Harry se simţi ca şi cum şi el ar fi căzut fulgerător în gol; nu se întâmplase. Nu avea cum să se întâmple…
— Să ieşim de aici, repede, spuse Plesneală.
Îl apucă pe Reacredinţă de ceafă şi-l obligă să iasă pe uşă înaintea celorlalţi; Greyback şi fraţii îndesaţi îi urmară, ultimii doi gâfâind entuziasmaţi. Când dispărură pe uşă, Harry îşi dădu seama că se putea mişca din nou; acum nu mai era ţintuit de perete de vrăji, ci de groază şi din cauza şocului. Îşi aruncă de-o parte Pelerina Invizibilă în timp Devoratorul Morţii cu chipul sălbatic dispărea şi el pe uşă, fiind cel din urmă care pleca din turn.
— Petrificus totalus!
Devoratorul Morţii se clătină de parcă ar fi fost lovit în spate cu un obiect solid şi căzu la podea, ţeapăn ca o statuie de ceară, iar imediat după ce se prăbuşi, Harry trecu deja peste el, coborând în fugă scara întunecată.
Inima lui Harry era cuprinsă de groază. Trebuia să ajungă la Dumbledore şi să-l prindă pe Plesneală. Simţea că acestea două era legate într-un fel. Putea revoca ce se întâmplase dacă-i aducea pe amândoi în acelaşi loc. Nu se putea ca Dumbledore să fi murit.
Sări ultimele zece trepte ale scării în spirală, oprindu-se unde aterizase şi ţinând bagheta ridicată: coridorul slab luminat era plin de praf; jumătate din tavan părea să se fi prăbuşit şi în faţa ochilor săi se dădea o luptă aprigă. Dar chiar în timp ce încerca să distingă cine cu cine se lupta, auzi vocea pe care o detesta strigând: „S-a terminat, trebuie să plecăm!” şi-l văzu pe Plesneală dispărând după colţul îndepărtat al holului; acesta şi Rea-credinţă trecuseră teferi printre cei care se duelau. Când Harry porni în fugă după ei, unul dintre luptători se desprinse de ceilalţi şi se aruncă asupra lui: era Greyback, omul-lup. Tăbărî pe Harry înainte ca acesta să apuce să ridice bagheta: Harry căzu pe spate, cu chipul acoperit de părul murdar şi îmbâcsit. Nările şi gura i se umplură cu o duhoare de transpiraţie şi sânge. Simţi o răsuflare lacomă şi fierbinte pe gât…
— Petrificus totalus!
Harry îl simţi pe Greyback prăbuşindu-se peste el; făcu un efort extraordinar şi se eliberă de sub omul-lup, dându-l la o parte pe podea, în timp ce un jet de lumină verde ţâşnea spre el; Harry se feri, năpustindu-se direct în vâltoarea luptei. Călcă pe ceva alunecos şi umed pe podea, poticnindu-se: pe jos erau doi oameni care zăceau cu faţa într-o baltă de sânge, dar nu avu timp să-i cerceteze. Acum văzu un păr roşu fluturând ca nişte flăcări în faţa lui: Ginny se duela cu Amycus, Devoratorul Morţii cu trupul strâmb, care arunca blestem după blestem spre ea, silind-o să se ferească: Amycus râdea pe înfundate, căci îi plăcea chinul la care o supunea pe fată:
— Crucio… Crucio… nu poţi dansa pentru totdeauna, drăguţa mea…
— Impedimenta! strigă Harry.
Vraja sa îl lovi în piept pe Amycus. Acesta scoase un ţipăt de durere ca un guiţat, fu ridicat de la podea şi izbit de peretele de vizavi, alunecând lângă acesta şi dispărând în spatele lui Ron, profesoara McGonagall şi Lupin, care se luptau fiecare cu un alt Devorator al Morţii. În spatele lor, Harry o văzu pe Tonks ţinându-i piept unui vrăjitor blond uriaş, care arunca în toate părţile blesteme, care ricoşau în pereţii din jurul lor, fisurând piatra şi spulberând fereastra cea mai apropiată…
— Harry, de unde-ai apărut? strigă Ginny, dar Harry nu mai avu timp să-i răspundă.
Ţâşni înainte, plecându-şi capul, şi evită la mustaţă o lovitură care explodă deasupra capului lui, acoperindu-i pe toţi cu fragmente de tencuială. Plesneală nu trebuia să scape, trebuia să-l ajungă din urmă…
— Poftim! strigă profesoara McGonagall, iar Harry o zări pe Alecto, femeia Devorator al Morţii, fugind pe coridor cu mâinile pe cap, urmată îndeaproape de fratele ei.
