În ultima sa săptămână de vacanţă, Harry îşi petrecu cea mai mare parte a timpului reflectând la modul în care se comportase Reacredinţă pe Aleea Nocturn şi la ce însemna asta. Ceea ce îl neliniştea cel mai mult era expresia de satisfacţie pe care o avusese Reacredinţă pe chip când ieşise din magazin. Orice l-ar fi făcut atât de fericit pe Reacredinţă nu avea cum să fie de bun augur. Pe Harry îl deranja puţin şi faptul că nici Ron, nici Hermione nu păreau să-i împărtăşească în vreun fel curiozitatea mistuitoare faţă de activităţile lui Reacredinţă; în orice caz, părură să se plictisească de acest subiect după ce discutaseră despre el timp de câteva zile.
— Da, Harry, am recunoscut deja că şi mie mi se pare suspect, spuse Hermione cu o nuanţă de nerăbdare în voce. Stătea pe pervazul de la camera lui Fred şi George, cu picioarele sprijinite pe o cutie de carton şi citea o carte nouă numită Traduceri runice pentru avansaţi, ridicându-şi acum privirea nemulţumită. Nu am stabilit că există o mulţime de posibile explicaţii?
— Poate că i s-a stricat Mâna Gloriei, zise Ron vag, încercând să-şi îndrepte rămurelele îndoite din mătură. Vă mai amintiţi de mâna aia descărnată pe care o avea Reacredinţă?
— Dar ce să înţelegem din „să ai grijă de ăla”? întrebă Harry pentru a mia oară. Pare să sugereze că Borgin mai are un alt obiect stricat la el şi că Reacredinţă le vrea pe amândouă.
— Crezi? spuse Ron, străduindu-se acum să îşi cureţe mânerul cozii de mătură.
— Da, zise Harry, care, văzând că nu primeşte nici un răspuns de la Ron şi Hermione, adăugă: tatăl lui Reacredinţă e în Azkaban. Nu credeţi că Reacredinţă ar vrea să-l răzbune?
Ron îşi ridică privirea, clipind nedumerit.
— Să-l răzbune Reacredinţă? Dar ce ar putea să facă el în sensul ăsta?
— Tocmai asta e, că nu ştiu! zise Harry nemulţumit. Dar pune ceva la cale şi nu cred că ar trebui s-o luăm în glumă. Tatăl lui e un Devorator al Morţii şi…
Harry făcu o pauză, uitându-se fix la fereastra din spatele lui Hermione şi rămânând cu gura deschisă. Tocmai îi trecuse prin minte un gând înspăimântător.
— Harry? zise Hermione îngrijorată. Ce s-a întâmplat?
— Te doare cumva din nou cicatricea? întrebă Ron neliniştit.
— Este un Devorator al Morţii, zise Harry încet. I-a luat locul tatălui său în rândul Devoratorilor Morţii!
Urmă o clipă de tăcere, apoi Ron izbucni în râs.
— Reacredinţă? Harry, uiţi că are şaişpe ani! Chiar crezi că Ştii-Tu-Cine l-ar accepta pe Reacredinţă?
— E puţin probabil să fie aşa cum spui, Harry, zise Hermione, pe un ton ferm. Ce te face să crezi că…?
— Când era la doamna Malkin, nici nu l-a atins şi Reacredinţă a ţipat, smucindu-şi braţul când a vrut să-i suflece mâneca. Era mâneca stângă. A fost însemnat pe braţ cu Semnul Întunecat.
Ron şi Hermione se uitară unul la altul.
— Mă rog… zise Ron, fără să pară deloc convins.
— Harry, eu cred că voia pur şi simplu să plece de acolo, spuse Hermione.
— I-a arătat lui Borgin ceva ce noi n-am putut să vedem, insistă Harry cu încăpăţânare. Ceva care l-a speriat de moarte pe Borgin. Era Semnul, sunt convins de asta. Îi arăta lui Borgin cu cine avea de-a face şi aţi văzut şi voi că Borgin îl lua foarte în serios!
Ron şi Hermione se priviră din nou.
— Harry, nu sunt sigură că despre asta a fost vorba.
— Da, tot mă îndoiesc că Ştii-Tu-Cine l-ar lăsa pe Reacredinţă să devină Devorator.
Enervat, dar absolut convins că el era cel care avea dreptate, Harry înşfăcă un morman de robe murdare pentru vâjthaţ şi ieşi din cameră. Doamna Weasley îi ruga de zile întregi să îşi dea hainele la spălat şi să îşi facă bagajele cât mai curând, ca să nu ajungă iar pe ultima sută de metri. Se întâlni pe hol cu Ginny, care se întorcea în camera ei cu un maldăr de haine proaspăt spălate.
— Nu te sfătuiesc să te duci la bucătărie în clipa asta, îl avertiză ea. E plin de Flegmă pe-acolo.
— O să am grijă să nu alunec pe ea, zâmbi Harry.
Într-adevăr, când intră în bucătărie o găsi pe Fleur aşezată la masă şi discutând cu patimă despre planurile pe care le făcuse pentru nunta ei cu Bill, în timp ce doamna Weasley, care arăta cam indispusă, supraveghea nişte verze de Bruxelles care se curăţau singure.
— … Bill şi cu mine aprrroape că am hotărrrât să avem doar două domnişoarrre de onoarrre. Ginny şi Gabrrrielle vorrr fi tarrre drrrăgălaşe împrrreună. M-am gândit să le aleg rrrochii aurrriu deschis, rrrozul arrr fi de-a drrreptul orrribil în contrrrast cu părrrul lui Ginny…
— A, Harry! zise doamna Weasley răspicat, întrerupându-i monologul lui Fleur. Bine că ai venit, voiam să-ţi explic care sunt măsurile de siguranţă pentru călătoria de mâine la Hogwarts. O să mergem din nou cu o maşină de la minister şi or să ne aştepte nişte Aurori la gară.
— O să fie şi Tonks acolo? întrebă Harry, dându-i robele de vâjthaţ.
— Nu, nu cred; din câte am înţeles de la Arthur, a fost trimisă în altă parte.
— Tonks nu mai e aşa cochetă ca pe vrrremurrrile bune, să ştiţi, zise Fleur meditativ, cercetându-şi chipul frumos reflectat într-o linguriţă. Mie mi se parrre că face o marrre grrreşeală că…
— Fiecare cu părerile lui, zise doamna Weasley cu acreală, întrerupând-o iar pe Fleur. Harry, ar fi bine să începi să-ţi faci bagajele. Vreau să vă pregătiţi cuferele astă-seară dacă se poate, ca să evităm nebunia obişnuită din ultima clipă.
