Harry era complet paralizat. Zăcea acolo, sub Pelerina Invizibilă, simţind sângele fierbinte din nas şiroindu-i pe faţă şi ascultând vocile şi paşii care se auzeau pe culoar. Primul său gând fu că sigur trebuia să existe cineva care să verifice compartimentele înainte să plece trenul. Dar imediat după aceea îşi dădu seama că şi dacă ar fi venit cineva, nu ar fi putut nici să-l vadă, nici să-l audă. Singura lui speranţă era să intre cineva în compartiment şi să calce pe el.
Harry nu îl mai urâse niciodată pe Reacredinţă aşa cum îl ura acum, zăcând ca o amărâtă de ţestoasă întoarsă pe spate, cu sângele scurgându-i-se dezgustător în gură. În ce situaţie ridicolă ajunsese. Iar acum până şi ultimii câţiva paşi se stinseră; toată lumea mergea încet pe peron. Harry îi auzi târându-şi cuferele şi pălăvrăgind între ei.
Ron şi Hermione aveau să creadă că se dăduse jos fără ei. Aveau să ajungă la Hogwarts, să se aşeze la masa Cercetaşilor din Marea Sală, să se uite de câteva ori în lungul ei şi abia apoi să îşi dea seama că nu era acolo, în timp ce el avea să fie mai mult ca sigur în drum spre Londra.
Încercă să scoată un sunet, măcar un geamăt, dar îi fu imposibil. Apoi îşi aminti că unii vrăjitori, ca Dumbledore, puteau să facă vrăji fără să vorbească, aşa că încercă să arunce o Vrajă de Chemare asupra baghetei care îi căzuse din mână, spunând în gând „Accio bagheta!” de mai multe ori, dar nu se întâmplă nimic.
I se părea că aude foşnetul copacilor din jurul lacului şi ţipătul unei bufniţe undeva în depărtare, dar nimic care să fi indicat că avea loc o căutare şi nici măcar (scăzu în ochii săi pentru că avu această speranţă) nişte voci panicate, care să se întrebe unde era Harry Potter. Fu cuprins de un sentiment de deznădejde când îşi imagină convoiul de trăsuri trase de thestrali îndreptându-se spre şcoală şi râsetele înfundate din trăsura în care era Reacredinţă, povestindu-le colegilor de la Viperini cum îşi atacase rivalul.
Trenul se zgâlţâi, făcându-l pe Harry să se rostogolească pe o parte. Acum nu mai privea tavanul, ci se uita fix sub banchetă, unde se strânsese praful. Podeaua începu să vibreze când motorul se puse în mişcare cu un zgomot puternic. Expresul pleca din gară şi nimeni nu ştia că Harry nu coborâse încă…
Apoi simţi că îi fu trasă Pelerina de pe el şi o voce de deasupra lui zise:
— Salut, Harry.
Harry văzu o lumină roşie şi simţi cum i se dezgheaţă corpul. Reuşi să ia o poziţie mai demnă, ridicându-se în capul oaselor, îşi şterse repede cu podul palmei sângele de pe faţa tumefiată şi se uită în sus la Tonks, care ţinea în mână Pelerina Invizibilă pe care tocmai o trăsese de pe el.
— Ar fi bine să plecăm de aici cât mai repede, spuse ea, în timp ce ferestrele trenului erau acoperite de fum şi trenul începea să iasă din gară. Hai, o să sărim.
Harry o urmă repede pe culoar. Tonks deschise uşa şi sări pe peronul care părea să zboare pe sub roţile trenului ce prindea viteză. Harry sări după Tonks, clătinându-se puţin la aterizare, dar se îndreptă la timp ca să vadă locomotiva de un roşu strălucitor cotind în goană şi dispărând din câmpul lor vizual.
Aerul rece al nopţii fu benefic pentru nasul tumefiat al lui Harry. Tonks se uita la el, Harry era mânios şi jenat că fusese descoperit într-o situaţie atât de ridicolă. Tonks îi dădu înapoi Pelerina, în tăcere.