Harry ţâşni după ei, dar se împiedică de ceva şi o secundă mai târziu se trezi pe jos, peste picioarele cuiva: întoarse capul şi-l văzu pe Neville stând cu chipul rotund şi palid lipit de podea.
— Neville, eşti…?
— Sunt… bine, bolborosi Neville, care se ţinea de burtă, Harry… Plesneală şi Reacredinţă… au trecut…
— Ştiu, sunt pe urmele lor! spuse Harry, ţintind un blestem de pe podea către Devoratorul Morţii uriaş şi blond care provocase cea mai mare parte a haosului.
Bărbatul scoase un urlet de durere, căci vraja îl lovi direct în faţă; se învârti pe loc, clătinându-se şi apoi o luă la fugă cu paşi apăsaţi după cei doi fraţi.
Harry se ridică repede şi începu să alerge pe hol, ignorând bubuiturile din spatele lui, pe cei care îi strigau să se întoarcă şi chemarea mută a celor care zăceau pe jos, a căror soartă n-o ştia încă…
Coti după colţ prin alunecare, cu adidaşii uzi de sânge. Plesneală avea un avantaj imens. Oare era posibil să fi intrat deja în dulapul din Camera Necesităţii. Sau poate că Ordinul luase deja măsuri pentru a-l bloca, împiedicându-i pe Devoratorii Morţii să scape pe-acolo? Nu auzea nimic, în afara de paşii săi apăsaţi şi de bătăile puternice ale inimii, în timp ce gonea pe următorul coridor gol. Dar chiar atunci zări o urmă de sânge pe jos, care arăta că cel puţin unul dintre Devoratorii Morţii se îndrepta către uşile de la intrare. Poate că până la urmă chiar fusese blocată Camera Necesităţii.
Dădu încă un colţ prin alunecare şi un blestem zbură pe lângă el. Se aruncă în spatele unei armuri care explodă; îi văzu pe cei doi fraţi coborând în fugă scara de marmură şi ţinti câteva vrăji spre ei, lovind însă doar nişte vrăjitoare cu peruci dintr-un portret de pe hol, care alergară urlând în tablourile din jur. Sărind peste fragmentele de armură, Harry auzi alte ţipete şi strigăte: se părea că se treziseră şi alţi oameni din castel.
Ţâşni spre o scurtătură, sperând să-i depăşească pe cei doi fraţi şi să ajungă mai aproape de Plesneală şi de Reacredinţă, care fără îndoială că ajunseseră deja pe domeniu. Amintindu-şi să sară peste treapta care dispărea de la jumătatea scării ascunse, ieşi furtunos dincolo de tapiseria de la capăt, apărând pe un hol unde se aflau mai mulţi Astropufi derutaţi, îmbrăcaţi în pijamale.
— Harry! Am auzit un zgomot şi cineva a zis ceva de Semnul Întunecat… începu Ernie Macmillan.
— Faceţi-mi loc! strigă Harry, fugind către capul scărilor, dând la o parte doi băieţi şi coborând ultima porţiune din scara de marmură.
Uşile de stejar de la intrare fuseseră spulberate; se vedeau urme de sânge pe dalele de piatră şi mai mulţi elevi îngroziţi stăteau îngrămădiţi lângă pereţi. Unul sau doi încă erau ghemuiţi, acoperindu-şi chipul cu mâinile; clepsidra uriaşă a Cercetaşilor fusese lovită de un blestem şi rubinele cădeau în continuare cu un zornăit sonor pe dalele de piatră de dedesubt.
Harry traversă fulgerător holul de la intrare şi ieşi pe domeniul întunecat: reuşi să distingă trei siluete gonind pe peluză, îndreptându-se către porţile dincolo de care aveau să Dispară… După cum arătau, păreau să fie Devoratorul Morţii uriaş şi blond, iar ceva mai în faţă erau Plesneală şi Reacredinţă.
Aerul rece al nopţii îi sfâşie plămânii lui Harry, care o luă la fugă după ei. Văzu o străfulgerare în depărtare, care îi lumină pentru o clipă prada. Nu ştia ce era, dar alerga în continuare, fără să fie încă destul de aproape pentru a ţinti un blestem.
