Când ajunseră din nou sub cerul înstelat, Harry îl urcă pe Dumbledore pe cel mai apropiat bolovan şi apoi îl ridică în picioare. Ud leoarcă, tremurând şi simţind încă greutatea lui Dumbledore asupra lui, Harry se concentră mai tare ca niciodată asupra destinaţiei sale: Hogsmeade. Închizând ochii şi strângându-l cât putu de tare de braţ pe Dumbledore, fu cuprins de senzaţia aceea îngrozitoare de comprimare.
Ştiu că funcţionase încă înainte de a deschide ochii, pentru că mirosul sărat şi briza mării dispăruseră. El şi Dumbledore tremurau, uzi din cap până în picioare, în mijlocul străzii principale întunecate din Hogsmeade. Preţ de o clipă, Harry îşi închipui că alţi Inferi veneau spre el de lângă magazine, dar clipi şi văzu că nu se mişca nimic; era o linişte desăvârşită. Era complet întuneric, în afara câtorva felinare de stradă şi ferestre luminate de la etaj.
— Am reuşit, domnule profesor! şopti Harry cu greutate şi îşi dădu seama brusc că simţea o durere puternică în piept. Am reuşit! Am luat Horcruxul!
Dumbledore se clătină lângă el. Pentru o clipă, Harry crezu că Dumbledore îşi pierduse echilibrul din cauza lipsei sale de experienţă în timpul Apariţiei; apoi îi văzu chipul mai palid şi mai transpirat ca niciodată la lumina unui felinar din depărtare.
— Domnule, vă simţiţi bine?
— Nu grozav, zise Dumbledore cu o voce slăbită, deşi schiţă un zâmbet din colţul gurii. Poţiunea aia… nu era un întăritor…
Spre groaza lui Harry, Dumbledore se lăsă jos pe pământ.
— Domnule… e-n ordine, domnule, o să vă reveniţi, nu vă faceţi griji.
Disperat, se uită în jur după ajutor, dar nu era nimeni prin apropiere şi nu-i trecu prin minte decât că trebuia să-l ducă repede pe Dumbledore în aripa spitalului.
— Trebuie să ajungeţi la şcoală, domnule. La Madam Pomfrey.
— Nu, spuse Dumbledore. Am nevoie… de domnul profesor Plesneală… dar cred că acum… nu pot merge prea departe…
— Dar, domnule, ascultaţi-măt… O să bat la uşa cuiva, să găsesc un loc unde să staţi… ca să mă duc să o chem pe Madam…
— Severus, zise Dumbledore limpede. Am nevoie de Severus.
— În ordine, pe Plesneală… dar trebuie să vă las singur pentru câteva clipe, ca să mă pot duce să…
Însă înainte ca Harry să poată face o mişcare auzi pe cineva alergând. Îi tresări inima: cineva îi văzuse, cineva ştia că aveau nevoie de ajutor. Întoarse capul şi o văzu pe Madam Rosmerta apropiindu-se în fugă pe strada întunecată, cu nişte papuci pufoşi cu toc şi un halat de casă brodat cu dragoni.
— V-am văzut Apărând când trăgeam draperiile la dormitor! Slavă Domnului, Slavă Domnului, n-am ştiut ce să… dar ce-a păţit Albus?
Madam Rosmerta se opri brusc, gâfâind, şi se uită în jos la Dumbledore, cu ochii măriţi.
— E rănit, spuse Harry. Madam Rosmerta, poate să stea la „Trei mături” cât mă duc eu la şcoală să aduc ajutoare?
— Nu te poţi duce singur acolo! Nu-ţi dai seama… n-ai văzut…?
— Dacă mă ajutaţi să-i susţin greutatea, spuse Harry, fără să o asculte, cred că putem să-l ducem înăuntru.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Dumbledore. Rosmerta, spune-mi ce s-a întâmplat?
— Semnul… Semnul Întunecat, Albus.
Madam Rosmerta arătă în sus, spre Hogwarts. Harry fu cuprins de un val de groază la auzul acestor cuvinte… şi întoarse capul în direcţia aceea.
Îl văzu plutind pe cer deasupra şcolii: craniul verde, strălucitor, cu o limbă de şarpe, semnul pe care-l lăsau în urmă Devoratorii Morţii ori de câte ori intrau într-o clădire. Oriunde ucideau.
