Deşi pe tot parcursul ultimelor zile sperase cu înfrigurare că Dumbledore chiar avea să vină după el, Harry se simţea foarte ciudat în timp ce mergeau împreună pe Aleea Boschetelor. Nu mai avusese niciodată o conversaţie, în adevăratul sens al cuvântului, cu directorul, în afara Şcolii Hogwarts; de obicei, aveau un birou între ei. Îşi amintea de data trecută când se întâlniseră faţă în faţă şi asta îl făcea să se simtă şi mai stânjenit, pentru că atunci chiar ţipase la Dumbledore, de mai multe ori, şi încercase din răsputeri să distrugă câteva dintre obiectele care îi erau foarte dragi acestuia. Însă Dumbledore părea complet relaxat.
— Să ai bagheta pregătită, Harry, zise el vesel.
— Dar, domnule profesor, parcă nu aveam voie să fac vrăji în afara şcolii, nu-i aşa?
— Dacă suntem atacaţi, spuse Dumbledore, îţi dau voie să faci orice vrăji sau blesteme defensive îţi trec prin minte. Cu toate acestea, nu cred că este cazul să te temi că o să fii atacat în seara asta.
— De ce nu, domnule?
— Pentru că eşti cu mine, spuse Dumbledore sec. Putem să ne oprim, Harry.
Dumbledore se opri brusc la capătul Aleii Boschetelor.
— Bănuiesc că nu ai dat încă testul de Apariţie, am dreptate? zise el.
— Nu, spuse Harry, trebuie să fii major ca să poţi să-l dai, nu-i aşa?
— Aşa este, zise Dumbledore. Asta înseamnă că o să trebuiască să te ţii strâns de braţul meu. De cel stâng, te rog… aşa cum ai observat deja, braţul drept este destul de fragil deocamdată.
Dumbledore îi întinse braţul stâng şi Harry îl apucă.
— Perfect, spuse Dumbledore. Ei bine, să pornim la drum.
Harry simţi braţul lui Dumbledore smucindu-se şi îl strânse mai tare, iar în clipa următoare totul se cufundă în întuneric; simţi o presiune mare din toate părţile, nu mai putu să respire şi avu senzaţia că pieptul îi era strâns în nişte chingi; ochii îi fură împinşi în orbite, timpanele i se adânciră şi atunci…
Luă câteva guri zdravene de aer rece şi deschise ochii care i se umpluseră de lacrimi. Se simţea ca şi cum ar fi trecut printr-un tub foarte îngust de cauciuc. Se scurseră câteva secunde până îşi dădu seama că nu mai era pe Aleea Boschetelor. Acum stătea cu Dumbledore într-un fel de piaţă părăsită — părea să fie într-un sat, iar în mijlocul pieţei se aflau un monument ridicat în onoarea victimelor războiului şi nişte bănci. Gândirea lui Harry se coordonă cu ceea ce îi spuneau simţurile, iar el îşi dădu seama că tocmai Apăruse pentru prima dată în viaţă.
— Te simţi bine? întrebă Dumbledore grijuliu, uitându-se la el. Trebuie să treacă o vreme până te obişnuieşti cu senzaţia asta.
— Mă simt bine, zise Harry, frecându-şi urechile care păreau să fi vrut să rămână pe Aleea Boschetelor. Dar cred că prefer cozile de mătură.
Dumbledore zâmbi, aranjându-şi gulerul pelerinei de drum mai strâns în jurul gâtului şi zise:
— Pe aici.
Porni într-un ritm alert, trecu pe lângă un han gol şi alte câteva case. Ceasul de pe turla unei biserici din apropiere arăta că era aproape miezul nopţii.
— Ia spune-mi, Harry, zise Dumbledore. Te-a mai durut cumva… cicatricea?
Harry duse mâna la frunte din reflex şi îşi frecă semnul în formă de fulger.
— Nu, spuse el, şi chiar m-am mirat. Mă aşteptam să mă doară tot timpul, acum că duşmanul devine pe zi ce trece mai puternic.
Harry ridică privirea către Dumbledore şi observă că acesta părea mulţumit.
— Pe de altă parte, eu mă aşteptam să fie invers, zise Dumbledore. Lordul Cap-de-Mort a devenit în sfârşit conştient de cât de periculos era să ai acces la gândurile şi sentimentele lui. Se pare că acum foloseşte Occlumanţia împotriva ta.
— Ei bine, nu mă plâng, zise Harry, căruia nu-i era dor de visele tulburătoare şi nici de străfulgerările înspăimântătoare care îl proiectau în mintea lui Cap-de-Mort.
Cei doi cotiră şi apoi trecură pe lângă o cabină telefonică şi o staţie de autobuz. Harry se uită din nou la Dumbledore.
— Domnule profesor?
— Da, Harry.
— Ăă… unde suntem de fapt?
— Harry, acesta este încântătorul sat Budleigh Babberton.
— Şi ce facem aici?
— A, da, aşa este, nu ţi-am spus încă, zise Dumbledore. Ei bine, am zis asta de atâtea ori în ultimii ani, încât am pierdut şirul, dar se pare că iarăşi ducem lipsă de un cadru didactic. Am venit aici ca să încercăm să-l convingem pe un fost coleg de-al meu, acum pensionar, să se întoarcă să lucreze la Hogwarts.
— Şi cum v-aş putea fi eu de folos, domnule?
— A, păi cred că o să găsim noi ceva, spuse Dumbledore vag. Aici o luăm la stânga, Harry.
Merseră pe o stradă îngustă în pantă, încadrată de case. Toate ferestrele erau întunecate. Frigul straniu care pusese stăpânire pe Aleea Boschetelor în ultimele două săptămâni se regăsea şi aici. Gândindu-se la Dementori, Harry aruncă o privire peste umăr şi ţinu mai strâns bagheta din buzunar.
