Pe parcursul următoarelor câteva săptămâni, Harry nu trecu dincolo de gardul grădinii Vizuinii. Îşi petrecu cea mai mare parte a timpului jucând vâjthaţ, doi contra doi, în livada familiei Weasley (el şi Hermione contra lui Ron şi Ginny; Hermione habar nu avea să joace, iar Ginny era pricepută, aşa că echipele erau echilibrate) şi serile le petrecu mâncând pe săturate din bucatele pe care le pregătea doamna Weasley.
Ar fi fost o vacanţă fericită şi liniştită, dacă nu ar fi avut loc aproape în fiecare zi noi dispariţii, accidente stranii şi chiar decese în Profetul zilei. Câteodată Bill şi domnul Weasley aduceau veşti de ultimă oră, înainte ca acestea să ajungă în presă. Spre nemulţumirea doamnei Weasley, sărbătorirea zilei de naştere a lui Harry, când acesta împlini şaisprezece ani, fu tulburată de noutăţile sumbre pe care le anunţă Remus Lupin, care părea tras la faţă şi preocupat. Părul lui castaniu înspicat avea o dominantă sură, iar hainele îi erau mai ponosite şi mai peticite decât înainte.
— Au mai avut loc câteva atacuri ale Dementorilor, anunţă el, în timp ce doamna Weasley îi întindea o felie mare de tort. Şi au descoperit trupul neînsufleţit al lui Igor Karkaroff într-o colibă în nord. Era şi Semnul Întunecat deasupra colibei. Mă rog, sincer să fiu, mă mir că a supravieţuit încă un an după ce i-a părăsit pe Devoratorii Morţii. Din câte ţin minte, în cazul lui Regulus, fratele lui Sirius, l-au găsit după câteva zile.
— Da, mă rog, zise doamna Weasley, încruntându-se. Poate că ar fi mai bine să vorbim despre alt…
— Ai auzit cumva de Florean Fortescue, Remus? întrebă Bill, în timp ce Fleur îl servea cu vin. Cel care…
— … vindea îngheţate pe Aleea Diagon? interveni Harry, simţind un gol neplăcut în stomac. Ţin minte că îmi dădea îngheţată pe gratis. A păţit ceva?
— Se pare că a fost răpit, dacă te uiţi cum arată prăvălia.
— De ce? întrebă Ron, în timp ce doamna Weasley se uită urât şi cu subînţeles la Bill.
— Nu ştie nimeni. Probabil că i-a supărat cu ceva. Florean era un vrăjitor de treabă.
— Apropo de Aleea Diagon, zise domnul Weasley, se pare că a dispărut şi Ollivander.
— Cel care făcea baghete? spuse Ginny speriată.
— Chiar el. Magazinul e gol. Nici urmă de luptă. Nu se ştie dacă a plecat de bunăvoie sau a fost răpit.
— Dar baghetele… de unde or să-şi mai cumpere oamenii baghete?
— Or să fie siliţi să cumpere de la alţi fabricanţi, zise Lupin. Dar Ollivander era cel mai bun şi posibilitatea de a fi ajuns în mâinile duşmanilor nu este deloc îmbucurătoare pentru noi.
În ziua care urmă acestei aniversări destul de sumbre, sosiră scrisorile şi bibliografiile de la Hogwarts. Harry avu parte de o surpriză: fusese numit căpitanul echipei de vâjthaţ.
— Asta înseamnă că ai acelaşi statut cu Perfecţii! strigă Hermione. Poţi să foloseşti baia noastră şi aşa mai departe.
— Uau, ţin minte când purta şi Charlie o insignă ca asta, zise Ron, examinând bucuros insigna de căpitan. Harry, este de-a dreptul extraordinar. O să fii căpitanul meu, asta dacă o să mă primeşti înapoi în echipă, ha ha…
— Ei bine, acum, că aţi primit scrisorile, nu cred că mai putem amâna multă vreme să facem un drum până la Aleea Diagon, oftă doamna Weasley, citind lista cu manuale a lui Ron. Dacă Arthur nu trebuie să se ducă iar la birou, mergem sâmbăta asta. Nu mă duc acolo fără el.
— Mamă, chiar crezi că Ştii-Tu-Cine stă ascuns după un raft din librăria „Caligrafie şi Pete”? zise Ron pe un ton batjocoritor.
— Şi Fortescue, şi Ollivander au plecat în concediu, nu-i aşa? spuse doamna Weasley, înflăcărându-se într-o clipită. Să ştii că dacă ţi se pare că siguranţa este un subiect de glumă, n-ai decât să rămâi acasă şi îţi cumpăr eu ce ai nevoie…
— Nu, vreau să vin, vreau să văd magazinul lui Fred şi George, zise Ron repede.
— Atunci ai grijă ce spui, tinere, înainte să hotărăsc că eşti prea necopt ca să vii cu noi! spuse doamna Weasley mânioasă, înşfăcând ceasul, ale cărui limbi erau îndreptate toate către „pericol de moarte” şi punându-l peste nişte prosoape proaspăt spălate. Să ştii că asta este valabil şi pentru anul care vine la Hogwarts.
Ron se uită la Harry cu ochii mari, nevenindu-i să creadă, în timp ce mama sa luă în braţe coşul cu rufe, în care era şi ceasul aflat într-un echilibru instabil, şi ieşi din cameră ca o furtună.
— Fir-ar să fie! Nici să glumească nu mai poate omul în casa asta.
Dar Ron avu grijă să nu mai vorbească atât de liber despre Cap-de-Mort pe parcursul următoarelor câteva zile. Veni şi ziua de sâmbătă, fără ca doamna Weasley să fi avut alte accese de furie, însă la micul dejun păru cât se poate de încordată. Bill, care avea să stea acasă cu Fleur (spre marea tristeţe a lui Hermione şi Ginny), îi dădu un săculeţ plin cu bani lui Harry, care stătea vizavi de el la masă.