— Când a apărut? întrebă Dumbledore, strângându-l foarte tare pe Harry de umăr şi chinuindu-se să se ridice în picioare.
— Cred că acum câteva minute. Nu era acolo când am scos pisica, dar când am urcat la etaj…
— Trebuie să ne întoarcem imediat la castel, spuse Dumbledore. Rosmerta — şi deşi Dumbledore se clătina uşor, părea să fie cu adevărat stăpân pe situaţie — avem nevoie de un mijloc de transport… De mături…
— Am câteva după tejghea, zise ea, foarte speriată. Să mă duc să le aduc?
— Nu, se descurcă Harry.
Harry îşi ridică bagheta numaidecât.
— Accio măturile Rosmertei.
O clipă mai târziu se auzi o bubuitură, iar uşile barului se dădură de perete; două mături ţâşniseră afară în stradă şi se întreceau, zburând spre Harry, lângă care se opriră, tremurând puţin, la nivelul taliei.
— Rosmerta, te rog să trimiţi un mesaj la minister, spuse Dumbledore, urcând pe mătura cea mai apropiată de el. Este posibil ca nimeni de la Hogwarts să nu-şi fi dat seama ce s-a întâmplat. Harry, pune-ţi Pelerina Invizibilă.
Harry scoase Pelerina din buzunar şi o aruncă peste el, înainte de a urca pe mătură; Madam Rosmerta mergea deja, clătinându-se, înapoi spre barul ei, când Harry şi Dumbledore se desprinseră de sol şi se ridicară în văzduh. În timp ce goneau către castel, Harry îl privi pe Dumbledore cu coada ochiului, fiind pregătit să-l prindă dacă avea să cadă, dar vederea Semnului Întunecat păru să-l întărească pe Dumbledore: acesta stătea aplecat mult peste mătură, cu ochii aţintiţi asupra Semnului, cu părul şi barba lungă fluturând în urma lui în aerul nopţii. Harry se uită şi el în faţă, la craniu, şi simţi cum teama îi creşte în piept asemenea unei bule de venin, comprimându-i plămânii, alungându-i din minte orice alte gânduri negre.
Cât timp trecuse de când plecaseră? Oare norocul lui Ron, Hermione şi Ginny încă mai funcţiona? Oare Semnul apăruse din cauza unuia dintre ei sau poate a lui Neville, sau a Lunei, sau a oricărui alt membru din A.D.? Şi dacă era aşa… el era cel care le spusese să patruleze pe holuri, cel care le ceruse să iasă din camerele lor unde erau în siguranţă… oare şi de data aceasta avea să îi moară un prieten din vina lui?
În timp ce zburau peste drumul întunecat şi sinuos pe care merseseră ceva mai devreme şi în ciuda vântului care îi vâjâia în urechi, Harry îl auzi pe Dumbledore murmurând din nou ceva într-o limbă ciudată. Crezu că înţelese de ce o făcea şi simţi mătura cutremurându-se pentru o clipă, când zburară peste hotarul domeniului: Dumbledore desfăcea vrăjile pe care le aruncase el însuşi asupra castelului, pentru a putea trece în viteză. Semnul Întunecat strălucea chiar deasupra Turnului de Astronomie, care era cel mai înalt dintre turnuri. Oare asta însemna că acolo avusese loc crima?
Dumbledore ajunsese deja dincolo de meterezele cu creneluri şi cobora de pe mătură; Harry ateriză lângă el câteva clipe mai târziu, uitându-se în jur.
Nu era nimeni pe metereze. Uşa către scara în spirală care ducea în interiorul castelului era închisă. Nu exista nici un semn că avusese loc o încăierare sau o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu se vedea nici un cadavru.
— Ce înseamnă asta? îl întrebă Harry pe Dumbledore, uitându-se în sus la craniul verde cu limba de şarpe care strălucea maliţios deasupra lor. Este Semnul adevărat? Domnule profesor… chiar a avut loc o…?
În lumina verzuie, difuză, care provenea de la Semn, Harry îl văzu pe Dumbledore ţinându-şi mâna înnegrită pe piept.