— Cine ţi-a făcut asta?
— Draco Reacredinţă, spuse Harry cu amărăciune. Mulţumesc pentru… ştii tu…
— Cu plăcere, zise Tonks, fără să zâmbească.
Din câte putea să-şi dădea seama Harry pe întuneric, avea părul şaten deschis şi aceeaşi expresie abătută, ca atunci când o văzuse la Vizuină.
— Stai cuminte să-ţi repar nasul.
Lui Harry nu i se păru că era o idee tocmai bună; se gândise să se ducă la doamna Pomfrey, matroana, în care avea ceva mai multă încredere când venea vorba de vrăji de vindecare, dar i se păru că ar fi fost nepoliticos să-i spună asta lui Tonks, aşa că rămase perfect nemişcat şi închise ochii.
— Episkey, zise Tonks.
Harry îşi simţi nasul foarte fierbinte şi apoi foarte rece. Ridică mâna şi îl pipăi cu precauţie. Părea să fi fost reparat.
— Mulţumesc mult!
— Pune-ţi Pelerina la loc, ca să mergem spre şcoală, spuse Tonks, tot fără să zâmbească.
Îşi flutură bagheta când Harry îşi aruncă Pelerina peste el şi un animal imens argintiu, cu patru picioare, ţâşni din vârful baghetei şi goni în noapte.
— Ala a fost un Patronus? întrebă Harry, care îl mai văzuse pe Dumbledore trimiţând astfel de mesaje.
— Da. Trimit vorbă la castel că eşti cu mine, ca să nu se îngrijoreze. Să mergem, nu trebuie să zăbovim.
Cei doi porniră spre drumul care ducea către şcoală.
— Cum m-ai găsit?
— Am observat că nu coborâseşi din tren şi ştiam că aveai Pelerina asta. M-am gândit că voiai să te ascunzi. Când am văzut jaluzelele trase în compartimentul ăla, m-am gândit să arunc un ochi acolo.
— Dar cum de erai aici, la gară? întrebă Harry.
— Acum stau în Hogsmeade. O măsură de siguranţă în plus pentru şcoală, zise Tonks.
— Eşti singură sau mai sunt şi…?
— Da, mai sunt şi Proudfoot, Savage şi Dawlish.
— Dawlish, Aurorul pe care l-a atacat Dumbledore anul trecut?
— Chiar el.
Merseră târşâindu-şi picioarele pe drumul întunecat şi gol, pe lângă urmele proaspete lăsate de roţile trăsurilor. Harry se uită pieziş la Tonks de sub Pelerină. Anul trecut fusese curioasă (atât de curioasă, încât uneori păruse chiar sufocantă), glumeaţă şi tot timpul cu zâmbetul pe buze. Acum părea mai matură, mult mai serioasă şi mai preocupată. Oare toate aceste schimbări se datorau incidentului de la minister? Harry se gândi stingherit că Hermione i-ar fi sugerat să o consoleze pe Tonks în privinţa lui Sirius, să-i spună că nu avea nici o vină în ce se întâmplase, dar nu fu în stare să o facă. Nu o învinovăţea deloc pentru moartea lui Sirius, nu era cu nimic mai responsabilă pentru asta decât oricine altcineva (în orice caz, mai puţin responsabilă decât el însuşi), dar nu-i plăcea să vorbească despre Sirius când putea să evite lucrul acesta. Aşa că îşi continuară drumul, în tăcere, prin aerul rece al nopţii, pelerina lungă a lui Tonks foşnind catifelat pe pământ în urma lor.