Avu loc o nouă străfulgerare. Se auziră strigăte. Harry văzu jeturi represive de lumină şi înţelese ce se petrecea: Hagrid ieşise din coliba sa şi încerca să-i împiedice pe Devoratorii Morţii să scape. Şi deşi avea senzaţia că fiecare gură de aer îi sfâşia plămânii şi simţea o arsură grozavă în piept, Harry fugi şi mai repede, în timp ce o voce neaşteptată din mintea sa zise: nu Hagrid… nu şi Hagrid…
Harry simţi o lovitură în spate şi căzu pe burtă. Se lovi cu faţa de pământ şi sângele-i ţâşni din ambele nări: pricepu, chiar în timp ce se rostogolea, că cei doi fraţi pe care-i depăşise folosind o scurtătură se apropiau din ce în ce mai mult de el.
— Impedimenta! strigă el, întorcându-se pe o parte şi lipindu-se de pământul cufundat în întuneric. Ca printr-un miracol, vraja sa îl lovi pe unul dintre ei, care se împiedică şi căzu, împleticindu-se de celălalt. Harry sări în picioare şi alergă mai depărtare după Plesneală.
Zări silueta masivă a lui Hagrid, conturându-se în lumina lunii, care ieşise din spatele norilor; Devoratorul Morţii arunca blestem după blestem spre paznicul vânatului, dar puterea extraordinară a lui Hagrid părea să-i protejeze pielea rezistentă, pe care o moştenise de la mama sa cu sânge de uriaş. Plesneală şi Reacredinţă fugeau în continuare; cât de curând, urmau să ajungă dincolo de porţi, unde puteau Dispărea.
Harry goni pe lângă Hagrid şi adversarul lui şi ţinti către spatele lui Plesneală, strigând: „Stupefy!”
Dădu greş, jetul de lumină roşie trecu pe deasupra capului lui Plesneală; acesta strigă: „Fugi, Draco!” şi se întoarse spre Harry; la douăzeci de metri depărtare unul de altul, Plesneală şi Harry se priviră înainte de a ridica baghetele în acelaşi timp.
— Cruc…
Dar Plesneală respinse blestemul, făcându-l pe Harry să cadă pe spate, înainte să-şi poată rosti vraja; Harry se rostogoli pe o parte şi se ridică din nou, în timp ce Devoratorul Morţii uriaş din spatele lui strigă: „Incendio!”; Harry auzi o explozie şi toţi fură scăldaţi într-o lumină portocalie, tremurândă: coliba lui Hagrid luase foc.
— Colţ e înăuntru, ticălosule…! răcni Hagrid.
— Cruc… dădu să strige Harry pentru a doua oară, ţintind silueta din faţă luminată de văpaie, dar Plesneală pară din nou vraja.
Harry îl văzu zâmbind ironic.
— Se pare că nu-ţi reuşesc Blestemele de Neiertat, Potter! strigă el peste sfârâitul flăcărilor, strigătele lui Hagrid şi schelălăiturile lui Colţ, care rămăsese în colibă. N-ai destulă îndrăzneală şi nici abilitate…
— Incarc… tună Harry, dar Plesneală respinse vraja cu o mişcare scurtă, aproape leneşă.
— Luptă! strigă Harry la el. Luptă şi tu, laşule!
— Ai zis cumva că sunt laş, Potter? ţipă Plesneală. Taică-tău nu m-ar fi atacat decât dacă ar fi fost patru contra unu, lui cum ar trebui să-i zici?
— Stupe…
— O să le blochez până când o să înveţi să-ţi ţii gura şi mintea închise, Potter! spuse Plesneală pe un ton ironic, respingând din nou blestemul. Să mergem! strigă el către Devoratorul Morţii uriaş din spatele lui Harry. Trebuie să plecăm, înainte să apară cei de la minister.
— Impedi…
Însă înainte să poată termina de spus vraja, Harry simţi o durere sfâşietoare şi se prăbuşi în iarbă. Cineva ţipa, cu siguranţă că avea să moară în chinuri, Plesneală avea să-l tortureze până avea să moară sau să înnebunească.
— Nu! tună vocea lui Plesneală şi durerea încetă la fel de brusc cum începuse.
Harry zăcea ghemuit pe iarba întunecată, ţinându-şi strâns bagheta şi gâfâind. Undeva deasupra lui Plesneală striga:
— Aţi uitat care sunt ordinele? Potter îi aparţine Lordului Întunecat… trebuie să îl lăsăm aici! Duceţi-vă! Duceţi-vă!