— Du-te şi trezeşte-l pe Severus, zise Dumbledore cu o voce ştearsă, dar limpede. Spune-i ce s-a întâmplat şi adu-l la mine. Să nu faci nimic altceva, să nu vorbeşti cu nimeni şi să nu-ţi dai jos Pelerina. Te voi aştepta aici.
— Dar…
— Harry, ai jurat să mă asculţi. Du-te!
Harry merse repede spre uşa care ducea la scara în spirală, dar abia puse mâna pe inelul de fier de pe uşă, când auzi pe cineva alergând dincolo de ea. Întoarse capul către Dumbledore, care-i făcu semn să se dea la o parte. Harry se dădu înapoi, scoţându-şi în acelaşi timp bagheta.
Uşa se deschise la perete şi cineva năvăli înăuntru strigând:
— Expelliarmus!
Corpul lui Harry deveni dintr-odată rigid şi imobil şi băiatul simţi cum e lipit de zid, sprijinit ca o statuie aflată într-un echilibru instabil, fără să se poată mişca şi vorbi. Nu înţelegea cum se întâmplase. „Expelliarmus” nu era o vrajă de îngheţare.
Apoi, la lumina Semnului, văzu bagheta lui Dumbledore zburând cu boltă peste metereze şi înţelese. Dumbledore îl imobilizase în gând pe Harry şi clipa în care aruncase vraja îl costase ocazia de a se apăra pe sine.
Sprijinit de metereze, foarte palid la faţă, Dumbledore încă nu dădea nici un semn de panică sau de tulburare. Pur şi simplu se uită la cel care-l dezarmase, spunând:
— Bună seara, Draco.
Reacredinţă înaintă, privind repede în jur pentru a verifica că era singur cu Dumbledore. Ochii i se opriră asupra celei de-a doua mături.
— Cine mai e aici?
— Şi eu te-aş putea întreba acelaşi lucru. Sau acţionezi de unul singur?
Harry îl văzu pe Reacredinţă uitându-se din nou la Dumbledore în lumina verzuie a Semnului.
— Nu, zise el. Am întăriri. Câţiva Devoratori ai Morţii se află în şcoala dumneavoastră în seara asta.
— Frumos, frumos, spuse Dumbledore, ca şi cum Reacredinţă i-ar fi arătat un proiect ambiţios, făcut pentru şcoală. Tare frumos. Să înţeleg că ai găsit o cale să le dai drumul în castel?
— Da, zise Reacredinţă gâfâind. Chiar sub nasul dumneavoastră şi n-aţi bănuit nici o clipă!
— Un plan ingenios, spuse Dumbledore. Şi totuşi, iartă-mă că te întreb, dar unde sunt în clipa de faţă? Se pare că te-au lăsat singur.
— Au dat peste nişte oameni din garda ta. Se luptă mai jos. N-o să dureze mult. Eu am venit înainte. Am… am o sarcină de îndeplinit.
— Ei bine, dragul meu, înseamnă că ar fi cazul să treci la fapte, zise Dumbledore cu o voce joasă.
Se lăsă tăcerea. Harry rămase prizonierul propriului corp invizibil şi paralizat, privindu-i pe cei doi şi încercând să audă zgomotele luptei îndepărtate a Devoratorilor Morţii. În faţa lui, Draco Reacredinţă nu făcu nimic, privindu-l fix pe Albus Dumbledore care, de necrezut, zâmbi.
— Draco, Draco, tu nu eşti un ucigaş.
— De unde ştiţi că nu sunt? întrebă repede Reacredinţă.
Păru să-şi dea seama cât de copilăros sunase ceea ce spusese; Harry îl văzu roşind la lumina verzuie a Semnului.
— Nu ştiţi de ce sunt în stare, zise Reacredinţă cu o voce mai puternică. Nu ştiţi ce-am făcut!
— O, ba da, ştiu, spuse Dumbledore cu blândeţe. Aproape că i-ai ucis pe Katie Bell şi Ronald Weasley. Ai încercat să mă ucizi şi pe mine, cu din ce în ce mai multă disperare, de la începutul anului şcolar. Draco, iartă-mă că ţi-o spun, dar au fost nişte încercări slabe. Sincer să fiu, atât de slabe, încât mă întreb dacă te-ai străduit cu adevărat…
— M-am străduit! zise Reacredinţă cu vehemenţă. Am muncit tot anul pentru asta şi astă-seară…
Harry auzi un ţipăt estompat de la un nivel inferior, în interiorul castelului. Reacredinţă se încordă, se uită peste umăr.