Până atunci, Harry mersese la castel numai cu trăsura şi nu îşi dăduse seama cât de departe era Hogwarts faţă de gara din Hogsmeade. Fu deosebit de uşurat când văzu în sfârşit stâlpii înalţi, care încadrau porţile duble, având fiecare doi mistreţi înaripaţi în vârf. Lui Harry îi era frig şi foame şi era dornic să se despartă de această nouă Tonks, care era mereu posomorâtă. Dar când încercă să deschidă porţile, descoperi că erau ferecate cu nişte lanţuri.
— Alohomora! zise el încrezător, îndreptându-şi bagheta către lacăt, fără să se întâmple ceva.
— Nu funcţionează asupra porţilor, spuse Tonks. Le-a vrăjit însuşi Dumbledore.
Harry se uită în jur.
— Aş putea să sar zidul, sugeră el.
— Ba nu, spuse Tonks pe un ton categoric. Sunt puse blesteme antiintruşi pe toate zidurile. Măsurile de siguranţă au fost sporite de zeci de ori în timpul verii.
— Atunci, zise Harry, începând să-l deranjeze faptul că Tonks nu prea voia să-l ajute, bănuiesc că o să dorm aici şi o să aştept până mâine dimineaţă.
— Vine cineva după tine, spuse Tonks. Uite.
Lumina unui felinar tremura în depărtare, în faţa castelului. Harry fu atât de bucuros să o vadă, încât se gândi că ar fi putut să îndure chiar şi mustrările lui Filch pentru că întârziase şi să-l asculte declarând cu vocea lui răguşită că toţi elevii ar fi mai punctuali dacă li s-ar bate cuie în degete când întârziau. Abia când lumina galbenă ajunse la treizeci de metri de ei, iar Harry îşi dădu jos Pelerina Invizibilă ca să poată fi văzut; recunoscu cu un sentiment de ură profundă nasul coroiat şi părul lung, negru şi slinos al lui Severus Plesneală.
— Ca să vezi, zise acesta batjocoritor, scoţându-şi bagheta şi atingând o dată lacătul, astfel încât lanţurile se dădură la o parte şi poarta se deschise scârţâind. Drăguţ din partea ta că te-ai hotărât să-ţi faci apariţia, Potter, deşi e limpede că ai considerat că roba de şcoală nu se potriveşte cu personalitatea ta.
— Nu m-am putut schimba, nu am avut cufărul… începu Harry, dar Plesneală îl întrerupse tăios.
— Nu trebuie să mai aştepţi, Nymphadora. Potter este… în… în siguranţă cu mine.
— Mesajul îi era destinat lui Hagrid, spuse Tonks, încruntându-se.
— Hagrid a întârziat la masa festivă de la începutul semestrului, la fel ca Potter, aici de faţă, aşa că am preluat eu mesajul în locul lui. În plus, zise Plesneală, dându-se înapoi pentru a-i face loc lui Harry să treacă, mi se pare interesant noul tău Patronus.
Plesneală îi închise poarta în nas cu un zgomot metalic puternic şi atinse din nou lanţul cu bagheta, făcându-le să se încolăcească la loc.
— Cred că cel pe care îl aveai înainte era mai bun, spuse Plesneală, cu o notă evidentă de răutate în glas. Ăsta nou pare destul de fragil.
Plesneală mişcă puţin felinarul şi Harry văzu preţ de o clipă o expresie de şoc şi furie pe chipul lui Tonks. Apoi aceasta dispăru din nou în întuneric.
— Noapte bună! îi strigă Harry peste umăr, îndreptându-se către castel cu Plesneală. Mulţumesc pentru… tot.
— Pe curând, Harry.