— Mie nu-mi dai? zise Ron imediat, făcând ochii mari.
— Sunt banii lui Harry, prostule, zise Bill. I-am scos din seif în numele tău, Harry, pentru că în momentul de faţă vrăjitorii de rând trebuie să aştepte cam cinci ore ca să poată retrage bani, din cauza măsurilor ridicate de siguranţă pe care le-au pus în practică goblinii. Acum două zile, lui Arkie Philpott i-au băgat o Sondă de Bună-credinţă chiar în… Mă rog, crede-mă pe cuvânt, este mult mai uşor aşa.
— Mulţumesc, Bill, zise Harry, punând săculeţul cu galbeni în buzunar.
— Este tarrre grrrijuliu, zise Fleur cu afecţiune, torcând ca o pisică şi mângâindu-l pe Bill pe nas.
Ginny mimă că vomită în bolul ei cu cereale în spatele lui Fleur, făcându-l pe Harry să se înece cu fulgii de porumb pe care îi mânca, aşa că Ron îl bătu cu putere pe spate.
Era o zi înnorată şi mohorâtă. Una dintre maşinile speciale ale Ministerului Magiei, cu care Harry nu mai călătorise decât o singură dată până atunci, îi aştepta în curtea din faţa casei când ieşiră pe uşă aranjându-şi pelerinele.
— Ce bine că tata a putut să ne facă rost din nou de o maşină ca asta, spuse Ron în semn de apreciere, întinzându-se după voie, în timp ce maşina se depărtă lin de Vizuină, iar Bill şi Fleur le făcură, cu mâna, de la fereastra de la bucătărie.
El, Harry, Hermione şi Ginny se lăfăiau cu toţii pe bancheta lungă din spate.
— Să nu ţi se urce la cap, am luat-o pentru Harry, spuse domnul Weasley peste umăr.
El şi doamna Weasley stăteau în faţă, alături de şoferul de la minister. Locul de lângă şofer părea să fi avut buna inspiraţie de a se extinde, devenind un fel de canapea cu două locuri.
— Harry trebuie să beneficieze de cele mai avansate măsuri de protecţie. Ne aşteaptă întăriri şi la „Ceaunul crăpat”.
Harry nu spuse nimic, nefiind tocmai încântat de ideea de a face cumpărături înconjurat de un batalion de Aurori. Îşi băgase Pelerina Invizibilă în rucsac, considerând că dacă Dumbledore nu avusese nimic împotriva ei, nu avea de ce să fie o problemă pentru cei de la minister, deşi acum îi trecu prin minte că nu era tocmai sigur că cei de la minister ştiau de existenţa ei.
— Am ajuns, zise şoferul la surprinzător de puţin timp după aceea, vorbind pentru prima dată în timp ce o luă încet pe Charing Cross Road şi opri în faţa „Ceaunului crăpat”. Mi s-a spus să vă aştept, aveţi idee cât o să vă ia?
— Bănuiesc că vreo două ore, zise domnul Weasley. A, e deja aici, ce bine.
Harry urmă exemplul domnului Weasley şi se uită pe geam; inima i se umplu de bucurie. În faţa hanului nu îl aşteptau nişte Aurori, ci uriaşul şi bărbosul Rubeus Hagrid, paznicul vânatului de la Hogwarts, care purta o haină lungă din blană de castor, zâmbind larg când îl văzu pe Harry şi făcând abstracţie de privirile lungi şi speriate ale trecătorilor Încuiaţi.
— Harry! tună el, prinzându-l pe Harry într-o îmbrăţişare de urs în clipa în care acesta coborî din maşină. Să-l vezi pe Buckbeak, pardon, pe Witherwings, Harry, să-l vezi cât e de fericit că e în aer liber.
— Mă bucur să aflu că e mulţumit, zise Harry, zâmbind şi masându-şi coastele. Nu ştiam că tu reprezentai „întăririle”!
— Ştiu, e ca pe vremurile bune, aşa-i? Ministerul a vrut să trimită nişte Aurori, dar Dumbledore a zis că eu sunt de ajuns, spuse Hagrid mândru, umflându-şi pieptul şi băgându-şi degetele mari în buzunar. Păi, hai, să intrăm — voi primii, Molly, Arthur.
Harry nu-şi mai amintea să fi văzut „Ceaunul crăpat” complet gol până atunci. Tom, proprietarul uscăţiv şi fără dinţi, era singurul care mai rămăsese din vechea gardă. Acesta îşi ridică privirea plin de speranţă când îi văzu intrând, dar înainte să poată zice ceva, Hagrid spuse cu importanţă:
— Azi suntem doar în trecere, Tom, înţelegi, nu-i aşa? Am venit cu treburi care ţin de Hogwarts.
Tom încuviinţă din cap cu tristeţe şi continuă să şteargă pahare. Harry, Hermione, Hagrid, soţii Weasley şi doi dintre copiii lor trecură prin bar şi ieşiră în curtea micuţă şi rece din spate, unde erau tomberoanele. Hagrid îşi ridică umbrela roz şi atinse o anumită cărămidă din zid, care se deschise numaidecât, formând o arcadă care dădea spre o stradă pavată şerpuitoare. Păşiră dincolo de arcadă şi se opriră, uitându-se în jur.
