Harry şi Dumbledore se apropiară de uşa din spate a Vizuinei, în jurul căreia erau depozitate familiarele cizme de cauciuc şi ceaune ruginite; Harry auzi găinile gata să adoarmă cotcodăcind încet într-un coteţ îndepărtat. Dumbledore ciocăni la uşă de trei ori şi, uitându-se pe fereastră, Harry văzu pe cineva mişcându-se în bucătărie.
— Cine este? spuse o voce neliniştită, cea a doamnei Weasley. Prezentaţi-vă neîntârziat.
— Sunt eu, Dumbledore, l-am adus pe Harry.
Uşa se deschise imediat şi în prag apăru doamna Weasley, scundă, plinuţă, îmbrăcată cu o rochie veche de culoare verde.
— Harry, dragul meu! Vai de mine, Albus, m-ai speriat îngrozitor, mi-ai spus că ajungeţi abia mâine dimineaţă!
— Am avut noroc, spuse Dumbledore, îndemnându-l pe Harry să intre. Slughorn s-a dovedit mult mai uşor de convins decât m-am aşteptat. Desigur, totul i se datorează lui Harry. A, bună, Nymphadora.
Harry se uită în jur şi descoperi, că în ciuda orei târzii, doamna Weasley nu era singură. O vrăjitoare tânără, cu chipul palid, în formă de inimă şi părul şaten deschis, stătea la masă, ţinând strâns cana mare din faţa ei.
— Bună seara, domnule profesor, zise ea. Salut, Harry.
— Bună, Tonks.
Lui Harry, tânăra i se păru trasă la faţă, chiar bolnavă, şi având un zâmbet puţin forţat. În mod cert, înfăţişarea ei era mai ternă decât de obicei, când avea părul roz aprins.
— Ar fi cazul să plec, zise ea repede, ridicându-se şi punându-şi pelerina. Mulţumesc pentru ceai şi înţelegere, Molly.
— Te rog, nu pleca din cauza mea, spuse Dumbledore politicos. Nu rămân, trebuie să discut nişte chestiuni urgente cu Rufus Scrimgeour.
— Nu, nu, chiar trebuie să plec, zise Tonks, evitând să-i întâlnească privirea lui Dumbledore. Noapte bună.
— Draga mea, de ce nu vii la cină în weekend, o să fie şi Remus, şi Ochi-Nebun?
— Nu, mulţumesc, Molly… mulţumesc pentru invitaţie… noapte bună tuturor.
Tonks trecu grăbită pe lângă Dumbledore şi Harry ieşi în curte, la câţiva paşi depărtare, după care se întoarse în loc şi se făcu nevăzută. Harry observă că doamna Weasley părea îngrijorată.
— Ei bine, ne vedem la Hogwarts, Harry, zise Dumbledore. Ai grijă de tine. Molly, respectele mele.
Dumbledore făcu o plecăciune în faţa doamnei Weasley şi plecă şi el, dispărând în acelaşi loc cu Tonks. Doamna Weasley închise uşa care dădea spre curtea rămasă goală şi apoi îl apucă pe Harry de umeri, întorcându-l cu faţa spre lampa de pe masă şi cercetându-l cu atenţie.
— Eşti la fel ca Ron, oftă ea, privindu-l din cap până-n picioare. Amândoi arătaţi ca şi cum ar fi aruncat cineva un Blestem de Întindere asupra voastră. Ron a crescut opt centimetri de când i-am cumpărat ultima robă pentru şcoală, să ştii. Harry, nu ţi-e foame?
— Ba da, spuse Harry, dându-şi brusc seama cât de foame îi era de fapt.
— Ia loc, dragule, îţi pregătesc ceva cât ai zice peşte.
Harry se aşeză la masă şi în clipa aceea îi sări în braţe o pisică pufoasă, portocalie, cu botul scurt, care i se cuibări torcând în poală.
— E şi Hermione aici? întrebă el bucuros, mângâindu-l pe Şmecherilă după ureche.
— A, da, a sosit alaltăieri, zise doamna Weasley, lovind cu bagheta o oală mare de fier, care zbură pe aragaz cu un zdrang puternic şi începu să fiarbă imediat. Desigur, acum toată lumea doarme, nu ne aşteptam să vii atât de devreme. Poftim…
Doamna Weasley atinse iar oala, care se ridică în aer, pluti spre Harry şi se înclină. Doamna Weasley aduse un castron în dreptul ei la timp pentru ca acesta să se umple cu supa fierbinte şi groasă de ceapă.
— Vrei şi pâine, dragul meu?
— Da, mulţumesc, doamnă Weasley.
Aceasta îşi flutură bagheta peste umăr, iar apoi o pâine şi un cuţit plutiră şi se aşezară graţios pe masă. În timp ce pâinea se tăia singură în felii şi oala zbura înapoi pe aragaz, doamna Weasley se aşeză vizavi de Harry.
— Şi zici că l-ai convins pe Horace Slughorn să accepte postul de profesor?
Harry dădu din cap, având gura atât de plină cu supă fierbinte, încât nici nu putu să vorbească.
— Şi eu, şi Arthur l-am avut profesor, zise doamna Weasley. A predat multă vreme la Hogwarts, a început cam în aceeaşi perioadă cu Dumbledore, dacă nu mă înşel. Ţi-a plăcut de el?
Având de data asta gura plină cu pâine, Harry ridică din umeri şi făcu o mişcare oarecum neutră din cap.