— Cineva pare să le ţină piept cu succes, spuse Dumbledore cu seninătate. Unde rămăseseşi? A, da, ai reuşit să mijloceşti accesul Devoratorilor Morţii în şcoala mea, ceea ce recunosc că n-am crezut că era posibil. Cum ai făcut-o?
Dar Reacredinţă nu zise nimic: asculta în continuare ce se întâmpla la etajul inferior şi părea aproape la fel de paralizat ca Harry.
— Poate c-ar fi mai bine să îndeplineşti sarcina de unul singur, sugeră Dumbledore. Ce se întâmplă dacă întăririle tale au fost învinse de garda mea? Aşa cum poate că ţi-ai dat seama, astă-seară se află şi membrii Ordinului Phoenix aici. Şi în definitiv, n-ai nevoie de ajutorul lor. În clipa de faţă nu am baghetă… şi nu mă pot apăra.
Reacredinţă îl privi fix.
— Înţeleg, zise Dumbledore cu amabilitate, când Reacredinţă nu se mişcă şi nu vorbi. Ţi-e teamă să acţionezi înainte de a ţi se alătura ei.
— Nu mi-e teamă! se răsti Reacredinţă, deşi se abţinu în continuare să-i facă rău lui Dumbledore. Dumneavoastră ar trebui să vă fie teamă!
— Dar de ce? Nu cred c-o să mă ucizi, Draco. Nu-i atât de uşor să ucizi aşa cum cred cei nevinovaţi. Aşa că spune-mi cât timp îi aşteptăm pe prietenii tăi, cum i-ai adus aici pe ascuns? Se pare că ţi-a luat destul de mult până ai descoperit cum s-o faci.
Reacredinţă arăta ca şi cum s-ar fi abţinut din răsputeri să strige sau să vomite. Înghiţi în sec şi trase aer în piept, uitându-se urât la Dumbledore, cu bagheta îndreptată exact către inima lui. Apoi, părând să nu se poată înfrâna, zise:
— A trebuit să repar dulapul ăla magic în care s-a pierdut Montague anul trecut.
— Aha.
Oftatul lui Dumbledore fu pe jumătate un geamăt. Închise ochii pentru o clipă.
— O idee ingenioasă. Să înţeleg că sunt două, nu?
— Celălalt e la „Borgin şi Burke”, spuse Reacredinţă, şi există un fel de culoar de comunicare între ele. Montague mi-a spus că, atunci când a fost blocat în cel de la Hogwarts, a rămas prizonier în neant, dar uneori auzea ce se petrecea în şcoală, iar alteori ce se întâmpla în magazin, ca şi cum dulapul ar fi călătorit între ele. Dar nu a putut să se facă auzit. În cele din urmă, a reuşit să iasă Apărând, deşi nu trecuse testul. A fost cât pe-aci să se cureţe. Toată lumea a crezut că era o poveste foarte interesantă, dar eu am fost singurul care şi-a dat seama ce însemna. Nici măcar Borgin nu ştia. Eu am fost cel care şi-a dat seama că se putea intra în Hogwarts prin dulapul magic, dacă îl reparam pe cel stricat.
— Ingenios, murmură Dumbledore. Deci Devoratorii Morţii au putut să vină în şcoală, ca să te ajute, pe la „Borgin şi Burke”. Un plan iscusit, un plan foarte iscusit… şi, aşa cum ai zis şi tu, chiar sub nasul meu…
— Da, spuse Reacredinţă care în mod ciudat părea să prindă curaj la auzul laudelor lui Dumbledore. Da, aşa e!
— Dar au fost momente, continuă Dumbledore, când te-ai îndoit c-o să reuşeşti să repari dulapul, nu-i aşa? Şi ai recurs la măsuri nechibzuite, cum ar fi să-mi trimiţi un colier blestemat, care în mod inevitabil a ajuns la cine nu trebuia. O sticlă de mied otrăvit, pe care era foarte puţin probabil că aveam să-l beau.
— Da, dar tot nu v-aţi dat seama cine era vinovatul, nu? zise Reacredinţă pe un ton ironic, în timp ce Dumbledore alunecă puţin mai jos lângă metereze, părând să nu mai aibă forţă în picioare, iar Harry se chinuia fără succes, în tăcere, să scape de vraja care îl imobilizase.
