Toate cursurile fură anulate, toate examenele amânate. Unii părinţi se grăbiră să vină să-şi ia copiii de la Hogwarts pe parcursul următoarelor câteva zile. Gemenele Patil plecară înaintea micului dejun din dimineaţa de după noaptea în care murise Dumbledore, iar Zacharias Smith părăsi castelul însoţit de tatăl său, cu un aer arogant. Pe de altă parte, Seamus Finnigan refuză categoric să se întoarcă acasă cu mama sa; se certară, strigând unul la celălalt, în holul de la intrare, până când aceasta fu de acord să rămână şi ea la înmormântare. Seamus le spuse lui Harry şi Ron că mamei sale îi găsise cu greu un loc unde să doarmă în Hogsmeade, pentru că vrăjitorii şi vrăjitoarele veneau în număr mare în sat, pentru a-i aduce un ultim omagiu lui Dumbledore.
Se agitară puţin spiritele în rândul elevilor din anii mai mici, când o trăsură de un albastru deschis, de mărimea unei case, trasă de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, se profilă pe cer la orele târzii ale după-amiezii dinaintea zilei înmormântării, aterizând la marginea Pădurii. Harry văzu de la fereastră o femeie uriaşă, frumoasă, brunetă, cu piele măslinie, coborând pe scara trăsurii şi aruncându-se în braţele deschise ale lui Hagrid. Între timp, o delegaţie formată din funcţionari ai ministerului, printre care însuşi ministrul Magiei, fu găzduită la castel. Harry avu grijă să nu aibă nimic de-a face cu vreunul dintre ei; era sigur că, mai devreme sau mai târziu, avea să i se ceară din nou să vorbească despre ultima plecare a lui Dumbledore de la Hogwarts.
Harry, Ron, Hermione şi Ginny îşi petreceau tot timpul împreună. Vremea era frumoasă şi parcă sfidătoare. Harry îşi imagina cum ar fi fost dacă n-ar fi murit Dumbledore şi ar fi petrecut această perioadă împreună la sfârşitul anului. Ginny ar fi terminat cu examenele, nu ar mai fi avut grija temelor… şi amâna mereu să spună ceea ce ştia că trebuia spună, cu o oră şi încă o oră. Amâna să facă ceea ce ştia că era corect, pentru că-i venea prea greu să renunţe la sursa sa cea mai importantă de alinare.
Vizitau aripa spitalului de două ori pe zi: Neville fusese externat, dar Bill era încă sub supravegherea lui Madam Pomfrey. Cicatricele erau la fel de adânci ca întotdeauna; de fapt, acum semăna foarte bine cu Ochi-Nebun Moody, având însă din fericire doi ochi şi două picioare. Personalitatea nu părea să i se fi schimbat deloc. Singurul lucru care părea să se fi schimbat era faptul că acum îi plăcea foarte tare friptura în sânge.
— … aşa că arrre marrre norrroc că se însoarrră cu mine, zise Fleur veselă, umflându-i pernele lui Bill, pentrrru că la englezi carrrnea e merrreu prrrea bine făcută, am spus-o din totdeauna.
— Presupun că n-am de ales şi trebuie să accept că până la urmă o să se însoare cu ea, spuse Ginny, oftând, ceva mai târziu în seara aceea, când ea, Harry, Ron şi Hermione stăteau lângă fereastra deschisă în camera de zi a Cercetaşilor, privind domeniul peste care asfinţea soarele.
— E simpatică, zise Harry. Însă tare urâtă, adăugă Harry repede, în timp ce Ginny ridică din sprâncene şi râse fără să vrea pe înfundate.
— Păi, presupun că dacă mama poate să se împace cu gândul, pot şi eu.
— A mai murit cineva cunoscut? o întrebă Ron pe Hermione, care răsfoia ediţia de seară a Profetului.
Hermione tresări când auzi nuanţa de asprime forţată din vocea lui.
— Nu, spuse ea pe un ton mustrător, împăturind ziarul. Îl caută în continuare pe Plesneală, dar nici urmă de el.
— Bineînţeles, zise Harry, care se enerva ori de câte ori se ivea acest subiect. Nu o să-l găsească pe Plesneală până nu o să-l găsească pe Cap-de-Mort şi, având în vedere că n-au reuşit să facă asta în tot acest timp…
— Eu mă duc să mă culc, spuse Ginny, căscând. N-am prea dormit bine de când… mă rog… mi-ar prinde bine să dorm.
Îl sărută pe Harry (Ron se uită în altă parte, într-un mod ostentativ), le făcu cu mâna celorlalţi doi şi se îndreptă către dormitoarele fetelor. În clipa în care se închise uşa în urma ei, Hermione se aplecă spre Harry cu o expresie cât se poate de caracteristică pe chip.
— Harry, am găsit ceva azi-dimineaţă, la bibliotecă.
— Despre R.A.B.? spuse Harry, îndreptându-se.