Aleea Diagon se schimbase. Vitrinele scânteietoare şi viu colorate în care erau expuse cărţi de vrăji, ingrediente pentru poţiuni şi ceaune erau ascunse în spatele unor afişe puse de Ministerul Magiei, care fuseseră lipite direct pe geam. Pe majoritatea acestor afişe mov, sumbre, se regăsea varianta mărită a măsurilor de siguranţă indicate de Ministerul Magiei în broşurile care fuseseră trimise în timpul verii, dar mai erau şi alte afişe alb-negru, mişcătoare, cu fotografiile Devoratorilor Morţii despre care se ştia că erau în libertate. Bellatrix Lestrange zâmbea dispreţuitor de pe geamul celei mai apropiate spiţerii. Câteva ferestre fuseseră acoperite cu scânduri, printre care şi cele de la gelateria lui Florean Fortescue. Pe de altă parte, străduţa era acum încadrată de mai multe tarabe improvizate. Cea mai apropiată, care fusese amplasată în faţa librăriei „Caligrafie şi Pete” sub o marchiză pătată, în dungi, avea un carton prins în faţa ei, pe care scria:
Un vrăjitor scund şi jerpelit zornăia în faţa trecătorilor nişte mănunchiuri de lanţuri cu simboluri de argint.
— Doamnă, nu vreţi să cumpăraţi unul pentru fetiţa dumneavoastră, să-i protejaţi gâtuleţul delicat?
— Are noroc că nu sunt în timpul serviciului, zise domnul Weasley supărat, uitându-se urât la vânzătorul de amulete.
— Da, dar te rog să nu arestezi pe nimeni în clipa asta, dragul meu, pentru că trebuie să ne grăbim, spuse doamna Weasley, verificând neliniştită o listă. Cred că ar fi bine să mergem mai întâi la doamna Malkin. Hermione vrea o robă festivă nouă şi lui Ron i-a rămas scurtă roba încât i se văd gleznele; şi tu trebuie să ai nevoie de o robă nouă, Harry, dragul meu, ai crescut tare mult. Haideţi, să mergem…
— Molly, nu are sens să mergem cu toţii la magazinul doamnei Malkin, zise domnul Weasley. Să se ducă ei trei cu Hagrid, iar noi putem să cumpărăm manualele de la „Caligrafie şi Pete”, ce zici?
— Nu ştiu, spuse doamna Weasley îngrijorată, fiind evident că îi era greu să aleagă între dorinţa de a termina cumpărăturile cât mai repede şi aceea de a rămâne toţi la un loc. Hagrid, crezi că…?
— Nu-ţi face griji, or să fie în siguranţă cu mine, Molly, spuse Hagrid, încercând s-o liniştească şi fluturând o mână de mărimea unui capac de tomberon.
Doamna Weasley nu păru foarte convinsă, dar acceptă să se despartă, îndreptându-se grăbită către „Caligrafie şi Pete” cu soţul ei şi cu Ginny, în timp ce Harry, Ron, Hermione şi Hagrid porniră către prăvălia doamnei Malkin.
Harry sesiză că mulţi dintre cei pe lângă care trecură aveau aceeaşi expresie hăituită ca doamna Weasley şi că nimeni nu se mai oprea să stea de vorbă pe stradă; cumpărătorii rămâneau împreună în grupuri compacte, concentrându-se asupra treburilor lor. Se părea că nimeni nu mai făcea cumpărături de unul singur.
— S-ar putea să ne cam înghesuim dacă intrăm toţi, spuse Hagrid, oprindu-se în faţa magazinului doamnei Malkin şi aplecându-se să se uite pe geam. Rămân de pază afară, bine?
Acestea fiind zise Harry, Ron şi Hermione intrară împreună în prăvălie. La prima vedere, părea să fie goală, dar imediat ce uşa se închise în urma lor auziră o voce familiară din spatele unui suport pentru haine pe care erau agăţate robe festive verzi şi albastre în picăţele.
— … nu sunt un copil, mamă, în caz că nu ai observat până acum. Sunt mai mult decât capabil să-mi cumpăr singur ce-mi trebuie.
Cineva scoase un zgomot dezaprobator şi Harry recunoscu glasul doamnei Malkin, care spuse:
— Ei, dragul meu, mama ta are dreptate, nimeni nu ar trebui să hoinărească neînsoţit, nu are nici o legătură cu faptul că eşti sau nu un copil…
— Vrei să ai grijă unde înfigi acul ăla?!
Din spatele suportului de haine apăru un adolescent palid, cu chipul ascuţit şi cu părul blond-deschis, îmbrăcat cu o robă frumoasă, verde închis, cu tivul şi mânecile prinse cu ace de gămălie sclipitoare. Se duse cu paşi mari în faţa oglinzii, privindu-se cu atenţie; câteva secunde mai târziu îi observă pe Harry, Ron şi Hermione în spatele lui şi îşi miji ochii de un cenuşiu deschis.
— Mamă, în caz că te întrebi de unde vine mirosul ăsta, dă-mi voie să-ţi spun că tocmai a intrat un sânge-mâl, spuse Draco Reacredinţă.
— Te rog să ai grijă cum vorbeşti, zise doamna Malkin, ieşind grăbită de după suportul de haine, ţinând în mână bagheta şi o panglică de măsurat. Şi nu vreau nici să vă duelaţi în magazinul meu, zise ea repede, după ce aruncase o privire spre uşă şi văzuse că Harry şi Ron îşi scoseseră baghetele şi le ţineau îndreptate către Reacredinţă.
Hermione, care stătea ceva mai spate, le şopti:
— Nu faceţi asta, zău, nu merită.
— Sigur, ca şi cum aţi îndrăzni să faceţi vrăji în afara şcolii, zise Reacredinţă batjocoritor. Ia zi, Granger, cine te-a pocnit? Ca să ştiu cui să-i trimit un buchet de flori în semn de mulţumire.
— Până aici! spuse doamna Malkin pe un ton tăios, uitându-se peste umăr şi sperând să găsească un sprijin. Doamnă, vă rog.