Harry simţi pământul cutremurându-se. Stătea cu chipul în iarbă, pe când cei doi fraţi şi Devoratorul Morţii uriaş îl ascultară pe Plesneală, fugind către porţi. Harry scoase un strigăt nedesluşit de furie: în clipa aceea nu-i păsa dacă trăia sau murea; făcu un efort şi se ridică iar, îndreptându-se anevoie spre Plesneală, cel pe care îl ura acum la fel de mult pe cât îl ura pe Cap-de-Mort însuşi…
— Sectum…
Plesneală îşi mişcă bagheta, iar blestemul fu blocat şi de data asta; dar Harry ajunsese acum la doar câţiva metri de el şi în sfârşit îi vedea limpede chipul. Plesneală nu mai râdea ironic sau batjocoritor; flăcările luminoase dezvăluiau un chip pe care se citea mânia. Concentrându-se cât putea de tare, Harry îşi zise: „Levi…”
— Nu, Potter! strigă Plesneală.
Se auzi o pocnitură puternică şi Harry fu aruncat pe spate, lovindu-se din nou cu putere de pământ. De data asta îi zbură bagheta din mână. Îl auzi pe Hagrid ţipând şi pe Colţ schelălăind, în timp ce Plesneală se apropia de el. Îl privi cum zăcea fără baghetă, la fel de neajutorat cum fusese Dumbledore. Chipul palid al lui Plesneală, luminat de văpaia care învăluise coliba, era inundat de ură aşa cum fusese înainte să-l blesteme pe Dumbledore.
— Potter, cum îndrăzneşti să-mi foloseşti propriile vrăji împotriva mea? Eu am fost cel care le-a inventat. Eu, Prinţul cu sânge semipur! Şi vrei să mă ataci cu propriile mele invenţii, ca nemernicul de taică-tău? În nici un caz… nu!
Harry se aruncase după baghetă; Plesneală aruncă o vrajă spre ea şi bagheta zbură la un metru şi ceva depărtare, dispărând în întuneric.
— Atunci, omoară-mă, spuse Harry gâfâind, fără să-i fie deloc teamă, simţind doar furie şi dispreţ. Omoară-mă aşa cum l-ai omorât şi pe el, laşule!
— SĂ NU MĂ FACI LAŞ! strigă Plesneală.
Chipul i se contorsionă aproape inuman, de parcă ar fi suferit la fel de mult ca dulăul care urla, fiind captiv în casa cuprinsă de flăcări din spatele lor.
Tăie aerul dintr-o mişcare: Harry simţi ceva extrem de fierbinte lovindu-l peste fată ca un bici şi fu trântit din nou la pământ. Îi apărură nişte pete luminoase în faţa ochilor şi pentru o clipă păru că-şi pierde respiraţia. Apoi auzi un fâlfâit de aripi deasupra lui şi ceva enorm acoperi stelele: Buckbeak zburase spre Plesneală, care se dădu înapoi, clătinându-se şi zgâriindu-i cu ghearele foarte ascuţite. Când Harry se ridică în capul oaselor, încă ameţit de pe urma ultimei căzături, îl văzu pe Plesneală fugind cât putea de repede, cu animalul imens zburând în spatele lui şi ţipând aşa cum nu-l mai auzise niciodată.
Harry reuşi să se ridice, uitându-se confuz după baghetă şi sperând să pornească din nou după Plesneală. Dar chiar în timp ce pipăia prin iarbă, dând rămurelele la o parte, ştiu că era prea târziu şi într-adevăr, când reuşi să-şi găsească bagheta, se întoarse şi nu-l văzu decât pe hipogrif zburând în cerc deasupra porţilor. Plesneală reuşise să Dispară imediat dincolo de hotarul şcolii.
— Hagrid, murmură Harry, încă ameţit, privind în jur. HAGRID?
Alergă poticnindu-se către casa cuprinsă de flăcări în timp ce o siluetă enormă ieşea din foc, ducându-l pe Colt după umeri. Scoţând un strigăt de uşurare, Harry căzu în genunchi; tremura din cap până în picioare, îl durea fiecare părticică din corp şi fiecare gură de aer era însoţită de junghiuri ascuţite.
— Eşti bine, Harry? Eşti bine? Harry, spune ceva.
Harry văzu nedesluşit chipul uriaş şi bărbos al lui Hagrid deasupra lui, pe fundalul stelelor. Harry simţi un miros de lemn ars şi păr de câine pârlit; întinse mâna şi se mai linişti, simţind corpul cald şi viu al lui Colţ, care tremura lângă el.