— Ştiu ce vrei să spui, spuse doamna Weasley, încuviinţând cu înţelepciune. Este limpede că poate fi cât se poate de fermecător când vrea, dar Arthur nu l-a prea plăcut niciodată. La minister lucrează o mulţime de foşti elevi preferaţi de-ai lui Slughorn. A ştiut mereu cum să ajute diverse persoane să avanseze în carieră, dar nu prea a avut timp de Arthur, i s-a părut că nu era destul de ambiţios. Mă rog, asta dovedeşte că şi Slughorn se înşală uneori. Nu ştiu dacă Ron a apucat să-ţi scrie despre asta, s-a întâmplat foarte de curând, dar Arthur a fost avansat!
Era evident că doamna Weasley abia aşteptase să îi spună asta. Harry înghiţi o gură mare de supă foarte fierbinte, având senzaţia că îşi opărise gâtul.
— Minunat! zise el cu răsuflarea tăiată.
— Eşti tare scump, spuse doamna Weasley, zâmbind larg şi interpretând pesemne lacrimile din ochii lui Harry ca pe un semn de emoţie la auzul veştii. Da, Rufus Scrimgeour a creat nişte departamente noi, dată fiind situaţia prezentă, iar Arthur este Şeful Oficiului de Detectare şi Confiscare de Vrăji Defensive şi Obiecte Protectoare False. Ocupă un post important, acum are zece subalterni.
— Dar ce se întâmplă mai exact în Ofi…?
— Păi, vezi tu, cu toată agitaţia pe care a stârnit-o Ştii-Tu-Cine, peste tot au fost scoase la vânzare fel de fel de ciudăţenii, obiecte care se presupune că ar trebui să te apere de Ştii-Tu-Cine şi de Devoratorii Morţii. Cred că îţi dai seama la ce mă refer, aşa-zise poţiuni protectoare, care nu sunt altceva decât sos de friptură amestecat cu puţin puroi de Bubotuburi, sau instrucţiuni de aruncare a blestemelor defensive care fac să-ţi cadă urechile… mă rog, până la urmă, vinovaţii sunt exact ca Mundungus Fletcher, au umblat mereu cu tot felul de treburi murdare şi profită de teama oamenilor, dar din când în când apar şi probleme serioase. Chiar acum câteva zile, Arthur a confiscat o cutie de Trădare Blestemate, care este aproape sigur că au fost plasate de un Devorator al Morţii. Se ocupă de lucruri importante, să ştii, şi îi zic mereu că nu are de ce să-i fie dor de bujii, prăjitoare de pâine şi cine ştie ce alte obiecte din astea trăsnite de-ale Încuiaţilor.
Doamna Weasley îşi încheie discursul cu o privire neînduplecată, de parcă Harry ar fi sugerat că era firesc să-ţi fie dor de bujii.
— Domnul Weasley este încă la birou? întrebă el.
— Da. Dacă mă gândesc bine, chiar întârzie puţin… a spus că o să vină pe la miezul nopţii.
Doamna Weasley se întoarse să se uite la ceasul mare care era cocoţat într-un mod ciudat peste nişte cearşafuri din coşul cu rufe de la capătul mesei. Harry îl recunoscu imediat: avea nouă limbi, pe fiecare dintre ele era gravat numele unui membru al familiei şi de obicei era în sufragerie, poziţia actuală sugerând că doamna Weasley începuse să-l ia cu ea prin casă. Acum absolut toate limbile indicau „pericol de moarte”.
— Stă aşa de ceva timp, zise doamna Weasley pe un ton neconvingător. De când a reapărut Ştii-Tu-Cine. Bănuiesc că toată lumea este în pericol de moarte în clipa de faţă… nu cred să fim doar noi… dar nu mai ştiu pe nimeni care să aibă un ceas ca ăsta, aşa că nu pot să verific dacă este adevărat. A! Doamna Weasley exclamă brusc şi arătă spre cadranul ceasului. Limba domnului Weasley se mutase şi indica „pe drum”.
— Vine!
Într-adevăr, o clipă mai târziu se auzi un ciocănit. Doamna Weasley sări în picioare şi se duse repede la uşă, puse o mână pe mâner şi îşi lipi faţa de lemn, întrebând:
— Arthur, tu eşti?
— Da, zise domnul Weasley cu o voce obosită. Dar aş fi spus asta şi dacă aş fi fost un Devorator al Morţii, draga mea. Pune-mi întrebarea de verificare.
— Ah… să fim serioşi…
— Molly!
— Bine, bine… care este ţelul tău suprem?
— Să descopăr de ce nu cad avioanele.
Doamna Weasley încuviinţă din cap şi învârti mânerul, dar se părea că domnul Weasley trăgea de uşă înspre el, pentru că aceasta nu se deschise.
— Molly! Nu pot să intru înainte să răspunzi şi tu la întrebarea de verificare.
— Arthur, zău, este de-a dreptul ridicol…
— Cum îţi place să-ţi spun când suntem între patru ochi?
Chiar şi la lumina slabă a lămpii, Harry îşi dădu seama că doamna Weasley se făcuse roşie ca focul; Harry însuşi simţi o căldură care îi cuprinse urechile şi gâtul, aşa că mâncă repede, făcând cât mai mult zgomot şi zdrăngănind cu lingura în castron.
— Mollynuţa, şopti doamna Weasley prin uşa încă închisă, nespus de stânjenită.
— Corect, spuse domnul Weasley. Acum poţi să mă laşi să intru.
Doamna Weasley îi deschise soţului ei, un vrăjitor slab, roşcat, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de baga şi o pelerină de drum prăfuită.
— Tot nu pot să înţeleg de ce trebuie să trecem prin asta de fiecare dată când vii acasă, zise doamna Weasley, încă îmbujorată, în timp ce-şi ajuta soţul să-şi dea jos pelerina. Nu ar fi exclus ca Devoratorul Morţii să te fi obligat să-i dai răspunsul înainte să îţi fi luat înfăţişarea.