Narcissa Reacredinţă apăru şi ea din spatele suportului pentru haine.
— Puneţi baghetele la loc, le zise ea cu răceală lui Harry şi Ron. Data viitoare când îmi mai atacaţi fiul, o să am grijă să fie ultimul lucru pe care-l mai faceţi.
— Serios? spuse Harry, avansând cu un pas şi privind chipul uşor arogant care, în ciuda palorii, avea trăsături comune cu cel al surorii ei.
Harry era acum la fel de înalt ca şi ea.
— Aveţi de gând să puneţi nişte amici Devoratori ai Morţii să ne facă de petrecanie?
Doamna Malkin scoase un ţipăt şi îşi duse mâna la inimă.
— Vai, nu ar trebui s-o acuzi… ce cuvinte periculoase… puneţi-vă baghetele la loc în buzunar, vă rog.
Însă Harry nu îşi coborî bagheta. Narcissa Reacredinţă zâmbi răutăcios.
— Se pare că din cauza faptului că eşti preferatul lui Dumbledore ai impresia greşită că eşti în siguranţă, Harry Potter. Dar să ştii că Dumbledore n-o să fie mereu lângă tine, ca să te apere.
Harry se uită în jur în bătaie de joc.
— Extraordinar… ca să vezi… nici acum nu e aici! Puteţi să faceţi o încercare chiar acum. Poate că o să vă dea o celulă dublă în Azkaban, pe care s-o împărţiţi cu soţul dumneavoastră, care este un ratat.
Reacredinţă dădu să se apropie supărat de Harry, dar se împiedică în poalele robei. Ron râse zgomotos.
— Potter, să nu cumva să îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mama mea! se răsti Reacredinţă.
— Lasă-l, Draco, spuse Narcissa, care îl opri punându-i o mână subţire şi albă pe umăr. Ceva îmi spune că Potter o să fie din nou împreună cu Sirius înainte să fiu eu cu Lucius.
Harry îşi ridică bagheta şi mai mult.
— Harry, nu! îl rugă Hermione, apucându-l de braţ şi încercând să-l facă să-l lase în jos. Gândeşte-te puţin. Nu e bine ce vrei să faci. O să ai probleme mari.
Doamna Malkin şovăi câteva clipe, apoi păru să decidă să se poarte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit din comun, cu speranţa că până la urmă aşa avea să fie. Se aplecă spre Reacredinţă, care se uita urât la Harry în continuare.
— Cred că mâneca stângă ar mai trebui scurtată puţin, dragul meu, dă-mi voie să…
— Au! strigă Reacredinţă, lovind-o peste mână şi îndepărtând-o, ai grijă unde bagi acele alea, femeie! Mamă, nu cred că mai vreau roba asta.
Îşi scoase roba peste cap şi o aruncă pe jos, la picioarele doamnei Malkin.
— Ai dreptate, Draco, spuse Narcissa, aruncându-i o privire dispreţuitoare Hermionei, acum mi-am dat seama ce fel de gunoaie frecventează magazinul ăsta. Mai bine mergem la „Twilfitt şi Tatting”.
Acestea fiind zise, cei doi ieşiră din magazin cu paşi mari, Reacredinţă având grijă să dea cât putu de tare peste Ron în drum spre uşă.
— O, Doamne, zău aşa! spuse doamna Malkin, înşfăcând roba de pe jos, trecând vârful baghetei peste ea, şi folosindu-l ca pe un aspirator pentru a o curăţa de praf.
Fu tot timpul zăpăcită în timp ce le luă măsurile lui Ron şi Harry. Vru să-i vândă lui Hermione o robă festivă de bărbat şi, când îşi plecă fruntea în semn de rămas-bun, păru să se bucure că scăpa de ei.
— Aţi rezolvat totul? întrebă Hagrid vesel când se întoarseră la el.
— În mare parte, da, zise Harry. I-ai văzut pe Draco şi pe mama lui?
— Da, spuse Hagrid, detaşat. Da' n-au curaj să facă tărăboi în mijlocul Aleii Diagon, Harry, nu-ţi face griji din cauza lor.
Harry, Ron şi Hermione schimbară priviri între ei, dar înainte să apuce să-l priveze pe Hagrid de această idee liniştitoare, apărură domnul şi doamna Weasley şi Ginny, ducând cu toţii pachete grele cu cărţi.
— Sunteţi bine? zise doamna Weasley. V-aţi luat robele? Bine, atunci putem să dăm o fugă până la spiţerie şi la bufniţe, în drum spre magazinul lui Fred şi George. Să nu vă îndepărtaţi, da?
Harry şi Ron nu îşi cumpărară ingrediente de la spiţerie, având în vedere că nu mai studiau Poţiunile, dar luară amândoi, de la „Bufniţe en gros”, câte o cutie mare de alune pentru bufniţe să le dea lui Hedwig şi Pigwidgeon. Apoi merseră mai departe pe stradă în căutarea magazinului de glume al lui Fred şi George, „Weasley Bing-Bong”.
— Să ştiţi că nu putem sta prea mult, zise doamna Weasley. Aşa că o să ne uităm puţin prin magazin şi după aceea ne întoarcem la maşină. Trebuie să rămânem împreună, numărul douăzeci şi doi… douăzeci şi patru…
— Uaaau, spuse Ron, oprindu-se brusc.
Ferestrele magazinului lui Fred şi George erau ca nişte focuri de artificii, prin comparaţie cu fundalul mohorât al vitrinelor acoperite cu afişe din jur. Trecătorii de rând se uitau peste umăr la ele, iar unii chiar rămaseră uluiţi în faţa lor, privindu-le ca hipnotizaţi. Vitrina din stânga era înţesată cu tot felul de lucruri strălucitoare, care se învârteau, săreau, scăpărau, ţâşneau şi ţipau; pe Harry începură să-l doară ochii după doar câteva clipe de privit. Vitrina din dreapta era acoperită cu un afiş uriaş mov, de aceeaşi culoare cu cele ale ministerului, dar pe care scria cu litere galbene luminoase:
De ce vă faceţi griji din cauza Cui-Ştiţi-Voi?