— Adevărul este că mi-am dat seama, spuse Dumbledore. Eram sigur că tu erai.
— Atunci de ce nu m-aţi oprit? întrebă Reacredinţă.
— Am încercat, Draco. Domnul profesor Plesneală te-a urmărit conform ordinelor mele…
— Ba n-a urmat ordinele dumneavoastră, i-a promis mamei…
— Draco, asta ţi-a spus ţie, dar…
— Sunteţi un bătrân naiv. Plesneală este agent-dublu. De fapt nu lucrează pentru dumneavoastră, doar vi se pare că este aşa!
— Draco, în privinţa asta trebuie să acceptăm că nu avem acelaşi punct de vedere. Întâmplarea face să am încredere în domnul profesor Plesneală.
— Ei bine, atunci înseamnă că v-aţi pierdut minţile! zise Reacredinţă pe un ton batjocoritor. S-a tot oferit să mă ajute, dorind să obţină el laurii, dorind să se implice şi el în asta. „Ce faci? Tu ai pus la cale chestia cu colierul? A fost o prostie, ai fi putut strica totul”. Dar nu i-am spus nimic despre ce-am făcut în Camera Necesităţii. O să se trezească mâine dimineaţă, când totul se va fi terminat, şi n-o să mai fie el preferatul Lordului Întunecat. O să fie un nimeni pe lângă mine, un nimeni!
— O să fie foarte plăcut pentru tine, spuse Dumbledore cu blândeţe. Tuturor ne place să ne fie recunoscute strădaniile, desigur. Cu toate astea, trebuie să fi avut un complice. Pe cineva la Hogsmeade, pe cineva care a putut să-i dea colierul lui… lui… aaaah…
Dumbledore închise ochii din nou şi dădu din cap, de parcă ar fi fost pe cale să aţipească.
— … bineînţeles… pe Rosmerta. Cât timp a fost sub influenţa Blestemului Imperius?
— În sfârşit, v-aţi dat seama, nu? zise Reacredinţă ironic.
Se auzi din nou un ţipăt de mai jos, ceva mai tare decât cel din urmă. Reacredinţă se uită iarăşi neliniştit peste umăr, apoi îşi întoarse capul spre Dumbledore, care continuă:
— Deci biata Rosmerta a fost obligată să stea la pândă în propria baie şi să-i dea colierul oricărei eleve de la Hogwarts care intra acolo neînsoţită? Şi miedul otrăvit… Fireşte, Rosmerta a putut să-l otrăvească la ordinele tale, înainte să-i trimită sticla lui Slughorn, crezând că avea să fie un cadou de Crăciun pentru mine. Da, foarte bine gândit. Foarte bine gândit. Bineînţeles, bietului domn Filch nu i-ar trece prin minte să verifice o sticlă de la Rosmerta. Spune-mi, cum ai comunicat cu Rosmerta? Credeam că am pus sub supraveghere toate mijloacele de comunicare din interiorul şi din exteriorul şcolii.
— Monede fermecate, zise Reacredinţă, de parcă ar fi fost silit să vorbească în continuare, deşi mâna cu bagheta îi tremura foarte tare. Eu am avut una şi pe cealaltă şi i-am putut trimite mesaje.
— Nu este cumva metoda secretă de comunicare pe care a folosit-o anul trecut grupul care îşi spusese „Armata lui Dumbledore”? întrebă Dumbledore.
Vorbea pe un ton senin şi detaşat, dar, în timp ce o spuse, Harry îl văzu alunecând cu doi centimetri mai jos lângă perete.
— Da, am preluat ideea de la ei, zise Reacredinţă, schiţând un zâmbet ironic. Iar ideea de a otrăvi miedul mi-a dat-o Granger, un Sânge-Mâl. Am auzit-o la bibliotecă spunând că Filch nu putea recunoaşte poţiunile…
— Te rog să nu foloseşti acest cuvânt jignitor de faţă cu mine, spuse Dumbledore.
Reacredinţă râse cu asprime.
— Vă pasă de faptul că am zis „Sânge-Mâl”, când sunt pe cale să vă ucid?
