort fusese mai prejos decât se aşteptase Dumbledore. După cum sunt sigur că ţi-ai dat seama, ideea este că duşmanul trebuie să se şubrezească înainte de-a intra. O dată în plus, Lordul Cap-de-Mort nu reuşeşte să înţeleagă că există lucruri mult mai grave decât vătămarea fizică.
— Da, dar dacă poate fi evitată… spuse Harry, care simţise destulă durere cât să nu-şi mai dorească să o repete.
— Cu toate astea uneori nu poate fi evitată, zise Dumbledore, scuturându-şi mâneca robei şi dezgolind antebraţul mâinii rănite.
— Domnule profesor! protestă Harry, ducându-se repede spre Dumbledore în timp ce acesta pregăti cuţitul. O fac eu, sunt…
Nu ştia ce voise să spună: mai tânăr, mai în formă? Dar Dumbledore zâmbi. Avu loc o străfulgerare argintie şi ţâşni sângele; peretele de piatră fu stropit cu picături întunecate, sclipitoare.
— Eşti foarte amabil, Harry, spuse Dumbledore, plimbând acum vârful baghetei peste tăietura adâncă pe care o făcuse pe propriul braţ, aşa încât aceasta se vindecă imediat, aşa cum Plesneală îi vindecase rănile lui Reacredinţă. Dar sângele tău este mai valoros decât al meu. A, se pare că a funcţionat, nu?
Conturul argintiu şi luminos al unei arcade apăru din nou pe perete, iar de data asta nu mai dispăru, dezvăluind o deschidere către o zonă cufundată în beznă.
— Pe aici, aş zice, spuse Dumbledore, trecând pe sub arcadă, urmat de Harry, care îşi aprinse repede bagheta pe drum.
Ajunseră în faţa unei privelişti sinistre: stăteau pe marginea unui lac mare şi negru, care se întindea pe o suprafaţă atât de mare, încât Harry nu distingea malul de pe partea cealaltă, într-o peşteră atât de înaltă, încât nu se vedea nici tavanul. În depărtare strălucea o lumină verde, difuză, care părea să fi fost în mijlocul lacului, reflectându-se în apa deosebit de lină din jur. Aura verde şi lumina celor două baghete erau singurele elemente care se distingeau în întunericul altfel desăvârşit, deşi razele lor nu ajungeau atât de departe pe cât s-ar fi aşteptat Harry. Întunericul era mai dens decât în mod normal.
— Să mergem, zise Dumbledore încet. Ai mare grijă să nu calci în apă. Stai lângă mine.
Porni pe marginea lacului şi Harry merse imediat după el. Paşii de pe fâşia îngustă de stâncă din jurul apei le erau însoţiţi de zgomote seci, răsunătoare. Merseră şi merseră, dar peisajul rămase acelaşi: de o parte era peretele de stâncă, de cealaltă parte era întinderea nemărginită a luciului lin şi întunecat, iar în centru se afla acea lumină verde, misterioasă. Lui Harry i se părea că locul şi tăcerea erau sufocante, tulburătoare.
— Domnule profesor? spuse el în cele din urmă. Credeţi că Horcruxul e aici?
— O, da, zise Dumbledore. Da, sunt sigur că-i aici. Întrebarea este cum ajungem la el?
— N-am putea… n-am putea pur şi simplu să încercăm o Vrajă de Chemare? spuse Harry, convins că pusese o întrebare stupidă, dar dorindu-şi să plece de acolo cât mai curând, într-o mai mare măsură decât era pregătit să recunoască.
— Bineînţeles că am putea, zise Dumbledore, oprindu-se atât de brusc, încât Harry aproape că se lovi de el. De ce n-o faci tu?
— Eu? A… în ordine…
Harry nu se aşteptase la asta, dar îşi drese vocea şi spuse răspicat, ridicând bagheta: „Accio, Horcrux!”
Cu un zgomot asemenea unei explozii, ceva foarte mare şi alburiu ţâşni din apa întunecată la vreo şapte metri de ei; înainte ca Harry să-şi dea seama ce era, se cufundase din nou cu zgomot, stropind totul în jur şi generând inele mari şi bine conturate pe suprafaţa lină a apei. Harry se dădu repede înapoi, şocat, şi se lovi de perete. Inima îi bătea cu putere în piept când se întoarse spre Dumbledore.
— Ce-a fost asta?
— Cred că a fost ceva care este pregătit să reacţioneze dacă încercăm să luăm Horcruxul.
Harry se uită din nou la apă. Luciul negru al lacului devenise din nou ca oglinda, iar inelele dispăruseră neobişnuit de repede; însă lui Harry în continuare îi bătea inima cu putere.