Când ar trebui să aveţi grijă să nu faceţi pe voi!
Laxatenţie - remediul contra constipaţiei, acum în casele tuturor!
Pe Harry îl pufni râsul. Auzi un fel de geamăt înăbuşit lângă el şi când se întoarse în direcţia aceea o văzu pe doamna Weasley privind şocată afişul. Harry desluşi cuvintele pe care le formau buzele doamnei Weasley: „Laxatenţie”.
— O să ajungă să-i omoare cineva în somn, şopti ea.
— Ba nu! spuse Ron, care râdea şi el odată cu Harry. Este grozav!
El şi Harry intrară primii în magazinul, în care era atât de multă lume, încât Harry nici nu putu să ajungă lângă rafturi. Se uită în jur, la cutiile stivuite până în tavan: erau chiar Cutiile de Gustări cu Surprize pe care le perfecţionaseră gemenii în timpul ultimului lor an incomplet la Hogwarts. Harry observă că Nugaua Sânge-din-Nas avea cea mai mare căutare, pentru că pe raft nu mai rămăsese decât o singură cutie boţită. Erau coşuri pline cu baghete false, dintre care cele mai ieftine se transformau în pui de cauciuc sau în pantaloni, când le fluturai; cele mai scumpe începeau să-şi lovească stăpânul păcălit peste cap şi gât; mai erau şi cutii cu pene de scris, împărţite pe categorii: Încerneluite, Ortografice şi steţe. Se eliberă un loc în mulţime şi Harry se înghesui spre tejghea, unde nişte copii vorbăreţi de zece ani priveau încântaţi cum un omuleţ de lemn urca încet treptele care duceau a un eşafod în miniatură, amplasat pe o cutie pe care scria: Spânzurătoare refolosibilă — fii isteţ şi scapă de laţ!”
— „Reverii fermecate brevetate”…
Hermione reuşise să se strecoare până la un stand mare de lângă tejghea şi citea datele de pe fundul unei cutii care avea pe capac o imagine viu colorată, cu un tânăr chipeş şi o fată pe cale să leşine în braţele lui, pe puntea unei corăbii de piraţi.
— „O simplă incantaţie vă va induce o reverie de calitate cât se poate de realistă; având o durată de jumătate de oră, ea poate fi integrată fără probleme într-o oră de curs şi în majoritatea cazurilor nu poate fi detectată (printre efectele secundare se numără privitul în gol şi uneori salivatul). Interzisă cumpărătorilor sub şaisprezece ani.” Ştii ceva, zise Hermione, uitându-se la Harry, să ştii că asta chiar este magie de calitate.
— Hermione, pentru că ai spus asta, o să-ţi dăm o cutie gratis, spuse o voce din spatele lor.
Fred apăru în faţa lor, zâmbind larg şi purtând o robă purpurie, care se potrivea de minune cu părul său roşcat.
— Salut, Harry, zise Fred, dând mâna cu el. Şi tu ce-ai păţit la ochi, Hermione?
— M-a pocnit telescopul vostru, spuse Hermione cu tristeţe.
— Ah, fir-ar să fie, am uitat complet de telescoape, spuse Fred. Poftim.
Scoase o cutiuţă din buzunar şi i-o întinse lui Hermione, care o deschise cu grijă, descoperind că era plină cu o pastă galbenă şi groasă.
— Unge-te cu ea şi o să-ţi treacă Vânătaia până-ntr-o oră, zise Fred. Îţi dai seama că a trebuit să facem rost de un remediu eficient pentru vânătăi, dacă ne testăm singuri majoritatea produselor.
Hermione păru neliniştită.
— Nu o să păţesc nimic de la ea, nu?
— Bineînţeles că nu, o asigură Fred. Harry, hai cu mine, să-ţi arăt magazinul.
Harry se despărţi de Hermione, care se dădea cu cremă pe vânătaie şi îl urmă pe Fred către partea din spate a prăvăliei, unde văzu un stand cu trucuri cu cărţi şi frânghii.
— Trucuri de-ale Încuiaţilor, zise Fred vesel, atrăgându-i atenţia spre ele. Pentru nebunii ca tata, care adoră lucrurile Încuiate. Nu prea se vând, dar afacerile merg destul de bine în general. Sunt invenţii de ultimă oră. A, uite-l şi pe George.
Fratele geamăn al lui Fred îi strânse energic mâna lui Harry.
— Îi arăţi magazinul? Harry, vino în spate, acolo facem bani cu adevărat. Hei, dacă şterpeleşti ceva, o să te alegi cu ceva mai rău decât o amendă, adăugă el, avertizând un băieţel care îşi retrase imediat mâna dintr-o cutie pe care scria: „Semne Întunecate Comestibile — garantate să-ţi stea în gât”.
George dădu la o parte o draperie de lângă standul cu trucuri Încuiate şi Harry văzu de partea cealaltă o cameră mai întunecată şi mai puţin a-glomerată. Ambalajele articolelor de pe rafturile de acolo aveau culori mult mai potolite.
— Tocmai am creat o linie de produse evident mai serioase, spuse Fred. E foarte amuzant, de fapt, cum am ajuns să facem asta.
— Este incredibil cât de mulţi nu ştiu să arunce o Vrajă Scut cum trebuie, chiar şi dintre cei care lucrează la minister, spuse George. E şi normal, dacă nu te-au avut pe tine ca profesor, Harry.