— Ştiu, draga mea, dar astea sunt regulile ministerului şi trebuie să dau un exemplu pozitiv. Ce bine miroase, ai făcut cumva supă de ceapă?
Domnul Weasley se întoarse vesel către masă.
— Harry! Te aşteptam peste câteva ore bune!
Cei doi dădură mâna şi domnul Weasley se prăbuşi pe un scaun lângă Harry, în timp ce doamna Weasley îi puse în faţă un castron cu supă.
— Mulţumesc, Molly. Am avut o noapte grea. Un idiot a început să vândă Medalii-Metamorfe. Tot ce trebuie să faci este să ţi le pui la gât şi poţi să-ţi schimbi înfăţişarea după voie. O sută de mii de variante, la preţul incredibil de numai zece galioni.
— Şi ce se întâmplă dacă le pui la gât?
— În cea mai mare parte din cazuri, prinzi o culoare portocalie destul de neplăcută, dar sunt câţiva vrăjitori cărora le-au apărut un fel de negi cu tentacule pe tot corpul. De parcă nu ar fi fost şi aşa destule probleme la Sf. Mungo.
— E genul de lucru care li s-ar părea amuzant lui Fred şi George, zise doamna Weasley, şovăind. Eşti sigur că…?
— Bineînţeles că sunt sigur, spuse domnul Weasley. Băieţii nu ar putea să facă aşa ceva tocmai acum, când lumea ar fi în stare de orice ca să fie în siguranţă.
— De-asta ai întârziat, din cauza Medaliilor-Metamorfe?
— Nu, am aflat de un blestem periculos care a fost aruncat în zona Elephant and Castle, dar, din fericire, Detaşamentul de Punere în Vigoare a Legilor Magice rezolvase deja problema când am ajuns la faţa locului…
Harry duse mâna la gură, mascând un căscat.
— La culcare, spuse doamna Weasley imediat pe un ton ferm. Ţi-am pregătit camera lui Fred şi George, e numai a ta.
— Dar ei unde sunt?
— A, pe Aleea Diagon. Sunt atât de ocupaţi, încât dorm într-un apartament mic deasupra magazinului lor de glume, zise doamna Weasley. Sinceră să fiu, la început nu am fost de acord cu toate astea, dar recunosc că par să se priceapă la afaceri. Hai, dragul meu, cufărul tău e deja acolo.
— Noapte bună, domnule Weasley, zise Harry, dându-şi scaunul în spate.
Şmecherilă sări graţios din poala lui şi ieşi agale din cameră.
— Noapte bună, Harry, spuse domnul Weasley.
Harry o văzu pe doamna Weasley aruncând o privire spre ceasul din coşul de rufe înainte să plece împreună din bucătărie. Toate limbile indicau din nou „pericol de moarte”.
Camera lui Fred şi George era la etajul doi. Doamna Weasley îşi îndreptă bagheta către o lampă de pe noptieră şi o aprinse numaidecât, cufundând camera într-o plăcută lumină aurie. În ciuda faptului că fusese pusă o vază cu flori pe un birou, în faţa ferestrei, mirosul lor nu putea să-l acopere pe cel dominant, despre care Harry bănuia că era de praf de puşcă. O bună parte din podea era ocupată de un număr mare de cutii de carton nemarcate şi sigilate, alături de care se găsea cufărul lui Harry. Camera părea să fie folosită ca un loc temporar de depozitare.
Hedwig ciripi veselă spre Harry de pe şifonierul pe care stătea cocoţată şi apoi zbură pe fereastră. Harry ştia că aşteptase să-l vadă înainte de a pleca la vânătoare. Harry îi spuse noapte bună doamnei Weasley, îşi puse pijamaua şi se culcă în unul dintre paturi. Simţi ceva tare prin faţa de pernă. Băgă mâna înăuntru şi scoase o bomboană lipicioasă, mov cu portocaliu, despre care îşi aminti că era de fapt o Pastilă de Vomitat. Zâmbi în sinea lui, se întoarse pe o parte şi adormi instantaneu.
Câteva clipe mai târziu, sau cel puţin aşa i se păru lui Harry, se trezi când cineva dădu uşa de perete, având senzaţia că avusese loc o detunătură. Ridicându-se imediat în capul oaselor, auzi draperiile foşnind şi fu orbit de o lumină puternică. Îşi acoperi ochii cu o mână, iar cu cealaltă pipăi după ochelari.
— Cemaifacimăibăiete?
— Nu ştiam că ai sosit deja! zise răspicat o voce entuziasmată, iar Harry primi o lovitură puternică în creştet.
— Ron, nu-l mai lovi! îl mustră o voce de fată.
Harry îşi găsi ochelarii şi şi-i puse repede la ochi, cu toate că lumina era atât de puternică, încât diferenţa nu era foarte mare. O umbră lungă şi neclară îi apăru pentru o clipă în faţa ochilor, Harry clipi şi atunci se contură imaginea lui Ron Weasley, care îl privea zâmbindu-i larg.
— Eşti bine?
— Mai bine ca niciodată, zise Harry, masându-şi capul şi sprijinindu-se pe perne. Dar tu?
— Nici eu n-o duc rău, spuse Ron, trăgând o cutie de carton şi aşezându-se pe ea. Când ai ajuns? Abia acum ne-a spus mama că ai venit.
— Pe la unu noaptea.
— Cum a fost la Încuiaţi? Au fost drăguţi cu tine?
— Ca de obicei, zise Harry, în timp ce Hermione se aşeză pe marginea patului său. Nu au prea vorbit cu mine, dar prefer să fie aşa. Ce mai faci, Hermione?
— A, bine, spuse Hermione, care îl cerceta pe Harry de parcă ar fi fost bolnav.