— Bănuiaţi că avea să se întâmple asta, domnule?
— Bănuiam că avea să se întâmple ceva, dacă făceam o încercare făţişă de a pune mâna pe Horcrux. A fost o idee foarte bună, Harry. Cel mai simplu mod de-a afla cu ce avem de-a face.
— Dar nu ştim ce era ăla, spuse Harry, privind apa înfiorător de lină.
— Mai bine zis ce erau alea, zise Dumbledore. Mă îndoiesc foarte tare că e unul singur. Să mergem mai departe.
— Domnule profesor?
— Da, Harry?
— Credeţi că o să trebuiască să intrăm în lac?
— În lac? Doar dacă o să fim foarte ghinionişti.
— Credeţi cumva că Horcruxul e pe fund?
— O, nu. Cred că Horcruxul este în mijloc.
Şi Dumbledore arătă spre lumina verde şi difuză din centrul lacului.
— Deci o să trebuiască să traversăm lacul ca să ajungem la el?
— Da, cred că da.
Harry nu spuse nimic. Se gândea doar la monştri marini, la şerpi uriaşi, la demoni, la kelpii şi la zâne…
— Aha, zise Dumbledore, oprindu-se din nou.
De data asta, Harry chiar se lovi de el; pentru o clipă îşi pierdu echilibrul pe marginea apei întunecate şi Dumbledore îl apucă strâns de braţ cu mâna teafără, trăgându-l înapoi.
— Iartă-mă, Harry, ar fi trebuit să te previn. Stai lângă perete, te rog; cred că am găsit locul cu pricina.
Harry nu avea idee la ce se referea Dumbledore; porţiunea aceea de mal întunecat era la fel cu oricare alta, din câte îşi dădea el seama, dar Dumbledore părea să fi observat ceva special la ea. De data asta nu îşi mai plimba mâna peste peretele de piatră, ci prin aer, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească şi să înşface un lucru invizibil.
— Oho, spuse Dumbledore pe un ton vesel, câteva secunde mai târziu.
Strânsese pumnul în aer, în jurul unui obiect pe care Harry nu-l vedea. Dumbledore se apropie de apă; Harry urmări neliniştit cum vârfurile pantofilor lui cu catarame ajunseră pe marginea stâncii. Ţinând mâna strânsă în aer, Dumbledore ridică bagheta cu cealaltă, atingându-şi pumnul cu vârful.
Imediat se materializă din nimic un lanţ masiv de aramă, cu o nuanţă de verde, care pornea din mâna lui Dumbledore şi se desfăşura în adâncuri. Dumbledore atinse lanţul cu vârful baghetei şi acesta începu să-i alunece prin pumn ca un şarpe, încolăcindu-se pe jos, cu un zgomot metalic care reverbera puternic în pereţii de piatră, trăgând ceva afară din adâncurile apei negre. Harry rămase cu răsuflarea tăiată când prora sinistră a unei bărcuţe sparse suprafaţa apei, având o aură verde, ca şi lanţul, şi plutind către porţiunea de mal unde stăteau Harry şi Dumbledore, fără să facă aproape nici un val.
— De unde aţi ştiut că era acolo? întrebă Harry uimit.
— Magia lasă întotdeauna urme, zise Dumbledore, în timp ce barca se lovea de mal cu o bufnitură estompată. Uneori cât se poate de evidente. Tom Cruplud mi-a fost elev. Îi cunosc stilul.
— Credeţi că barca e… periculoasă?
— O, nu, nu cred. Cap-de-Mort a trebuit să creeze un mod de a traversa lacul fără a mânia fiinţele acelea pe care le-a plasat în el, pentru eventualitatea în care ar fi vrut să revadă sau să ia Horcruxul.
— Deci fiinţele din apă n-or să ne facă nimic dacă o să traversăm în barca lui Cap-de-Mort?
— Cred că trebuie să ne împăcăm cu ideea că la un moment dat or să-şi dea seama că nu suntem Lordul Cap-de-Mort. Însă până acum ne-am descurcat bine. Ne-au dat voie să scoatem barca.
— Dar de ce ne-au lăsat? întrebă Harry, care nu putea să-şi alunge din minte imaginea unor tentacule ridicându-se din apa întunecată în clipa în care nu aveau să mai vadă malul.
— Cap-de-Mort cred c-a avut convingerea justă că numai un vrăjitor deosebit de priceput ar fi putut găsi barca, zise Dumbledore. Cred că a fost pregătit să rişte pentru ca cineva s-o poată găsi, considerând că era foarte puţin probabil şi ştiind că pusese în continuare alte obstacole, de care numai el ar fi putut trece.