— Domnule profesor, dar de ce nu am Apărut direct în casa fostului dumneavoastră coleg?
— Pentru că ar fi fost foarte nepoliticos — ca şi cum am da buzna peste el, răspunse Dumbledore. Bunele maniere ne obligă să le dăm celorlalţi vrăjitori posibilitatea de a refuza să ne primească. În orice caz, cele mai multe case de vrăjitori sunt protejate de farmece contra Apariţiilor nedorite. La Hogwarts, de exemplu…
— … nu poţi să Apari nicăieri în clădire sau pe domeniu, zise Harry repede. Mi-a spus Hermione Granger.
— Şi are perfectă dreptate. Aici facem din nou la stânga.
În spatele lor, ceasul bisericii anunţă ora douăsprezece fix. Harry se întrebă cum de lui Dumbledore nu i se părea nepoliticos să îşi viziteze prietenul atât de târziu, dar acum, că legaseră un dialog, avea întrebări mult mai importante pentru el.
— Domnule profesor, am citit în Profetul zilei că Fudge a fost dat afară…
— Întocmai, zise Dumbledore, luând-o pe o străduţă lăturalnică abruptă. A fost înlocuit, aşa cum sunt sigur că ai aflat deja, de Rufus Scrimgeour, care a fost Şeful Oficiului Aurorilor.
— Este… credeţi că va fi un ministru bun? întrebă Harry.
— Ce întrebare interesantă, spuse Dumbledore. În mod cert, este un om capabil. Are o personalitate mai fermă şi mai puternică decât Cornelius.
— Da, dar eu mă refeream la…
— Ştiu la ce te refereai. Rufus este un om de acţiune şi, după ce a luptat aproape o viaţă întreagă împotriva vrăjitorilor Întunecaţi, nu-l subestimează câtuşi de puţin pe Lordul Cap-de-Mort.
Harry aşteptă, dar Dumbledore nu spuse nimic despre neînţelegerile dintre el şi Scrimgeour, care apăruseră în Profetul zilei şi nici nu avu destul curaj ca să deschidă subiectul, aşa că alese să vorbească despre altceva.
— Ştiţi… am citit şi despre doamna Bones…
— Da, spuse Dumbledore încet. O mare pierdere. Era o vrăjitoare de excepţie. Cred, că ne apropiem… au!
Arătase cu mâna la care fusese rănit.
— Domnule profesor, ce-ţi păţit la…?
— N-am timp să-ţi explic acum, zise Dumbledore. Este o poveste care te ţine cu sufletul la gură şi merită să o spun pe-ndelete.
Îi zâmbi lui Harry, care înţelese că nu greşise cu nimic şi că avea voie să pună şi alte întrebări.
— Ştiţi… am primit o broşură de la Ministerul Magiei printr-o bufniţă. Era vorba despre măsurile de siguranţă pe care ar trebui să le luăm împotriva Devoratorilor Morţii…
— Da, şi eu am primit broşura cu pricina, spuse Dumbledore, zâmbind în continuare. Ţi s-a părut folositoare?
— Nu pot spune că da.
— Aşa mă gândeam şi eu. Până acum nu m-ai întrebat care este gemul meu preferat, ca să verifici dacă sunt cu adevărat domnul profesor Dumbledore, şi nu un impostor.
— Nu m-am gândit că…, începu Harry, care nu îşi dădu seama dacă era certat sau nu.
— Harry, pe viitor să ştii că este cel de zmeură… deşi, dacă aş fi fost un Devorator al Morţii, aş fi avut grijă să aflu ce gem îmi place înainte să iau înfăţişarea mea.
— Ăă… sigur, spuse Harry. Tot în broşura aia scria ceva despre nişte Inferi. Ce sunt ăştia, de fapt? În broşură nu explicau exact despre ce este vorba.
— Sunt cadavre, zise Dumbledore calm. Cadavre care au fost vrăjite să îndeplinească ordinele unui vrăjitor Întunecat. Însă Inferii nu au mai fost văzuţi de mult timp, de când Cap-de-Mort a fost ultima dată la putere… desigur, a ucis destui oameni cât să-şi formeze o armată. Am ajuns, Harry, e chiar aici…
Se apropiau de o casă mică, îngrijită, din piatră, care avea propria ei grădină. Harry era mult prea preocupat să asimileze informaţiile despre Inferi ca să mai fie atent la altceva. Când ajunseră la poartă, Dumbledore se opri brusc şi Harry intră direct în el.
— Vai de mine.
Harry urmări privirea lui Dumbledore de-a lungul aleii din grădină şi simţi un gol în stomac. Uşa de la intrare fusese spartă.
Dumbledore se uită într-o parte şi în alta, cercetând strada. Părea complet părăsită.
— Harry, scoate-ţi bagheta şi vino după mine, spuse el cu o voce gravă.
Deschise poarta, înaintând repede şi fără zgomot pe alee, cu Harry imediat în urma lui, apoi împinse uşa foarte încet, având bagheta pregătită.
— Lumos.
Vârful baghetei lui Dumbledore se aprinse, luminând holul îngust. În partea stângă se găsea o altă uşă rămasă deschisă. Dumbledore intră în sufragerie, urmat îndeaproape de Harry, şi cu bagheta luminoasă ridicată.
În faţa ochilor le apăru un tablou apocaliptic. Un ceas cu pendulă era fărâmat la picioarele lor, geamul era spart şi pendula zăcea ceva mai încolo, ca o sabie aruncată. Pianul era întors pe o parte, cu corzile răsfirate pe podea. În apropiere scânteiau fragmente dintr-un candelabru făcut ţăndări. Pernele fuseseră tăiate şi le ieşeau pene din părţile laterale, cioburile de sticlă şi porţelan erau presărate peste tot, ca o brumă. Dumbledore ridică bagheta şi mai mult, astfel încât lumina ajunse până la pereţi, unde tapetul era mânjit cu un lichid dens, de un roşu închis. Harry rămase cu răsuflarea tăiată, ceea ce îl făcu pe Dumbledore să se întoarcă spre el.
