— Harry, vino.
— Nu.
— Harry, nu poţi să rămâi aici. Hai, vino.
— Nu.
Nu voia să plece de lângă Dumbledore, nu voia să se ducă nicăieri. Simţi mâna lui Hagrid tremurându-i pe umăr. Apoi o altă voce zise: „Hai, Harry.”
O mână mult mai mică şi mai caldă o luase pe a lui şi-l trăgea în sus. Se conformă, parcă neştiind ce făcea. Doar în timp ce mergea orbeşte prin mulţime îşi dădu seama, datorită unui parfum floral, că cea care-l conducea înapoi spre castel era Ginny. Fu asaltat de voci nedesluşite, plânsete şi strigăte răsunau în noapte, dar Harry şi Ginny merseră mai departe, urcară treptele şi intrară în holul de la intrare. Harry văzu ca prin vis diverse chipuri, oameni care-l priveau cercetător, şuşotind şi mirându-se. Rubinele Cercetaşilor scânteiau pe podea ca nişte picături de sânge, pe când ei doi se îndreptau către scara de marmură.
— Ne ducem în aripa spitalului, spuse Ginny.
— Nu sunt rănit, zise Harry.
— Aşa a ordonat McGonagall, spuse Ginny. Toată lumea e acolo, Ron, Hermione, Lupin şi toţi ceilalţi.
În pieptul lui Harry încolţi din nou teama: uitase de trupurile inerte pe care le lăsase în urmă.
— Ginny, cine a mai murit?
— Nu-ţi face griji, toţi suntem bine.
— Dar Semnul Întunecat? Reacredinţă a zis că a păşit peste cineva.
— A păşit peste Bill, dar e-n ordine, trăieşte.
Însă Harry distinse o nuanţă de rău augur în vocea ei.
— Eşti sigură?
— Bineînţeles că sunt sigură. E puţin cam… cam răvăşit, asta e tot. L-a atacat Greyback. Madam Pomfrey spune că n-o să… că n-o să mai arate la fel… zise Ginny şi-i tremură puţin glasul. Nu ştim exact care or să fie urmările… având în vedere că Greyback este un om-lup, dar care nu era transformat la vremea aceea.
— Dar ceilalţi? Mai erau şi alţii căzuţi la podea.
— Neville este în aripa spitalului, dar Madam Pomfrey crede că o să-şi revină complet. Şi domnul profesor Flitwick şi-a pierdut cunoştinţa, dar e bine, numai că e puţin slăbit. A insistat să se ducă cei de la Ochi-de-Şoim şi să aibă grijă de el. A murit un Devorator al Morţii. A fost lovit de unul dintre blestemele fatale pe care le arunca peste tot blondul ăla uriaş… Harry, dacă n-am fi avut poţiunea ta Felix Felicis, cred că am fi murit cu toţii, dar aşa toate vrăjile ne-au ratat la mustaţă.
Ajunseseră în aripa spitalului: deschizând uşile, Harry îl văzu pe Neville întins pe un pat de lângă uşă. Părea să doarmă. Ron, Hermione, Lu-na, Tonks şi Lupin erau adunaţi în jurul unui alt pat din capătul îndepăr-tat al salonului. Toţi îşi ridicară privirile când auziră uşile deschizându-se. Hermione fugi spre Harry, îmbrăţişându-l, iar Lupin se apropie îngrijorat.
— Harry, eşti bine?
— Da. Cum se simte Bill?
Nimeni nu răspunse. Harry se uită peste umărul lui Hermione şi văzu un chip de nerecunoscut, culcat pe perna lui Bill — un chip sfâşiat şi cu atâtea tăieturi, încât arăta grotesc. Madam Pomfrey îi aplica pe răni o alifie verde cu un miros înţepător. Harry îşi aminti cât de uşor îi vindecase Plesneală rănile suferite de Reacredinţă după vraja „Sectumsempra”.
— Nu puteţi să le vindecaţi cu un farmec sau ceva de genul ăsta? o întrebă el pe matroană.
— Asupra lor nu funcţionează nici un farmec, zise Madam Pomfrey. Am încercat tot ce ştiu, dar nu există nici un leac pentru muşcăturile oa-menilor-lup.
— Dar n-a fost muşcat când era lună plină, spuse Ron, care se uita fix la chipul fratelui său, de parcă l-ar fi putut face să se vindece prin simplul fapt că se holba la el. Greyback nu se transformase, aşa că Bill nu are cum să fie un… un…?
Se uită derutat la Lupin.
— Nu, nu cred că Bill o să fie un om-lup adevărat, zise Lupin, dar asta nu înseamnă că n-a fost contaminat deloc. Acelea sunt răni blestemate. E puţin probabil să se vindece vreodată complet şi… şi de acum înainte s-ar putea să aibă nişte caracteristici de lup.
— Dar s-ar putea ca Dumbledore să ştie un remediu eficient, spuse Ron. Unde e? Bill s-a luptat cu maniacii ăia din ordinul lui Dumbledore, Dumbledore îi e dator, doar nu o să-l lase în halul ăsta…
— Ron, Dumbledore a murit, zise Ginny.
— Nu!