Nu se mai simţea aşa cum i se întâmplase de atât de multe ori în trecut, entuziasmat, curios, dorindu-şi cu ardoare să rezolve un mister; tot ce ştia era că sarcina de a descoperi adevărul despre Horcruxul original trebuia îndeplinită pentru a putea avansa puţin de-a lungul drumului întu-necat şi şerpuit care se întindea în faţa lui, drumul pe care pornise împreună cu Dumbledore şi pe care acum trebuia să meargă de unul singur. Puteau să mai fie nu mai puţin de patru Horcruxuri oriunde în lume şi fiecare dintre acestea trebuia găsit şi distrus înainte să existe posibilitatea de a fi ucis Cap-de-Mort. Harry repeta întruna cum se numeau acestea, de parcă le-ar fi putut aduce mai aproape înşiruindu-le: medalionul… cupa… şarpele… un obiect al lui Cercetaş sau Ochi-de-Şoim… medalionul… cupa… şarpele… un obiect al lui Cercetaş sau Ochi-de-Soim…
Această incantaţie părea să răsune în mintea lui Harry noaptea, când adormea, iar visele îi erau populate cu numeroase cupe, medalioane şi obiecte misterioase, la care nu putea ajunge, deşi Dumbledore îl ajuta, întinzându-i o scară din frânghii care se transformau în şerpi în clipa în care începea să urce pe ea.
Îi arătase lui Hermione biletul din medalion în dimineaţa după ce murise Dumbledore şi, deşi ea nu recunoscuse imediat iniţialele ca aparţinând unui vrăjitor misterios pe care îl întâlnise în lecturile ei, de atunci se tot ducea la bibliotecă, mai des decât ar fi avut nevoie cineva care nu avea teme de făcut.
— Nu, zise ea cu tristeţe. Am încercat, Harry, dar n-am găsit nimic. Sunt câţiva vrăjitori destul de cunoscuţi care au aceste iniţiale. Rosalind Antigone Bungs, Rupert „Aruncătorul-de-secure” Brookstanton. Dar nu par să fie cei pe care îi căutăm. Judecând după biletul acela, cine a furat Horcruxul îl cunoştea pe Cap-de-Mort şi nu pot să găsesc nici o dovadă cât de mică a faptului că Bungs sau Aruncătorul-de-secure au avut vreodată vreo legătură cu el. Nu, de fapt, voiam să-ţi vorbesc… ei bine, despre Plesneală.
Păru îngrijorată doar pentru că repetă numele.
— Ce-i cu el? întrebă Harry cu amărăciune, lăsându-se din nou pe spătarul fotoliului.
— Păi, se pare că până la urmă nu am fost chiar departe de adevăr în privinţa Prinţului Semipur, spuse ea pe un ton nesigur.
— Hermione, chiar trebuie să răsuceşti cuţitul în rană? Cum crezi că mă simt acum în legătură cu asta?
— Nu, nu, Harry, n-am spus-o în sensul ăsta! spuse ea repede, uitându-se în jur pentru a se asigura că nu trăgea nimeni cu urechea la ce vorbeau. Doar am avut dreptate că manualul i-a aparţinut la un moment dat lui Eileen Prince. Vezi tu, ea a fost mama lui Plesneală!
— Mi s-a părut mie că nu era o frumuseţe, zise Ron.
Hermione îl ignoră.
— Răsfoiam celelalte numere vechi ale Profetului şi am găsit un mic anunţ în care scria despre căsătoria dintre Eileen Prince şi un bărbat pe nume Tobias Plesneală, iar apoi un alt anunţ în care scria că născuse un…
— … criminal! exclamă Harry.
— Păi… da, zise Hermione. Aşa că… am avut dreptate într-un fel. Vezi tu, Plesneală trebuie să fi fost mândru să fie „semi-prinţ”. Din câte am citit în Profet, Tobias Plesneală era Încuiat.
— Da, e logic, spuse Harry. Cred c-a adus vorba de sângele său pur pentru a se înţelege bine cu Lucius Reacredinţă şi cu ceilalţi. Este exact cum e Cap-de-Mort. Mamă cu sânge pur, tatăl Încuiat… ruşinat de originea sa, încercând să se facă temut folosind Magia Neagră, şi-a găsit un nou nume impresionant. Lordul Cap-de-Mort… Prinţul Semipur… cum de nu şi-a dat seama Dumbledore…?
Se întrerupse, uitându-se pe geam. Nu putea să se abţină să mediteze la încrederea complet eronată pe care o avusese Dumbledore în Plesneală. Dar, aşa cum Hermione tocmai îl făcuse să-şi aducă aminte, şi el, Harry, fusese păcălit. În ciuda acelor vrăji mâzgălite, care se dovedeau din ce în ce mai periculoase. Refuzând să aibă o părere proastă despre băiatul care fusese atât de isteţ şi care îl ajutase atât de mult.
Îl ajutase… iar acum acesta era un gând aproape de nesuportat.
— Tot nu înţeleg de ce nu te-a reclamat pentru folosirea acelui manual, zise Ron. În mod sigur a ştiut unde găseai toate vrăjile.
— A ştiut, spuse Harry cu amărăciune. A ştiut când am folosit „Sectumsempra”. Nici nu a avut nevoie de Legilimanţie. Ar fi putut să ştie chiar înainte de asta, când Slughorn zicea cât de priceput eram la Poţiuni. N-ar fi trebuit să-şi lase cartea pe fundul dulapului ăluia, nu-i aşa?