— Nu e o privelişte plăcută, zise el abătut. Da, aici s-a petrecut ceva îngrozitor.
Dumbledore se duse cu precauţie până în mijlocul camerei, cercetând dezastrul de la picioarele sale. Harry îl urmă, uitându-se în jur şi temându-se puţin de ceea ce ar fi putut să găsească în spatele pianului sau după canapeaua răsturnată, dar nu văzu nici urmă de cadavru.
— Domnule profesor, credeţi că a fost o luptă şi… l-au luat cu ei? sugeră Harry, încercând să nu-şi imagineze ce răni trebuia să fi suferit vrăjitorul care lăsase urmele acelea pe pereţi.
— Nu cred, zise Dumbledore încet, uitându-se în spatele unui fotoliu umflat, întors pe o parte.
— Vreţi să spuneţi că…?
— Este încă aici? Întocmai.
Dumbledore se aplecă din senin, înfigând vârful baghetei în fotoliul umflat care strigă:
— Au!
— Bună seara, Horace, zise Dumbledore, îndreptându-se.
Harry rămase cu gura căscată. În locul unde fusese un fotoliu cu câteva secunde înainte stătea ghemuit un bărbat deosebit de gras, chel, care îşi masa burta şi se uita jignit în sus la Dumbledore, mijindu-şi ochii înlăcrimaţi.
— Nu era cazul să mă împungi în halul ăsta, zise el morocănos, ridicându-se de pe podea. M-a durut.
Lumina baghetei căzu pe chelia sa lucioasă, pe ochii bulbucaţi, pe mustaţa argintie care îl făcea să semene cu o morsă şi pe nasturii lustruiţi ai jachetei maro din catifea pe care o purta peste o pijama mov de mătase. Abia dacă îi ajungea până la bărbie lui Dumbledore.
— Ce m-a dat de gol? mormăi el, în timp ce se ridică greoi, frecându-şi burta în continuare.
Nu părea deloc stingherit, pentru un om care tocmai fusese descoperit pretinzând că era un fotoliu.
— Dragul meu Horace, zise Dumbledore, părând amuzat, dacă te-ar fi vizitat într-adevăr Devoratorii Morţii, nu crezi că ai fi avut Semnul Întunecat deasupra casei?
Vrăjitorul se lovi peste frunte cu o mână grăsuţă.
— Semnul Întunecat, mormăi el. Ştiam eu că am uitat ceva… mă rog. Oricum nu aş fi avut timp şi pentru asta. Tocmai îmi finisam tapiţeria când aţi intrat.
Oftă adânc, astfel încât îi fluturară capetele mustăţii.
— Vrei să te ajut să faci curat? întrebă Dumbledore politicos.
— Chiar te rog, zise celălalt.
Cei doi se aşezară spate-n spate. Vrăjitorul înalt şi subţire şi cel scund şi rotofei făcură aceeaşi mişcare largă din baghetă.
Mobila zbură înapoi la locul ei, obiectele se refăcură în aer, penele intrară la loc în perne, iar cărţile rupte se reparară singure, aşezându-se în bibliotecă; lămpile cu ulei se întoarseră pe măsuţe şi se aprinseră din nou; un număr destul de mare de fragmente din ramele de argint pentru fotografii traversară camera în zbor şi se aranjară în perfectă ordine pe un birou; peste tot se reparară tăieturi, crăpături şi găuri; pereţii se curăţară singuri.
— Spune-mi, ce sânge ai folosit? întrebă Dumbledore, acoperind bătăile pendulei care tocmai fusese reparată.
— Pe pereţi? De dragon, strigă vrăjitorul pe care îl chema Horace, în timp ce candelabrul se lipea din nou de tavan, clăncăind şi huruind din toate articulaţiile.
Se auzi o bufnitură puternică dinspre pian şi după aceea se lăsă tăcerea.
— Da, de dragon, repetă vrăjitorul pe un ton detaşat. Era ultima mea sticlă şi să ştii că se vinde foarte scump în clipa de faţă. Totuşi cred că aş putea să-l refolosesc.
Făcu câţiva paşi anevoie şi luă o sticluţă transparentă de pe un dulap, pe care o ţinu la lumină, examinând lichidul dens din ea.
— Hm. Are particule de praf.
Puse sticluţa la loc în dulap şi oftă. În clipa aceea, privirea îi căzu asupra lui Harry.
— Oho, zise el, iar ochii săi mari şi rotunzi se aţintiră imediat pe fruntea lui Harry şi pe cicatricea în formă de fulger. Oho!
— El, spuse Dumbledore, înaintând pentru a le face cunoştinţă, este Harry Potter. Harry, dânsul este un vechi prieten şi coleg al meu, Horace Slughorn.
Slughorn păru să se supere pe Dumbledore, zicând cu viclenie:
— Ai crezut că aşa o să mă poţi convinge, aşa-i? Ei bine, răspunsul este „nu”, Albus.
Trecu furtunos pe lângă Harry, având expresia unui om care încerca să reziste tentaţiei.
— Totuşi bănuiesc că putem să bem ceva împreună, nu-i aşa? întrebă Dumbledore. Măcar atât, de dragul vremurilor bune?
Slughorn ezită.
— Bine, dar doar un pahar, zise el fără amabilitate.