Lupin îşi mută privirea de la Ginny la Harry, de parcă ar fi sperat ca acesta s-o contrazică, dar când el tăcu, Lupin se prăbuşi pe un scaun de lângă patul lui Bill, ascunzându-şi chipul în mâini. Harry nu-l mai văzuse niciodată până atunci pe Lupin pierzându-şi stăpânirea de sine; se simţea ca şi cum s-ar fi băgat într-o chestiune personală, ruşinoasă; întoarse capul şi întâlni în schimb ochii lui Ron. Schimbară în tăcere o privire care confirmă spusele lui Ginny.
— Cum a murit? şopti Tonks. Cum s-a întâmplat?
— L-a omorât Plesneală, zise Harry. Am fost de faţă, am văzut totul. Ne-am întors în Turnul de Astronomie pentru că acolo era Semnul. Dumbledore nu se simţea bine, era slăbit, dar cred că şi-a dat seama că era o capcană când a auzit pe cineva urcând în fugă pe scară. M-a imobilizat, n-am putut să fac nimic. Purtam Pelerina Invizibilă. Şi apoi a intrat Rea-credinţă pe uşă şi l-a dezarmat.
Hermione îşi puse mâinile la gură şi Ron gemu. Lunei îi tremurau buzele.
— … au mai sosit şi alţi Devoratori ai Morţii… apoi Plesneală… şi chiar el a făcut-o. Abracadabra.
Harry nu putu să continue. Madam Pomfrey izbucni în plâns. Nimeni nu-i dădu atenţie, în afară de Ginny, care zise în şoaptă:
— Sst! Ascultaţi!
Înghiţind în sec, Madam Pomfrey îşi lipi degetele de buze, cu ochii măriţi. Undeva în noapte, un phoenix cânta într-un mod cum Harry nu mai auzise niciodată până atunci: era un cântec de jale de o frumuseţe înfiorătoare. Şi Harry simţi, aşa cum mai simţise şi în trecut în privinţa cântecului păsării phoenix, că muzica era înăuntrul său, nu în afară: era propria lui durere, transformată prin farmec într-un cântec care răsuna pe domeniu, trecând prin ferestrele castelului.
Nu-şi dădură seama cât rămăseseră acolo, ascultând, şi nici de ce faptul că ascultau jalea pe care o simţeau părea să le aline întrucâtva suferinţa, dar avură senzaţia că trecu mult timp până când uşile aripii spitalului se deschiseră din nou şi profesoara McGonagall intră în salon. La fel ca toţi ceilalţi, purta urmele luptei recente: era zgâriată pe faţă şi avea roba sfâşiată.
— Molly şi Arthur sunt pe drum, zise ea, iar vraja muzicii se destrămă: toţi se treziră parcă dintr-o transă, întorcându-se să se uite din nou la Bill, frecându-se la ochi sau scuturând din cap.
— Harry, ce se petrece? Hagrid mi-a spus că erai cu domnul profesor Dumbledore când a… când s-a întâmplat. Mi-a zis că domnul profesor Plesneală a fost implicat într-o anumită…
— Plesneală l-a omorât pe Dumbledore, zise Harry.
Profesoara McGonagall îl privi fix pentru o clipă, apoi se clătină într-un mod alarmant. Madam Pomfrey, care părea să-şi fi venit în fire, fugi spre ea, creând un scaun pe care-l aşeză lângă McGonagall.
— Plesneală, repetă McGonagall cu o voce ştearsă, prăbuşindu-se pe scaun. Ne-am mirat cu toţii, dar a avut încredere… întotdeauna. Plesneală… nu-mi vine să cred…
— Plesneală e un practicant foarte priceput al Occlumanţiei, zise Lupin, cu o voce neobişnuit de aspră pentru el. Am ştiut-o cu toţii mereu.
— Dar Dumbledore a jurat că Plesneală era de partea noastră! şopti Tonks. Am crezut întotdeauna că Dumbledore ştia despre Plesneală ceva ce noi nu ştiam.
— Întotdeauna a sugerat că avea un motiv întemeiat să se încreadă în Plesneală, murmură profesoara McGonagall, ştergându-se acum la ochi cu o batistă cu marginile în carouri. Adică, având în vedere trecutul lui Plesneală, era firesc ca oamenii să-şi pună întrebări. Dar Dumbledore mi-a spus cu gura lui că regretele lui Plesneală erau cât se poate de reale. Nici nu voia să audă ceva împotriva lui!
— Tare mi-ar plăcea să ştiu ce i-a zis Plesneală ca să-l convingă, spuse Tonks.
— Ştiu eu, zise Harry şi toţi se întoarseră să se uite la el. Plesneală i-a dat lui Cap-de-Mort informaţia care l-a făcut pe acesta să pornească pe urmele părinţilor mei. Apoi i-a spus lui Dumbledore că nu-şi dăduse seama ce făcuse, că-i părea foarte rău că o făcuse şi că ai mei muriseră.
— Şi Dumbledore a crezut asta? spuse Lupin, nevenindu-i să creadă. Dumbledore a crezut că lui Plesneală îi părea rău că a murit James? Plesneală l-a urât pe James.
— Şi credea că mama nu făcea nici cât o ceapă degerată, zise Harry, pentru că avea părinţi Încuiaţi… îi spunea „Sânge-Mâl”.