Harry bănui ce se ascundea în spatele privirii ei îngrijorate şi, având în vedere că în clipa aceea nu voia câtuşi de puţin să vorbească despre moartea lui Sirius sau oricare alt subiect îngrozitor, zise:
— Cât e ceasul? Am întârziat cumva la micul dejun?
— Nu-ţi face griji din cauza asta, mama îţi aduce imediat micul dejun în cameră, are impresia că eşti subnutrit, zise Ron, dându-şi ochii peste cap. Ia spune, ce-ai mai făcut în ultima vreme?
— Mai nimic, am fost la unchiul şi mătuşa mea, ai uitat?
— Să fim serioşi! spuse Ron. Doar a venit Dumbledore să te ia!
— Nu a fost chiar aşa de interesant. Nu a vrut decât să-l ajut să convingă un profesor bătrân să se întoarcă la lucru. Îl cheamă Horace Slughorn.
— A, zise Ron, părând dezamăgit. Credeam că…
Hermione îi aruncă o privire prevenitoare lui Ron şi acesta îşi schimbă imediat atitudinea.
— … am fost sigur că a fost vorba despre aşa ceva.
— Zău? spuse Harry amuzat.
— Da… da, acum că a plecat Umbridge, era clar că o să avem nevoie de un nou profesor de Apărare contra Magiei Negre, nu-i aşa? Şi… ăă… spune-ne, cum e?
— Seamănă cu o morsă şi a fost şeful casei Viperinilor, zise Harry. Hermione, s-a întâmplat ceva?
Hermione îl privea ca şi cum ar fi aşteptat ca Harry să aibă nişte simptome ciudate din clipă-n clipă. Se grăbi să afişeze un zâmbet neconvingător.
— Nu, ce să se-ntâmple? Şi… ăă… crezi că Slughorn o să fie un profesor bun?
— Nu ştiu, zise Harry. N-are cum să fie mai rău ca Umbridge, nu?
— Ştiu pe cineva care este mai rea ca Umbridge, spuse o voce din pragul uşii.
Sora mai mică a lui Ron intră cu umerii căzuţi în cameră, având un aer irascibil.
— Bună, Harry.
— Ce-ai păţit? întrebă Ron.
— Nu mai pot, spuse Ginny, trântindu-se pe patul lui Harry. Mă scoate din minţi.
— Acum ce-a mai făcut? întrebă Hermione înţelegătoare.
— Vorbeşte cu mine ca şi cum aş avea trei ani!
— Ştiu, spuse Hermione, coborându-şi vocea. E teribil de plină de ea.
Harry fu foarte surprins să o audă pe Hermione vorbind astfel despre doamna Weasley şi înţelese de ce Ron zise supărat: — Chiar nu puteţi să nu vă mai luaţi de ea, măcar pentru cinci secunde?
— Aşa, bravo, ia-i apărarea, se răsti Ginny. Ştim cu toţii că nu mai poţi după ea.
Harry avu impresia că nu era o replică potrivită dacă era într-adevăr vorba despre doamna Weasley şi începu să creadă că exista ceva ce îi scăpa, aşa că se hotărî să întrebe:
— Despre cine…?
Dar primi răspunsul înainte să apuce să termine de rostit întrebarea. Uşa de la cameră se dădu din nou de perete şi Harry se acoperi instinctiv până la bărbie, trăgând atât de tare de plapumă, încât Hermione şi Ginny alunecară de pe pat.
În prag stătea o tânără de o frumuseţe răpitoare, care îţi tăia respiraţia. Era înaltă şi mlădioasă, cu părul lung şi blond, şi părea să radieze o uşoară strălucire argintie. Iar elementul care completa întruchiparea perfecţiunii era faptul că ducea o tavă încărcată cu mâncare.
— 'Arrry, zise ea cu o voce guturală. De când nu te-am mai văzut!
Când intră repede în cameră şi se duse spre Harry, doamna Weasley apăru din spatele ei, urmând-o destul de supărată.
— Nu era nevoie să aduci tu tava, tocmai voiam să o fac eu!
— Este plăcerrrea mea, spuse Fleur Delacour, punând tava pe genunchii lui Harry şi aplecându-se să-l sărute pe ambii obraji.
Harry avu senzaţia că îl ardea locul unde îl atinseseră buzele ei.
— Mi-a fost dorrr de el. O mai ţii minte pe sorrra mea, Gabrrrielle? Toată ziua vorrrbeşte numai desprrre 'Arrry Potter. O să se bucurrre tarrre mult să te vadă.
— A… este şi ea aici? zise Harry răguşit.
— O, nu, prrrostuţule, spuse Fleur râzând cristalin, varrra viitoarrre, când o să ne… darrr n-ai aflat încă?
Fleur o privi pe doamna Weasley mustrător, cu ochii măriţi.
— Nu am apucat să-i spunem, zise doamna Weasley.
Fleur se întoarse din nou spre Harry, dându-şi pe spate părul lung, astfel încât o biciui pe doamna Weasley peste faţă.
— Bill şi cu mine o să ne căsătorrrim!
— A, zise Harry absent.
Nu putu să nu observe că doamna Weasley, Hermione şi Ginny evitau cu încăpăţânare să se uite una la alta.
— Uau… ăă… felicitări!
— Bill este foarrrte ocupat pentrrru moment, munceşte din grrreu, iar eu lucrrrez cu jumătate de norrrmă la „Grrringotts” ca să îmi perrrfecţionez engleza, aşa că m-a adus aici pentrrru câteva zile ca să-i cunosc mai bine familia. Am fost tarrre ferrricită când am auzit că vii, nu prrrea e nimic de făcut pe aici, dacă nu îţi place să găteşti şi să ai grrrijă de găini! Păi… Îţi dorrresc poftă bună, Arrry!