— Da, spuse Dumbledore, iar Harry îi văzu picioarele alunecând puţin pe podea, în timp ce se străduia să stea în picioare. Cât despre faptul că eşti pe cale să mă ucizi, Draco, ai avut deja destule minute la dispoziţie. Suntem singuri. Sunt mai lipsit de apărare decât m-aş fi aşteptat să ajung vreodată şi totuşi n-ai făcut nimic până acum.
Gura lui Reacredinţă se contorsionă involuntar, de parcă ar fi gustat ceva foarte amar.
— Acum, în privinţa acestei seri, continuă Dumbledore, sunt puţin nedumerit de felul în care s-a petrecut totul. Ştiai că am plecat de la şcoală? Bineînţeles, îşi dădu el singur răspunsul, Rosmerta m-a văzut plecând. Fără îndoială că ţi-a dat de veste folosind monedele voastre ingenioase…
— Exact, zise Reacredinţă. Dar a zis că doar v-aţi dus să beţi ceva şi că o să vă întoarceţi…
— Da, păi chiar am băut ceva… şi m-am întors… într-un anumit sens, murmură Dumbledore. Aşa că te-ai hotărât să îmi întinzi o capcană?
— Am hotărât să punem Semnul Întunecat deasupra turnului şi să vă facem să veniţi aici imediat, ca să vedeţi cine a fost ucis, spuse Reacredinţă. Şi a funcţionat!
— Mă rog, a funcţionat şi nu prea, zise Dumbledore. Să înţeleg că n-a murit nimeni?
— Cineva a murit, spuse Reacredinţă şi vocea păru să se ridice cu o octavă când vorbi. Unul dintre oamenii dumneavoastră. Nu ştiu cine, era întuneric. Am trecut peste un cadavru. Ar fi trebuit să vă aştept aici să vă întoarceţi, dar m-au împiedicat cei din Ordin.
— Da, este un comportament tipic lor, zise Dumbledore.
Se auziră o bufnitură şi nişte strigăte de mai jos, mai puternice ca niciodată; se părea că oamenii se luptau chiar pe scara în spirală care ducea la locul unde erau Dumbledore, Reacredinţă şi Harry. Lui Harry îi bătu inima cu putere în piept. Cineva murise. Reacredinţă păşise peste cadavru. Dar cine?
— În orice caz, nu prea avem timp, spuse Dumbledore. Aşa că hai să discutăm ce opţiuni ai, Draco.
— Ce opţiuni am?! zise Reacredinţă răspicat. Eu stau aici, am baghetă. Sunt pregătit să vă omor.
— Dragul meu, hai să nu ne mai prefacem. Dac-ai fi vrut să mă omori, ai fi făcut-o imediat după ce m-ai dezarmat. N-ai fi zăbovit pentru a avea această discuţie agreabilă despre metode şi strategii.
— N-am nici o opţiune! spuse Reacredinţă, devenind brusc la fel de palid ca şi Dumbledore. Trebuie s-o fac! O să mă omoare! O să-mi omoare întreaga familie!
— Sunt conştient de cât de dificilă e situaţia în care te afli, zise Dumbledore. De altfel, de ce crezi că nu ţi-am vorbit despre aceasta până acum? Pentru că ştiam că aveai să fii ucis, dacă Lordul Cap-de-Mort şi-ar fi dat seama că te suspectam.
Reacredinţă tresări la auzul numelui.
— N-am îndrăznit să-ţi vorbesc despre misiunea care ştiam că îţi fusese încredinţată, pentru eventualitatea în care ar fi folosit Legilimanţia împotriva ta, continuă Dumbledore. Dar acum putem să vorbim în sfârşit fără ocolişuri. Nu s-a întâmplat nimic rău, n-ai rănit pe nimeni, însă ai avut mare noroc că victimele tale au supravieţuit. Draco, te pot ajuta.
— Ba nu, nu puteţi, spuse Reacredinţă, tremurându-i foarte puternic mâna în care ţinea bagheta. Nimeni nu mă poate ajuta. Mi-a spus că, dacă n-o fac, mă omoară. N-am de ales.
— Draco, vino de partea dreptăţii şi o să te ascundem mai bine decât crezi. Mai mult, pot trimite membri ai Ordinului la mama ta în noaptea asta ca s-o ascundă şi pe ea. Deocamdată, tatăl tău este în siguranţă în Azkaban… Când o să fie nevoie, o să-l apărăm şi pe el. Vino de partea dreptăţii, Draco. Nu eşti un ucigaş.