Nimeni nu întrebă de unde ştia Harry asta. Toţi păreau şocaţi şi copleşiţi de groază, încercând să digere faptele monstruoase care se petrecuseră.
— Este numai vina mea, spuse profesoara McGonagall dintr-odată.
Părea dezorientată şi-şi frământa batista în mâini.
— Eu sunt de vină. Eu l-am trimis pe Filch să-l cheme pe Plesneală astă-seară, chiar am trimis după el să ne vină în ajutor! Dacă nu l-aş fi anunţat pe Plesneală despre ce se întâmpla, poate că nu li s-ar fi alăturat în luptă Devoratorilor Morţii. Nu cred că ştia că veneau.
— Nu-i vina ta, Minerva, zise Lupin cu fermitate. Toţi am vrut întăriri, ne-am bucurat la gândul că Plesneală era pe drum.
— Deci, când a sosit la locul luptei, li s-a alăturat Devoratorilor Morţii? întrebă Harry, care dorea să afle toate detaliile duplicităţii şi infamiei lui Plesneală, acumulând cu înfrigurare motive în plus pentru a-l urî, pentru a jura răzbunare.
— Nu ştiu exact cum s-a întâmplat, spuse profesoara McGonagall pe un ton confuz. Totul este foarte derutant. Dumbledore ne-a spus c-o să plece de la şcoală pentru câteva ore şi că trebuia să patrulăm pe holuri, pentru orice eventualitate. Remus, Bill şi Nymphadora urmau să ni se alăture. Aşa că am patrulat. Părea să fie complet linişte. Toate pasajele secrete către exterior erau supravegheate. Ştiam că nimeni nu putea să intre în zbor. Sunt aruncate farmece redutabile asupra fiecărei intrări în castel. Tot nu înţeleg cum au intrat Devoratorii Morţii…
— Eu înţeleg, zise Harry, vorbindu-le despre cele două dulapuri magice şi despre culoarul fermecat dintre ele. Aşa au intrat prin Camera Necesităţii.
Aproape fără să vrea, se uită la Ron şi Hermione, care păreau amândoi distruşi.
— Am dat-o în bară, Harry, spuse Ron pe un ton sumbru. Am făcut cum ne-ai zis: am cercetat „Harta Ştrengarilor” şi nu l-am găsit pe Reacredinţă pe ea, aşa că am crezut că trebuia să fie în Camera Necesităţii. Eu, Ginny şi Neville ne-am dus să păzim intrarea, dar Reacredinţă a trecut de noi.
— A ieşit din Cameră aproximativ la o oră după ce am început să stăm de pază, zise Ginny. Era singur şi ţinea mâna aia oribilă, sfrijită.
— Mâna Gloriei, spuse Ron. Luminează numai pentru cel care o ţine, nu?
— În orice caz, continuă Ginny, a verificat dacă Devoratorii Morţii a-veau cale liberă, pentru că în clipa în care ne-a văzut a aruncat ceva în aer şi s-a lăsat întunericul.
— „Pudră Peruviană Beznă Imediată”, spuse Ron cu amărăciune. Inventată de Fred şi George. O să am o discuţie cu ei despre oamenii pe care-i lasă să le cumpere produsele.
— Am încercat toate vrăjile. Lumos, Incendio, zise Ginny. Nimic n-a putut străpunge întunericul; tot ce am putut să facem a fost să ne întoarcem pe hol pe dibuite, auzind în acest timp oameni care treceau repede pe lângă noi. Era clar că Reacredinţă putea să vadă datorită mâinii ăleia şi îi ghida, dar n-am îndrăznit să folosim blesteme sau alte vrăji, de teamă să nu ne nimerim între noi. Până am ajuns pe un hol luminat, ei dispăruseră deja.
— Din fericire, spuse Lupin cu o voce răguşită, Ron, Ginny şi Neville au dat aproape imediat după aceea peste noi şi ne-au zis ce se întâmplase. I-am găsit pe Devoratorii Morţii câteva minute mai târziu, îndreptându-se spre Turnul de Astronomie. Era limpede că Reacredinţă nu se aşteptase să mai fie şi alţii de pază. În orice caz se părea că-şi consumase toată „Pudra Beznă”. A început lupta, ei s-au răspândit şi noi i-am urmărit. Unul dintre ei, Gibbon, a plecat, urcând pe scara către Turn…
— Pentru a proiecta Semnul? întrebă Harry.
— Da, cred că el a fost. Probabil c-o plănuiseră înainte de a ieşi din Camera Necesităţii, zise Lupin. Dar nu cred că lui Gibbon i-a convenit să-l aştepte acolo singur pe Dumbledore, pentru că a coborât înapoi în fugă, alăturându-se luptei, şi a fost lovit de un Blestem Fatal care m-a ratat pe mine de puţin.
— Deci, dacă Ron stătea de pază în faţa Camerei Necesităţii, cu Ginny şi Neville, spuse Harry, întorcându-se spre Hermione, tu erai…?