Până la urmă, plecarea din dimineaţa următoare fu mai puţin agitată decât de obicei. Când se opriră maşinile de la minister în faţa Vizuinii, îi găsiră aşteptând, cu cuferele pregătite. Pisica lui Hermione, Şmecherilă, era în siguranţă, închisă în coşul ei de drum, iar Hedwig, bufniţa lui Ron, Pigwidgeon şi noul Pigmeu Pufos al lui Ginny, Arnold, erau în coliviile lor.
— Au revoirrr, 'Arrry, zise Fleur cu o voce guturală, sărutându-l pe obraz în semn de rămas-bun.
Ron se grăbi să se apropie de ea, plin de speranţă, dar Ginny îi puse piedică şi acesta căzu grămadă pe stradă, la picioarele lui Fleur. Se urcă repede în maşină, furios, roşu la faţă şi murdar, fără să-şi mai ia la revedere.
La gara King's Cross nu îi mai aştepta figura veselă a lui Hagrid. În schimb, doi Aurori bărboşi, încruntaţi şi îmbrăcaţi cu haine Încuiate, închise la culoare, înaintară spre ei imediat ce opriră maşinile, se plasară de o parte şi de alta a grupului şi îi conduseră repede în interiorul gării, fără să spună nimic.
— Repede, repede, treceţi prin barieră, zise doamna Weasley, puţin deranjată de această eficienţă austeră. Ar fi mai bine să treacă Harry primul, cu…
Se uită întrebător la unul dintre Aurori, care încuviinţă scurt din cap, îl apucă pe Harry de braţ şi încercă să-l direcţioneze cu forţa către bariera dintre peroanele nouă şi zece.
— Pot să merg şi singur, să ştiţi, spuse Harry supărat, smulgându-şi braţul din strânsoarea Aurorului.
Îşi împinse căruciorul direct în barieră, făcând abstracţie de însoţitorul său tăcut, şi în clipa următoare se trezi pe peronul 9 3/4, unde Expresul de Hogwarts împrăştia fum deasupra mulţimii.
Hermione şi familia Weasley sosiră imediat după Harry. Fără să aştepte să se consulte cu Aurorul său încruntat, Harry le făcu semn lui Ron şi Hermione să-l urmeze de-a lungul peronului, pornind în căutarea unui compartiment gol.
— Harry, nu putem să venim cu tine, zise Hermione cu părere de rău. Ron şi cu mine trebuie să mergem mai întâi în vagonul Perfecţilor şi apoi să patrulăm puţin pe culoare.
— A, da, am uitat, spuse Harry.
— Ar fi bine să vă urcaţi cu toţii chiar acum. Mai aveţi doar câteva minute, spuse doamna Weasley, uitându-se la ceas. Aşa… Vă doresc să aveţi un semestru cât mai plăcut. Ron…
— Domnule Weasley, pot să vorbesc ceva cu dumneavoastră între patru ochi? zise Harry, hotărându-se pe moment.
— Sigur că da, spuse domnul Weasley, urmându-l pe Harry ceva mai departe de ceilalţi şi arătându-se puţin surprins.
Harry reflectase îndelung la asta şi ajunsese la concluzia că, dacă ar fi fost să-i spună cuiva, domnul Weasley ar fi fost persoana cea mai potrivită. În primul rând pentru că lucra la minister — drept urmare era autorizat să facă alte investigaţii în acest sens — şi în al doilea rând pentru că nu se temea că domnul Weasley avea să facă o criză de nervi.
Harry îi văzu pe doamna Weasley şi pe Aurorul încruntat privindu-i bănuitori, în timp ce se îndepărtau de ei.
— Când am fost pe Aleea Diagon…, începu Harry, dar domnul Weasley i-o luă înainte, strâmbându-se.
— Să înţeleg că sunt pe cale să aflu unde v-aţi dus tu, Ron şi Hermione în timp ce se presupune că eraţi în camera din spate din magazinul lui Fred şi George?
— De unde…?
— Harry, să fim serioşi. Nu uita că vorbeşti cu omul care i-a crescut pe Fred şi George.
— Ăă… da, aveţi dreptate, n-am fost în camera din spate.
— În ordine, acum să auzim şi partea neplăcută.
— Păi, l-am urmărit pe Draco Reacredinţă. Mi-am folosit Pelerina Invizibilă.
— Aţi avut un motiv temeinic sau aţi făcut-o din capriciu?
— Am făcut-o pentru că am crezut că Reacredinţă punea ceva la cale, zise Harry, fără să ţină cont de expresia exasperată şi în acelaşi timp amuzată de pe chipul domnului Weasley. Reuşise să scape de mama lui şi eram curios să aflu de ce.
— Mi se pare normal, spuse domnul Weasley, aparent resemnat. Şi? Ai aflat motivul?
— A intrat la „Borgin şi Burke”, zise Harry, şi aproape că i-a poruncit proprietarului, lui Borgin, să-l ajute să repare ceva. A zis şi că voia ca Borgin să-i păstreze un alt obiect. Din câte a spus, părea să fie vorba despre un obiect asemănător cu primul, care trebuia şi el reparat. Ca şi cum ar fi fost o pereche. Şi…
Harry trase aer în piept.
— Ar mai fi ceva. L-am văzut pe Reacredinţă sărind trei metri în sus când doamna Malkin a încercat să-i atingă braţul stâng. Cred că are Semnul Întunecat pe mână. Cred că i-a luat locul tatălui lui ca Devorator al Morţii.
Domnul Weasley îl privi uluit. O clipă mai târziu, el spuse:
— Harry, mă îndoiesc că Ştii-Tu-Cine i-ar permite unui băiat de şaisprezece ani să…
— Dar cine poate şti cu adevărat de ce este în stare Ştiţi-Dumneavoastră-Cine? întrebă Harry supărat. Domnule Weasley, iertaţi-mă, dar nu credeţi că merită să investigaţi problema? Dacă Reacredinţă vrea să repare ceva şi trebuie să-l ameninţe pe Borgin pentru asta, mai mult ca sigur că este vorba despre ceva Întunecat sau periculos, nu-i aşa?