Dumbledore îi zâmbi lui Harry şi îi făcu semn să ia loc pe un fotoliu destul de asemănător cu cel pe care îl imitase Slughorn cu puţin timp în urmă. Fotoliul era chiar lângă şemineul care tocmai fusese readus la viaţă şi lângă o lampă cu ulei. Harry se aşeză, având impresia că, dintr-un motiv sau altul, Dumbledore voia să îl ţină cât mai la vedere. Bineînţeles, când Slughorn se întoarse spre ei, aducând paharele, privirea îi căzu direct asupra lui Harry.
— Hm, zise el, uitându-se repede în altă parte, ca şi cum şi-ar fi protejat ochii. Poftim.
Îi întinse un pahar lui Dumbledore, care se aşeză neinvitat, îi aruncă tava lui Harry, pentru ca apoi să se afunde în perne, pe canapeaua reparată, tăcând îmbufnat.
— Spune-mi, Horace, cum stai cu sănătatea? întrebă Dumbledore.
— Nu prea bine, răspunse Slughorn numaidecât. Am probleme cu plămânii. Respir greu. Sufăr de reumatism. Nu mai am mobilitatea de altădată. Mă rog, era şi de aşteptat. Bătrâneţea. Oboseala.
— Totuşi trebuie să fi fost destul de mobil ca să ne poţi pregăti un asemenea spectacol într-un timp atât de scurt, zise Dumbledore. Nu cred că ai avut mai mult de trei minute, nu?
— Două, zise Slughorn deranjat şi în acelaşi timp cu mândrie. Făceam baie şi nu am auzit când s-a declanşat vraja împotriva intruşilor. Cu toate acestea, adăugă el neînduplecat, părând să îşi vină în fire, adevărul este că am îmbătrânit, Albus. Sunt un bătrân obosit, care şi-a câştigat dreptul de a duce o viaţă liniştită şi tihnită.
Nu părea să ducă lipsă de aşa ceva, îşi zise Harry, uitându-se în jur. Camera, nu prea bine aerisită, era plină de tot felul de obiecte, dar nu se putea spune că nu era o încăpere plăcută. Erau fotolii comode şi scaune pentru sprijinirea picioarelor, sticle cu băutură şi cărţi, cutii cu bomboane de ciocolată şi perne pufoase. Dacă Harry nu ar fi ştiut deja cine locuia acolo, ar fi crezut că era vorba despre o bătrânică bogată şi pretenţioasă.
— Eşti mai tânăr ca mine, Horace, spuse Dumbledore.
— Ei bine, poate că ar fi cazul să te gândeşti şi tu la pensie, zise Slughorn fără menajamente.
Ochii săi de culoarea agrişelor se opriră asupra mâinii rănite a lui Dumbledore.
— Să înţeleg că viteza de reacţie nu mai este cum era pe vremuri?
— Aşa este, spuse Dumbledore senin, trăgându-şi puţin mâneca şi dezvăluind vârfurile degetelor arse şi înnegrite, moment în care Harry simţi fiori pe şira spinării la vederea lor. Este evident că nu mai sunt la fel de rapid ca înainte. Dar pe de altă parte…
Dumbledore ridică din umeri şi întinse mâinile înlături, parcă pentru a sugera că şi bătrâneţea avea părţile ei bune, iar Harry observă că pe mâna rănită avea un inel pe care nu îşi amintea să-l mai fi văzut purtându-l până atunci: era mare, părea să fie din aur, nu era bine finisat şi avea o piatră mare, neagră şi crăpată la mijloc. Privirea lui Slughorn se opri puţin asupra inelului şi Harry îl văzu încruntându-se pentru câteva clipe.
— Deci, Horace, toate măsurile astea contra intruşilor… sunt pentru Devoratorii Morţii sau pentru mine? întrebă Dumbledore.
— Ce ar putea să vrea Devoratorii Morţii de la un bătrân amărât ca mine? întrebă Slughorn la rândul său.
— Bănuiesc că ar vrea să te facă să-ţi foloseşti talentele remarcabile pentru a soma, tortura şi ucide, spuse Dumbledore. Chiar vrei să cred că nu au venit încă să te recruteze?
Slughorn îi aruncă lui Dumbledore o scurtă privire usturătoare şi apoi mormăi:
— Nu le-am dat ocazia s-o facă. Sunt pe drumuri de un an de zile. Nu stau nicăieri mai mult de o săptămână. Mă mut dintr-o casă de Încuiaţi în alta. Proprietarii ăsteia sunt plecaţi în concediu în Insulele Canare. Mi-a plăcut aici. O să-mi pară rău când o să plec. Nu e deloc greu dacă înveţi procedura: arunci o vrajă de îngheţare asupra acestor sisteme absurde antifurt pe care le folosesc oamenii şi ai grijă să nu te vadă vecinii când aduci pianul.
— Un plan ingenios, spuse Dumbledore. Dar pare să fie o viaţă destul de solicitantă pentru un bătrân amărât care-şi doreşte un trai liniştit. Dacă te-ai întoarce la Hogwarts…
— Albus, dacă ai de gând să-mi vorbeşti despre viaţa tihnită pe care aş avea-o la şcoala aia care este ca un magnet pentru dezastre, poţi să te opreşti de pe-acum! Chiar dacă am fost mereu pe fugă, să ştii că mi-au ajuns la urechi tot felul de zvonuri de când a plecat Dolores Umbridge! Dacă aşa îţi tratezi profesorii mai nou…
— Doamna profesoară Umbridge a provocat herghelia noastră de centauri, zise Dumbledore. Horace, nu cred că tu ai fi colindat prin Pădure, spunându-le unor centauri furioşi că sunt nişte „hibrizi nenorociţi”.
— Aşa le-a zis? spuse Slughorn. Tâmpita… Nu mi-a plăcut niciodată de ea.