— Dar de ce nu te-a reclamat?
— Nu cred că a vrut să arate că avea vreo legătură cu cartea aceea, zise Hermione. Nu cred că Dumbledore ar fi fost mulţumit dacă ar fi aflat că era a lui. Şi chiar dacă Plesneală ar fi pretins că nu-i aparţinuse, Slughorn i-ar fi recunoscut imediat scrisul. Şi oricum, manualul rămăsese în fosta clasă a lui Plesneală şi pun pariu că Dumbledore ştia că pe mama lui o chema „Prince”.
— Ar fi trebuit să-i arăt cartea lui Dumbledore, spuse Harry. În tot acest timp, mi-a arătat că Lordul Cap-de-Mort era diabolic încă din şcoală, iar eu aveam dovada că se întâmplase la fel cu Plesneală.
— „Diabolic” e un cuvânt cam dur, spuse Hermione cu o voce joasă.
— Dar tu ai fost cea care îmi tot spunea că manualul era periculos!
— Harry, eu doar încerc să spun că-ţi asumi o vină prea mare. Am crezut că prinţul avea un simţ al umorului cam răutăcios, dar nu mi-aş fi putut închipui niciodată că era un viitor ucigaş.
— Nici unul dintre noi nu şi-ar fi putut închipui că Plesneală era în stare să… ştiţi voi, zise Ron.
Se lăsă tăcerea, fiecare dintre ei fiind cufundat în propriile gânduri, dar Harry era sigur că Ron şi Hermione se gândeau la dimineaţa următoare, când Dumbledore avea să fie condus pe ultimul drum. Harry nu mai fusese niciodată la o înmormântare; când murise Sirius, trupul său neînsufleţit nu rămăsese în urmă, iar el nu fusese înmormântat. Nu ştia la ce să se aştepte şi era puţin îngrijorat de ce avea să vadă, de ce avea să simtă. Se întrebă dacă moartea lui Dumbledore avea să i se pară mai reală după înmormântare. Deşi erau momente când părea copleşit, şi-şi dădea seama de asta, mai erau şi perioade pustii, de acalmie, când, în ciuda faptului că în tot castelul nu se vorbea decât despre aceasta, îi venea greu să creadă că Dumbledore murise cu adevărat. Însă nu căutase disperat un fel de portiţă, o cale de a-l aduce înapoi pe Dumbledore, aşa cum făcuse în cazul lui Sirius. Băgă mâna în buzunar după lanţul de aur al Horcruxului fals, pe care acum îl ţinea mereu la el, nu ca pe un talisman, ci pentru a-i a-minti ce preţ fusese plătit pentru el şi ce mai rămăsese de făcut.
În ziua următoare Harry se trezi devreme pentru a-şi face bagajele; Expresul de Hogwarts avea să plece la o oră după înmormântare. La parter, atmosfera din Marea Sală era sumbră. Toată lumea era îmbrăcată în robe festive şi nimeni nu părea să aibă poftă de mâncare. Profesoara McGonagall lăsase gol scaunul ca un tron din mijlocul mesei profesorilor. Şi scaunul lui Hagrid era gol: Harry îşi zise că, probabil, acesta nu putuse veni la micul dejun; dar locul lui Plesneală fusese ocupat fără jenă de Rufus Scrimgeour. Harry evită să-i întâlnească ochii galbeni când acesta se uită cercetător prin Marea Sală. Avea sentimentul neplăcut că Scrimgeour îl căuta pe el. Harry zări părul roşcat şi ochelarii cu ramă de corn ai lui Percy Weasley, printre cei care-l însoţeau pe Scrimgeour. Ron nu dădu nici un semn că-l văzuse, în afara faptului că tăia bucăţile de scrumbie cu o furie inexplicabilă.
La masa Viperinilor, Crabbe şi Goyle şuşoteau între ei. Deşi erau nişte băieţi mătăhăloşi, păreau neobişnuit de însinguraţi fără silueta înaltă şi palidă a lui Reacredinţă între ei, gata să le dea ordine. Harry nu se prea gândise la Reacredinţă. Toată animozitatea sa era concentrată asupra lui Plesneală, dar nu uitase teama pe care o auzise în vocea lui Reacredinţă în vârful acelui turn şi nici faptul că acesta lăsase în jos bagheta înainte să sosească ceilalţi Devoratori ai Morţii. Harry nu credea că Reacredinţă l-ar fi ucis pe Dumbledore. Încă îl dispreţuia pe Reacredinţă pentru dragostea pe care o purta Magiei Negre, dar antipatia faţă de el se amestecase acum cu un strop de milă. Oare unde era Reacredinţă acum, se întrebă Harry, şi oare ce-l obliga Cap-de-Mort să facă, ameninţându-l că avea să îi omoare pe el şi pe părinţii săi?
Firul gândurilor lui Harry fu întrerupt de Ginny, care îi dădu un ghiont în coaste. Profesoara McGonagall se ridicase în picioare, aşa că zumzetul îndurerat din Sală se stinse numaidecât.