Reacredinţă se uită fix la Dumbledore.
— Dar am ajuns până aici, nu? zise el rar. Au crezut că o să mor încercând, dar sunt aici… şi sunteţi neajutorat în faţa mea. Eu sunt cel care are bagheta! Sunteţi la mila mea!
— Nu, Draco, spuse Dumbledore cu o voce joasă. Acum mila mea e cea care contează, nu a ta.
Reacredinţă nu zise nimic. Avea gura deschisă, cu mâna în care ţinea bagheta tremurându-i în continuare. Lui Harry i se păru că Reacredinţă coborâse puţin braţul.
Dar dintr-odată se auziră paşi răsunători pe scări şi o secundă mai târziu Reacredinţă fu dat la o parte cu forţă când patru oameni îmbrăcaţi cu robe negre năvăliră pe uşă spre metereze. Fiind încă imobilizat şi privind fără să poată clipi, Harry îi cercetă îngrozit pe cei patru străini: se părea că Devoratorii Morţii câştigaseră lupta de mai jos.
Un bărbat care părea să se mişte greoi, având pe chip un zâmbet ironic, strâmb, râse pe înfundate, cu o voce răguşită.
— Dumbledore încolţit! zise el, întorcându-se către o femeie scundă şi îndesată, care ar fi putut fi sora lui şi care zâmbea entuziasmată. Dumbledore fără baghetă, Dumbledore singur! Bravo, Draco, bravo!
— Bună seara, Amycus, spuse Dumbledore pe un ton calm, de parcă i-ar fi urat bun venit la un ceai. Şi ai adus-o şi pe Alecto. Ce frumos…
Femeia chicoti uşor, supărată.
— Ţi se pare că micile tale glume or să-ţi fie de vreun ajutor pe patul de moarte? zise ea pe un ton ironic.
— Crezi că fac glume? Nu, nu, nu, sunt doar manierat, răspunse Dumbledore.
— Fă-o, zise străinul care stătea cel mai aproape de Harry, un bărbat deşirat, cu părul şi favoriţii cărunţi şi lipsiţi de strălucire, pe care roba neagră de Devorator al Morţii părea să-l strângă, incomodându-l. Harry nu mai auzise niciodată o voce ca a lui: era ca un lătrat care zgâria urechea. Harry simţi dinspre el un miros pregnant de pământ, sudoare şi în mod sigur de sânge. Avea mâinile murdare şi unghii lungi şi îngălbenite.
— Fenrir, tu eşti? întrebă Dumbledore.
— Chiar eu, spuse acesta cu o voce care irita auzul. Te bucuri să mă vezi, Dumbledore?
— N-aş spune.
Fenrir Greyback zâmbi, dezgolindu-şi dinţii ascuţiţi. I se scurse un fir de sânge pe bărbie şi acesta îşi linse buzele încet, cu voluptate.
— Ei, Dumbledore, ştii bine cât îmi plac copiii.
— Să înţeleg că acum ataci chiar şi când nu e lună plină? Este cât se poate de neobişnuit. A început să-ţi placă gustul cărnii de om într-atât încât nu-ţi mai e de-ajuns o singură zi pe lună?
— Întocmai, spuse Greyback. Te şochează, nu, Dumbledore? Te sperie?
— Ei bine, nu pot pretinde că nu sunt puţin scârbit, zise Dumbledore. Şi, da, mă şochează întrucâtva că Draco, aici de faţă, te-a invitat tocmai pe tine în şcoala unde sunt prietenii lui…
— Nu l-am invitat, şopti Reacredinţă, care nu se uita la Greyback şi parcă nici măcar nu voia să-l privească. Nu ştiam c-o să vină…
— N-am vrut să ratez o vizită la Hogwarts, Dumbledore, spuse Greyback cu o voce spartă. Nu când sunt atâtea gâtlejuri de sfâşiat. Delicios, delicios…
Ridică un deget cu unghie gălbejită şi se scobi între dinţii din faţă, râzând batjocoritor spre Dumbledore.
— Te-aş putea păstra pentru felul doi, Dumbledore.