Harry râse pe înfundate, iar Dumbledore şi Slughorn se uitară la el.
— Scuzaţi-mă, zise Harry repede. Însă… să ştiţi că nici mie nu mi-a plăcut de ea.
Dumbledore se ridică din senin.
— Plecaţi? întrebă Slughorn repede, plin de speranţă.
— Nu, aş vrea să mă duc la baie, zise Dumbledore.
— A, spuse Slughorn, evident dezamăgit. A doua uşă pe stânga.
Dumbledore străbătu camera. După ce închise uşa în urma lui, se lăsă tăcerea. Câteva clipe mai târziu, Slughorn se ridică, părând să nu ştie exact ce să facă. Se uită pe furiş la Harry, se duse în faţa şemineului şi se întoarse cu spatele la foc, încălzindu-şi posteriorul masiv.
— Să nu crezi că nu ştiu de ce te-a adus aici, spuse el tăios.
Harry se mulţumi să-l privească. Ochii umezi ai lui Slughorn se opriră în trecere asupra cicatricei, observând de data asta şi restul feţei.
— Semeni foarte bine cu taică-tău.
— Ştiu, mi s-a mai spus, zise Harry.
— Nu şi la ochi. La ochi semeni cu…
— Mama, ştiu.
Harry o auzise de atâtea ori încât începuse să i se pară un subiect destul de plictisitor.
— Hm. Da, aşa este. Nu este bine ca profesorii să aibă elevi favoriţi, dar ea a fost printre preferaţii mei. Mă refer la mama ta, adăugă Slughorn, sesizând expresia derutată de pe chipul lui Harry. Lily Evans. Una dintre cele mai sclipitoare eleve pe care le-am avut. Era plină de viaţă, să ştii. O fată încântătoare. Îi spuneam că ar fi trebuit să fie în casa mea. Să fi văzut ce răspunsuri pline de personalitate îmi dădea.
— Dar care a fost casa dumneavoastră?
— Am fost şeful casei Viperinilor, zise Slughorn. A, stai puţin, continuă el repede, văzând expresia de pe chipul lui Harry şi făcându-i semn cu arătătorul. Să nu cumva să-mi porţi pică din cauza asta! Tu trebuie să fii Cercetaş, ca ea, nu? Da, de obicei aşa se întâmplă cu familiile. Dar să ştii că nu este o regulă. Ai auzit cumva de Sirius Black? Sunt convins că da, de câţiva ani s-a tot scris despre el prin ziare, a murit acum câteva săptămâni…
Harry simţi un gol dureros în stomac.
— Mă rog, a fost un amic bun de-ai tatălui tău, la şcoală. Toată familia Black fusese în casa mea, dar Sirius a ajuns la Cercetaşi. Mare păcat… era un băiat foarte talentat. Am pus mâna pe fratele lui, Regulus, când i-a venit şi lui rândul, dar mi-ar fi plăcut să am setul complet.
Vorbea ca un colecţionar împătimit, care pierduse în faţa altcuiva o piesă scoasă la licitaţie. Adâncit în amintiri, se uită la zidul din faţa lui, rotindu-se încet ca să-şi încălzească uniform spatele.
— Desigur, mama ta a avut părinţi Încuiaţi. Nu mi-a venit să cred când am auzit. Credeam că avea sânge pur, atât era de talentată.
— Una dintre prietenele mele cele mai bune are părinţi Încuiaţi, spuse Harry, şi este cea mai bună din an.
— Ciudat cum se întâmplă asta uneori, nu-i aşa? zise Slughorn.
— Nu neapărat, spuse Harry cu răceală.
Slughorn se uită la el surprins.
— Să nu cumva să crezi că am prejudecăţi. Nu, nu, nu! Doar ţi-am spus că maică-ta s-a numărat printre preferaţii mei din toate timpurile, nu-i aşa? Apoi a fost şi Dick Cresswell, cu un an mai mic ca ea; bineînţeles, acum este Şeful Oficiului de Legătură al Goblinilor; şi el are părinţi Încuiaţi — un elev foarte dotat; îmi dă chiar şi azi tot felul de informaţii din culise despre ce se întâmplă la Gringotts!
Slughorn se balansă puţin în faţă şi înapoi, zâmbind mulţumit, şi apoi arătă cu degetul spre fotografiile în rame de argint de pe birou, care înfăţişau diverşi omuleţi mişcători.
— Toţi sunt foşti elevi de-ai mei, iar pozele sunt semnate. Te rog să-l observi pe Barabas Cuffe, editorul Profetului zilei, care vrea întotdeauna să ştie ce cred despre ştirile de ultimă oră. Este şi Ambrosius Flume, de la Lorzii Mierii, care îmi trimite în fiecare an un coş cu dulciuri de ziua mea şi asta numai pentru că i l-am prezentat lui Ciceron Harkiss, care i-a dat prima slujbă! Iar acolo, mai în spate, trebuie să te întinzi puţin ca s-o vezi, este Gwenog Jones, căpitanul echipei Harpiilor din Holyhead… Toată lumea se miră când află că mă tutuiesc cu Harpiile şi că am oricând vreau bilete pe gratis!
Gândul acesta păru să-l bine dispună într-o mare măsură.
— Şi toţi oamenii ăştia ştiu unde să vă găsească, unde să vă trimită diverse lucruri? întrebă Harry, care nu putea să nu se mire că Devoratorii Morţii nu îl găsiseră încă pe Slughorn, când biletele la meciurile de vâjthat, coşurile cu dulciurile şi vizitatorii care îi cereau sfaturi şi păreri nu păreau să aibă nici o dificultate în a-l găsi.
Lui Slughorn îi pieri zâmbetul la fel de repede cum dispăruse sângele de pe pereţi.