— Nu mai este mult, zise ea. Şeful Casei voastre vă va conduce afară pe domeniu. Vă rog să-l urmaţi. Cercetaşi, după mine.
Elevii se ridicară de la mese aproape fără zgomot. Harry îl zări pe Slughorn în faţa coloanei de Viperini, purtând o superbă robă festivă lungă de un verde smarald, brodată cu argintiu. Nu o mai văzuse niciodată atât de curată pe profesoara Lăstar, şefa Astropufilor; nu avea absolut nici un petic pe pălărie, iar când ajunseră în holul de la intrare, o găsiră pe Madam Pince stând lângă Filch. Purta un voal negru lung, care-i ajungea până la genunchi, iar Filch era îmbrăcat cu un costum negru şi o cravată foarte veche, cu un miros pregnant de naftalină.
Când ieşi pe treptele de piatră dincolo de uşile de la intrare, Harry văzu că se îndreptau către lac. Razele calde ale soarelui îi mângâiară chipul în timp ce elevii o urmau în tăcere pe profesoara McGonagall spre locul unde fuseseră înşirate câteva sute de scaune. Un culoar trecea prin mijlocul rândurilor de scaune, iar în faţă era o masă de marmură, cu toate scaunele îndreptate spre ea. Era o zi frumoasă de vară. Jumătate dintre scaune fuseseră deja ocupate de o varietate neobişnuită de oameni, unii jerpeliţi, alţii eleganţi, tineri şi bătrâni. Harry nu-i recunoscu pe majoritatea dintre ei, dar văzu câteva chipuri familiare, printre care membrii Ordinului Phoenix: Kingsley Shacklebolt, Ochi-Nebun Moody, Tonks, al cărei păr îşi redobândise în mod miraculos culoarea roz aprins, Remus Lupin, care părea să o ţină de mână pe Tonks, domnul şi doamna Weasley, Bill, care mergea ajutat de Fleur, urmat de Fred şi George, care purtau sacouri de piele neagră de dragon. Apoi mai era Madame Maxime, care ocupa numai ea două scaune şi jumătate, Tom, proprietarul „Ceaunului Crăpat”, Arabella Figg, vecina Nonă a lui Harry, cântăreaţa cu părul lung şi umflat, care cânta la bas în formaţia vrăjitorească „Surorile Stranii”, Ernie Prang, şoferul Autobuzului Salvator, doamna Malkin, de la magazinul de robe de pe Aleea Diagon, şi câţiva oameni pe Harry îi ştia doar din vedere, cum era barmanul de la „Capul de mistreţ” sau vrăjitoarea care împingea căruciorul cu mâncare în Expresul de Hogwarts. Veniseră şi fantomele castelului, care abia dacă se vedeau în lumina puternică a soarelui, putând fi observate doar când se mişcau şi scânteind transparent în văzduhul sclipitor.
Harry, Ron, Hermione şi Ginny se aşezară la capătul unui şir de scaune de lângă lac. Oamenii vorbeau în şoaptă între ei. Vorbăria lor se auzea ca un vânticel care deranja firele de iarbă, dar ciripitul păsărilor era mult mai puternic decât acest zumzet. Mulţimea era din ce în ce mai numeroasă. Simţind dintr-o dată un val de afecţiune profundă pentru amândoi, Harry o văzu pe Luna ajutându-l pe Neville să ia loc pe un scaun. Ei erau singurii din A.D. care răspunseseră chemării lui Hermione în noaptea când murise Dumbledore, iar Harry ştia care era motivul: ei erau cei cărora le lipsise cel mai tare A.D., fiind probabil singurii care îşi verificaseră în mod regulat monedele şi sperând că avea să aibă loc o nouă întâlnire.
Cornelius Fudge trecu pe lângă ei, îndreptându-se către rândurile din faţă, cu o expresie mâhnită pe chip şi învârtind melonul verde; următoarea persoană pe care o recunoscu Harry fu Rita Skeeter. Se înfurie când văzu că ea ţinea un caiet de notiţe în mâna cu gheare roşii; apoi, mâniindu-se şi mai tare, o văzu pe Dolores Umbridge, cu o expresie îndurerată, neconvingătoare, pe chipul ca de broască, purtând o fundă de catifea neagră peste buclele arămii. Aceasta tresări la vederea centaurului Firenze, care părea să stea de strajă pe malul lacului, şi fugi repede către un scaun cât mai îndepărtat.
În sfârşit, se aşezară toţi profesorii. Harry îl văzu pe Scrimgeour, grav şi distins în rândul din faţă, alături de profesoara McGonagall. Se întrebă dacă lui Scrimgeour sau oricărei alte persoane importante de acolo chiar le părea rău că murise Dumbledore. În clipa aceea auzi o muzică, o muzică stranie, spectrală, şi uită de antipatia sa faţă de minister. Privi în jur, încercând să descopere de unde provenea cântecul. Nu era singurul. Mai mulţi întoarseră capul, uitându-se în jur puţin neliniştiţi.
— Acolo, îi şopti Ginny lui Harry la ureche.