Plesneală tăcu timp de câteva minute. Harry avea impresia că emana nişte valuri atât de puternice de ură, încât nu-i venea să creadă că Plesneală nu le simţea pârjolindu-l. Îl detestase din prima clipă când îl cunoscuse, dar elementul care eliminase orice posibilitate ca Harry să-l ierte vreodată fusese modul în care se purtase Plesneală cu Sirius. Indiferent de ce zicea Dumbledore, Harry avusese timp să cântărească totul pe timpul verii şi ajunsese la concluzia că remarcile răutăcioase ale lui Plesneală faţă de Sirius, care îl acuzase că se ascundea într-un loc sigur, în timp ce ceilalţi membri ai Ordinului Phoenix se luptau cu Cap-de-Mort, avuseseră, probabil, un rol important în decizia lui Sirius de a se duce într-un suflet la minister în noaptea când murise. Harry se agăţă de această idee, pentru că îi permitea să dea vina pe Plesneală, ceea ce îl mulţumea într-o anumită măsură, şi pentru că ştia că, dacă exista cineva care nu regreta moartea lui Sirius, acesta era bărbatul care mergea acum cu el în noapte.
— Cincizeci de puncte pierdute de Cercetaşi pentru întârziere, aş zice, spuse Plesneală. A, stai puţin, şi încă douăzeci pentru că porţi haine Încuiate. Ştii, nu cred că a mai fost vreo casă care să piardă atâtea puncte atât de repede după începerea semestrului; nici nu s-a ajuns la desert. Poate c-ai doborât un record, Potter.
Mânia şi ura care dospeau în Harry părură să atingă cote maxime, dar ar fi preferat de o mie de ori să fi rămas imobilizat în tren până la Londra decât să-i spună lui Plesneală de ce întârziase.
— Presupun că ai vrut să-ţi faci o intrare de pomină, nu? continuă Plesneală. Şi cum nu aveai o maşină zburătoare la îndemână, ai ales să dai navală în Marea Sală în miezul mesei festive, ca să dai o notă de dramatism.
Harry păstră tăcerea în continuare, deşi simţea că avea să-i explodeze pieptul. Ştia că acesta era motivul pentru care venise să-l ia Plesneală: cele câteva minute în care putea să-l sâcâie şi să-l chinuie pe Harry fără să mai fie altcineva de faţă.
În sfârşit, ajunseră la treptele din faţa castelului, iar când se deschiseră uşile mari de stejar către holul de la intrare, fură întâmpinaţi de un zumzet de voci, râsete şi clinchet de tacâmuri de dincolo de uşile deschise care dădeau spre Marea Sală. Lui Harry îi trecu prin minte să îşi pună repede Pelerina Invizibilă şi astfel să se aşeze neobservat la masa lungă a Cercetaşilor (care se nimerea să fie cea mai îndepărtată de holul de la intrare).
Însă Plesneală zise, de parcă i-ar fi citit gândurile:
— Fără Pelerină. O să intri şi o să te vadă toată lumea, sunt sigur că asta ţi-ai dorit de la bun început.
Harry se întoarse pe călcâie şi intră direct pe uşile deschise cu paşi mari, fiind în stare să facă orice ca să scape de Plesneală. Marea Sală, cu cele patru mese lungi ale caselor şi cu masa profesorilor din capăt, era împodobită ca de obicei cu lumânări plutitoare care făceau farfuriile să sclipească şi să strălucească. Însă Harry nu distinse nimic din mulţimea de luminiţe din jur, mergând atât de repede, încât trecuse deja de masa Astropufilor înainte să fi apucat să se holbeze cineva la el, iar când începură să se ridice ca să-l vadă mai bine, îi zări pe Ron şi Hermione, grăbi pasul de-a lungul băncilor şi îşi făcu loc între ei la masă.
— Unde ai… Fir-aş al naibii, ce-ai păţit la faţă? spuse Ron, uitându-se la el cu ochii cât cepele, la fel ca şi toţi ceilalţi din apropiere.
— De ce, ce nu e în regulă? zise Harry, înşfăcând o lingură şi încercând să-şi desluşească reflecţia distorsionată.
— Eşti plin de sânge! spuse Hermione. Stai aşa…
Hermione ridică bagheta şi zise: „Tergeo!” curăţând sângele uscat.