— Sigur că nu, zise el, uitându-se la Harry. De un an încoace nu am mai ţinut legătura cu nimeni.
Harry avu impresia că Slughorn fusese şocat la auzul propriilor cuvinte. Individul acesta păru de-a dreptul neliniştit pentru câteva clipe. Apoi ridică din umeri.
— Totuşi… vrăjitorii precauţi se dau la fund în astfel de momente. Poate să spună Dumbledore ce-o vrea, dar, dacă aş accepta acum un post de profesor la Hogwarts, ar fi ca şi cum aş da o declaraţie publică în care aş anunţa că fac parte din Ordinul Phoenix! Ştiu că sunt demni de toată admiraţia, curajoşi şi aşa mai departe, dar, sincer să fiu, rata mortalităţii nu prea e pe placul meu…
— Dar nu a spus nimeni că trebuie să faceţi parte din Ordin ca să predaţi la Hogwarts, zise Harry, care nu putu să nu-l ia puţin peste picior.
Îi era greu să îl compătimească pe Slughorn pentru viaţa tihnită pe care o ducea, când îşi amintea cum supravieţuise Sirius într-o peşteră, hrănindu-se cu şobolani.
— Majoritatea profesorilor nu fac parte din Ordin şi nu a fost ucis nici unul dintre ei. Mă rog, asta dacă nu îl puneţi la socoteală pe Quirrell, dar el a primit ce merita, având în vedere că îl ajutase pe Cap-de-Mort.
Harry era sigur că Slughorn era unul dintre acei vrăjitori care nu suportau să audă numele lui Cap-de-Mort rostit cu voce tare şi avu dreptate; Slughorn se cutremură şi icni în semn de protest, dar Harry se comportă de parcă nu se întâmplase nimic.
— Presupun că profesorii sunt mai în siguranţă decât mulţi alţii, atât timp cât Dumbledore este director. Se zice că e singurul de care s-a temut vreodată Cap-de-Mort, nu-i aşa? continuă Harry.
Slughorn se uită în gol pentru câteva clipe, părând să cântărească spusele lui Harry.
— Mda, este adevărat că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit nu l-a provocat niciodată pe Dumbledore la o confruntare directă, mormăi el sceptic. Şi bănuiesc că nimeni nu ar putea susţine că sunt un prieten al Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit, dat fiind că nu m-am alăturat Devoratorilor Morţii… În cazul ăsta, poate că aş fi mai în siguranţă lângă Albus… Nu pot să neg că m-a marcat moartea Ameliei Bones… Dacă ea… care avea relaţii la minister, care era sub protecţia ministerului…
Dumbledore intră din nou în cameră şi Slughorn tresări ca şi cum ar fi uitat că Dumbledore era în casa lui.
— A, te-ai întors, Albus, zise el. Ţi-a luat ceva vreme. Ai cumva stomacul deranjat?
— Nu, am răsfoit nişte reviste de-ale Încuiaţilor, spuse Dumbledore. Ador modelele pentru tricotaje. Ei bine, Harry, am profitat peste măsură de ospitalitatea lui Horace, cred că ar fi cazul să plecăm.
Harry sări în picioare, fără să dea nici un semn de împotrivire. Slughorn păru jignit.
— Plecaţi?
— Da. Cred că sunt în stare să-mi dau seama când am de-a face cu o cauză pierdută.
— Cauză…?
Slughorn părea agitat. Bătu darabana cu degetele sale grăsuţe şi se foi, privindu-l pe Dumbledore cum îşi prindea pelerina de drum şi pe Harry cum îşi trăgea fermoarul jachetei.
— Ei bine, îmi pare rău că nu vrei postul, Horace, zise Dumbledore, ridicând mâna sănătoasă în semn de rămas-bun. Hogwarts s-ar fi bucurat să-şi deschidă iar uşile pentru tine. Având în vedere măsurile ridicate de siguranţă de la Hogwarts, o să fii întotdeauna bine venit, dacă o să vrei să ne vizitezi.
— În ordine… păi… eşti foarte generos… zic eu…
— Atunci, la revedere.
— La revedere, zise Harry.
Cei doi ajunseră la uşa de la intrare, când se auzi un ţipăt din spatele lor.
— Bine, bine, accept!
Dumbledore se întoarse şi îl văzu pe Slughorn gâfâind în pragul sufrageriei.
— Te întorci la lucru?
— Da, da, spuse Slughorn nerăbdător. Probabil că mi-am pierdut minţile, dar da.
— Minunat, zise Dumbledore, zâmbind larg. Atunci, Horace, rămâne să ne vedem pe întâi septembrie.
— Poţi să fii sigur, mormăi Slughorn.
În timp ce mergeau pe aleea din grădină, se auzi din nou vocea lui Slughorn, care zise:
— Să ştii că aştept o mărire de salariu, Dumbledore!
Dumbledore râse pe înfundate. Închiseră poarta după ei şi amândoi coborâră dealul în noapte, prin vălul de ceaţă.
— Bravo, Harry, spuse Dumbledore.
— Dar nu am făcut nimic, zise Harry mirat.
— O, ba da. I-ai arătat fui Horace cât are de câştigat întorcându-se la Hogwarts. Ţi-a plăcut de el?
— Ăă…
Harry nu era sigur dacă îl plăcuse sau nu pe Slughorn. Fusese drăguţ în felul lui, dar păruse oarecum înfumurat şi, chiar dacă o negase, fusese mult prea surprins că o fată cu părinţi Încuiaţi putea fi o vrăjitoare de excepţie.