Şi îi văzu în apa limpede şi verde luminată de razele soarelui, la câţiva centimetri sub suprafaţă. Îi aduceau aminte într-un mod îngrozitor de Inferi: un cor de oameni ai mării cântau într-o limbă ciudată, pe care ceilalţi nu o înţelegeau. Chipurile palide le erau vălurite şi părul se învolbura în jurul lor. Lui Harry i se zbârli părul de pe ceafă din cauza muzicii, dar a-ceasta era plăcută. În mod evident, vorbea despre pierdere şi suferinţă. Uitându-se în jos la chipurile sălbatice ale cântăreţilor simţi că măcar aceştia regretau moartea lui Dumbledore. Apoi Ginny îl înghionti din nou şi Harry îşi întoarse capul.
Hagrid mergea încet pe culoarul dintre scaune. Plângea în tăcere, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji, ducând în braţe un trup neînsufleţit, îmbrăcat în catifea purpurie, presărată cu stele aurii. Harry ştiu că era trupul lui Dumbledore. Simţi o durere acută la vederea lor. Pentru o clipă, muzica ciudată şi faptul că ştia că trupul lui Dumbledore era atât de a-proape părură să răpească toată căldura razelor soarelui. Ron era alb ca varul şi arăta şocat. Iar Ginny şi Hermione plângeau, cu lacrimile şiroindu-le fără încetare în poală.
Nu puteau desluşi exact ce se întâmpla în faţă. Hagrid părea să fi aşezat cu grijă trupul pe masă. Acum se întoarse pe culoar, suflându-şi nasul cu zgomote ca de trompetă, care atraseră privirile scandalizate ale câtorva oameni, printre care Harry o observă şi pe Dolores Umbridge… dar Harry ştia că lui Dumbledore nu i-ar fi păsat. Încercă să facă un gest prietenesc către Hagrid, când acesta trecu pe lângă el, dar Hagrid avea ochii atât de umflaţi, încât era de mirare că vedea pe unde merge. Harry aruncă o privire spre rândul din spate spre care se îndrepta Hagrid şi realiză care era punctul său de reper, pentru că acolo se afla uriaşul Grawp, îmbrăcat cu un sacou şi nişte pantaloni, care erau fiecare de mărimea unui mic cort. Îşi ţinea plecat capul urât asemenea unui bolovan, docil şi aproape uman. Hagrid se aşeză lângă fratele său de mamă şi Grawp îl bătu liniştitor pe cap, cu putere, încât picioarele scaunului lui Hagrid se adânciră în pământ. Harry avu o pornire ciudată de a râde. Dar atunci muzica se opri şi se întoarse din nou spre partea din faţă.
Un vrăjitor micuţ cu părul format din smocuri, îmbrăcat cu o robă neagră simplă, se ridicase şi stătea acum în faţa trupului neînsufleţit al lui Dumbledore. Harry nu auzi ce spunea. O parte dintre cuvinte ajunseră la ei, plutind la întâmplare pe deasupra sutelor de capete. „Spirit nobil”… „contribuţie intelectuală”… „suflet mare” — cuvinte oarecum lipsite de însemnătate. Nu prea aveau legătură cu acel Dumbledore pe care-l cunoscuse Harry. Îşi aminti dintr-odată nişte cuvinte pe placul lui Dumbledore: „papă-lapte”, „smiorcăiţi”, „ciudaţi”, „vicleni” şi trebui să se abţină din nou să zâmbească. Oare era ceva în neregulă cu el?
Auzi un clipocit catifelat în stânga sa şi văzu că oamenii mării ieşiseră la suprafaţă pentru a asculta şi ei. Şi-l aminti pe Dumbledore stând pe malul lacului cu doi ani în urmă, foarte aproape de locul unde stătea acum Harry, discutând în limba oamenilor mării cu sirena-şefă. Harry se întrebă unde învăţase Dumbledore limba oamenilor mării. Erau atât de multe lucruri despre care nu-l întrebase niciodată, atât de multe lucruri pe care ar fi trebuit să i le spună.
Şi atunci, luându-l complet pe nepregătite, îl fulgeră cruda realitate, într-un mod mai clar şi mai puternic decât până atunci. Dumbledore murise, nu mai era printre ei. Strânse atât de tare medalionul rece, încât îl duru mâna, dar nu putu să-şi ţină în frâu lacrimile fierbinţi, care i se prelinseră pe obraji. Îşi întoarse privirea dinspre Ginny şi ceilalţi, privind dincolo de lac, spre Pădure, în timp ce omuleţul îmbrăcat în negru bolborosea în continuare. Ceva se mişca printre copaci. Centaurii veniseră şi ei să aducă un ultim omagiu. Nu ieşiră în câmp deschis, dar Harry îi văzu stând aproape nemişcaţi, pe jumătate ascunşi în umbre, privindu-i pe vrăjitori şi având arcurile pe lângă corp. Harry îşi aduse aminte de primul său drum de coşmar în Pădure, prima dată când întâlnise fiinţa care era Cap-de-Mort la acea vreme, cum îl înfruntase, cum el şi Dumbledore discutaseră la scurt timp după aceea despre luptele purtate când nu erau sorţi de izbândă. Dumbledore spusese că era important să lupţi, iar şi iar, pentru că numai astfel răul putea fi ţinut la distanţă, însă fără să fie eliminat vreodată cu desăvârşire.