— Sunt bine, gâfâi Harry. Dar tu?
— Sigur că da… nu mă las doborât aşa uşor.
Hagrid îl luă pe Harry de subsuori şi îl ridică cu o asemenea forţă, încât lui Harry i se desprinseră pentru câteva clipe picioarele de pământ, înainte ca Hagrid să-l ajute să stea din nou în picioare. Văzu sânge prelingându-se pe obrazul lui Hagrid de la o tăietură adâncă sub un ochi, care se umfla repede.
— Ar trebui să stingem focul, spuse Harry. Farmecul este „Aguamenti”…
— Ştiam eu că era ceva de genul ăsta, bâigui Hagrid, ridicând o umbrelă roz înflorată şi pârlită, zicând: Aguamenti!
Din vârful umbrelei ţâşni un jet de apă. Harry ridică mâna în care ţinea bagheta, pe care o simţea grea ca plumbul, murmurând şi el „Aguamenti”. El şi Hagrid stropiră casa cu apă, până stinseră toate flăcările.
— Nu-i chiar aşa rău, zise Hagrid pe un ton încrezător câteva minute mai târziu, privind ruina fumegândă. Sunt sigur o să rezolve Dumbledore totul.
Harry simţi un junghi în stomac la auzul acestui nume. Era o linişte desăvârşită şi nu se mişca nici o frunză, Harry fu cuprins de un val de groază.
— Hagrid…
— Le bandajam picioarele câtorva Apărarcuri când i-am auzit venind, spuse Hagrid cu tristeţe, uitându-se în continuare lung la coliba sa distrusă. Cred că s-au carbonizat, sărăcuţele de ele.
— Hagrid.
— Ce s-a-ntâmplat, Harry? Eu doar i-am văzut pe Devoratorii Morţii venind în fugă dinspre castel, dar ce naiba căuta Plesneală cu ei? Unde s-o fi dus. Îi urmărea?
— Plesneală…
Harry îşi drese vocea; i se uscase gâtul din cauza panicii şi a fumului.
— Hagrid, l-a omorât…
— Omorât? zise Hagrid răspicat, privindu-l pe Harry cu ochii mari. Plesneală a omorât pe cineva? Ce tot spui, Harry?
— Pe Dumbledore, spuse Harry. Plesneală l-a omorât… pe Dumbledore.
Hagrid se uită pur şi simplu la el, pe mica porţiune vizibilă a feţei sale se citea confuzia şi faptul că nu înţelegea nimic.
— Ce-i cu Dumbledore, Harry?
— A murit. L-a omorât Plesneală…
— Nu spune aşa ceva, zise Hagrid cu asprime. Cum să-l omoare Plesneală pe Dumbledore… Harry, fii serios. Ce-ţi veni să spui aşa ceva?
— Am fost de faţă.
— Cum să fii de faţă?
— Hagrid, am fost acolo.
Hagrid clătină din cap, cu o expresie de neîncredere, dar înţelegătoare, şi Harry ştiu că Hagrid se gândea că băiatul suferise o lovitură la cap, că era derutat, poate din cauza efectelor vreunui blestem.
— Probabil că Dumbledore i-a zis lui Plesneală să meargă cu Devoratorii Morţii, spuse Hagrid cu convingere. Presupun că n-are voie să se dea de gol. Hai să ne întoarcem la şcoală. Hai, Harry.
Harry nu încercă să-l contrazică sau să-i explice. Încă tremura ca varga. Hagrid avea să afle cât de curând, prea curând… Îndreptându-şi paşii către castel, Harry observă că acum erau luminate multe dintre ferestre. Îşi imagină cu claritate scenele care se desfăşurau înăuntru, cu elevii trecând din cameră în cameră, spunându-şi unii altora că Devoratorii Morţii intraseră în şcoală, că Semnul Întunecat strălucea deasupra şcolii Hogwarts, că probabil fusese ucis cineva.
Uşile de stejar de la intrare erau deschise în faţa lor, cu lumina revărsându-se pe aleea de intrare a trăsurilor şi pe peluză. Oameni îmbrăcaţi în halate de casă coborau încet, cu paşi nesiguri, treptele, uitându-se neliniştiţi după Devoratorii Morţii, care fugiseră în noapte. Însă privirea lui Harry era aţintită asupra zonei de la poalele celui mai înalt turn. I se păru că vede o formă ghemuită şi neagră zăcând acolo în iarbă, deşi de fapt era prea departe pentru a vedea ceva de genul ăsta. Însă în timp ce se uita fix în tăcere spre locul unde credea că trebuia să fie trupul neînsufleţit al lui Dumbledore, văzu oamenii începând să se apropie de el.