— Da, în faţa biroului lui Plesneală, şopti Hermione, cu ochii înlăcrimaţi. Împreună cu Luna. Am stat mult timp acolo şi nu s-a întâmplat nimic. Nu ştiam ce se petrecea sus, „Harta Ştrengarilor” era la Ron. Era aproape miezul nopţii când domnul profesor Flitwick a venit în fugă la subsol. Striga că erau Devoratori ai Morţii în castel, nici nu cred că şi-a dat seama că eu şi Luna eram acolo. A dat pur şi simplu buzna în biroul lui Plesneală şi l-am auzit spunând că trebuia să vină cu el şi să-i ajute. Apoi am auzit o bufnitură puternică, Plesneală a ieşit ca o furtună, ne-a văzut şi… şi…
— Şi? insistă Harry.
— Harry, am fost tare proastă, spuse Hermione în şoaptă. A zis că domnul profesor Flitwick leşinase şi că trebuia să mergem să avem grijă de el, în timp ce el… în timp ce el se ducea să le ţină piept Devoratorilor Morţii…
Îşi acoperi ruşinată chipul şi vorbi în continuare printre degete, cu o voce înăbuşită.
— Am intrat în biroul lui ca să încercăm să-l ajutăm pe domnul profesor Flit!wick şi l-am găsit inconştient pe podea. Acum e atât de evident. Plesneală l-a Împietrit pe Flitwick, dar nu ne-am dat seama, Harry, nu ne-am dat seama. Pur şi simplu l-am lăsat pe Plesneală să plece!
— Nu e vina voastră, spuse Lupin cu fermitate. Hermione, dacă n-aţi fi făcut cum v-a spus Plesneală şi nu v-aţi fi dat la o parte, probabil că v-ar fi ucis pe amândouă.
— Apoi a urcat la etaj, zise Harry, care-l văzu cu ochii minţii pe Plesneală urcând în fugă scara de marmură, cu roba neagră fluturând în urma sa ca de obicei, scoţându-şi în drum bagheta de sub pelerină. Şi a găsit locul unde se dădea bătălia.
— Eram la ananghie, în dezavantaj, spuse Tonks cu o voce joasă. Gibbon fusese răpus, dar ceilalţi Devoratori ai Morţii păreau pregătiţi să lupte până la moarte. Neville fusese rănit, Bill fusese atacat cu sălbăticie de Greyback… era întuneric… zburau blesteme peste tot… Reacredinţă dispăruse, cred că s-a strecurat printre noi, urcând pe scara către Turn. Apoi au mai fugit câţiva după el, dar unul a blocat scările în urma lor cu un fel de blestem. Neville a fugit spre barieră şi a fost aruncat cât colo.
— Nici unul dintre noi n-a putut să treacă de ea, zise Ron, iar Devoratorul ăla masiv a aruncat în continuare blesteme, care ricoşau în pereţi şi ne ratau la mustaţă.
— Atunci a apărut Plesneală, spuse Tonks, iar în clipa următoare a dispărut.
— Eu l-am văzut fugind spre noi, dar chiar după aceea puţin a lipsit să mă nimerească blestemul Devoratorului uriaş şi m-am ferit, pierzând firul, zise Ginny.
— Eu l-am văzut trecând în fugă direct prin bariera blestemată, de parcă nici n-ar fi fost acolo, zise Lupin. Am încercat să mă duc după el, dar am fost aruncat înapoi, la fel ca Neville.
— Înseamnă c-a ştiut o vrajă pe care voi nu o ştiaţi, şopti McGonagall. Să nu uităm că era profesorul de Apărare contra Magiei Negre… Pur şi simplu am presupus că se grăbea să se ducă după Devoratorii Morţii, care scăpaseră urcând în Turn…
— Aşa este, zise Harry furios, dar s-a dus să-i ajute, nu să-i oprească. Şi pun pariu că trebuia să ai Semnul Întunecat ca să treci de barieră. Ce s-a întâmplat când a coborât?
— Păi, Devoratorul ăla masiv tocmai aruncase un blestem care făcuse să se prăbuşească jumătate din tavan şi ridicase şi blestemul care bloca scara, spuse Lupin. Am fugit cu toţii în faţă, cel puţin toţi care rămăseserăm în picioare, şi atunci au apărut Plesneală cu băiatul din norii de praf. Bineînţeles, nu l-a atacat nici unul dintre noi.
— I-am lăsat pur şi simplu să treacă, zise Tonks pe un ton sumbru. Am crezut că erau urmăriţi de Devoratorii Morţii… şi în clipa următoare s-au întors ceilalţi Devoratori şi Greyback, şi am început iar să ne luptăm cu ei. Mi s-a părut că l-am auzit pe Plesneală strigând ceva, dar nu ştiu ce.
— A strigat „s-a terminat”, spuse Harry. Îşi îndeplinise planul.
Toţi tăcură. Cântecul de jale al lui Fawkes răsuna în continuare peste domeniul întunecat de afară. În timp ce muzica reverbera în văzduh, lui Harry îi trecură prin minte gânduri nechemate. Oare luaseră deja trupul neînsufleţit al lui Dumbledore de la baza Turnului? Ce avea să se întâmple după aceea cu el? Unde avea să fie înmormântat? Îşi strânse pumnii în buzunare. Simţi forma rece şi mică a Horcruxului fals lângă articulaţiile degetelor de la mâna dreaptă.