Şi atunci, stând acolo, sub soarele pârjolitor, Harry realiză cu claritate cum îl apăraseră pe rând cei care ţinuseră la el: mama sa, tatăl său, naşul său şi în cele din urmă Dumbledore, dorindu-şi cu toţii să-l protejeze cu orice preţ; dar acum se încheiase. Nu mai putea lăsa pe nimeni să stea între el şi Cap-de-Mort; trebuia să renunţe pentru totdeauna la iluzia pe care ar fi trebuit s-o dea uitării de la vârsta de un an: iluzia că braţele protectoare ale unui părinte însemna că nu-l putea răni nimic. Era un coşmar din care nu se putea trezi. Nu exista nici o şoaptă liniştitoare în întuneric care să-i spună că era în siguranţă, că totul se petrecea doar în imaginaţia lui; ultimul şi cel mai mare dintre protectorii săi murise, iar acum era mai singur decât fusese vreodată.
Omuleţul îmbrăcat în negru terminase în sfârşit de vorbit şi se aşezase din nou la locul său. Harry aşteptă să se ridice altcineva; se aştepta la nişte discursuri, probabil din partea ministrului, dar nu mişcă nimeni.
Apoi ţipară câţiva oameni. Din trupul neînsufleţit al lui Dumbledore şi din masa pe care se afla acesta ţâşniseră nişte flăcări albe, strălucitoare: se înălţau din ce în ce mai sus, acoperindu-i trupul. Fumul alb se ridică în văzduh, desenând forme ciudate. Lui Harry îi stătu inima pentru o clipă, având impresia că văzu un phoenix care zbura vesel spre cer, dar în secunda următoare focul dispăruse deja. În locul flăcărilor apăruse un mormânt alb de marmură, care cuprindea trupul lui Dumbledore şi masa pe care fusese întins. Se mai auziră nişte strigăte de uimire, în timp ce o ploaie de săgeţi căzu fulgerător, fără a ajunge însă la mulţime. Harry ştiu că acesta era omagiul centaurilor, îi văzu întorcându-se şi dispărând din nou în umbra răcoroasă a copacilor. Oamenii mării se cufundară şi ei încet în apa verde, făcându-se nevăzuţi.
Harry se uită la Ginny, Ron şi Hermione. Ron avea chipul schimonosit de parcă l-ar fi orbit lumina soarelui. Lui Hermione îi şiroiau lacrimi pe obraji, însă Ginny nu mai plângea. Întâlni privirea lui Harry cu aceeaşi expresie înflăcărată şi intensă ca atunci când îl îmbrăţişase, după ce câştigase Cupa de vâjthaţ în lipsa lui, şi ştiu că în clipa aceea exista o înţelegere deplină între ei şi că după ce avea să-i spună ce avea de gând să facă, Ginny nu avea să-i spună „Ai grijă” sau „Nu face asta”, ci avea să-i accepte decizia, pentru că nu s-ar fi aşteptat la nimic mai prejos din partea lui. Aşa că se oţeli pentru a spune ce ştiuse că trebuia să spună de când murise Dumbledore.
— Ginny, uite ce-i, zise el pe o voce foarte joasă, în timp ce zumzetul de voci din jurul lor se amplifica şi oamenii începură să se ridice. Nu pot să mai fiu cu tine. Trebuie să ne despărţim. Nu mai putem fi împreună.
Ginny zise, cu un zâmbet ciudat:
— Probabil că e vorba despre un motiv nobil, nu?
— Ultimele săptămâni pe care le-am petrecut cu tine au fost… parcă din viaţa altcuiva, spuse Harry. Dar nu pot… nu putem… acum sunt lucruri pe care trebuie să le fac singur.
Ginny nu plânse, ci pur şi simplu se uită la el.
— Cap-de-Mort se foloseşte de apropiaţii duşmanilor săi. Te-a folosit deja ca momeală, şi asta doar pentru că erai sora prietenului meu cel mai bun. Gândeşte-te în ce pericol o să te afli dacă o să continuăm aşa. O să ştie, o să afle. O să încerce să ajungă la mine prin tine.
— Şi dacă nu-mi pasă? spuse Ginny pe un ton pătimaş.
— Mie îmi pasă, zise Harry. Cum crezi că m-aş simţi dacă ar fi înmormântarea ta… şi eu aş fi de vină…?
Ginny îşi întoarse privirea, uitându-se peste lac.
— De fapt nu am renunţat niciodată de tot la tine, zise ea. Nu de tot. Am sperat întotdeauna… Hermione mi-a zis să-mi văd de viaţă, poate să mă văd cu alţi băieţi, să fiu mai relaxată în preajma ta, pentru că amuţeam dacă eram în aceeaşi cameră cu tine, ţii minte? Şi a zis că erau mai multe şanse să mă remarci dacă aş fi fost… eu însămi.