— Harry, sincer să fiu, nu cred să fie aşa, zise domnul Weasley, vorbind rar. Vezi tu, când a fost arestat Lucius Reacredinţă, i-am percheziţionat casa. Am confiscat tot ce ar fi putut fi periculos.
— Cred că v-a scăpat ceva, zise Harry cu încăpăţânare.
— Mă rog, poate că ai dreptate, spuse domnul Weasley, dar Harry îşi dădu seama că o spunea doar ca să-i facă pe plac.
Se auzi un şuierat din spatele lor; aproape toată lumea se urcase deja în tren şi uşile începuseră să se închidă.
— Grăbeşte-te, zise domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley strigă: Harry, du-te!
Harry se întoarse în fugă, iar domnul şi doamna Weasley îl ajutară să-şi urce cufărul în tren.
— Ei bine, dragul meu, să ştii că o să vii să petreci Crăciunul cu noi, am aranjat totul cu Dumbledore, aşa că o să ne revedem cât de curând, spuse doamna Weasley de pe peron, când Harry închise uşa în urma lui şi trenul se puse în mişcare. Să ai grijă de tine şi…
Trenul începuse să prindă viteză.
— … să fii cuminte şi…
Doamna Weasley alerga acum pe lângă tren.
— … să nu păţeşti nimic!
Harry îşi flutură mâna până când trenul coti, iar domnul şi doamna Weasley dispărură din câmpul lui vizual, după care se duse să vadă unde erau ceilalţi. Bănuia că Ron şi Hermione erau izolaţi în vagonul Perfecţilor, dar Ginny era ceva mai încolo pe culoar, vorbind cu nişte prietene. Harry se îndreptă spre ea, târându-şi cufărul.
Oamenii îl priviră fără nici o reţinere cum se apropia. Ba chiar se lipiră de geamurile uşilor de la compartimente ca să-l vadă mai bine. Se aşteptase ca lumea să se holbeze la el şi să rămână cu gurile căscate mai mult decât înainte. Se aşteptase să fie nevoit să suporte astfel de reacţii semestrul acesta, după ce apăruseră toate zvonurile despre „cel ales” în Profetul zilei, dar nu-i plăcea deloc să se prăjească la luminile rampei. O bătu pe umăr pe Ginny.
— Ce zici, încercăm să găsim un compartiment?
— Nu pot, Harry, i-am promis lui Dean că mă întâlnesc cu el, zise Ginny veselă. Ne vedem mai târziu.
— Bine, spuse Harry.
Simţi un acces ciudat de supărare când o privi plecând, cu părul lung şi roşcat fluturând în urma ei. Se obişnuise într-o asemenea măsură să o aibă în jur în timpul verii, încât aproape că uitase că nu stătea cu el, Ron şi Hermione când erau la şcoală. Apoi clipi şi se uită în jur: era înconjurat de nişte fete care îl priveau fascinate.
— Bună, Harry, zise o voce familiară din spatele lui.
— Neville! spuse Harry uşurat, întorcându-se şi văzând un băiat cu faţa rotundă, care îşi croia drum spre el.
— Bună, Harry, zise o fată cu părul lung şi ochii mari şi umezi, care venea după Neville.
— Bună, Luna, ce mai faci?
— Bine, mulţumesc, spuse Luna.
Fata strângea la piept o revistă, pe a cărei copertă scria cu litere mari că înăuntru se afla şi o pereche de spectrochelari.
— Să înţeleg că Zeflemistul e tot în top? întrebă Harry, care nutrea o anumită afecţiune pentru revista aceasta, dat fiind că îi publicase un interviu exclusiv cu un an în urmă.
— Chiar aşa, tirajul a crescut simţitor, spuse Luna fericită.
— Hai să ne găsim locuri, spuse Harry, şi cei trei porniră pe culoar printre zeci de elevi, care se holbară la ei în tăcere.
În cele din urmă găsiră un compartiment, ceea ce îl bucură pe Harry, care intră repede.
— Se holbează până şi la noi, zise Neville, arătând spre el şi Luna, doar pentru că suntem cu tine.
— Se holbează pentru că aţi fost şi voi la minister, spuse Harry, urcându-şi cufărul pe suportul pentru bagaje. Mica noastră aventură a fost examinată până-n cele mai mici detalii în Profetul zilei. Trebuie s-o fi văzut şi voi.
— Da, am crezut că pe bunica o s-o deranjeze toată publicitatea asta, zise Neville, dar a fost chiar încântată. Spune că în sfârşit am început să-i calc pe urme tatei. Mi-a cumpărat o baghetă nouă, uite!
Îşi scoase bagheta şi i-o arătă lui Harry.
— Lemn de cireş şi păr de unicorn, zise el mândru. Credem că a fost una dintre ultimele baghete pe care le-a vândut Ollivander, pentru că a dispărut chiar a doua zi… hei, Trevor, treci aici!
Neville se băgă sub banchetă ca să-şi recupereze broscoiul, care încercase din nou să evadeze, ca de obicei.
— Harry, o să mai fie şi anul acesta întâlniri A.D.? întrebă Luna care tocmai desprindea nişte ochelari psihedelici din mijlocul Zeflemistului.
— Acum, că am scăpat de Umbridge, nu mai are rost, nu? spuse Harry, aşezându-se.
Neville se lovi cu capul de banchetă când ieşi de dedesubt. Părea nespus de dezamăgit.
— Dar mie îmi plăcea în A.D.! Am învăţat o mulţime de chestii de la tine!
— Şi mie îmi plăceau întrunirile, spuse Luna senină. Era ca şi cum aş fi avut prieteni.
Acesta era genul de afirmaţii ciudate pe care obişnuia să le facă Luna şi care îl făceau pe Harry să simtă un amestec de milă şi stinghereală. Însă, înainte de a apuca să răspundă, se petrecu ceva în faţa uşii de la compartimentul lor, unde un grup de fete din anul patru şuşoteau şi chicoteau pe culoar.
— Întreabă-l tu!
— Ba nu, mai bine tu!
— Mă duc eu!
Una dintre fete, care părea foarte îndrăzneaţă şi avea nişte ochi mari, căprui, bărbia pronunţată şi părul lung şi negru, intră direct în compartimentul lor.
— Bună, Harry, eu sunt Romilda, Romilda Vane, zise ea răspicat, sigură pe sine. Nu vrei să vii în compartimentul nostru? Nu e nevoie să stai cu ei, adăugă ea în şoaptă, teatral, arătând spre fundul lui Neville, care se băgase iarăşi sub scaun, încercând să-l prindă pe Trevor, şi spre Luna, care între timp îşi pusese spectrochelarii şi semăna cu o bufniţă nebună multicoloră.