— Nu, spuse al patrulea Devorator al Morţii pe un ton tăios, cu un chip sălbatic. Avem ordine de îndeplinit. Draco trebuie s-o facă. Acum, Draco, repede.
Reacredinţă părea mai nehotărât ca niciodată. Se uită fix în ochii lui Dumbledore, îngrozit. Chipul lui Dumbledore era şi mai palid, iar el părea ceva mai scund decât de obicei, atât de mult alunecase lângă zidul meterezelor.
— Eu zic că oricum e pe ducă! spuse bărbatul strâmb, pe fundalul chicotelor răguşite ale surorii sale. Uitaţi-vă la el. Ia zi, Dumby, ce-ai păţit?
— A, rezistenţă scăzută, reflexe mai slabe, Amycus, zise Dumbledore. Bătrâneţea, pe scurt. Poate că într-o zi o să treci şi tu prin asta… dacă o să ai noroc…
— Stai aşa, ce vrei să spui cu asta, cum adică? strigă Devoratorul Morţii, devenind dintr-odată violent. Nu te-ai schimbat deloc, Dumby. Dai din gură şi nu faci nimic. Nimic. Nici nu ştiu de ce se oboseşte Lordul Întunecat să te omoare! Hai, Draco, fă-o!
Dar în clipa aceea se auziră iar zgomote de luptă mai jos şi o voce strigă:
— Au blocat scara… Reducto! REDUCTO!
Lui Harry îi tresări inima. Deci cei patru nu eliminaseră toţi adversarii, ci doar trecuseră de locul bătăliei, ajungând până în vârful turnului şi după câte se părea, creaseră o barieră în urma lor.
— Acum, Draco, repede! spuse mânios bărbatul cu chip sălbatic.
Dar mâna lui Reacredinţă tremura atât de tare, încât acesta abia dacă putea să ţintească.
— O fac eu, se răsti Greyback, apropiindu-se de Dumbledore cu mâinile întinse şi cu dinţii dezgoliţi.
— Nu! zise bărbatul cu chipul sălbatic.
Avu loc o străfulgerare şi omul-lup fu dat la o parte cu putere, lovindu-se de metereze şi clătinându-se. Lui Harry îi bătea inima atât de tare, încât i se părea incredibil că nu-l putea auzi nimeni în timp ce stătea acolo, imobilizat de vraja lui Dumbledore… Dacă s-ar fi putut mişca pentru a arunca un blestem pe sub Pelerină…
— Draco, fă-o sau dă-te la o parte şi lasă-ne pe unul dintre… strigă femeia, dar chiar în clipa aceea uşa care ducea la metereze se deschise din nou la perete şi Plesneală apăru în prag, ţinând strâns bagheta, învăluindu-i pe toţi dintr-o privire: pe Dumbledore, prăbuşit lângă perete, pe cei patru Devoratori ai Morţii, pe omul-lup mânios şi chiar şi pe Reacredinţă.
— Avem o problemă, Plesneală, spuse ghebosul Amycus, care avea şi el privirea şi bagheta îndreptate asupra lui Dumbledore, se pare că băiatul nu poate…
Dar îi mai rostise şi altcineva numele lui Plesneală, abia auzit.
— Severus…
La auzul acestor cuvinte Harry se sperie mai tare decât o făcuse în acea seară. Pentru prima dată, Dumbledore vorbea pe un ton rugător.
Plesneală nu zise nimic, ci înaintă şi-l dădu pe Reacredinţă din calea sa. Cei trei Devoratori ai Morţii se dădură înapoi în tăcere. Până şi omul-lup părea intimidat.
Plesneală îl cercetă pentru o clipă pe Dumbledore, iar pe trăsăturile lui se citiră repulsia şi ura.
— Severus… te rog…
Plesneală ridică bagheta şi o îndreptă direct spre Dumbledore.
— Abracadabra!
Din vârful baghetei lui Plesneală ţâşni un jet de lumină verde, care-l lovi în piept pe Dumbledore. Harry ţipă îngrozit în tăcere, amuţit şi imobilizat. Fu obligat să îl urmărească pe Dumbledore fiind aruncat cât colo. Pentru o fracţiune de secundă, acesta păru să rămână suspendat în aer sub craniul strălucitor şi apoi căzu pe spate, ca o păpuşă mare de cârpă, dincolo de metereze, dispărând din câmpul lor vizual.