— Hermione e tare deşteaptă, spuse Harry, încercând să zâmbească. Însă regret că nu ţi-am cerut să fim împreună mai de mult. Am fi putut avea atâta timp… luni… poate chiar ani…
— Dar tu ai fost prea ocupat încercând să salvezi lumea vrăjitorească, zise Ginny, aproape râzând. Ei bine, nu pot să spun că mă surprinde. Ştiam că avea să se întâmple asta mai devreme sau mai târziu. Ştiam că nu poţi fi fericit decât dacă-l vânezi pe Cap-de-Mort. Poate că tocmai din cauza asta îmi place atât de mult de tine.
Harry nu suportă să audă toate acestea şi bănui că avea să se răzgândească dac-ar mai fi rămas lângă ea. Îl văzu pe Ron ţinând-o acum în braţe pe Hermione şi mângâind-o pe păr în timp ce ea plângea pe umărul lui. Şi lui Ron i se scurgeau lacrimi de pe vârful nasului lung. Harry se ridică, nefericit, le întoarse spatele lui Ginny şi mormântului lui Dumbledore şi se îndepărtă mergând pe malul lacului. Se simţea mult mai bine dacă se mişca, în loc să stea locului, la fel cum avea să se simtă mult mai bine dacă avea să pornească cât mai curând posibil în căutarea Horcruxurilor, pentru a-l ucide pe Cap-de-Mort, în loc să aştepte.
— Harry!
Se întoarse. Rufus Scrimgeour venea repede spre el, de-a lungul malului, şchiopătând, sprijinindu-se în baston.
— Speram să vorbesc puţin cu tine. Te superi dacă te însoţesc pentru câteva clipe?
— Nu, zise Harry pe un ton indiferent, mergând mai departe.
— Harry, ce s-a întâmplat a fost o tragedie îngrozitoare, spuse Scrimgeour cu o voce joasă. Nici nu-ţi poţi imagina cât de şocat am fost când am aflat. Dumbledore a fost un mare vrăjitor. Aşa cum ştii, am avut şi neînţelegeri, dar nimeni nu ştie mai bine ca mine…
— Ce vreţi? întrebă Harry scurt.
Scrimgeour păru deranjat, dar, la fel ca şi înainte, îşi schimbă repede expresia într-una de înţelegere mâhnită.
— Desigur, eşti îndurerat, spuse el. Ştiu că erai foarte apropiat de Dumbledore. Cred că ai fost elevul său preferat din toate timpurile. Legătura strânsă dintre voi doi…
— Ce vreţi? repetă Harry, oprindu-se.
Se opri şi Scrimgeour, sprijinindu-se în baston, uitându-se lung la Harry şi având acum o expresie vicleană.
— Se zice că erai cu el când a plecat de la şcoală în noaptea în care a murit.
— Cine zice asta? spuse Harry.
— Cineva a Împietrit un Devorator al Morţii în vârful Turnului după ce-a murit Dumbledore. În plus, au fost găsite două mături acolo. Ministerul poate să facă un calcul simplu, Harry.
— Mă bucur s-o aud, spuse Harry. Ei bine, e treaba mea unde m-am dus cu Dumbledore şi ce am făcut după aceea. N-a vrut să ştie şi alţii.
— Bineînţeles, este o dovadă de loialitate demnă de admirat, zise Scrimgeour, făcând eforturi pentru a-şi ascunde iritarea, dar Dumbledore nu mai este, Harry. Nu mai este.
— Nu va mai fi în această şcoală decât atunci când nimeni de aici nu îi va mai fi loial, spuse Harry, zâmbind fără să vrea.
— Dragul meu, nici măcar Dumbledore nu se poate întoarce din…
— N-am spus că poate. Nu puteţi să înţelegeţi. N-am nimic să vă spun.
Scrimgeour ezită, apoi zise pe un ton pe care şi-l dorea amabil:
— Ştii, Harry, ministerul te poate proteja prin tot felul de mijloace. Îţi pun bucuros la dispoziţie doi dintre Aurorii mei.
Harry râse.
— Cap-de-Mort vrea să mă omoare cu mâna lui şi Aurorii nu-l pot opri. Aşa că vă mulţumesc pentru propunere, dar o refuz.
— Să înţeleg, spuse Scrimgeour, vorbind acum cu răceală, că cererea pe care ţi-am făcut-o de Crăciun…
— Ce cerere? A, da, să le spun tuturor ce treabă extraordinară faceţi, în schimbul…
— … ridicării moralului tuturor! se răsti Scrimgeour. Harry îl privi lung pentru o clipă.
— L-aţi eliberat pe Stan Shunpike?
Scrimgeour prinse o culoare vineţie, neplăcută, care-l făcea să semene foarte bine cu unchiul Vernon.
— Observ că eşti…
— Omul lui Dumbledore până-n măduva oaselor, zise Harry. Chiar aşa.