— Sunt prietenii mei, zise Harry cu răceală.
— A, spuse fata, foarte surprinsă. A, în ordine.
Se retrase, închizând uşa glisantă în urma ei.
— Lumea se aşteaptă să ai prieteni mai grozavi ca noi, zise Luna, dând din nou dovadă de pasiunea ei pentru sinceritatea stânjenitoare.
— Şi voi sunteţi grozavi, spuse Harry scurt. Voi aţi fost cu mine la minister, nu altcineva. Voi aţi luptat alături de mine.
— Eşti foarte drăguţ, zise Luna, zâmbind larg, ridicându-şi mai sus ochelarii pe nas şi începând să citească Zeflemistul.
— Dar nu noi l-am înfruntat pe el, spuse Neville, ieşind de sub scaun cu puf şi praf pe păr şi ţinându-l în mână pe Trevor, care arăta cât se poate de resemnat. Ci tu. S-o fi auzit pe bunica vorbind de tine. „Harry Potter are un curaj nebun, mai ceva ca tot Ministerul Magiei la un loc!” Ar da orice să fii tu nepotul ei…
Harry râse jenat şi schimbă cât putu de repede subiectul, vorbind despre rezultatele N.O.V.-urilor. În timp ce Neville înşira notele pe care le luase, întrebându-se cu voce tare dacă avea să fie acceptat la cursul T.V.E.E. de Transfigurare, după ce obţinuse doar un „Acceptabil”, Harry îl privi fără să fie atent la ce spunea acesta.
Copilăria lui Neville fusese marcată de Cap-de-Mort în aceeaşi măsură ca şi cea a lui Harry, dar Neville nici nu bănuia cât de aproape fusese de a avea destinul lui Harry. Profeţia s-ar fi putut referi la oricare dintre ei şi totuşi, din motive numai de el ştiute, Cap-de-Mort preferase să creadă că era vorba despre Harry.
Dacă l-ar fi ales pe Neville, acesta ar fi stat acum în faţa lui Harry, cu cicatricea în formă de fulger pe frunte şi cu povara profeţiei pe umeri… sau poate că nu? Oare mama lui Neville şi-ar fi dat viaţa pentru a-l salva pe Neville, aşa cum murise Lily pentru Harry? Bineînţeles că da. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi putut să stea între fiul ei şi Cap-de-Mort? Oare atunci nu ar mai fi existat „un ales”? Ar fi rămas gol locul pe care stătea acum Neville, ar fi existat un Harry fără cicatrice, pe care l-ar fi sărutat propria mamă înainte să se urce în tren, şi nu doamna Weasley, mama lui Ron?
— Harry, te simţi bine? Nu pari în apele tale, zise Neville.
Harry tresări.
— Iartă-mă… doar…
— Să fie cumva de vină o Steluţă Verde? întrebă Luna, înţelegătoare, uitându-se la Harry prin uriaşii ochelari coloraţi.
— Poftim…?
— Mă refer la Steluţele Verzi. Sunt invizibile, îţi intră în urechi şi te ameţesc, zise ea. Mi s-a părut mie că am auzit una bâzâind pe aici ceva mai devreme.
Îşi lovi palmele în gol, ca şi cum ar fi încercat să prindă nişte molii invizibile. Harry şi Neville schimbară repede o privire şi începură imediat să vorbească despre vâjthaţ.
Vremea de afară era la fel de mohorâtă cum fusese şi în timpul verii; trenul trecu prin nişte nori de ceaţă rece şi apoi prin câteva zone luminate de soarele plăpând. Într-un moment, când soarele era aproape deasupra lor, Ron şi Hermione intrară în sfârşit în compartiment.
— Să vină mai repede căruciorul cu mâncare, pentru că altfel o să mor de foame, zise Ron pofticios, aruncându-se lângă Harry şi masându-şi stomacul. Bună, Neville, bună, Luna. Ce să vezi! adăugă el, uitându-se la Harry. Reacredinţă nu-şi îndeplineşte rolul de Perfect. Stă pur şi simplu în compartimentul lui cu ceilalţi Viperini. L-am văzut când am trecut prin dreptul lui.
Harry se îndreptă din şale, interesat. Lui Reacredinţă nu-i stătea în obicei să rateze ocazia de a-şi exercita puterile de Perfect, de care abuzase bucuros pe tot parcursul anului trecut.
— Ce-a făcut când v-a văzut?
— Ce face de obicei, spuse Ron cu indiferenţă, explicându-i lui Harry printr-un gest necuviincios. Nu se mai poartă ca altădată, nu-i aşa? Mă rog… e adevărat că a făcut iar gestul ăla, dar de ce nu o fi pe culoare, chinuindu-i pe cei din anul întâi?
— Nu ştiu, zise Harry pe gânduri.
Oare nu însemna asta că Reacredinţă avea treburi mai importante pe cap decât să-i chinuie pe elevii din anii mai mici?
— Poate că i-a plăcut mai mult să fie în Detaşamentul Inchizitorial, spuse Hermione. Poate că acum i se pare că rolul de Perfect e prea paşnic.
— Nu cred să fie vorba despre asta, zise Harry. Cred că…
Dar înainte să apuce să-şi expună teoria, uşa de la compartiment se deschise din nou şi se ivi o fată din anul trei cu sufletul la gură.
— Mi s-a spus să le înmânez lui Neville Poponeaţă şi Harry P-Potter, se bâlbâi ea, întâlnind privirea lui Harry şi făcându-se roşie ca focul.
Ţinea întinse două pergamente făcute sul, legate cu panglici violete. Derutaţi, Harry şi Neville luară pergamentele, iar fata ieşi din compartiment, împiedicându-se.
— Ce este? întrebă Ron, în timp ce Harry îşi desfăcea pergamentul.
— O invitaţie, zise Harry.
Harry,
Aş fi încântat dacă ai binevoi să iei prânzul cu mine în compartimentul C.
Al tău,
— Cine este profesorul Slughorn? întrebă Neville, uitându-se perplex la propria invitaţie.
— Noul profesor, spuse Harry. Mă rog, bănuiesc că nu avem de ales, trebuie să ne ducem, nu-i aşa?
— Dar de ce m-a invitat şi pe mine? întrebă Neville neliniştit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să primească nişte ore de detenţie.