Acestea fiind zise, Fleur se întoarse graţioasă pe călcâie şi ieşi din cameră parcă plutind, închizând uşa fără zgomot în urma ei.
Doamna Weasley păru să pufnească.
— Mama o urăşte, spuse Ginny încet.
— Nu-i adevărat, şopti doamna Weasley contrariată. Doar cred că s-au grăbit cu logodna, atâta tot.
— Se ştiu de un an, zise Ron care părea ameţit şi se uita ca hipnotizat la uşa închisă.
— Păi, un an nu-i atât de mult! Dar ştiu de ce se întâmplă astfel de lucruri. Este vorba de starea de nesiguranţă generată de întoarcerea Ştiţi-Voi-Cui. Lumea trăieşte cu impresia că ar putea să nu mai apuce ziua de mâine, luând tot felul de decizii pripite, la care s-ar gândi îndelung în alte condiţii. Data trecută când a fost la putere Ştiţi-Voi-Cine, auzeai peste tot de tineri care fugeau pe ascuns…
— Printre care şi tu şi tata, zise Ginny insinuant.
— Da, mă rog, eu şi cu tatăl tău suntem făcuţi unul pentru altul, ce rost ar fi avut să aşteptăm? zise doamna Weasley. În timp ce Bill şi Fleur… păi… ce au ei doi în comun? El este un om muncitor, cu capul pe umeri, iar ea este o…
— Vacă, spuse Ginny, încuviinţând din cap. Dar Bill nu este chiar atât de cu capul pe umeri. Desface blesteme, nu-i aşa? Îi place aventura, îi plac lucrurile fascinante… Bănuiesc că de-asta i-a căzut cu tronc Flegmă.
— Ginny, nu-i mai spune aşa, zise doamna Weasley tăios, în timp ce Harry şi Hermione râseră. Mă rog, trebuie să mă întorc la treburile mele. Harry, mănâncă ouăle înainte să se răcească.
Doamna Weasley ieşi din cameră, părând măcinată de griji. Ron încă mai era puţin zăpăcit, scuturându-şi capul ca un câine care încerca să îşi scoată apa din urechi.
— Dar nu te-ai obişnuit cu ea, dat fiind că stă în aceeaşi casă? întrebă Harry.
— A, ba da, spuse Ron, dar dacă mă ia pe nepregătite, ca acum…
— Este penibil, spuse Hermione supărată, mergând cât mai departe de Ron şi întorcându-se spre el cu mâinile încrucişate când ajunse la perete.
— Să nu-mi spui că vrei să fie mereu pe-aici? îl întrebă Ginny pe Ron nevenindu-i să creadă.
Când acesta doar ridică din umeri, fata zise:
— Mă rog, pun pariu pe orice că mama o să pună capăt acestei situaţii dacă o să poată.
— Dar cum ar putea să facă asta? întrebă Harry.
— Tot încearcă s-o convingă pe Tonks să vină la cină. Cred că speră ca Bill să se îndrăgostească de Tonks. Şi eu sper că aşa o să fie, aş prefera-o de o mie de ori în locul lui Fleur.
— Da, să ştii că e un plan strălucit, zise Ron sarcastic. Ascultă-mă, nici un tip întreg la minte nu s-ar îndrăgosti de Tonks atât timp cât ar fi Fleur prin apropiere. Înţelege-mă, Tonks nu e deloc urâtă când nu îşi face cine ştie ce la păr şi la nas, dar…
— Este mult mai drăguţă decât Flegmă, zise Ginny.
— Şi mai inteligentă decât ea, doar e Auror! spuse Hermione din colţ.
— Fleur nu e proastă, dacă a fost selecţionată să participe la Turnirul Trivrăjitor, zise Harry.
— Harry, nu începe şi tu! spuse Hermione amărâtă.
— Presupun că-ţi place când Flegmă îţi spune ”'Arrry”, nu-i aşa? întrebă Ginny pe un ton dispreţuitor.
— Nu, zise Harry, dorindu-şi să nu fi deschis gura. Tot ce voiam să spun este că Flegmă, pardon, Fleur…
— Aş prefera-o de o mie ori pe Tonks în locul ei, zise Ginny. Măcar Tonks are simţul umorului şi este amuzantă.
— De la o vreme nu prea mai este, spuse Ron. De fiecare dată când o văd mi se pare că seamănă din ce în ce mai bine cu Myrtle cea Plângăcioasă.
— Nu e drept, se răsti Hermione. Încă nu a reuşit să treacă peste… ştii tu… totuşi erau veri!
Lui Harry i se puse un nod în stomac. Ajunseseră să vorbească despre Sirius. Luă furculiţa şi începu să înfulece ouăle cu jumări, sperând ca astfel să nu fie invitat să ia parte la discuţie.
— Tonks şi Sirius abia dacă se cunoşteau, zise Ron. Sirius a fost în Azkaban jumătate din anii ei de viaţă şi înainte de asta, iar familiile lor nici nu…
— Nu mă refeream la asta, spuse Hermione. Crede că a murit din vina ei!
— De unde până unde? zise Harry, neputând să se abţină.
— Păi, ea s-a luptat cu Bellatrix Lestrange, nu-i aşa? Cred că are impresia că, dacă ar fi învins-o, Bellatrix nu l-ar mai fi putut omorî pe Sirius.
— Ce prostie, zise Ron.
— Este sentimentul de vină pe care îl are cel care supravieţuieşte, zise Hermione. Ştiu că Lupin a încercat s-o lămurească, dar este la pământ. Nu se mai poate metamorfoza cum trebuie.
— Meta…?