— Horace, zise Dumbledore, scutindu-l pe Harry de responsabilitatea de a o spune el, este un om comod. Şi îi place să fie înconjurat de oameni celebri, importanţi sau de succes. Îi place să creadă că are o anumită influenţă asupra lor. Vezi tu, nu şi-a dorit niciodată să fie el însuşi pe locul şoferului; preferă să rămână în spate, unde are loc să se întindă după voie. Obişnuia să îşi aleagă elevii favoriţi de la Hogwarts unul câte unul, uneori pentru ambiţia sau inteligenta lor, alteori pentru farmecul personal şi talentul lor, şi avea un fler extraordinar în a-i alege pe cei care aveau să exceleze în domeniul în care se specializau. Horace formase un fel de club de elevi preferaţi, iar el era chiar în mijlocul lui: făcea prezentări, lega contacte folositoare între membri şi ieşea mereu în avantaj, indiferent dacă primea gratis o cutie de ananas zaharisit, care este slăbiciunea lui, sau dacă avea ocazia de a-l recomanda pe următorul membru al Oficiului de Legătură al Goblinilor.
Lui Harry îi apăru brusc în faţa ochilor imaginea unui păianjen umflat, care ţesea o pânză în jurul lui, trăgând când de un fir, când de altul, ca să-şi aducă muştele gustoase mai aproape de el.
— Un lucru este sigur, continuă Dumbledore, şi nu o fac pentru că vreau să te montez împotriva lui Horace, mai bine-zis împotriva domnului profesor Slughorn, ci pentru că vreau să fii prevenit. Sunt convins că o să încerce să te racoleze, Harry. Ai fi piesa de rezistenţă a colecţiei sale: băiatul care a supravieţuit… sau „cel ales”, cum ţi se spune mai nou.
Pe Harry îl trecură fiorii la auzul acestor cuvinte, dar nu din cauza ceţii care îl înconjura. Îşi aminti de nişte cuvinte pe care le auzise cu câteva săptămâni în urmă, cuvinte care aveau o semnificaţie îngrozitoare şi personală pentru el:
Nici unul nu poate trăi pe când celălalt supravieţuieşte…
Dumbledore se oprise în dreptul bisericii pe lângă care trecuseră ceva mai devreme.
— Acesta este un loc bun, Harry. Te rog să te ţii de braţul meu.
De data asta, Harry îşi luă inima în dinţi şi fu pregătit pentru Apariţie, dar tot o găsi neplăcută. Când scăpă de senzaţia de presiune şi îşi dădu seama că putea să respire din nou, el şi Dumbledore erau pe un drum de ţară, iar în faţa lor se zărea silueta asimetrică a celei de-a doua clădiri preferate a lui Harry: Vizuina. În ciuda sentimentului de groază care pusese stăpânire pe el, nu putu să nu se bucure la vederea ei. Ron era acolo… şi doamna Weasley la fel, care era cea mai bună bucătăreasă pe care o întâlnise Harry până atunci…
— Harry, te rog, zise Dumbledore când intrară pe poartă, aş vrea să vorbesc cu tine înainte de a ne despărţi. Între patru ochi. Am putea discuta aici?
Dumbledore arătă spre o magazie neîngrijită din piatră, unde îşi ţinea măturile familia Weasley. Puţin derutat, Harry îl urmă pe Dumbledore dincolo de uşa ale cărei balamale trebuiau unse, intrând într-un spaţiu ceva mai mic decât un dulap obişnuit. Dumbledore îşi aprinse vârful baghetei, care era ca o torţă, şi îi zâmbi lui Harry.
— Harry, sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar să ştii că sunt foarte mulţumit şi chiar mândru de cât de bine pari să te descurci după tot ce s-a petrecut la minister. Dă-mi voie să spun că sunt convins că şi Sirius ar fi fost mândru de tine.
Harry înghiţi în sec, de parcă i-ar fi pierit vocea. Nu se simţea în stare să vorbească despre Sirius. Îi fusese şi aşa destul de greu să-l audă pe unchiul Vernon spunând „A murit naşul lui?” şi chiar mai greu să-l audă pe Slughorn menţionându-i numele într-o doară.
— Este foarte trist, spuse Dumbledore cu blândeţe, că tu şi Sirius nu aţi putut să petreceţi mai mult timp împreună. Relaţia trainică şi de durată pe care aţi fi avut-o a fost curmată cu cruzime.
Harry încuviinţă din cap, fixându-şi privirea asupra unui păianjen care se căţăra pe pălăria lui Dumbledore. Era conştient de faptul că Dumbledore îl înţelegea, că poate chiar bănuia că, înainte să fi primit scrisoarea de la el, Harry îşi petrecuse aproape tot timpul stând întins pe pat, refuzând să mănânce şi uitându-se pe fereastra aburită, cuprins de senzaţia de vid rece pe care ajunsese să o asocieze Dementorilor.
— Îmi este atât de greu, spuse Harry într-un târziu, cu o voce joasă, când mă gândesc că n-o să-mi mai scrie niciodată.
Brusc, îl usturară ochii şi clipi. Se simţea ciudat să o recunoască, dar faptul că avusese pe cineva din afara şcolii căruia îi păsa de soarta lui, aproape ca unui părinte, fusese unul dintre aspectele cele mai plăcute ale descoperirii naşului său… Dar acum bufniţele nu aveau să-i mai aducă niciodată această alinare…
— Sirius a însemnat pentru tine multe lucruri pe care nu le-ai avut până să-l fi cunoscut, zise Dumbledore cu blândeţe. Fireşte, pierderea lui este deosebit de dureroasă…
— Dar cât am stat la familia Dursley, îl întrerupse Harry, cu vocea mai puternică decât înainte, mi-am dat seama că nu pot să mă închid în mine însumi, pentru că altfel… altfel o să-mi pierd minţile. Sirius nu ar fi vrut asta, nu-i aşa? Şi până la urmă, viaţa este scurtă… Gândiţi-vă la doamna Bones, la Emmeline Vance… Eu aş putea fi următoarea victimă, nu-i aşa? Şi dacă o să fie aşa, spuse el înverşunat, privindu-l acum drept în faţă pe Dumbledore, ai cărui ochi albaştri scânteiau în lumina baghetei, o să am grijă să iau cât mai mulţi Devoratori ai Morţii cu mine. Şi pe Cap-de-Mort, dacă o să pot.