Harry se uită în jos la barcă. Era, într-adevăr, foarte micuţă.
— Nu pare să fi fost construită pentru doi oameni. Oare o să ne ţină pe amândoi? N-o să fim prea grei?
Dumbledore râse pe înfundate.
— Lui Cap-de-Mort nu i-ar fi păsat de greutatea celor care traversau lacul, ci de volumul de putere magică. Cred că a fost aruncată o vrajă asupra acestei bărci, aşa încât să poată călători cu ea un singur vrăjitor, o singură dată.
— Dar atunci…?
— Nu cred că prezenţa ta este luată în considerare, Harry: eşti minor şi necalificat. Cap-de-Mort nu s-ar fi aşteptat niciodată ca un minor să ajungă aici: mă îndoiesc că puterile tale or să fie puse la socoteală în com-paraţie cu ale mele.
Aceste cuvinte nu îi ridicară deloc moralul lui Harry; poate că Dumbledore îşi dăduse seama, pentru că adăugă:
— Cap-de-Mort s-a înşelat, Harry. Cap-de-Mort s-a înşelat. Bătrâneţea e nechibzuită şi dă dovadă de o memorie slabă când subestimează tinereţea. Acum, tu primul de data asta şi ai grijă să nu atingi apa.
Dumbledore se dădu la o parte şi Harry urcă în bărcuţă cu băgare de seamă. Dumbledore urcă şi el, punând lanţul încolăcit pe fundul bărcii. Erau înghesuiţi; Harry nu puteau să stea comod, ci pe vine, cu genunchii peste marginea bărcii care începu să se mişte numaidecât. Nu se auzea nimic, în afară de freamătul catifelat al prorei despicând apa; se deplasa fără ajutor, de parcă ar fi tras-o o frânghie invizibilă spre lumina din mijloc. Cât de curând nu mai văzură pereţii peşterii. Era ca şi cum ar fi fost pe mare, singura diferenţă fiind lipsa valurilor.
Harry se uită în jos şi o văzu, albă ca marmura, plutind la câţiva centimetri sub suprafaţa apei.
— Domnule profesor! spuse el şi vocea alarmată îi reverberă răsunător în apa lină.
— Harry?
— Cred că am văzut o mână în apă… mâna unui om!
— Da, sunt convins de asta, zise Dumbledore calm.
Harry cercetă apa, căutând mâna care dispăruse. Îi veni să verse.
— Atunci chestia aia care a ţâşnit din apă…?
Însă Harry primi răspunsul înainte ca Dumbledore să apuce să vorbească; bagheta luminase o nouă porţiune de apă, dezvăluindu-i de data aceasta cadavrul unui bărbat, plutind cu faţa în sus sub suprafaţa apei: avea ochii deschişi şi înceţoşaţi, împăienjeniţi, iar părul şi roba se învolburau în jurul lui asemenea unui fum.
— Sunt cadavre în apă! spuse Harry, cu o voce mult mai subţire decât de obicei, care nu semăna deloc cu a lui.
— Da, zise Dumbledore, liniştit, dar deocamdată nu trebuie să ne facem griji din cauza lor.
— Deocamdată? repetă Harry, dezlipindu-şi privirea de pe luciul apei pentru a se uita la Dumbledore.
— Atâta timp cât plutesc liniştiţi sub noi, spuse Dumbledore. Harry, oamenii n-au de ce să se teamă de cadavre, aşa cum n-au de ce să se teamă de întuneric. Lordul Cap-de-Mort, care nutreşte bineînţeles o frică tainică pentru ambele, e de altă părere. Însă asta e o nouă dovadă a lipsei sale de înţelepciune. Când suntem confruntaţi cu moartea şi întunericul, ne temem de fapt de necunoscut.
Harry nu zise nimic; nu voia să-l contrazică, dar i se părea că era îngrozitor că pluteau cadavre dedesubtul şi în jurul lor. Ba mai mult, nu credea că nu erau periculoase.
— Dar unul dintre ele a sărit în sus, spuse el, străduindu-se să vorbească pe un ton la fel echilibrat şi calm ca al lui Dumbledore. Când am încercat să chem Horcruxul, a ţâşnit un cadavru din lac.
— Da, zise Dumbledore. Sunt sigur că, după ce o să luăm Horcruxul, n-or să se dovedească la fel de toleranţi. Însă, asemenea multor creaturi care sălăşluiesc în locuri reci şi întunecate, se tem de lumină şi căldură. Drept urmare, o să apelăm la astea dacă o să fie cazul. Este vorba despre foc, Harry, adăugă Dumbledore, zâmbind şi răspunzând expresiei derutate de pe chipul lui Harry.