— Aşa e. Mă rog, ideea este că ne-am gândit că Pălăriile Scut ar fi amuzante. Înţelegi ce vreau să spun — provoacă-ţi prietenul să te blesteme şi urmăreşte-i reacţia când vraja nu are nici un efect. Dar ministerul a cumpărat cinci sute de bucăţi pentru toţi asistenţii. Şi încă primim comenzi destul de mari!
— Aşa că am conceput o line de Pelerine Scut, Mănuşi Scut…
— … care nu prea au cum să te ajute în cazul blestemelor de neiertat, dar dacă e vorba despre blesteme minore sau vrăji…
— Şi apoi ne-am gândit să ne extindem în domeniul Apărării contra Magiei Negre, pentru că e o afacere extrem de profitabilă, continuă George entuziasmat. Fii atent. Asta e grozavă. Beznă Instant, o importăm din Peru. E foarte folositoare dacă vrei să-ţi iei tălpăşiţa.
— Iar Detonatoarele False pleacă pur şi simplu de pe rafturi, uite, zise Fred, arătând spre mai multe obiecte ca nişte sirene de politie negre, care chiar încercau să fugă. Tot ce trebuie să faci este să plasezi una fără să te vadă nimeni, iar ea o ia la goană şi începe să urle undeva departe de tine, fiind o diversiune perfectă când ai nevoie de aşa ceva.
— E bine să ai una la tine, zise Harry, plăcut impresionat.
— Poftim, spuse George, prinzând câteva şi aruncându-i-le.
O vrăjitoare tânără, blondă, tunsă scurt, îşi iţi capul de după perdea. Harry observă că şi aceasta purta o robă purpurie.
— Domnilor Weasley, a venit un client care caută ceaune false, zise ea.
Lui Harry i se păru foarte ciudat să audă pe cineva spunându-le lui Fred şi George „domnii Weasley”, dar aceştia o luară ca pe ceva obişnuit.
— Da, Verity, vin imediat, spuse George cu promptitudine. Harry, ia orice îţi face cu ochiul, bine? Pe gratis.
— Nu pot să fac aşa ceva, zise Harry, care îşi scosese deja săculeţul cu galbeni ca să plătească pentru Detonatoarele False.
— Aici nu plăteşti nimic, spuse Fred pe un ton hotărât, refuzând banii.
— Dar…
— Tu ne-ai dat banii cu care am pus afacerea pe picioare. Să nu crezi că am uitat, zise George neînduplecat. Ia orice vrei şi spune-le şi altora de unde le ai, dacă te întreabă.
George ieşi repede din cameră pentru a se ocupa de clienţi, iar Fred îl conduse pe Harry înapoi în partea principală a magazinului unde le găsiră pe Hermione şi pe Ginny cercetând fascinate Reveriile Fermecate Brevetate.
— Fetelor, să înţeleg că nu aţi găsit încă produsele noastre Fermecătoare? întrebă Fred. Vă rog să mă urmaţi.
Lângă vitrină erau tot felul de produse roz aprins, în jurul cărora erau strânse ciorchine mai multe fete entuziasmate, care chicoteau de zor. Hermione şi Ginny rămaseră deoparte, vag plictisite.
— Ce vreţi mai mult de atât? zise Fred mândru. Cea mai bună linie de poţiuni de dragoste din lume.
Ginny ridică o sprânceană, îndoindu-se de spusele lui.
— Şi chiar funcţionează?
— Sigur că da, până la douăzeci şi patru de ore, în funcţie de greutatea băiatului.
— … şi de cât de frumoasă e fata, zise George, apărând brusc lângă ei. Dar ţie nu-ţi vindem poţiuni de dragoste, pentru că eşti sora noastră, adăugă el, devenind dintr-odată foarte serios. Şi ai vreo cinci iubiţi în acelaşi timp, din câte am auzit.
— Indiferent ce v-a zis Ron, să ştiţi că au fost numai minciuni, spuse Ginny calmă, aplecându-se să ia un mic recipient roz de pe raft. Ce-i asta?
— Elimină Coşurile în Zece Secunde, spuse Fred. Elimină cât ai zice peşte orice, de la furunculi la puncte negre, dar te rog să nu schimbi subiectul. Este adevărat sau nu că eşti prietena unui băiat pe care îl cheamă Dean Thomas?
— Este adevărat, zise Ginny. Să ştiţi că ultima dată când l-am văzut era unul singur, nu cinci. Şi alea ce sunt?
Arătă către nişte mingiuţe pufoase, roz şi mov, care se rostogoleau pe fundul unei colivii şi scoteau sunete piţigăiate.
— Pigmei Pufoşi, spuse George. Pufoşi în miniatură, se vând ca pâinea caldă. Şi cum rămâne cu Michael Corner?
— I-am dat papucii, nu ştie să piardă, zise Ginny, vârându-şi un deget printre barele coliviei şi privindu-i pe Pigmeii Pufoşi care se adunară în jurul lui. Sunt chiar drăguţi.
— Drăguţei, da, recunoscu Fred. Dar nu ţi se pare că îţi schimbi iubiţii cam repejor?
Ginny se întoarse spre el, cu mâinile în şold. Avea aceeaşi privire ameninţătoare ca doamna Weasley, iar Harry se miră că Fred nu se speria de asemănarea izbitoare.
— Nu este treaba ta. Iar tu, îi zise ea lui Ron, care tocmai apăruse lângă George, încărcat cu tot felul de cumpărături, să faci bine să nu le mai spui tot felul de minciuni despre mine.
— Trebuie să ne dai trei galioni, nouă sicii şi un cnut, spuse Fred, cercetând cutiile pe care le ţinea Ron. Hai, dă-ne banii.
— Dar sunt fratele vostru!