— Habar n-am, spuse Harry, fără să fie complet sincer, cu toate că încă nu avea nici o dovadă că bănuielile sale erau corecte. Fii atent, adăugă el, având o străfulgerare, hai să mergem cu Pelerina Invizibilă şi în drum am putea să trecem şi pe la Reacredinţă, să vedem ce pune la cale.
Însă ideea lui Harry se dovedi inutilă: nu avură cum să se strecoare pe culoare sub Pelerină, pentru că acestea erau pline cu oameni care aş-teptau căruciorul cu mâncare. Harry băgă Pelerina la loc în ghiozdan cu părere de rău, gândindu-se că i-ar fi plăcut să o fi purtat, fie şi ca să scape de privirile celorlalţi, care păreau şi mai insistente decât când ieşise ultima dată pe culoar. Din când în când, elevii se înghesuiau să iasă din compartimente ca să-l vadă mai bine. Singura excepţie fu Cho Chang, care o zbu-ghi în compartimentul ei când îl văzu pe Harry apropiindu-se. Trecând pe lângă uşa ei, Harry o văzu cufundată în discuţii cu prietena ei, Marietta, care era dată cu un strat foarte gros de machiaj ce nu-i ascundea în între-gime salba ciudată de coşuri pe care încă o avea pe frunte. Harry merse mai departe, surâzând atotcunoscător.
Când ajunseră în compartimentul C, îşi dădură imediat seama că nu erau singurii invitaţi ai lui Slughorn, deşi Harry părea cel mai important în ochii lui, judecând după primirea plină de entuziasm de care avu parte.
— Harry, băiete! zise Slughorn, ridicându-se de cum îl văzu, în timp ce compartimentul păru şi mai mic din cauza burţii sale mari, acoperite de catifea.
Chelia şi mustaţa lungă argintie scânteiau la fel de puternic ca şi nas-turii de aur de pe vestă.
— Bine-ai venit, bine-ai venit! Iar tu trebuie să fii domnul Poponeaţă!
Neville încuviinţă din cap, arătând speriat. Slughorn le făcu semn să ia loc şi cei doi se aşezară faţă în faţă pe singurele locuri rămase libere, cele de lângă uşă. Harry se uită în jur la ceilalţi invitaţi.
Recunoscu un elev de la Viperini, din an cu el, un băiat de culoare înalt, cu pomeţii conturaţi şi ochii alungiţi şi oblici; mai erau şi doi băieţi din anul şapte, pe care Harry nu îi cunoştea şi, strivită într-un colţ lângă Slughorn, Ginny, care nu părea să ştie cum anume ajunsese acolo.
— Bun, îi ştiţi pe toţi ceilalţi? îi întrebă Slughorn pe Harry şi pe Neville. Desigur, Blaise Zabini este în acelaşi an cu voi.
Zabini nu dădu nici un semn că i-ar fi cunoscut şi nu-i salută, iar Harry şi Neville procedară la fel: Cercetaşii şi Viperinii se detestau unii pe alţii din principiu.
— El este Cormac McLaggen, s-ar putea să vă mai fi întâlnit…? A, nu?
McLaggen, un tânăr masiv, cu părul sârmos, ridică o mână spre Harry şi Neville, care îi răspunseră dând din cap.
— … el este Marcus Belby, nu ştiu dacă…?
Belby, slab şi agitat, le zâmbi silit.
— … iar această domnişoară încântătoare mi-a spus că vă cunoaşte deja pe amândoi, încheie Slughorn.
Ginny se uită la Harry şi Neville, schimonosindu-se de după Slug-horn.
— Ce plăcere, zise Slughorn mulţumit, să vă pot cunoaşte pe toţi pu-ţin mai bine. Uitaţi, luaţi câte un şerveţel. Mi-am pregătit singur masa de prânz. Din câte ţin minte, căruciorul este încărcat cu baghete de lemn dul-ce, iar la bătrâneţe sistemul digestiv nu mai poate face faţă unor astfel de bucate. Nu vrei nişte fazan, Belby?
Belby tresări şi acceptă o bucată de friptură rece, care arăta ca o ju-mătate de fazan.
— Tocmai îi spuneam tânărului Marcus, aici de faţă, că am avut plăcerea să-l am ca elev pe unchiul său, Damocles, le spuse Slughorn lui Harry şi Neville, având grijă să-l servească pe fiecare dintre ei cu chifle. Este un vrăjitor remarcabil, cu adevărat remarcabil şi demn de Ordinul Merlin. Spune-mi, Marcus, te vezi des cu unchiul tău?
Din păcate, Belby luase deja o înghiţitură zdravănă de friptură de fazan, grăbindu-se să-i răspundă lui Slughorn, înghiţi prea repede şi se învi-neţi, fiind cât pe-aci să se sufoce.
— Anapneo, spuse Slughorn calm, îndreptând bagheta spre Belby, ale cărui căi respiratorii părură să se degajeze imediat.
— Nu… nu-l văd prea des, zise Belby cu respiraţia întretăiată şi ochii înlăcrimaţi.
— Ei, e de înţeles, bănuiesc că e foarte ocupat, spuse Slughorn, ui-tându-se întrebător la Belby. Sunt convins că a muncit foarte mult la in-ventarea Poţiunii Lupilor!
— Presupun că da, zise Belby, căruia părea să-i fie teamă să mai mănânce friptură, în timp ce Slughorn vorbea în continuare cu el. Ăă… vedeţi dumneavoastră, el şi cu tata nu se înţeleg prea bine, aşa că nu ştiu foarte multe despre…
Vocea i se stinse când Slughorn îi zâmbi cu răceală şi i se adresă mai departe lui McLaggen.
— Ei bine, acum e rândul tău, Cormac, spuse Slughorn. Întâmplarea face să ştiu că tu şi unchiul tău Tiberius sunteţi apropiaţi, pentru că are o fotografie încântătoare cu voi doi la vânătoare de nogtails, în Norfolk, dacă nu mă-nşel.
— A, da, a fost foarte distractiv, zise McLaggen. Ne-am dus cu Bertie Higgs şi Rufus Scrimgeour, înainte să fie făcut ministru, bineînţeles.