— La ce se uită toţi? zise Hagrid, în timp ce el şi Harry se apropiau de partea din faţă a castelului, cu Colţ mergând cât mai aproape de gleznele lor. Ce-i acolo, în iarbă? adăugă Hagrid pe un ton tăios, ducându-se acum către baza Turnului de Astronomie, unde se strângea un grup mare de oameni. Vezi, Harry? Chiar la baza Turnului? Sub Semn. Fir-aş să fiu. Doar nu crezi că a fost aruncat cineva peste…?
Hagrid amuţi, căci gândul i se păru prea înfiorător pentru a-l exprima cu voce tare. Harry merse lângă el, durându-l faţa şi picioarele în locurile unde fusese lovit de diverse blesteme în ultima jumătate de oră. Însă le simţea într-un mod ciudat de detaşat, ca şi când ar fi fost durerea cuiva de lângă el. Ceea ce era real şi inevitabil era apăsarea pe care o simţea în piept…
El şi Hagrid trecură ca prin vis prin mulţime, ducându-se chiar în faţă, unde elevii şi profesorii amuţiţi lăsaseră un spaţiu liber.
Harry îl auzi pe Hagrid cum geme şocat, îndurerat, dar nu se opri. Înaintă încet până când ajunse la locul unde zăcea Dumbledore şi îngenunche lângă el.
Harry ştiuse că nu mai era nici o speranţă din clipa când se ridicase Blestemul Legării Corporale Totale pe care-l aruncase Dumbledore asupra sa. Ştiuse că asta nu s-ar fi putut întâmpla decât dacă cel care îl aruncase murise; dar n-ar fi avut cum să fie pregătit să-l vadă acolo, cu braţele întinse în lateral, fără suflare, pe cel mai mare vrăjitor pe care-l întâlnise vreodată.
Dumbledore avea ochii închişi; dacă nu ar fi fost unghiul nefiresc al braţelor şi picioarelor, ai fi zis că dormea. Harry întinse mâna, aranjă ochelarii în formă de semilună pe nasul strâmb şi şterse cu mâneca firişorul de sânge din colţul gurii. Apoi privi chipul înţelept şi împovărat de ani, încercând să asimileze adevărul copleşitor şi de necrezut: faptul că Dumbledore nu avea să îi mai vorbească niciodată, că nu avea să-l mai ajute niciodată.
Mulţimea murmură ceva în spatele lui Harry. După un timp care i se păru foarte îndelungat, îşi dădu seama că stătea în genunchi pe ceva tare şi se uită în jos.
Medalionul pe care reuşiseră să-l fure cu atât de multe ore în urmă căzuse din buzunarul lui Dumbledore. Se deschisese, poate din cauza impactului puternic cu solul. Şi deşi nu se putea simţi mai şocat sau mai îngrozit sau mai mâhnit decât era deja, Harry îşi dădu seama, ridicându-l, că ceva nu era deloc în regulă.
Întoarse medalionul pe ambele părţi în palmă. Nu era la fel de mare ca medalionul pe care îşi amintea că-l văzuse în Pensiv. Nu avea nimic gravat pe el şi nu era nici urmă de litera sinuoasă despre care se se presupunea că era însemnul lui Viperin. Mai mult, nu era nimic înăuntru, în afara unei bucăţi de pergament înghesuite în locul unde ar fi trebuit să fie o fotografie.
În mod mecanic, fără să-şi dea seama de fapt ce făcea, Harry scoase bucata de pergament, o despături şi o citi la lumina numeroaselor baghete care se aprinseseră între timp în spatele lui:
Lordului Întunecat:
Ştiu că voi fi murit de mult înainte să citeşti aceste rânduri, dar vreau să ştii că eu am fost cel care ţi-a descoperit secretul.
Am furat adevăratul Horcrux şi intenţionez să-l distrug cât mai curând.
Voi întâmpina moartea cu speranţa că, atunci când îţi vei întâlni egalul, vei revedeni muritor.
Harry nu ştia şi nici nu-i păsa ce însemna mesajul. Singurul lucru care conta era că acela nu era un Horcrux. Dumbledore se slăbise în zadar bând poţiunea aceea îngrozitoare. Harry mototoli pergamentul în mână şi ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce Colţ începu să urle în spatele său.