Uşile aripii spitalului se dădură de perete, făcându-i pe toţi să tresară: domnul şi doamna Weasley veneau cu paşi mari pe culoarul dintre paturi, cu Fleur mergând imediat în urma lor, având o expresie încremenită pe chipul frumos.
— Molly, Arthur, zise profesoara McGonagall, sărind în picioare şi ducându-se cu paşi repezi spre ei. Îmi pare atât de rău.
— Bill, şopti doamna Weasley, ţâşnind pe lângă profesoara McGonagall, zărind chipul tumefiat al lui Bill. Vai, Bill!
Lupin şi Tonks se ridicaseră repede, dându-se înapoi, astfel încât domnul şi doamna Weasley să poată ajunge cât mai aproape de pat. Doamna Weasley se aplecă peste fiul ei şi-i sărută fruntea însângerată.
— Aţi spus că l-a atacat Greyback? o întrebă domnul Weasley pe profesoara McGonagall pe un ton confuz. Dar nu se transformase, nu? Atunci, ce înseamnă asta? Ce-o să se întâmple cu Bill?
— Nu ştim încă, zise profesoara McGonagall, uitându-se neajutorată la Lupin.
— Probabil că a fost contaminat într-o anumită măsură, Arthur, spuse Lupin. E un caz neobişnuit, poate singular. Nu ştim cum s-ar putea comporta după ce se trezeşte.
Doamna Weasley luă alifia cu miros neplăcut de la Madam Pomfrey şi începu să ungă rănile lui Bill.
— Şi Dumbledore? spuse domnul Weasley. Minerva, este adevărat… chiar a…?
Când profesoara McGonagall dădu din cap, Harry o simţi pe Ginny mişcându-se lângă el şi îşi întoarse capul spre ea. Ginny o privea pe Fleur cu ochii puţin îngustaţi, în timp ce ea se uita lung la Bill, cu o expresie împietrită.
— Bineînţeles, nu contează cum arată. Nu e ceva foarte important… dar când era mic a fost aşa d-de chipeş… a fost mereu atât d-de chipeş… şi u-urma să se însoare!
— Ce vrrreţi să spuneţi cu asta? zise Fleur dintr-odată, foarte răspicat. Cum adică „urrrma” să se însoarrre?
Doamna Weasley îşi ridică chipul scăldat de lacrimi, cu un aer nedumerit.
— Păi… era vorba…
— Crrredeţi că Bill n-o să vrrrea să se însoarrre cu mine? întrebă Fleur. Crrredeţi că n-o să mă mai iubească din cauza acestorrr muşcăturrri?
— Nu, nu la asta m-am…
— Pentrrru că n-o să fie aşa! zise Fleur, îndreptându-se şi dându-şi pe spate părul lung, des şi argintiu. Nici măcarrr un om-lup nu l-arrr putea face pe Bill să nu mă mai iubească!
— Păi, da, sunt convinsă că aşa este, spuse doamna Weasley, dar credeam că… având în vedere cum… cum…
— Aţi crrrezut că eu n-o să mai vrrreau să mă mărrrit cu el? Sau, mai bine zis, aţi sperrrat? zise Fleur, dilatându-i-se nările. De ce mi-arrr păsa cum arrrată? Aş zice că sunt eu destul de frrrumoasă pentrrru amândoi! Toate aceste rrrăni nu înseamnă decât că soţul meu e un om currrajos! Şi vreau să fac eu asta! adăugă ea pe un ton aprig, dând-o la o parte pe doamna Weasley şi înşfăcând alifia.
Doamna Weasley căzu pe spate în braţele soţului ei, urmărind-o pe Fleur cum îi ungea rănile lui Bill, cu o expresie deosebit de stranie pe chip. Nimeni nu zise nimic; Harry nu îndrăzni să se mişte. Asemenea tuturor celorlalţi, aştepta explozia.
— Bătrâna mătuşă Muriel, spuse doamna Weasley după o pauză îndelungată, are o diademă foarte frumoasă, făcută de goblini, şi sunt sigură că aş putea s-o conving să ţi-o împrumute pentru nuntă. Ţine foarte mult la Bill, ştii, şi diadema o să se potrivească de minune cu părul tău.
— Vă mulţumesc, zise Fleur pe un ton formal. Cred că arrr fi minunat.
Şi apoi — Harry nu îşi dădu seama ce se întâmplase — amândouă plângeau una în braţele celeilalte. Întoarse capul, de-a dreptul uluit şi întrebându-se dacă se întorsese lumea cu susul în jos, Ron arăta la fel de uimit pe cât se simţea Harry, iar Ginny şi Hermione schimbau priviri alarmate.
— Vezi? spuse o voce sugrumată, iar Tonks se uita urât la Lupin. Încă vrea să se mărite cu el, chiar dacă a fost muşcat! Nu-i pasă!
— E altceva, zise Lupin, abia mişcându-şi buzele şi părând dintr-odată foarte încordat. Bill n-o să fie un om-lup complet. Este vorba despre cu totul…
— Dar nici mie nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă! spuse Tonks, apucându-l pe Lupin de guler şi scuturându-l. Ţi-am spus de mii de ori…
Harry înţelese dintr-odată care era semnificaţia Patronusului lui Tonks, de ce avea părul castaniu deschis şi de ce venise într-un suflet la Dumbledore când auzise un zvon conform căruia cineva fusese atacat de Greyback; până la urmă, nu de Sirius fusese îndrăgostită Tonks.