— Nu îşi mai poate schimba înfăţişarea ca înainte, îi explică Hermione. Cred că puterile ei au fost afectate de şoc sau ceva de genul ăsta.
— Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva, zise Harry.
— Nici eu, spuse Hermione, dar bănuiesc că atunci când eşti foarte deprimat…
Uşa se deschise din nou şi doamna Weasley băgă capul prin deschizătură.
— Ginny, şopti ea, vino şi ajută-mă să pregătesc masa de prânz.
— Acum vorbesc cu ei! zise Ginny exasperată.
— În clipa asta! spuse doamna Weasley şi plecă.
— Vrea să mă duc doar ca să nu rămână ea singură cu Flegmă, zise Ginny supărată.
Îşi dădu părul lung şi roşcat pe spate, imitând-o foarte bine pe Fleur, şi traversă camera ţopăind, cu mâinile ridicate deasupra capului ca o balerină.
— Să faceţi bine să coborâţi şi voi cât mai repede, zise ea înainte să plece.
Harry profită de momentul de tăcere ca să mănânce. Hermione se uită prin cutiile lui Fred şi George, aruncându-i însă din când în când câte o privire piezişă lui Harry. Ron, care se servise cu o felie de pâine prăjită din tava acestuia, se uita în continuare la uşă cu o privire pierdută.
— Ce-i asta? întrebă Hermione până la urmă, ridicând ceea ce părea să fie un telescop mic.
— Nu ştiu, spuse Ron, dar dacă Fred şi George l-au lăsat aici înseamnă că încă nu e gata să fie vândut la magazinul de glume, aşa că ai grijă.
— Mama ta zicea că magazinul merge bine, spuse Harry. Cică Fred şi George au simţul afacerilor.
— Asta este puţin spus, zise Ron. S-au îmbogăţit! Abia aştept să văd cum arată magazinul. Încă nu ne-am dus pe Aleea Diagon, pentru că ma-ma zice că tata trebuie să meargă cu noi pentru orice eventualitate şi a fost foarte ocupat la serviciu, dar, din câte am auzit, totul merge ca pe roate.
— Ce mai ştii de Percy? întrebă Harry despre cel de-al treilea Weasley, care se certase cu restul familiei. Vorbeşte din nou cu părinţii voştri?
— Nu, zise Ron.
— Dar ştie că tatăl tău a avut dreptate când a zis că s-a întors Cap-de-Mort…
— Dumbledore spune că este mai uşor să ierţi pe cineva care a greşit decât pe cineva care are dreptate, zise Hermione. L-am auzit spunându-i-o mamei tale, Ron.
— Pare să fie exact genul de lucru întortocheat pe care l-ar spune Dumbledore, zise Ron.
— O să-mi predea nişte cursuri individuale anul ăsta, rosti Harry pe un ton firesc.
Ron se înecă în clipa aceea cu o bucăţică de pâine prăjită şi Hermione rămase cu răsuflarea tăiată.
— Şi nu ne-ai spus nimic! zise Ron.
— Abia acum mi-am amintit, spuse Harry sincer. Mi-a spus azi-noapte, în magazia unde ţineţi măturile.
— Fir-aş al naibii… cursuri individuale cu Dumbledore, spuse Ron impresionat. Mă întreb ce o să-ţi pre…?
Ron lăsă propoziţia neterminată. Harry îl văzu schimbând priviri cu Hermione, îşi puse cuţitul şi furculiţa deoparte, iar inima începu să-i bată destul de repede, având în vedere că nu făcea decât să stea pe pat. Dumbledore îl sfătuise să o facă… de ce să nu le spună acum? Îşi fixă privirea asupra furculiţei care scânteia în lumină, pe când tava din poala lui Harry era scăldată de razele soarelui, şi zise:
— Nu ştiu exact de ce vrea să-mi predea cursuri individuale, dar cred că trebuie să aibă legătură cu profeţia.
Ron şi Hermione nu spuseră nimic. Harry avu impresia că încremeniseră amândoi. Continuă, fără să îşi dezlipească ochii de pe furculiţă:
— Ştiţi la ce mă refer, cea pe care au încercat să o fure la minister.
— Dar nu ştie nimeni ce conţinea, spuse repede Hermione. S-a făcut ţăndări.
— Cu toate că în Profet scrie că… începu Ron, dar Hermione îi spuse: sst!
— Profetul a nimerit-o de data asta, zise Harry, făcând un mare efort şi uitându-se la ei.
Hermione părea speriată, iar Ron uimit.
— Sfera aceea de sticlă care s-a spart nu era singura înregistrare a profeţiei. Am auzit totul în biroul lui Dumbledore. A putut să-mi spună, pentru că lui i-a fost făcută profeţia. Conform acesteia, zise Harry şi trase aer în piept, se pare că eu sunt cel care trebuie să-l distrugă pe Cap-de-Mort… În orice caz, nici unul dintre noi nu poate trăi pe când ce celălalt supravieţuieşte.
Preţ de o clipă, cei trei se uitară unul la altul fără să spună nimic. Apoi se auzi o pocnitură puternică şi Hermione fu învăluită de un nor de fum negru.
— Hermione! strigară Harry şi Ron, în timp ce tava cu mâncare căzu cu zgomot pe podea.
Hermione ieşi tuşind din norul de fum, ţinând strâns telescopul şi având un ochi vânăt de toată frumuseţea.
— L-am strâns şi… şi m-a pocnit! zise ea cu respiraţia întretăiată.
Într-adevăr, la capătul telescopului văzură un pumnişor prins de un arc lung.
— Nu-ţi face griji, zise Ron, care era evident că făcea eforturi să nu râdă. O să aibă mama grijă de tine, e foarte pricepută la vindecarea rănilor superficiale.