— A, da, spuse Harry repede.
Întoarse capul către lumina verzuie spre care barca se deplasa lin în continuare. Acum nu putea pretinde că nu-i era frică. Lacul imens şi întunecat, plin cu cadavre… Avea impresia că trecuseră ore întregi de când se întâlnise cu profesoara Trelawney, de când le dăduse sticluţa cu Felix Felicis lui Ron şi Hermione. Dintr-o dată îşi dorea să-şi fi luat cum trebuia rămas bun de la ei. Iar pe Ginny nici nu o văzuse.
— Mai avem puţin, zise Dumbledore pe un ton vesel.
Într-adevăr, lumina verzuie părea din ce în ce mai puternică şi cât de curând barca se opri, lovindu-se încet de ceva ce Harry nu văzu din prima clipă. Dar apoi îşi ridică bagheta luminată şi constată că ajunseseră pe o insuliţă de stâncă netedă, în mijlocul lacului.
— Ai grijă să nu atingi apa, spuse Dumbledore din nou, în timp ce Harry se dădea jos din barcă.
Insula era de mărimea biroului lui Dumbledore — o întindere plană şi întunecată de piatră pe care nu se afla decât sursa luminii verzi, care părea mult mai puternică de aproape. Harry o privi printre gene; la început i se păru că era un fel de lampă, dar apoi văzu că provenea dintr-un vas de piatră, asemănător Pensivului, care era aşezat pe un piedestal.
Dumbledore se apropie de vas, iar Harry îl urmă. Cei doi se uitară în el, stând unul lângă altul. Era plin cu un lichid de un verde ca smaraldul care emitea strălucirea aceea fosforescentă.
— Ce este? întrebă Harry cu o voce joasă.
— Nu sunt sigur, zise Dumbledore. Însă pune mai multe probleme decât sângele şi cadavrele.
Dumbledore îşi ridică mâneca robei, descoperindu-şi mâna înnegrită, şi întinse degetele arse spre suprafaţa poţiunii.
— Domnule, nu, n-o atingeţi!
— Nici n-o pot atinge, spuse Dumbledore, schiţând un zâmbet. Vezi? Nu pot ajunge decât până aici. Încearcă tu.
Harry băgă mâna în vas, cu ochii aţintiţi asupra lui, încercând să atingă poţiunea. Întâlni o barieră invizibilă la doi centimetri depărtare de suprafaţă. Indiferent cât de tare ar fi apăsat, degetele sale păreau să atingă un strat solid şi inflexibil de aer.
— Harry, te rog, dă-te la o parte, zise Dumbledore.
Ridică bagheta şi făcu nişte mişcări complicate deasupra poţiunii, murmurând abia auzit. Nu se întâmplă nimic, în afara faptului că poţiunea păru să strălucească ceva mai puternic. Harry tăcu în continuare, în timp ce Dumbledore îşi văzu de treabă. Însă după o vreme Dumbledore îşi retrase bagheta şi Harry simţi că putea să vorbească liniştit.
— Domnule, credeţi că Horcruxul e înăuntru?
— O, da.
Dumbledore cercetă ligheanul mai îndeaproape. Harry îi văzu chipul răsturnat oglindit în suprafaţa lină a poţiunii verzi.
— Dar cum să ajungem la el? Poţiunea asta nu poate fi atinsă cu mâna, făcută să dispară, separată, scoasă în pumn, scoasă cu un jet de aer şi nici transfigurată, fermecată sau făcută să-şi schimbe structura.
Dumbledore ridică din nou bagheta, aproape mecanic, o roti o dată în aer şi apoi prinse pocalul de cristal pe care-l crease din nimic.
— Singura concluzie pe care o pot trage e că trebuie băută.
— Poftim? spuse Harry. Nu!
— Ba da, aşa cred: singurul mod în care pot să golesc ligheanul şi să văd ce se află în el e s-o beau.
— Dar dacă… dacă o să muriţi?
— A, mă îndoiesc că funcţionează aşa, spuse Dumbledore cu seninătate. Lordul Cap-de-Mort nu ar vrea să-l omoare pe cel care a ajuns pe insulă.
Lui Harry nu-i venea să creadă. Oare era încă o dovadă a faptului că Dumbledore ţinea morţiş, în mod nesăbuit, să vadă partea bună din toată lumea?
— Domnule, zise Harry, încercând să vorbească în continuare pe un ton echilibrat, domnule, vorbim totuşi despre Cap-de-Mort.