— Şi încerci să ne furi produsele. Trei galioni, nouă sicii. Trecem cu vederea cnutul.
— Dar nici nu am atâţia bani la mine!
— Atunci ai face bine să iei cutiile şi să le duci acolo de unde le-ai luat.
Ron lăsă jos câteva cutii, blestemă şi făcu un gest nepoliticos spre Fred, fiind surprins din nefericire de doamna Weasley, care se nimeri să intre chiar în clipa aceea.
— Dacă te mai văd făcând asta o singură dată, să ştii că o să-ţi lipesc degetele cu o vrajă, zise ea tăios.
— Mamă, pot să-mi iau un Pigmeu Pufos? zise Ginny imediat.
— Ce vrei să-ţi iei? spuse doamna Weasley plictisită.
— Unul din ăştia, sunt atât de drăguţi.
Doamna Weasley se dădu într-o parte ca să se uite la Pigmeii Pufoşi, iar lui Harry, Ron şi Hermione le apăru fereastra liberă în faţa ochilor. Draco Reacredinţă mergea grăbit pe stradă, singur, uitându-se peste umăr când trecu prin faţa magazinului „Weasley Bing-Bong”. O clipă mai târziu ajunse dincolo de vitrină şi dispăru din câmpul lor vizual.
— Cum de nu e cu mămica? zise Harry, încruntându-se.
— Se pare că a reuşit să scape de ea, spuse Ron.
— Da, dar de ce? zise Hermione.
Harry tăcu, fiind prea concentrat. Narcissa Reacredinţă nu şi-ar fi lăsat de bunăvoie fiul mult iubit să plece de lângă ea; lui Reacredinţă probabil că-i fusese destul de greu să scape de ea. Harry, cunoscându-l pe Reacredinţă şi dispreţuindu-i, era convins că acesta avusese un motiv necurat.
Se uită în jur. Doamna Weasley şi Ginny stăteau aplecate peste Pigmeii Pufoşi. Domnul Weasley examina încântat un pachet de cărţi de joc Încuiate. Iar Fred şi George se ocupau de clienţi. Afară, Hagrid stătea cu spatele la ei, privind de-a lungul străzii, când într-o parte, când în alta.
— Treceţi aici, repede, spuse Harry, scoţându-şi Pelerina Invizibilă din ghiozdan.
— A, Harry, nu ştiu dacă…, zise Hermione, uitându-se nesigură către doamna Weasley.
— Haide! spuse Ron.
Hermione ezită o clipă şi apoi se vărî sub Pelerină împreună cu Harry şi Ron. Nimeni nu observă că dispărură, toată lumea fiind mult prea interesată de produsele lui Fred şi George. Harry, Ron şi Hermione se strecurară până la uşă cât putură de repede, dar, când ieşiră pe stradă, Reacredinţă dispăruse şi el.
— Mergea încolo, murmură Harry abia şoptit, ca să nu-l audă Hagrid, care fredona o melodie în faţa vitrinei. Hai.
Cei trei o luară la fugă, uitându-se pe ferestrele magazinelor, când Hermione arătă cu mâna drept înainte.
— El e, nu? şopti ea. Cel care o ia la stânga?
— Ce surpriză, şopti Ron.
Reacredinţă aruncase o privire în jur şi se furişase pe Aleea Nocturn, ieşind iar din câmpul lor vizual.
— Trebuie să ne grăbim, altfel îl pierdem, zise Harry, grăbind pasul.
— Or să ni se vadă picioarele! spuse Hermione îngrijorată, în timp ce Pelerina le flutură puţin în dreptul gleznelor.
Spre deosebire de anii trecuţi, acum le era mai greu să se ascundă toţi trei sub Pelerină.
— Nu contează, spuse Harry nerăbdător, trebuie să ne grăbim!
Dar Aleea Nocturn, strada lăturalnică dedicată Magiei Negre, părea complet goală. Trecând pe lângă magazine, se uitară pe geam, dar nu văzură nici un client. Harry presupuse că riscai să te dai de gol cumpărând artefacte Întunecate într-un moment periculos şi incert ca acesta sau cel puţin fiind văzut cumpărându-le.
Hermione îl ciupi cu putere de braţ.
— Au!
— Sst! Uite! E acolo! îi şopti ea la ureche.
Ajunseseră în dreptul singurului magazin de pe Aleea Nocturn în care Harry intrase vreodată, „Borgin şi Burke”, în care se găseau tot felul de obiecte sinistre. Printre cutiile pline cu cranii şi sticle vechi era însuşi Draco Reacredinţă, stând cu spatele spre ei, abia zărindu-se de după un dulap mare şi negru în care se ascunsese Harry cu câţiva ani în urmă pentru a nu se întâlni cu Reacredinţă şi cu tatăl său. Reacredinţă gesticula, părând să vorbească pătimaş. Proprietarul magazinului, domnul Borgin, un bărbat încovoiat, cu părul slinos, stătea în faţa lui. Avea pe chip o expresie stranie, de indignare amestecată cu teamă.
— Ce păcat că nu putem să auzim ce vorbesc, zise Hermione.
— Dar putem! spuse Ron entuziasmat. Stai aşa. La naiba! Ron dădu drumul altor cutii, încercând să o desfacă repede pe cea mai mare.
— Urechi Extensibile, uite!
— Grozav! zise Hermione, în timp ce Ron desfăşura sforile lungi de culoarea pielii pe sub uşă. Ah, sper să nu fie o uşă Imperturbabilă.
— Nu e, spuse Ron vesel. Ascultă!
Îşi apropiară capetele şi ascultară cu atenţie la capetele sforilor, prin care vocea lui Reacredinţă se auzea clar şi răspicat, de parcă ar fi dat drumul la radio.
— … ştii cum să-l repari?