— Mă rog, să lăsăm asta! spuse Hermione repede. Harry, vai, Harry…
Se aşeză din nou pe marginea patului.
— Ne-am pus tot felul de întrebări, când ne-am întors de la minister. N-am vrut să-ţi spunem nimic despre asta, îţi dai seama, dar din ce spusese Lucius Reacredinţă despre profeţie, că era despre tine şi Cap-de-Mort, mă rog, ne-am gândit că ar fi putut să fie ceva de genul ăsta. Vai, Harry…
Se uită la el cu ochii mari şi apoi şopti:
— Ţi-e frică?
— Mai puţin decât înainte, zise Harry. Mi-a fost, când am auzit-o pentru prima dată… dar acum mi se pare că am ştiut mereu că o să trebuiască să-l înfrunt până la urmă.
— Când am auzit că Dumbledore avea să te aducă el însuşi, ne-am gândit că o să-ţi spună ceva sau că o să-ţi arate ceva în legătură cu profeţia, spuse Ron cu înflăcărare. Şi nu am fost departe de adevăr, nu-i aşa? Nu ar face meditaţii cu tine dacă ar crede că n-ai nici o şansă — ar fi o pierdere de timp. Mai mult ca sigur că el crede că o să reuşeşti!
— Aşa este, spuse Hermione. Sunt curioasă ce o să-ţi predea, Harry. Bănuiesc că magie defensivă foarte avansată… contrablesteme redutabile… antiblesteme…
Harry nu era foarte atent la ce spunea Hermione. Se simţea cuprins de o căldură care nu avea nimic de-a face cu razele soarelui, iar golul pe care îl simţea în piept părea să se micşoreze. Ştia că Ron şi Hermione erau mai şocaţi decât lăsau să se vadă, dar simplul fapt că erau încă acolo, de-o parte şi de alta a patului, încurajându-l, şi că nu se îndepărtau de el ca şi cum ar fi fost contaminat sau periculos, valora mai mult pentru el decât avea să le poată spune vreodată.
— … şi farmece evazive, în general, conchise Hermione. În orice caz, tu măcar ştii unul dintre cursurile pe care o să le ai anul ăsta, ceea ce nu pot spune şi despre mine şi Ron. Mă întreb când o să sosească rezultatele N.O.V.-urilor?
— Trebuie să vină, a trecut deja o lună, zise Ron.
— Staţi puţin, spuse Harry, amintindu-şi un alt fragment din discuţia sa cu Dumbledore din seara de dinainte. Cred că Dumbledore a spus că rezultatele N.O.V.-urilor or să vină azi!
— Azi? ţipă Hermione. Azi? Dar ce nu mi-ai… Dumnezeule, ar fi tre-buit să-mi spui din prima clipă!
Sări în picioare.
— Mă duc să văd dacă a venit vreo bufniţă.
Dar când Harry ajunse la parter zece minute mai târziu, îmbrăcat de stradă şi ducând tava goală, o găsi pe Hermione stând la masă, într-o stare avansată de agitaţie, în timp ce doamna Weasley încerca să o facă să nu mai semene pe jumătate cu un urs panda.
— Nu vrea să se ducă, zise doamna Weasley neliniştită, stând aplecată peste Hermione cu bagheta în mână şi cu un exemplar al Primului ajutor al vindecătorului deschis la capitolul „Vânătăi, tăieturi şi zgârieturi”. Până acum a funcţionat de fiecare dată; pur şi simplu nu pot să înţeleg de ce nu trece.
— Pariez că asta înţeleg Fred şi George printr-o glumă bună. Au făcut în aşa fel încât să nu mai treacă, zise Ginny.
— Dar trebuie să treacă! strigă Hermione. Nu pot să arăt aşa toată viaţa!
— Nici n-o să fie cazul, draga mea, o să găsim un remediu, nu-ţi face griji, spuse doamna Weasley încercând s-o liniştească.
— Bill m-a averrrtizat că Frrred şi Georrrge sunt deosebit de amuzanţi, zise Fleur, zâmbind cu seninătate.
— Da, să ştii că mă tăvălesc pe jos de râs, se răsti Hermione.
Se ridică brusc şi începu să măsoare bucătăria în lung şi-n lat, frângându-şi mâinile.
— Doamnă Weasley, sunteţi absolut convinsă că nu a venit nici o bufniţă în dimineaţa asta?
— Da, draga mea. Mi-aş fi dat seama dacă ar fi sosit bufniţe, spuse doamna Weasley răbdătoare. Dar este abia ora nouă, mai e timp berechet.
— Ştiu că am ratat examenul de Rune Antice, bâigui Hermione cu înfrigurare. Am făcut cel puţin o traducere greşită. Şi partea practică a examenului de Apărare contra Magiei Negre a fost un dezastru. Cred că am făcut bine la Transfigurare, dar acum, dacă mă gândesc mai bine…
— Hermione, vrei să taci din gură, nu eşti singura care are emoţii! strigă Ron. Ştii că o să iei unsprezece calificative „Remarcabil” la N.O.V.-uri…
— Nu spune asta, nu spune asta! zise Hermione, dând din mâini înnebunită. Ştiu că am picat la toate!
— Ce se întâmplă dacă picăm vreun examen? îi întrebă Harry pe cei de faţă, dar îi răspunse tot Hermione.
— Discutăm cu şeful casei noastre, pe baza opţiunilor pe care le avem. Am întrebat-o pe doamna profesoară McGonagall la sfârşitul semestrului trecut.
Harry simţi cum i se face stomacul ghem. Îşi dorea să fi mâncat mai puţin la micul dejun.