— Te rog să mă scuzi, Harry; ar fi trebuit să zic că nu ar vrea să-l omoare imediat pe cel care a ajuns pe insulă, se corectă Dumbledore. Ar vrea să-l ţină în viaţă destul timp cât să afle cum a reuşit să treacă de toate obstacolele sale şi, în primul rând, de ce şi-a dorit atât de mult să golească ligheanul. Nu uita că Lordul Cap-de-Mort crede că el e singurul care ştie de Horcruxuri.
Harry dădu să vorbească iar, dar de data asta Dumbledore ridică mâna, făcându-i semn să tacă, încruntându-se puţin la lichidul de un verde smarald. Era limpede că reflecta adânc.
— Fără îndoială, zise el în cele din urmă, poţiunea asta trebuie să funcţioneze într-un mod care o să mă împiedice să iau Horcruxul. M-ar putea paraliza, m-ar putea face să uit de ce am venit aici, mi-ar putea provoca nişte dureri atât de mari, încât să nu mă pot concentra, sau m-ar putea face incapabil să reuşesc prin alte mijloace. Drept urmare, Harry, sarcina ta va fi să ai grijă să beau în continuare, chiar dacă o să trebuiască să îmi torni cu forţa poţiunea pe gât. Ai înţeles?
Privirile li se întâlniră deasupra ligheanului; ambele chipuri palide fiind luminate de strălucirea aceea verzuie şi stranie. Harry tăcu. Oare acesta era motivul pentru care Dumbledore îl luase cu el, ca să-l oblige să bea o poţiune care i-ar putea provoca dureri înfiorătoare?
— Mai ţii minte cu ce condiţie te-am luat cu mine? zise Dumbledore.
Harry ezită, uitându-se în ochii albaştri ai lui Dumbledore, care deveniseră verzi în lumina reflectată de lighean.
— Dar dacă…?
— Ai jurat, nu-i aşa, că o să faci ce-o să-ţi cer, nu?
— Da, dar…
— Te-am avertizat că s-ar putea să fie periculos, nu-i aşa?
— Da, spuse Harry, dar…
— În ordine, în cazul acesta, zise Dumbledore, ridicându-şi din nou mânecile şi ridicând pocalul gol. Astea sunt ordinele pe care trebuie să le urmezi.
— De ce nu pot să beau eu poţiunea în locul dumneavoastră? întrebă Harry pe un ton disperat.
— Pentru că sunt mult mai bătrân, mult mai isteţ şi mult mai puţin valoros decât tine, spuse Dumbledore. Harry, o dată pentru totdeauna, îmi dai cuvântul tău că o să faci tot ce poţi ca să mă obligi să beau în continuare?
— N-aş putea să…?
— Îmi dai cuvântul tău?
— Dar…
— Cuvântul tău de onoare, Harry.
— Păi… da, dar…
Înainte ca Harry să mai poată protesta, Dumbledore scufundă pocalul de argint în poţiune. Pentru o fracţiune de secundă, Harry speră să nu poată atinge poţiunea cu pocalul, dar obiectul de cristal se cufundă în lichid fără probleme; pocalul se umplu ochi şi atunci Dumbledore îl duse la buze.
— În sănătatea ta, Harry.
Îl bău dintr-o înghiţitură. Harry îl urmări îngrozit, strângând atât de tare marginea ligheanului încât îi amorţiră degetele.
— Domnule profesor? întrebă el speriat, în timp ce Dumbledore lăsa jos pocalul gol. Cum vă simţiţi?
Dumbledore clătină din cap, ţinând ochii închişi. Harry se întrebă dacă avea dureri. Dumbledore băgă din nou pocalul în lighean, fără să se uite, îl umplu şi bău iar. Bău trei pocale pline de poţiune, în tăcere. Apoi, după ce băuse jumătate din cel de-al patrulea, se clătină şi căzu în faţă peste lighean. Avea în continuare ochii închişi şi respira greoi.
— Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry, cu o voce sugrumată. Mă auziţi?
Dumbledore nu răspunse. I se contorsiona chipul, de parcă ar fi dormit profund, visând însă ceva înfiorător. Începu să slăbească strânsoarea, iar poţiunea era pe cale să se verse. Harry întinse mâna şi apucă pocalul de cristal, ţinându-l drept.
— Domnule profesor, mă auziţi? repetă el răspicat, cu vocea răsunându-i în întreaga peşteră.
Dumbledore gâfâi şi apoi vorbi cu o voce pe care Harry n-o recunoscu, pentru că era prima dată când îl auzise pe Dumbledore atât de speriat.
— Nu vreau… nu mă obliga…
Harry se uită cu ochii mari la chipul palid care îi era atât de familiar, la nasul strâmb şi la ochelarii în formă de semilună, dar nu ştiu ce să facă.