Scrimgeour se uită urât la el pentru o clipă, apoi se întoarse şi se îndepărtă şchiopătând, fără să mai scoată o vorbă. Harry îi văzu pe Percy şi pe ceilalţi din delegaţia ministerului aşteptându-l pe Scrimgeour, aruncând priviri neliniştite spre Hagrid, care plângea, şi spre Grawp, care încă nu se ridicase. Ron şi Hermione veneau cu paşi repezi spre Harry, trecând pe lângă Scrimgeour în sens invers; Harry se întoarse şi merse încet, aşteptându-i să-l ajungă din urmă. Aceştia o făcură în sfârşit, când ajunseră la umbra unui fag unde stătuseră în vremuri mai bune.
— Ce voia Scrimgeour? şopti Hermione.
— Ce-a vrut şi de Crăciun, spuse Harry, ridicând din umeri. Voia să-i dau informaţii secrete despre Dumbledore şi să fiu noua reclamă a ministerului.
Ron păru să poarte o luptă interioară cu el însuşi şi apoi îi zise răspicat lui Hermione:
— Auzi, lasă-mă să mă duc să-l pocnesc pe Percy!
— Nu, spuse ea cu fermitate, apucându-l de braţ.
— O să mă simt mai bine!
Harry râse. Chiar şi Hermione schiţă un zâmbet, deşi îi pieri când îşi ridică privirea spre castel.
— Mi se rupe sufletul când mă gândesc că e posibil să nu ne mai întoarcem niciodată aici, spuse ea cu o voce mică. Cum se poate închide Hogwarts?
— Poate că n-o să se închidă, zise Ron. Nu suntem în mai mare pericol aici decât acasă, nu? Acum peste tot e la fel. Ba chiar aş spune că la Hogwarts am fi mai în siguranţă, aici sunt mai mulţi vrăjitori care să apere castelul. Ce zici, Harry?
— N-o să mă întorc nici dacă o să se redeschidă, spuse Harry.
Ron rămase cu gura căscată, însă Hermione zise cu tristeţe:
— Ştiam c-o să spui asta. Dar atunci ce o să faci?
— Mă duc din nou înapoi la familia Dursley, pentru că aşa a vrut Dumbledore, zise Harry. Dar o să fie o vizită scurtă şi după aceea o să plec de tot.
— Dar unde te duci, dacă nu te mai întorci la scoală?
— Mă gândeam să mă întorc la Peştera lui Godric, murmură Harry, căruia îi venise această idee încă din noaptea în care murise Dumbledore. Acolo a început totul pentru mine. Totul. Pur şi simplu simt că trebuie să mă duc acolo. Şi o să mă pot duce să văd mormintele părinţilor mei. Mi-ar plăcea să o fac.
— Şi după aceea? zise Ron.
— După aceea trebuie să găsesc celelalte Horcruxuri, nu? spuse Harry, cu privirea aţintită asupra mormântului alb al lui Dumbledore, oglindit în apă pe partea cealaltă a lacului. Asta a vrut el să fac, de asta mi-a spus totul despre ele. Dacă Dumbledore avea dreptate — şi sunt sigur că aşa era — mai există patru. Trebuie să le dau de urmă şi să le distrug, iar apoi trebuie să continui cu al şaptelea fragment al sufletului lui Cap-de-Mort. Fragmentul care încă se află în corpul lui şi eu sunt cel care trebuie să-l omoare. Iar dacă o să mă întâlnesc la un moment dat cu Severus Plesneală, adăugă Harry, cu atât mai bine pentru mine, şi cu atât mai rău pentru el.
Urmă o tăcere îndelungată. Mulţimea aproape că se risipise, cei din urmă ocolind de departe silueta monumentală a lui Grawp, care îl alina pe Hagrid, ale cărui strigăte îndurerate răsunau în continuare pe deasupra apei.
— O să fim acolo, Harry, zise Ron.
— Poftim?
— La mătuşa şi la unchiul tău, spuse Ron. Şi apoi o să mergem cu tine, oriunde o să te duci.
— Nu, zise Harry repede, căci nu se aşteptase la asta şi dorise să-i facă să înţeleagă că avea să meargă singur în această călătorie deosebit de periculoasă.
— Ne-ai spus odată, spuse Hermione cu o voce joasă, că o să avem timp să facem cale întoarsă dacă o să vrem. Am avut destul timp s-o facem, nu?
— Suntem alături de tine, orice ar fi, zise Ron. Dar, prietene, o să trebuiască să treci pe la mine pe-acasă înainte să faci altceva, chiar înainte să mergi la Peştera lui Godric.
— De ce?
— Nunta lui Bill şi Fleur, ai uitat?
Harry îl privi uimit; ideea că încă exista ceva atât de firesc ca o nuntă i se părea de necrezut şi totuşi minunat.
— Da, n-ar trebui să o ratăm, spuse el în cele din urmă.
Strânse Horcruxul fals cu un gest mecanic, dar în ciuda tuturor celorlalte lucruri, în ciuda drumului întunecat şi şerpuit pe care-l vedea în faţa ochilor, în ciuda confruntării finale cu Cap-de-Mort, despre care ştia că trebuia să aibă loc, indiferent dacă avea să fie peste o lună, peste un an, sau peste zece ani, i se umplu inima de fericire la gândul că avea încă o ultimă zi însorită de pace, de care să se poată bucura împreună cu Ron şi Hermione.