— Şi ţi-am spus de mii de ori, zise Lupin, evitându-i privirea şi uitându-se în podea, că sunt prea bătrân pentru tine, prea sărac. Prea periculos…
— Să ştii, Remus, că eu am zis întotdeauna că exagerezi în privinţa asta, spuse doamna Weasley peste umărul lui Fleur, în timp ce o bătea liniştitor pe spate.
— Nu exagerez, zise Lupin pe un ton echilibrat. Tonks merită un om tânăr şi întreg.
— Dar ea te vrea pe tine, spuse doamna Weasley, schiţând un zâmbet. Să ştii, Remus, că nu este neapărat ca cei tineri şi întregi să rămână aşa.
Arătă cu tristeţe către fiul ei, care stătea întins între ei.
— Nu este… momentul potrivit să discutăm despre asta, zise Lupin, uitându-se derutat în jur şi evitând să le întâlnească privirea celorlalţi. Dumbledore a murit.
— Dumbledore ar fi fost cel mai fericit să ştie că există un strop de iubire în plus pe lume, spuse profesoara McGonagall pe un ton tăios, exact când uşile aripii spitalului se dădură din nou de perete şi intră Hagrid.
Mica porţiune a chipului său care nu era acoperită cu barbă sau de păr era udă şi umflată; se cutremura de plâns, ţinând în mână o batistă mare cu buline.
— Am… am făcut-o, doamnă profesoară, suspină el. L-am mutat. Doamna profesoară Lăstar a dus copiii înapoi în dormitoare. Domnul profesor Flitwick s-a întins, dar zice că o să-şi revină complet într-o clipită, iar domnul profesor Slughorn a spus că s-a trimis vorbă la minister.
— Îţi mulţumesc, Hagrid, zise profesoara McGonagall, ridicându-se numaidecât şi întorcându-se către grupul din jurul patului lui Bill. O să trebuiască să vorbesc cu cei de la minister când or să ajungă aici. Hagrid, te rog să le spui şefilor caselor — Slughorn poate fi reprezentantul Viperinilor — că vreau să vină cât de curând în biroul meu. Şi vreau să vii şi tu. Hagrid dădu din cap, se întoarse şi ieşi din cameră târşâindu-şi picioarele, iar profesoara McGonagall se uită la Harry.
— Aş vrea să discut ceva cu tine, Harry, înainte să mă văd cu ei. Te rog să mă însoţeşti.
Harry se ridică, murmură „Ne vedem puţin mai târziu” către Ron, Hermione şi Ginny şi merse în urma profesoarei McGonagall pe culoarul dintre paturi. Holurile de afară erau goale şi nu se auzea decât cântecul îndepărtat al păsării phoenix. Trecură câteva minute înainte ca Harry să-şi dea seama că nu se îndreptau către biroul profesoarei McGonagall, ci către al lui Dumbledore, şi alte câteva clipe înainte să realizeze că aceasta fusese directoare adjunctă, bineînţeles — se părea că acum era directoare -, aşa că biroul din spatele garguiului era acum a ei.
Urcară scara mobilă în tăcere şi intrară în camera circulară. Harry nu ştia la ce se aşteptase, poate ca biroul să fie acoperit cu cearşafuri negre sau chiar ca trupul neînsufleţit al lui Dumbledore să fie acolo. De fapt, camera arăta la fel ca atunci când o părăsiseră el şi Dumbledore, cu doar câteva ore mai devreme: instrumentele de argint pufăiau şi huruiau pe măsuţele cu picioare fusiforme, spada lui Cercetaş scânteia la lumina lunii în suportul său, iar Jobenul Magic se afla pe un raft din spatele biroului. Dar stinghia lui Fawkes era goală, pe când pasărea şi trimitea în continuare cântecul de jale peste domeniu. Un nou portret se alăturase în rândul directorilor şi directoarelor răposate ale şcolii Hogwarts. Dumbledore dormea într-o ramă aurie dincolo de birou, cu ochelarii în formă de semilună pe nasul strâmb, părând liniştit şi netulburat.
După ce aruncă o privire spre portretul cu pricina, profesoara McGonagall făcu o mişcare ciudată, de parcă şi-ar fi impus să se oţelească, apoi înconjură biroul, pentru a-l privi pe Harry, cu o expresie echilibrată pe chipul ridat.
— Harry, zise ea, aş dori să ştiu ce aţi făcut tu şi domnul profesor Dumbledore după ce aţi plecat de la şcoală.
— Nu pot să vă spun, doamnă profesoară, spuse Harry.
Se aşteptase la această întrebare şi avea răspunsul deja pregătit. Chiar în camera aceea, Dumbledore îi spusese că nu trebuia să divulge nimănui, în afară de Ron şi Hermione, conţinutul lecţiilor lor.
— Harry, ar putea fi ceva important, zise profesoara McGonagall.
— Chiar este, spuse Harry. E cât se poate de important, dar dânsul n-a vrut să spun nimănui.
Profesoara McGonagall se uită urât la el.