— … nu-mi place… vreau să mă opresc… se tângui Dumbledore.
— Nu… nu puteţi să vă opriţi, domnule profesor, zise Harry. Trebuie să beţi în continuare, aţi uitat? Mi-aţi spus că trebuie să beţi în continuare. Uitaţi…
Detestându-se şi fiind scârbit de ce făcea, Harry îl forţă pe Dumbledore să ridice din nou la buze pocalul şi-l înclină, încât Dumbledore bău şi restul poţiunii.
— Nu… gemu el, în timp ce Harry vâra iarăşi pocalul în lighean, umplându-i în locul lui. Nu vreau… nu vreau… lasă-mă…
— E în ordine, domnule profesor, spuse Harry, tremurându-i mâna. E în ordine, sunt aici…
— Fă-o să se oprească, fă-o să se oprească, gemu Dumbledore.
— Da, da, asta o s-o facă să se oprească, minţi Harry şi goli conţinutul pocalului în gura deschisă a lui Dumbledore.
Acesta ţipă; strigătul răsună peste tot în cameră, dincolo de apa neagră şi fantomatică.
— Nu, nu, nu… nu… nu pot… nu pot, nu mă obliga, nu vreau…
— E-n ordine, domnule profesor, e-n ordine! spuse Harry răspicat, cu mâinile tremurându-i atât de tare, încât abia reuşi să umple a şasea oară pocalul, pe când ligheanul era acum pe jumătate gol. N-aţi păţit nimic, sunteţi în siguranţă, nu este ceva real, vă jur că nu este real. Uitaţi, beţi asta, beţi asta.
Dumbledore bău ascultător, de parcă ar fi fost un antidot pe care i-l oferea Harry, dar, după ce goli paharul, căzu în genunchi, tremurând ca varga…
— E numai vina mea, e numai vina mea, se plânse el. Te rog, fă-o să se oprească, ştiu că am greşit, vai, te rog, fă-o să se oprească şi niciodată, niciodată n-o să mai…
— Uitaţi, domnule profesor, asta o s-o facă să se oprească, zise Harry, cu o voce spartă, în timp ce golea al şaptelea pahar de poţiune în gura lui Dumbledore.
Dumbledore se făcu mic de frică, de parcă ar fi fost înconjurat de nişte torţionari invizibili; mâna cu care se apăra aproape că-l făcu pe Harry să scape pocalul din mâinile, care-i tremurau, în timp ce Dumbledore gemu:
— Nu le face rău, nu le face rău, te rog, te rog, e vina mea. Fă-mi mie rău în locul lor…
— Uitaţi, beţi asta, beţi asta, o să treacă, spuse Harry disperat, iar Dumbledore îl ascultă şi de data aceasta, deschizând gura şi în acelaşi timp ţinând ochii bine închişi şi tremurând din cap până în picioare.
Acum căzu în faţă, ţipând din nou şi dând cu pumnii de pământ, în timp ce Harry umplea al nouălea pocal.
— Te rog, te rog, te rog, nu… nu asta, nu asta, fac orice…
— Uitaţi, domnule profesor, beţi, beţi.
Dumbledore bău asemenea unui copil care murea de sete, dar, când termină, ţipă din nou, de parcă i-ar fi luat foc stomacul.
— Gata, te rog, gata.
Harry umplu pocalul cu poţiune pentru a zecea oară şi simţi cristalul atingând fundul ligheanului.
— Mai avem puţin, domnule profesor, beţi asta, beţi asta.
Îl ţinu de după umeri pe Dumbledore şi acesta goli din nou paharul; Harry se ridică iarăşi, umplând pocalul când Dumbledore începu să ţipe, părând să sufere mai tare ca niciodată:
— Vreau să mor! Vreau să mor! Fă-o să se oprească, fă-o să se oprească, vreau să mor!
— Beţi asta, domnule profesor, beţi asta.
Dumbledore bău şi imediat ce termină strigă:
— OMOARĂ-MĂ!
— Băutura… băutura asta o să vă omoare! zise Harry, respirând greu. Beţi asta… o să se sfârşească totul… o să se sfârşească!
Dumbledore bău cu sete din pocal, bând până la ultima picătură şi apoi se rostogoli pe burtă, scoţând un gâfâit puternic, cutremurător.
— Nu! strigă Harry, care se ridicase să umple iar pocalul.
Acum aruncă paharul în lighean, aruncându-se lângă Dumbledore şi întorcându-l pe spate. Dumbledore avea ochelarii strâmbi, gura îi era deschisă şi ochii închişi.