— A, îi cunoşti şi pe Bertie, şi pe Rufus? spuse Slughorn, zâmbind larg, servindu-şi musafirii cu plăcinte aranjate pe o tavă micuţă şi nimerindu-se să-l sară pe Belby. Şi spune-mi…
Era aşa cum bănuise Harry. Toţi păreau să fi fost invitaţi pentru că se numărau printre apropiaţii unor persoane celebre sau influente — toţi, în afară de Ginny. Zabini, care fu descusut după McLaggen, se dovedi fiul unei vrăjitoare faimoase pentru frumuseţea ei (din câte îşi dădu seama Harry, fusese măritată de şapte ori, iar toţi soţii ei muriseră în mod misterios, lăsându-i moştenire munţi de galbeni). Apoi îi veni rândul lui Neville şi urmară zece minute deosebit de incomode, pentru că părinţii lui Neville, nişte Aurori celebri, îşi pierduseră minţile după ce fuseseră torturaţi de Bellatrix Lestrange şi nişte amici de-ai ei, Devoratori ai Morţii. La sfârşitul dialogului cu Neville, Harry avu senzaţia că Slughorn nu luase încă o hotărâre în privinţa lui Neville, aşteptând să vadă dacă acesta moştenise sau nu talentul părinţilor săi.
— Şi acum, spuse Slughorn, foindu-se cât era de mare în scaun, cu aerul unui prezentator care anunţă intrarea pe scenă a protagonistului, Harry Potter! Nici nu ştiu de unde să încep! Am impresia că n-am atins nici pe departe miezul problemei când ne-am întâlnit în vara asta!
Îl contemplă pe Harry câteva clipe, de parcă ar fi fost o bucată deosebit de mare şi suculentă de friptură de fazan, apoi zise:
— „Cel ales”, aşa ţi se spune, mai nou!
Harry nu zise nimic. Belby, McLaggen şi Zabini se holbară cu toţii la el.
— Desigur, zise Slughorn, privindu-l pe Harry cu atenţie, de ani de zile umblă tot felul de zvonuri… ţin minte când… mă rog… după noaptea aceea îngrozitoare… Lily… James… şi tu ai supravieţuit… Se spunea că aveai puteri ieşite din comun…
Zabini tuşi scurt, sugerând că era sceptic faţă de această afirmaţie şi în acelaşi timp amuzat. O voce supărată izbucni din spatele lui Slughorn:
— Sigur, Zabini, pentru că tu eşti cel care are puteri ieşite din co-mun… ca manechin masculin…
— Măi, măi, măi! râse pe înfundate Slughorn, întorcându-se spre Ginny care se uita urât la Zabini de după burta imensă a lui Slughorn. Fii cu băgare de seamă, Blaise! Am văzut-o pe această domnişoară aruncând un formidabil Blestem Gogoriţă în timp ce treceam prin faţa compartimentului ei! Eu n-aş provoca-o, dacă aş fi în locul tău!
Zabini îşi luă un aer dispreţuitor.
— Cum spuneam, zise Slughorn, întorcându-se spre Harry, cam acestea au fost zvonurile din vara asta. Bineînţeles, nici nu mai ştii ce să crezi. Se ştie că Profetul a dat informaţii eronate şi a făcut fel de fel de greşeli în trecut, dar, dat fiind numărul mare de martori oculari, se pare că incidentul destul de problematic de la minister a fost unul real şi că ai fost chiar acolo, în miezul lui!
Harry, care simţea că singura cale de scăpare era să mintă, încuviinţă din cap, tăcând însă în continuare. Slughorn îi zâmbi larg.
— Câtă modestie, câtă modestie. Nici nu mă mir că Dumbledore ţine atât de mult la tine. Deci ai fost acolo? Dar cum rămâne cu restul zvonurilor, care sunt atât de spectaculoase, încât nici nu mai ştii dacă să le crezi sau nu. Cel despre legendara profeţie, de exemplu.
— Nu am auzit nici o profeţie, spuse Neville, făcându-se roşu ca un rac.
— Aşa este, zise Ginny hotărâtă. Neville şi cu mine am fost şi noi acolo şi toate poveştile astea cu „cel ales” sunt doar nişte invenţii obişnuite de-ale Profetului.
— Aţi fost şi voi acolo? zise Slughorn plin de interes, uitându-se când la Ginny, când la Neville, dar amândoi rămaseră imuni la zâmbetele sale încurajatoare. Da… păi, e adevărat că Profetul exagerează frecvent, sigur că da, continuă Slughorn, vag dezamăgit. Ţin minte când mi-a spus draga de Gwenog, mă refer desigur la Gwenog Jones, căpitanul Harpiilor din Holyhead…
Slughorn făcu o paranteză mare, depănând amintiri, dar Harry avu impresia că nu terminase cu el şi că nu fusese convins de ce spuseseră Neville şi Ginny.
În restul după-amiezii se spuseră alte poveşti despre vrăjitori celebri care îi fuseseră elevi lui Slughorn şi care acceptaseră bucuroşi să facă parte din „Clubul lui Slughorn” de la Hogwarts, cum îl numea el. Harry abia aştepta să plece, dar nu găsi un mod politicos de a-şi lua tălpăşiţa. Într-un târziu, trenul ieşi dintr-o altă zonă cu ceaţă, culorile roşiatice ale apusului deveniră vizibile, iar Slughorn se uită pe geam, mijindu-şi ochii din cauza razelor soarelui care asfinţea.
— Vai de mine, a început deja să se înnopteze! Nici nu mi-am dat seama când s-au aprins lămpile! Ar fi cazul să vă duceţi cu toţii să vă puneţi robele. McLaggen, să nu uiţi să treci pe la mine, să-ţi împrumut cartea aia despre nogtails. Harry, Blaise, vă aştept oricând. Şi pe tine la fel, domnişoară, îi zise el vesel lui Ginny. Hai, mergeţi, hai, hai!
Când trecu pe lângă Harry în drum spre uşă, Zabini îi aruncă o privire plină de dispreţ, pe care Harry i-o întoarse bucuros. El, Ginny şi Neville merseră în urma lui Zabini pe culoar.
— Bine că s-a terminat, murmură Neville. E un om ciudat, nu credeţi?
— Ba da, e destul de straniu, zise Harry, uitându-se fix la Zabini. Dar tu cum de ai ajuns acolo, Ginny?
— M-a văzut când l-am blestemat pe Zacharias Smith, spuse Ginny. Îl mai ţineţi minte pe idiotul ăla de la Astropufi, care era în A.D.? Mă tot întreba ce s-a întâmplat la minister şi până la urmă m-a enervat în aşa hal, încât am aruncat un blestem asupra lui. Când a intrat Slughorn, am crezut că o să-mi dea ore de detenţie, dar s-a dovedit că era convins că am aruncat un blestem foarte bun şi că voia să mă invite să iau prânzul cu el! Ciudat, nu?