— Potter (Harry sesiză că aceasta îi spunea din nou pe numele de familie), având în vedere că domnul profesor Dumbledore nu mai este în viaţă, cred că-ţi dai seama că situaţia s-a schimbat într-o anumită măsură.
— Mie nu mi se pare că este aşa, zise Harry, ridicând din umeri. Domnul profesor Dumbledore nu mi-a spus niciodată să încetez să-i urmez ordinele dacă o să moară.
— Dar…
— Însă trebuie să ştiţi ceva înainte să vină cei de la minister. Madam Rosmerta se află sub influenţa Blestemului Imperius, i-a ajutat pe Reacredinţă şi pe Devoratorii Morţii. Aşa au ajuns colierul şi miedul otrăvit la…
— Rosmerta? spuse profesoara McGonagall, nevenindu-i să creadă.
Dar înainte să mai poată spună ceva, bătu cineva la uşă, în spatele lor, iar profesoara Lăstar şi profesorii Flitwick şi Slughorn intrară pe rând în cameră, urmaţi de Hagrid, care plângea în continuare în hohote, cutremurându-se cât era de înalt.
— Plesneală! exclamă Slughorn, care părea cel mai afectat, cel mai palid şi cel mai transpirat… A fost elevul meu! Credeam că-l cunosc!
Înainte ca vreunul dintre ei să poată da un răspuns, se auzi o voce tăioasă din partea de sus a peretelui: un vrăjitor palid, brunet şi cu un breton scurt tocmai se întorsese în pânza până atunci goală a portretului său.
— Minerva, domnul ministru soseşte în câteva clipe, tocmai a Dispărut de la minister.
— Îţi mulţumesc, Everard, spuse profesoara McGonagall, întorcându-se repede către profesorii pe care-i avea în subordine. Vreau să vă vorbesc despre ce se va întâmpla cu Hogwarts înainte să ajungă aici, continuă ea repede. Eu, una, nu sunt convinsă că şcoala ar trebui să se deschidă anul viitor. Faptul că domnul director a fost ucis de unul dintre colegii noştri întinează în mod grav istoria Şcolii Hogwarts. Este îngrozitor.
— Sunt sigură că Dumbledore ar fi dorit ca şcoala să rămână deschisă, spuse profesoara Lăstar. Cred că dacă există un singur elev care vrea să vină aici, şcoala ar trebui să rămână deschisă pentru acel elev.
— Dar oare o să mai existe acest elev după tot ce s-a întâmplat? zise Slughorn, tamponându-şi acum fruntea transpirată cu o batistă de mătase. Părinţii or să vrea să-şi ţină copiii acasă şi nu pot să spun că-i condamn. Sincer să fiu, eu nu cred că suntem în mai mare pericol la Hogwarts decât oriunde altundeva, dar nu vă puteţi aştepta ca mamele să-mi împărtăşească punctul de vedere. Or să vrea să-şi ţină familia unită, aşa cum este firesc.
— Sunt de acord, spuse profesoara McGonagall. Şi în orice caz, nu putem spune că Dumbledore n-a anticipat niciodată posibilitatea ca Hogwarts să se închidă. Când a fost redeschisă Camera Secretelor, s-a gândit să închidă şcoala… şi trebuie să recunosc că mie personal mi se pare că uciderea domnului profesor Dumbledore este mai tulburătoare decât ideea că monstrul secret al lui Viperin exista în inima castelului.
— Trebuie să ne consultăm cu guvernatorii, spuse profesorul Flitwick cu o voce subţire şi piţigăiată.
Avea o vânătaie mare pe frunte, dar acesta era singurul semn rămas de pe urma faptului că leşinase în biroul lui Plesneală.
— Trebuie să respectăm procedura oficială. N-avem voie să luăm o decizie pripită.
— Hagrid, tu n-ai spus nimic până acum, zise profesoara McGonagall. Ce părere ai, crezi că Hogwarts ar trebui să rămână deschisă?
Hagrid, care plânsese în tăcere în batista mare cu buline pe parcursul acestei conversaţii, îşi ridică acum ochii roşii şi umflaţi, zicând cu o voce răguşită:
— Nu ştiu, doamnă profesoară. Asta n-o puteţi hotărî decât dumneavoastră, ca directoare, şi şefii Caselor.
— Domnul profesor Dumbledore a preţuit întotdeauna punctul tău de vedere, spuse profesoara McGonagall pe un ton binevoitor, la fel ca mine.
— Păi, eu rămân, zise Hagrid, curgându-i în continuare lacrimi mari, care i se scurgeau în barba încâlcită. E casa mea, e casa mea de când aveam treisprezece ani. Şi dacă sunt copii care mă vor ca profesor, o să le predau. Dar… nu ştiu… Hogwarts fără Dumbledore…
Înghiţi în sec şi îşi ascunse din nou chipul după batistă. Se lăsă tăcerea.
— În ordine, spuse profesoara McGonagall, aruncând o privire pe fereastră, spre domeniu şi verificând dacă se apropia ministrul Magiei. Atunci trebuie să fiu de acord cu Filius că cel mai corect este să ne consultăm cu guvernatorii, care or să ia decizia finală. Cât despre întoarcerea acasă a elevilor… ar fi indicat să plece mai devreme decât mai târziu. Am putea aranja ca Expresul de Hogwarts să vină chiar mâine, dacă e nevoie.