— Nu, spuse Harry, scuturându-l pe Dumbledore, nu, nu aţi murit, aţi spus că nu era otravă, treziţi-vă, treziţi-vă… Rennervate! strigă el, îndreptând bagheta către pieptul lui Dumbledore.
Avu loc o străfulgerare de lumină roşie, dar nu se întâmplă nimic.
— Rennervate… domnule… vă rog…
Dumbledore mişcă din pleoape; lui Harry îi tresări inima.
— Domnule, sunteţi…?
— Apă, spuse Dumbledore cu o voce răguşită.
— Apă… gâfâi Harry. Da…
Sări în picioare şi înşfăcă pocalul căruia îi dăduse drumul în lighean; abia dacă observă medalionul de aur de sub pahar.
— Aguamenti! strigă el, lovind pocalul cu bagheta.
Acesta se umplu cu apă limpede; Harry căzu în genunchi lângă Dumbledore, ridicându-i capul şi ducându-i paharul la buze… dar paharul era gol. Dumbledore gemu şi începu să geamă.
— Dar era apă. Aşteptaţi. Aguamenti! zise Harry iarăşi, îndreptându-şi bagheta spre pocal.
Încă o dată, pocalul se umplu preţ de o clipă cu apă limpede, dar când îl apropie de gura lui Dumbledore, apa dispăru din nou.
— Domnule, încerc, încerc! spuse Harry, disperat, dar nu credea că Dumbledore îl auzea, căci se întorsese pe o parte şi respira foarte greu, părând pe moarte. Aguamenti… Aguamenti… AGUAMENTI!
Pocalul se umplu şi se goli din nou. Acum Dumbledore abia dacă mai respira. Harry se chinui să găsească o soluţie, Harry ştia în mod instinctiv care era singurul mod prin care putea obţine apa, pentru că aşa plănuise Cap-de-Mort.
Se aruncă peste marginea stâncii şi vârî pocalul în lac, scoţându-l plin ochi cu o apă rece ca gheaţa, care nu dispăru.
— Domnule… uitaţi! strigă Harry şi, sărind înainte, vărsă apa cu stângăcie peste chipul lui Dumbledore.
Nu putu să facă mai mult, pentru că senzaţia rece ca gheaţa pe care o avea pe mâna liberă nu era din cauza apei. O mână albă şi jilavă îl prinsese de încheietură şi creatura căreia îi aparţinea îl trăgea încet spre marginea stâncii. Suprafaţa lacului nu mai era perfect lină, ci fremăta, şi oriunde se uită Harry văzu capete şi mâini albe ieşind din apa întunecată, bărbaţi, femei şi copii cu ochii împăienjeniţi, cufundaţi în orbite, apropiindu-se de stâncă: o armată de morţi ridicându-se dintr-o apă neagră.
— Petrificus totalus! strigă Harry, chinuindu-se să se agaţe de suprafaţa netedă şi udă a insulei şi îndreptând bagheta către Inferiusul care îl ţinea de mână.
Acesta îi dădu drumul, căzând pe spate înapoi în apă, stropind în jur. Harry se ridică repede, dar mulţi alţi Inferi începuseră deja să se caţere pe stâncă, zgâriind cu mâinile schiloade suprafaţa alunecoasă, privindu-l cu ochii lor nevăzători şi îngheţaţi, târându-şi zdrenţele îmbibate cu apă după ei, cu rânjete pe chipurile scofâlcite.
— Petrificus totalus! răcni Harry din nou, dându-se înapoi cu spatele şi fluturând bagheta. Şase sau şapte dintre ei căzură la pământ, însă mai erau alţii care veneau spre el. Impedimenta! Incarcerous!
Câţiva dintre ei se împiedicară, unul sau doi imobilizaţi cu frânghii, dar cei care se căţărau pe stâncă în spatele lor păşiră pur şi simplu peste sau pe cadavrele căzute. Crestând în continuare aerul cu bagheta, Harry strigă:
— Sectumsempra! SECTUMSEMPRA!
Dar, deşi le apărură răni adânci pe pielea ca gheaţa şi pe zdrenţele îmbibate cu apă, nu sângerau: merseră mai departe, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic, cu mâinile sfrijite întinse spre el şi când Harry se dădu şi mai înapoi, simţi nişte braţe apucându-l pe la spate — nişte braţe subţiri, descărnate şi reci ca moartea. I se desprinseră picioarele de pământ, creaturile îl ridicară, începând să-l ducă încet, dar sigur, spre apă, şi Harry ştiu că nu aveau să-i dea drumul, că avea să moară înecat, devenind un alt paznic mort al unui fragment din sufletul sfâşiat al lui Cap-de-Mort.