— Ai avut un motiv mai bun decât dacă ai fi fost invitată pentru că mama ta e celebră, spuse Harry, uitându-se urât la ceafa lui Zabini, sau pentru că unchiul tău…
Dar nu-şi duse la capăt fraza. Tocmai îi venise o idee — o idee riscantă, dar care ar fi putut avea rezultate extraordinare. Peste câteva clipe, Zabini avea să se întoarcă în compartimentul Viperinilor din anul şase şi Reacredinţă avea să fie acolo, crezând că nu-l auzeau decât colegii lui Viperini. Cine Ştie ce ar fi putut să audă sau să vadă Harry, dacă ar fi putut să intre neobservat după Zabini? Într-adevăr, mai era puţin până la Hogsmeade, poate nici o jumătate de oră, judecând după peisajul sălbatic din jur, dar nimeni altcineva nu părea să ia în serios bănuielile lui Harry, aşa că trebuia să facă ceva ca să le şi confirme.
— Ne vedem mai târziu, şopti el, scoţând Pelerina Invizibilă şi arun-când-o peste el.
— Dar ce ai de gând să…? întrebă Neville.
— Vă spun după aia, şopti Harry, fugind după Zabini şi încercând să nu facă zgomot, deşi această măsură de precauţie era aproape inutilă, din cauza huruitului trenului.
Acum nu prea mai era nimeni pe culoar. Majoritatea elevilor se întorseseră în compartimentele lor, ca să-şi îmbrace robele de şcoală şi să-şi strângă lucrurile. În ciuda faptului că mergea aproape lipit de Zabini, Harry nu fu destul de rapid să se strecoare în compartiment odată cu el. Zabini închidea deja uşa când Harry puse brusc piciorul în prag, făcând-o să rămână deschisă.
— Ce are uşa asta? spuse Zabini supărat, lovind de mai multe ori uşa cu putere de piciorul lui Harry.
Harry apucă uşa glisantă şi o împinse cu putere la perete. Zabini, ca-re ţinea strâns de mâner, căzu într-o parte, prăbuşindu-se în poala lui Gregory Goyle, iar în agitaţia care urmă Harry ţâşni în compartiment, sări pe scaunul liber al lui Zabini şi se urcă pe suportul de bagaje. Avu noroc că Goyle şi Zabini ţipau unul la altul, atrăgând privirile tuturor asupra lor, pentru că Harry putea să jure că-i fluturase Pelerina, dezvelindu-i picioarele până la gleznă. Mai mult, pentru o clipă de coşmar i se păru că-l vede pe Reacredinţă urmărindu-i un adidas cu privirea când se urcă pe suport; dar chiar atunci Goyle închise uşa cu putere şi îl îndepărtă pe Zabini, care se prăbuşi contrariat la locul lui, Vincent Crabbe citi în continuare revista de benzi desenate, iar Reacredinţă se lăsă înapoi pe spate, întinzându-se pe două locuri, punându-şi capul în poala lui Pansy Parkinson şi râzând batjocoritor. Harry se ghemui într-o poziţie incomodă sub pelerină, asigurându-se că era acoperit în întregime şi privind-o pe Pansy cum dădea la o parte şuviţele de păr blond şi lins de pe fruntea lui Reacredinţă, de parcă oricine şi-ar fi dorit să fie în locul ei. Felinarele atârnate de tavan aruncau o lumină puternică în compartiment: Harry putea citi fiecare cuvânt din revista cu benzi desenate a lui Crabbe, care stătea chiar sub el.
— Ia spune, Zabini, zise Reacredinţă, ce voia Slughorn?
— Încerca doar să se dea bine pe lângă cei cu relaţii, spuse Zabini, care se uita urât în continuare la Goyle. Dar nu a găsit prea mulţi.
Reacredinţă păru nemulţumit la auzul acestei informaţii.
— Pe cine a mai invitat? întrebă el.
— Pe McLaggen, de la Cercetaşi, zise Zabini.
— A, da, unchiul lui are un post important la minister, spuse Reacre-dinţă.
— … pe un anumit Belby, de la Ochi-de-Şoim…
— A, ăla e un individ odios, zise Pansy.
— … pe Poponeaţă, pe Potter şi pe fata lui Weasley, încheie Zabini.
Reacredinţă se ridică brusc în capul oaselor, dându-i la o parte mâna lui Pansy.
— L-a invitat pe Poponeaţă?
— Păi, bănuiesc că da, dacă era acolo, spuse Zabini pe un ton indiferent.
— Dar de ce ar fi interesat Slughorn de Poponeaţă?
Zabini ridică din umeri.
— Cât despre drăguţul de Potter, e limpede că a vrut să-l vadă de a-proape pe „cel ales”, zise Reacredinţă batjocoritor. Dar ce-i cu fata lui Weasley? De ce ar fi mai deosebită?
— Sunt mulţi băieţi care o plac, spuse Pansy, urmărindu-i reacţia lui Reacredinţă cu coada ochiului. Şi tu crezi că e frumuşică, nu-i aşa, Blaise, şi ştim cu toţii cât eşti de pretenţios!
— Nu m-aş atinge în veci de o trădătoare de sânge mizerabilă ca ea, indiferent cât de frumoasă ar fi, spuse Zabini cu răceală, iar Pansy păru mulţumită.
Reacredinţă îşi culcă din nou capul în poala ei şi o lăsă să-l mângâie în continuare.
— Ei bine, îl compătimesc pe Slughorn pentru gusturile lui proaste. Poate că a început să se senilizeze. Păcat de el. Tata zicea mereu că a fost un vrăjitor bun la vremea lui. Tata a fost unul dintre elevii lui preferaţi. Probabil că Slughorn nu a auzit că sunt în tren, pentru că altfel…
— Eu mă îndoiesc că te-ar fi invitat, spuse Zabini. Când am ajuns acolo, m-a întrebat de tatăl lui Nott. Se pare că erau prieteni vechi, dar i-a pierit zâmbetul când a auzit că a fost prins de cei de la minister, iar Nott nu a primit nici o invitaţie, nu-i aşa? Cred că pe Slughorn nu-l interesează Devoratorii Morţii.
Reacredinţă păru mânios, dar râse forţat şi fără umor.