— Se vede că eşti fiul lui James şi al lui Lily şi finul lui Sirius! zise Dumbledore, bătându-l aprobator pe Harry pe umăr. Dacă nu mi-ar fi teamă că te-aş umple de păianjeni, mi-aş scoate pălăria în faţa ta. Harry, acum aş vrea să vorbim despre un subiect din aceeaşi sferă… am înţeles de la tine că pe parcursul ultimelor două săptămâni ai citit Profetul zilei, aşa este?
— Da, spuse Harry, cu inima bătându-i puţin mai repede decât de obicei.
— Atunci trebuie să-ţi fi dat seama că nu se poate spune că s-au scurs informaţii despre aventura ta din sala profeţiilor, ci că au fost nişte inundaţii în toată regula, eşti de acord cu mine?
— Da, spuse Harry din nou. Şi acum toată lumea ştie că sunt cel ales…
— Ba nu, nu ştie nimeni, îl întrerupse Dumbledore. Doar doi oameni ştiu întregul conţinut al profeţiei despre tine şi Lordul Cap-de-Mort, şi amândoi stau în această magazie urât mirositoare şi plină de păianjeni. Este adevărat însă că mulţi au intuit corect că Lordul Cap-de-Mort şi-a trimis Devoratorii Morţii să fure profeţia şi că aceasta avea legătură cu tine. Acum, am dreptate să cred că nu ai mai spus nimănui că ştii ce conţinea profeţia?
— Da.
— Până la urmă, este o decizie înţeleaptă, zise Dumbledore. Însă cred că ar trebui să nu fii prea strict în ceea ce-i priveşte pe prietenii tăi, domnul Ronald Weasley şi domnişoara Hermione Granger. Da, continuă el, văzând neliniştea de pe chipul lui Harry, sunt de părere că ar trebui să ştie şi ei. Le faci un deserviciu dacă nu le împărtăşeşti ceva atât de important pentru ei.
— N-am vrut…
— … să-i sperii? spuse Dumbledore, cercetându-l pe Harry peste ochelarii în formă de semilună. Sau poate că nu ai vrut să mărturiseşti că eşti la rândul tău îngrijorat şi speriat? Ai nevoie de prietenii tăi, Harry. Ai avut completă dreptate când ai spus că Sirius nu ar fi vrut să te închizi în tine.
Harry nu zise nimic, dar Dumbledore nu păru să aştepte vreun răspuns. Continuă:
— În aceeaşi ordine de idei, un alt subiect despre care voiam să vorbesc cu tine este că aş vrea să urmezi nişte cursuri individuale cu mine anul ăsta.
— Cursuri… cu dumneavoastră? zise Harry atât de surprins, încât uită de tăcerea meditativă în care se adâncise.
— Da. Cred că a sosit momentul să mă implic mai activ în educaţia ta.
— Ce o să-mi predaţi, domnule profesor?
— A, câte puţin din toate, spuse Dumbledore vag.
Harry aşteptă cu sufletul la gură, dar Dumbledore nu-i mai dădu nici un detaliu, aşa că se interesă de un alt lucru care îl pusese oarecum pe gânduri.
— Dacă o să am cursuri cu dumneavoastră, nu mai este cazul să fac meditaţii cu Plesneală, nu-i aşa?
— Cu domnul profesor Plesneală, Harry, şi ca să-ţi răspund la întrebare, nu, n-o să mai faci meditaţii cu dânsul.
— Ce bine, zise Harry uşurat, pentru că au fost un… Se opri, având grijă să nu spună ce gândea de fapt.
— Cred că cel mai potrivit cuvânt ar fi „fiasco”, spuse Dumbledore încuviinţând din cap.
Harry râse.
— Asta înseamnă că de acum înainte o să-l văd mai rar pe domnul profesor Plesneală, zise el, pentru că n-o să mă accepte la cursul de Poţiuni dacă nu obţin calificativul „Remarcabil” la N.O.V., iar eu ştiu că am luat mai puţin.
— Nu te pripi, zise Dumbledore cu o voce gravă. Dacă mă gândesc bine, cred că rezultatele ar trebui să sosească în cursul zilei de azi. Acum, Harry, înainte de a ne despărţi, trebuie să mai lămurim două aspecte. În primul rând, începând din clipa asta, vreau să ai mereu Pelerina Invizibilă la tine. Chiar şi la Hogwarts. Pentru orice eventualitate, înţelegi?
Harry încuviinţă din cap.
— În al doilea rând, cât timp o să stai aici, Vizuina o să fie protejată de cele mai bune sisteme de siguranţă pe care le oferă Ministerul Magiei. Aceste măsuri le-au creat o oarecare stare de disconfort lui Arthur şi Molly. Toate scrisorile lor sunt verificate la minister înainte să ajungă la ei, ca să-ţi dau un exemplu. Pe ei nu îi deranjează câtuşi de puţin, pentru că tot ce vor este să fii în siguranţă. Cu toate acestea, le-ai nesocoti eforturile dacă ţi-ai pune viaţa în primejdie cât o să stai la ei.
— Am înţeles, spuse Harry repede.
— În ordine, atunci, zise Dumbledore, deschizând uşa magaziei pentru cozile de mătură şi ieşind în curte. Văd că este aprinsă lumina în bucătărie. Să nu o mai privăm pe Molly de ocazia de a se plânge de cât de slab eşti.