Dar chiar atunci, izbucni un foc în întuneric: un inel de foc cu flăcări roşii şi aurii înconjură stânca, astfel încât Inferii care îl ţineau strâns pe Harry se poticniră, şovăind; nu îndrăzneau să treacă prin flăcări pentru a ajunge în lac. Îi dădură drumul lui Harry; acesta se lovi de suprafaţa stâncii, alunecă şi căzu, julindu-şi braţele, dar se ridică numaidecât, ţinând sus bagheta şi uitându-se în jur.
Dumbledore era din nou în picioare, la fel de palid ca Inferii din jur, însă mai înalt ca ei, iar flăcările i se reflectau în ochi. Ţinea bagheta ridicată, ca o torţă, şi din vârful ei ieşeau flăcări asemenea unui lasou mare, care îi înconjura pe toţi cu căldura sa.
Inferii se loviră unii de alţii, încercând orbeşte să scape de inelul de foc în care erau închişi…
Dumbledore ridică medalionul de pe fundul ligheanului de piatră şi-l băgă în interiorul robei. Îi făcu semn lui Harry să vină lângă el, fără să spună nimic. Fiind atenţi la flăcări, Inferii nu păreau să realizeze că le scăpa prada, în timp ce Dumbledore îl conduse pe Harry înapoi la barcă, cu inelul de foc mişcându-se odată cu ei şi în jurul lor. Inferii derutaţi îi însoţiră până la marginea apei, unde se cufundară uşuraţi înapoi în undele întunecate.
Harry, care tremura din cap până în picioare, se gândi pentru o clipă că Dumbledore nu avea să se poată urca în barcă; el chiar se clătină puţin când încercă să urce, părând să-şi concentreze toate eforturile asupra menţinerii inelului protector de foc în jurul lor. Harry îl apucă şi-l ajută să se aşeze. În momentul în care se aflau din nou înghesuiţi în siguranţă în barcă, aceasta începu să se mişte iar pe apa neagră, îndepărtându-se de insulă şi înconjurată în continuare de inelul de flăcări. Inferii care colcăiau sub luciul apei părură să nu îndrăznească să iasă din nou la suprafaţă.
— Domnule, gâfâi Harry, domnule, am uitat… de foc… veneau spre mine şi am intrat în panică.
— Este perfect de înţeles, murmură Dumbledore.
Harry se sperie când auzi cât de vlăguită îi era vocea.
Ajunseră la mal cu o mică bufnitură şi Harry sări din barcă, întorcându-se imediat să-l ajute pe Dumbledore. În clipa în care Dumbledore ajunse pe mal, lăsă în jos mâna în care ţinea bagheta; inelul de foc dispăru, dar Inferii nu mai ieşiră din apă. Bărcuţa se scufundă în apă; zăngănind şi huruind, lanţul se prelinse şi el înapoi în lac. Dumbledore oftă adânc, sprijinindu-se de peretele peşterii.
— Sunt slăbit… zise el.
— Nu vă faceţi griji, domnule, spuse repede Harry, speriat de cât de palid era Dumbledore şi de cât de vlăguit părea. Nu vă faceţi griji, o să vă duc eu înapoi… sprijiniţi-vă de mine, domnule…
Luându-l pe după umeri, Harry îl conduse pe director înapoi în jurul lacului, suportându-i aproape toată greutatea.
— În cele din urmă… măsurile de protecţie… au fost bine gândite, zise Dumbledore abia auzit. Un singur om n-ar fi reuşit… te-ai descurcat bine, Harry, foarte bine.
— Acum nu vorbiţi, spuse Harry, înfiorându-se când auzi cât de ştearsă devenise vocea lui Dumbledore şi când văzu de cât de încet mergea. Nu vă irosiţi forţele, domnule…încă puţin şi-o să ieşim de aici…
— Arcada cred că s-a închis la loc… cuţitul meu…
— Nu-i nevoie, m-am zgâriat de stâncă, zise Harry cu fermitate, doar spuneţi-mi unde…
— Aici.
Harry îşi trecu antebraţul julit peste piatră: arcada se deschise numaidecât după ce îşi primi jertfa de sânge. Cei doi ieşiră în peştera din exterior şi Harry îl ajută pe Dumbledore să coboare în apa rece ca gheaţa din culoarul săpat în stâncă.
— O să fie în ordine, domnule, spuse Harry de mai multe ori, mai îngrijorat de tăcerea lui Dumbledore decât fusese înainte de glasul lui slăbit. Mai avem puţin… o să am eu grijă să Apărem… nu vă faceţi griji…
— Nu-mi fac griji, Harry, zise Dumbledore, cu o voce puţin mai puternică, în ciuda apei reci ca gheaţa. Pentru că sunt cu tine.