— Mă rog, cui îi pasă ce-l interesează pe Slughorn? Cine e el, până la urmă? Un profesor idiot ca oricare altul, zise el şi căscă ostentativ. S-ar putea nici să nu mai fiu la Hogwarts anul viitor. Ce-mi pasă dacă mă place sau nu cine ştie ce profesor bătrân şi burtos?
— Cum adică s-ar putea să nu mai fii la Hogwarts anul viitor? spuse Pansy indignată, oprindu-se din mângâiat.
— Păi, nu se ştie niciodată, zise Reacredinţă cu o nuanţă de zâmbet. S-ar putea să… ăă… trec la un nivel superior.
Ghemuit sub Pelerină pe suportul de bagaje, Harry simţi că inima începe să-i bată mai repede. Ce ar fi zis Ron şi Hermione despre asta? Crabbe şi Goyle îl priveau pe Reacredinţă cu gurile căscate, ca şi cum n-ar fi crezut niciodată că acesta ar fi putut să urce la un nivel superior. Până şi Zabini lăsă o urmă de curiozitate să-i deranjeze trăsăturile orgolioase. Pansy îl mângâie din nou pe Reacredinţă, cu un aer consternat.
— Te referi la… el?
Reacredinţă ridică din umeri.
— Mama vrea să îmi termin studiile, dar mie mi se pare un lucru lipsit de importanţă în ziua de azi. Gândiţi-vă şi voi. Când Lordul Întunecat o să ajungă la putere, credeţi că o să-i pese câte N.O.V.-uri şi câte T.V.E.E.-uri a luat fiecare? Bineînţeles că nu. Ceea ce o să conteze o să fie cum a fost servit, devotamentul de care s-a dat dovadă.
— Şi crezi că o să poţi să faci ceva pentru el? întrebă Zabini ironic. Având în vedere că ai şaisprezece ani şi nici o calificare?
— Ţi-am explicat deja, ai uitat? Poate că nu-i pasă că nu am nici o calificare. Poate că nu e nevoie de cine ştie ce calificare ca să îndeplinesc o anumită misiune, spuse Reacredinţă încet.
Crabbe şi Goyle stăteau amândoi cu gurile căscate ca nişte garguie. Pansy se uita la Reacredinţă de parcă n-ar mai fi văzut în viaţa ei ceva atât de măreţ.
— Se vede castelul, spuse Reacredinţă, evident încântat de efectul pe care îl avuseseră cuvintele sale, arătând spre fereastra întunecată. Ar trebui să ne punem robele.
Harry fu atât de preocupat de Reacredinţă încât nu îl observă pe Goyle întinzându-se după cufărul lui, iar când îl trase jos, cufărul se lovi cu putere de tâmpla lui Harry. Acesta rămase cu răsuflarea tăiată de durere, iar Reacredinţă se uită în sus, spre suportul de bagaje, încruntându-se.
Lui Harry nu îi era frică de Reacredinţă, dar nu prea agrea ideea de a fi descoperit ascunzându-se sub Pelerina Invizibilă de către un grup de Viperini ostili. Îşi scoase bagheta, cu ochii înlăcrimaţi şi tâmpla zvâcnindu-i de durere, având grijă să nu îşi deranjeze Pelerina, şi aşteptă, ţinându-şi respiraţia. Spre uşurarea lui, Reacredinţă decise că nu auzise nimic, îşi puse roba ca şi ceilalţi, închise cufărul şi, în timp ce trenul încetinea, înaintând şi zgâlţâindu-se, îşi prinse la gât o pelerină de drum groasă, nou-nouţă.
Harry văzu din ce în ce mai mulţi oameni trecând pe culoar, sperând că Hermione şi Ron aveau să-i dea lucrurile jos din tren în locul lui. Trebuia să rămână acolo până când avea să plece toată lumea din compartiment. Într-un târziu, trenul se opri cu o ultimă hurducătură. Goyle deschise uşa cu putere şi îşi făcu loc cu forţa printr-un grup de elevi din anul doi, dându-i la o parte brutal, urmat de Crabbe şi Zabini.
— Ia-o tu înainte, îi spuse Reacredinţă lui Pansy, care îl aştepta cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi sperat că avea să o ia de mână. Vreau să verific ceva mai întâi.
Pansy plecă. Acum nu mai erau decât Harry şi Reacredinţă în compartiment. Oamenii treceau în număr mare pe lângă ei, coborând pe peronul întunecat. Reacredinţă se duse la uşa compartimentului şi trase jaluzelele, ca să nu se poată uita dinăuntru la cei de pe culoar. Apoi se aplecă peste cufăr şi îl deschise din nou.
Harry se uită în jos, de pe suportul de bagaje, cu pulsul accelerat. Ce voia să ascundă Reacredinţă de Pansy? Oare avea să vadă misteriosul obiect stricat care trebuia reparat de urgentă?
— Petrificus Totalus!
Recredinţă îşi îndreptă dintr-odată bagheta spre Harry, care încremeni în aceeaşi secundă. Căzu de pe suportul de bagaje, de parcă ar fi fost filmat cu încetinitorul, prăbuşindu-se pe podea cu o bufnitură puternică şi dureroasă. Rămase la picioarele lui Reacredinţă, cu Pelerina Invizibilă strânsă sub el, corpul îi era complet descoperit, îngheţat în poziţia ghemuită. Nu putea nici să clipească, ci doar să se uite în sus la Reacredinţă, care zâmbea larg.
— Mă gândeam eu, spuse acesta jubilând. Am auzit când te-a lovit cufărul lui Goyle. Şi mi s-a părut că am văzut ceva alb trecând repede prin aer după ce s-a întors Zabini.
Privirea i se opri pentru o clipă asupra adidaşilor lui Harry.
— Bănuiesc că tu ai blocat uşa când a intrat Zabini?
Îl cercetă pe Harry pentru câteva secunde.
— Nu ai auzit nimic interesant, Potter. Dar acum, că eşti aici…
Îl călcă pe faţă pe Harry, cu putere. Harry simţi cum i se zdrobeşte nasul şi cum începe să-i curgă sânge.
— Asta e pentru tata. Şi acum, ia să vedem.
Reacredinţă trase Pelerina de sub corpul imobilizat al lui Harry şi o aruncă peste acesta.
— Presupun că o să te găsească abia la Londra, zise el încet. Pe data viitoare, Potter… sau poate nu.
Reacredinţă ieşi din compartiment, având grijă să calce pe degetele lui Harry.