— Dar cum rămâne cu înmormântarea lui Dumbledore? spuse Harry, vorbind în sfârşit.
— Ei bine, zise profesoara McGonagall, pierzându-şi puţin aerul energic şi cu o voce tremurată, ş-ştiu că Dumbledore a dorit să fie înmormântat aici, la Hogwarts.
— Atunci aşa o să fie, nu? spuse Harry aprig.
— Dacă cei de la minister cred că aşa e cel mai bine, zise profesoara McGonagall. Nici un alt director sau directoare n-a mai fost…
— Nici un alt director sau directoare n-a făcut atât de multe pentru această şcoală, mormăi Hagrid.
— Locul de odihnă al lui Dumbledore ar trebui să fie la Hogwarts, zise profesorul Flitwick.
— Negreşit, spuse profesoara Lăstar.
— În acest caz, zise Harry, n-ar trebui să-i trimiteţi pe elevi acasă înainte să aibă loc înmormântarea. Or să vrea să-şi ia…
Harry nu putu să rostească ultimele cuvinte, dar profesoara Lăstar termină propoziţia în locul lui.
— Rămas-bun.
— Bine zis, spuse profesorul Flitwick cu o voce subţire. Foarte bine zis! Elevii noştri ar trebui să-i aducă un ultim omagiu, aşa se cuvine. Putem aranja să fie duşi acasă după aceea.
— De acord! strigă profesoara Lăstar.
— Presupun că… da… zise Slughorn cu o voce destul de agitată, în timp ce Hagrid suspină în semn de aprobare.
— Vine, spuse profesoara McGonagall dintr-odată, cercetând domeniul. Domnul ministru… şi după câte văd, a adus o delegaţie cu el.
— Doamnă profesoară, pot să plec? zise Harry.
Nu-şi dorea absolut deloc să-l vadă pe Rufus Scrimgeour sau să fie interogat de el în noaptea aceea.
— Da, spuse profesoară McGonagall, şi încă repede.
Profesoara McGonagall se duse cu paşi mari la uşă şi o deschise pentru el. Harry coborî în fugă pe scara în spirală şi apoi pe holul gol. Îşi lăsase Pelerina Invizibilă în vârful Turnului de Astronomie, dar nu mai conta; nu era nimeni pe holuri care să-l vadă trecând, nici măcar Filch, Doamna Norris sau Peeves. Nu întâlni nici o altă persoană, până când ajunse pe culoarul care ducea spre camera comună a Cercetaşilor.
— Este adevărat? şopti doamna grasă când se apropie de ea. Chiar este adevărat? Dumbledore… a murit?
— Da, zise Harry.
Doamna grasă scoase un vaiet şi, fără să aştepte parola, se dădu la o parte, făcându-i loc să treacă.
Aşa cum bănuise Harry, camera de zi era ticsită. În cameră se lăsă tăcerea când Harry intră pe gaura portretului. Îi văzu pe Dean şi pe Seamus stând într-un grup în apropiere. Asta însemna că dormitorul era gol sau aproape gol. Nu vorbi cu nimeni şi nu întâlni privirea nimănui. Traversă pur şi simplu camera şi intră pe uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor. Aşa cum sperase, Ron îl aştepta, fiind încă îmbrăcat de zi şi stând pe pat. Harry se aşeză pe baldachin şi pentru o clipă cei doi se uitară lung unul la celălalt.
— Se discută despre închiderea şcolii, spuse Harry.
— Lupin a zis că aşa o să se întâmple.
Urmă o pauză.
— Şi? spuse Ron cu o voce foarte joasă, de parcă ar fi crezut că mobila trăgea cu urechea la ce vorbeau. L-aţi găsit? L-aţi luat? H-Horcruxul?
Harry clătină din cap. Acum i se părea că tot ce se petrecuse în jurul lacului acela întunecat era ca un coşmar îndepărtat; oare chiar se întâmplase, cu doar câteva ore înainte?
— Nu l-aţi luat? zise Ron distrus. Nu era acolo?
— Nu, spuse Harry. Cineva îl luase deja şi lăsase unul fals în locul lui.
— Îl luase deja…?
Harry scoase medalionul fals din buzunar în tăcere, îl deschise şi i-l dădu lui Ron. Întreaga poveste putea aştepta. Nu asta conta în noaptea aceea. Singurul lucru care conta era sfârşitul, sfârşitul aventurii lor zadarnice, sfârşitul vieţii lui Dumbledore.
— R.A.B., şopti Ron. Cine-o fi fost?
— Nu ştiu, spuse Harry, întinzându-se pe spate pe pat complet îmbrăcat şi privind în gol în sus.
Nu era deloc curios în privinţa lui R.A.B., se îndoia că avea să mai fie vreodată curios. Stând acolo, îşi dădu seama brusc că se lăsase tăcerea pe domeniu. Fawkes se oprise din cântat.
Înţelese, fără să îşi dea seama cum, că pasărea phoenix plecase, părăsise Hogwarts pentru totdeauna, la fel cum Dumbledore părăsise şcoala, părăsise acea lume… şi îl părăsise pe Harry.