— S-ar putea, zise Borgin, pe un ton care sugera că nu voia să promită nimic. Trebuie să-l văd mai întâi. De ce nu mi-l aduci cândva?
— Nu pot, spuse Reacredinţă. Trebuie să rămână unde este. Tot ce vreau este să îmi spui cum să-l repar.
Harry îl văzu pe Borgin umezindu-şi buzele neliniştit.
— Păi, n-o să fie deloc uşor, dacă nu-l văd. Poate chiar imposibil. Nu garantez nimic.
— Zău?! spuse Reacredinţă şi Harry îşi dădu seama după tonul vocii că acesta zâmbea batjocoritor. Poate că asta o să te facă mai optimist.
Se apropie de Borgin şi dispăru în spatele dulapului. Harry, Ron şi Hermione îl mai vedeau doar pe Borgin, care arăta foarte speriat.
— Dacă spui vreo vorbă cuiva despre asta, zise Reacredinţă, o să plăteşti foarte scump. Îl cunoşti cumva pe Fenrir Greyback? Este un bun prieten de familie. O să treacă pe aici din când în când, ca să se asigure că tratezi problema cu atenţia cuvenită.
— Dar nu-i nevoie să…
— Asta hotărăsc eu, zise Reacredinţă. Trebuie să plec. Şi ai grijă de ăla, da? O să-mi trebuiască.
— Nu vrei să-l iei mai bine de pe acum?
— Nu, de ce să vreau să-l iau acum, prostule? Ce crezi că ar spune lumea dacă m-ar vedea mergând cu el în braţe pe stradă? Tu doar ai grijă să nu-l vinzi.
— Sigur că da… domnule.
Borgin făcu o plecăciune joasă. Harry îşi aminti că făcuse una exact la fel şi în faţa lui Lucius Reacredinţă.
— Să nu sufli o vorbă, Borgin, nici măcar maică-mii, ai înţeles?
— Sigur, sigur, murmură Borgin, făcând iar o plecăciune. O clipă mai târziu, clopoţelul de la uşă sună cu zgomot când Reacredinţă ieşi furtunos din magazin, părând foarte mulţumit de sine. Trecu atât de aproape de Harry, Ron şi Hermione, încât aceştia simţiră Pelerina fluturându-le din nou în dreptul genunchilor. Între timp, Borgin rămase perfect nemişcat. Îi pierise zâmbetul mieros de pe chip şi părea îngrijorat.
— Ce a fost asta? şopti Ron, strângând Urechile Extensibile.
— Nu ştiu, zise Harry, reflectând adânc. Vrea să repare ceva. Şi a rezervat un obiect dinăuntru. Aţi văzut cumva spre ce a arătat când a zis „să nu-l vinzi”?
— Nu, stătea în spatele dulapului ăluia…
— Aşteptaţi-mă aici, şopti Hermione.
— Unde te…?
Dar Hermione ieşise deja de sub Pelerină. Îşi aranjă părul în faţa ferestrei şi apoi intră cu paşi mari în magazin, făcând clopoţelul să sune din nou. Ron desfăşură repede Urechile Extensibile pe sub uşă şi îi dădu o sfoară lui Harry.
— Bună ziua, urâtă vreme, nu-i aşa? îi spuse Hermione veselă lui Borgin, care nu răspunse, aruncându-i o privire bănuitoare.
Hermione se plimbă printre numeroasele obiecte expuse, fredonând lipsită de griji.
— Colierul ăsta este de vânzare? întrebă ea, oprindu-se în dreptul unei cutii cu capac de sticlă.
— E ca şi al tău, dacă ai o mie cinci sute de galioni, spuse Borgin cu răceală.
— A, păi… nu, nu am chiar atât de mulţi bani la mine, zise Hermione, mergând mai departe. Dar acest minunat… ăă… craniu?
— Şaisprezece galioni.
— Să înţeleg că este de vânzare? Nu este… rezervat pentru cineva?
Borgin îşi miji ochii. Harry se temea că vânzătorul îşi dăduse seama ce încerca să facă Hermione. Se părea că şi Hermione realizase că făcuse o boacănă, pentru că renunţă dintr-odată să se prefacă.
— Ştiţi ce se întâmplă, băiatul care tocmai a ieşit de aici, Draco Reacredinţă, este un bun prieten, şi vreau să-i cumpăr un cadou de ziua lui, dar dacă a rezervat deja ceva, vă daţi seama că nu vreau să-i iau acelaşi lucru, aşa că… ăă…
Era un pretext destul de slăbuţ, după părerea lui Harry, şi se părea că şi Borgin credea la fel.
— Ieşi, zise el tăios. Ieşi afară!
Hermione nu aşteptă să i se spună de două ori şi o luă spre uşă, cu Borgin mergând chiar în spatele ei. Clopoţelul sună din nou şi Borgin trânti uşa după ea, agăţând semnul „Închis”.
— Asta e, zise Ron, primind-o pe Hermione înapoi sub pelerină. A meritat să încerci, dar ai fi putut fi ceva mai subtilă.
— Ştii ceva, data viitoare să-mi arăţi tu cum se face, dacă tot eşti un „maestru al misterelor”! se răsti ea.
Când se întoarseră la „Weasley Bing-Bong”, Ron şi Hermione încă se ciondăneau, dar fură nevoiţi să facă o pauză, ca să poată trece neobservaţi pe lângă domnul Weasley şi Hagrid, care arătau foarte îngrijoraţi, fiind limpede că le observaseră lipsa. Odată ajunşi în magazin, Harry strânse Pelerina repede, o ascunse în ghiozdan, iar când îi luă la întrebări doamna Weasley, insistă împreună cu Ron şi Hermione că fuseseră în camera din spate în tot acest timp şi că probabil că nu îi căutase ea destul de bine.