— La Beauxbatons, spuse Fleur mulţumită, aveam un alt mod de a susţine examenele. Crrred că varrrianta noastrrră este mai bună. Errram evaluaţi după şase ani de studiu, nu cinci, şi apoi…
Cuvintele lui Fleur fură acoperite de un ţipăt. Hermione arăta cu mâna spre fereastra de la bucătărie. Pe cer se vedeau limpede trei puncte negre, care deveneau din ce în ce mai mari.
— Sunt bufniţe, nu-ncape îndoială, spuse Ron răguşit, ridicându-se şi alăturându-i-se fetei lângă fereastră.
— Şi sunt trei, zise Harry, ducându-se de partea cealaltă a lui Hermione.
— Una pentru fiecare dintre noi, şopti Hermione îngrozită. O, nu… o, nu… o, nu…
Îi apucă strâns pe Harry şi pe Ron de coate.
Bufniţele zburau direct spre Vizuină. Erau trei păsări maro-roşcate, care duceau câte un plic mare şi pătrat, aşa cum se observă când zburară mai jos, deasupra aleii din faţa casei.
— O, nu! chiţăi Hermione.
Doamna Weasley se strecură printre ei şi deschise fereastra de la bucătărie. Una câte una, bufniţele intrară în cameră şi se înşiruiră pe masă. Toate trei îşi ridicară piciorul drept.
Harry înaintă. Scrisoarea adresată lui era la bufniţa din mijloc. O dezlegă cu stângăcie. În stânga lui, Ron încerca să desfacă legăturile propriilor lui rezultate, iar în dreapta, lui Hermione îi tremurau mâinile atât de tare încât bufniţa ei se cutremura cu totul.
Toată lumea tăcea. Până la urmă, Harry reuşi să îşi desprindă plicul. Îl deschise repede şi despături foaia de pergament din interior.
REZULTATELE NIVELURILOR OBIŞNUITE DE VRĂJITORIE
Examene trecute cu:
„Remarcabil” (R)
„Peste Aşteptări” (P)
„Acceptabil” (A)
Examene picate cu:
„Insuficient” (I)
„Groaznic” (G)
„Trol”(T)
HARRY JAMES POTTER A OBŢINUT CALIFICATIVELE:
Apărare contra Magiei Negre: R
Astronomie: A
Farmece: P
Grijă faţă de Creaturile Magice: P
Ierbologie P
Istoria Magiei: G
Poţiuni: P
Previziuni despre Viitor: I
Transfigurare: P
Harry reciti rezultatele de mai multe ori, respirând mai uşor după fiecare lectură. Era în ordine, ştiuse de la început că avea să pice examenul de Previziuni despre Viitor, şi i-ar fi fost imposibil să fi luat examenul de Istoria Magiei, având în vedere că leşinase în mijlocul evaluării, dar luase note de trecere la toate celelalte materii! Urmări cu degetul lista calificativelor… luase note mari la Transfigurare şi Ierbologie, chiar luase „Peste aşteptări” la Poţiuni! Şi vestea cea mai bună era că obţinuse „Remarcabil” la Apărare contra Magiei Negre!
Se uită în jur. Hermione era întoarsă cu spatele la el şi avea capul plecat, dar Ron părea de-a dreptul încântat.
— Am picat doar la Previziuni despre Viitor şi Istoria Magiei, şi cui îi pasă de materiile astea? îi zise el fericit lui Harry. Poftim… să facem schimb.
Harry se uită la calificativele lui Ron, care nu obţinuse nici un „Remarcabil”…
— Ştiam eu că o să fii cel mai bun la Apărare contra Magiei Negre, spuse Ron, lovindu-l prieteneşte pe umăr. Ne-am descurcat destul de bine, nu-i aşa?
— Bravo! spuse doamna Weasley cu mândrie, ciufulindu-l pe Ron. Şapte N.O.V.-uri, mai multe decât Fred şi George la un loc!
— Hermione? zise Ginny cu precauţie, pentru că Hermione stătea în continuare întoarsă cu spatele la ei. Ce-ai făcut?
— Ăă… binişor, spuse Hermione cu o voce mică.
— Fii serioasă, spuse Ron, ducându-se direct la ea şi smulgându-i rezultatele din mână. Aşa cum mă aşteptam, zece „Remarcabil” şi un „Peste aşteptări” la Apărarea contra Magiei Negre. Se uită la ea, pe jumătate amuzat, pe jumătate exasperat. Tu chiar eşti dezamăgită, nu-i aşa?
Hermione clătină din cap, dar Harry râse.
— Ei bine, acum suntem la nivelul T.V.E.E.-urilor, zise Ron zâmbind. Spune-mi, mamă, nu-i aşa că mai ai nişte cârnaţi din ăia?
Harry îşi parcurse din nou rezultatele. Nici nu se aşteptase să fie mai bune. Dar simţi o urmă de regret… acesta era sfârşitul ambiţiei sale de a deveni Auror. Nu obţinuse calificativul necesar la Poţiuni. Ştiuse că avea să se întâmple aşa, dar tot simţi un gol în stomac când privi iarăşi P-ul mic şi negru.
De fapt, era destul de ciudat, dat fiind că primul care îi spusese lui Harry că ar fi putut deveni un Auror priceput fusese un Devorator al Morţii impostor, dar Harry îmbrăţişase această posibilitate, negândindu-se ce altă meserie ar fi vrut să aibă. Mai mult, păruse să-i fie sortit să ajungă Auror, după ce auzise profeţia cu o lună în urmă… nici unul nu poate trăi pe când celălalt supravieţuieşte. Nu ar fi fost conform profeţiei şi nu şi-ar fi sporit şansele de a supravieţui, dacă s-ar fi alăturat vrăjitorilor foarte bine antrenaţi, a căror misiune era să-l găsească şi să-l ucidă pe Cap-de-Mort?