— Mersi, spuse Harry, ducându-şi mâna la faţa, care acum era curată. Cum îmi arată nasul?
— Normal, zise Hermione îngrijorată. De ce, ar trebui să arate altfel? Harry, ce s-a întâmplat? Ne-am speriat îngrozitor!
— Vă povestesc mai târziu, răspunse Harry scurt.
Era perfect conştient de faptul că Ginny, Neville, Dean şi Seamus ascultau ce vorbeau. Până şi Nick Aproape-Făr'-de-Cap, fantoma Cercetaşilor, plutise de-a lungul băncii ca să tragă cu urechea.
— Dar… zise Hermione.
— Nu acum, Hermione, spuse Harry cu subînţeles.
Spera din tot sufletul că toţi aveau să presupună că fusese implicat într-o încercare eroică, de preferat împotriva câtorva Devoratori ai Morţii şi a unui Dementor. Bineînţeles că Reacredinţă avea să dea sfoară-n ţară, dar exista o şansă ca istorisirea să nu ajungă la urechile multor Cercetaşi.
Întinse mâna prin faţa lui Ron ca să ia nişte copane de pui şi o porţie de cartofi prăjiţi, dar acestea dispărură înainte să le poată pune în farfurie, fiind înlocuite cu nişte budinci.
— Ai ratat oricum Sortatul, zise Hermione, în timp ce Ron se arunca asupra unei prăjituri mari cu ciocolată.
— Ce mai zicea jobenul? Ceva interesant? întrebă Harry, luând o bucată de tartă de melasă.
— În mare, aceleaşi lucruri… Ne-a îndemnat să ne unim împotriva duşmanilor, ca de obicei.
— Dumbledore a zis cumva ceva de Cap-de-Mort?
— Până acum nu, dar îşi păstrează întotdeauna discursul propriu-zis până după cină, nu-i aşa? Nu cred că mai e mult.
— Plesneală a zis că Hagrid a întârziat la ospăţ.
— Ai vorbit cu Plesneală? Cum aşa? zise Ron înfulecând din prăjitură.
— M-am întâlnit cu el din întâmplare, zise Harry evaziv.
— Hagrid nu a întârziat decât câteva minute, zise Hermione. Uite, Harry, îţi face cu mâna.
Harry se uită la masa profesorilor şi îi zâmbi lui Hagrid, care îi făcea într-adevăr cu mâna. Hagrid nu reuşise niciodată să fie la fel de demn ca profesoara McGonagall, şefa Casei Cercetaşilor, care stătea la masă lângă Hagrid, ajungându-i până la jumătatea distanţei dintre cot şi umăr şi privind cu dezaprobare acest salut călduros. Harry fu surprins să o vadă pe profesoara Trelawney, care preda Previziuni despre Viitor, stând de partea cealaltă a lui Hagrid; aceasta ieşea rareori din camera ei din turn şi era pentru prima dată că era prezentă la ospăţul de deschidere a anului şcolar. Părea la fel de bătrână ca de obicei, acoperită cu mărgele sclipitoare şi şaluri lungi, cu ochii supradimensionaţi de ochelari. După ce o bănuise mereu de înşelătorie, Harry fusese şocat să descopere la sfârşitul semestrului trecut că ea fusese cea care rostise prezicerea care îl făcuse pe Cap-de-Mort să-i omoare pe părinţii lui Harry şi să-l atace şi pe el. Această informaţie îl făcuse să îşi dorească şi mai puţin să aibă de-a face cu ea, şi, din fericire, anul acesta avea să renunţe la Prezicerile despre Viitor. Ochii ei ca nişte faruri se întoarseră spre el, iar Harry se uită repede la masa Viperinilor. Draco Reacredinţă se prefăcea că spărgea nasul cuiva, însoţit de hohote de râs şi de aplauze. Harry îşi coborî privirea, uitându-se la tarta de melasă şi simţind din nou că-i fierbe sângele în vine. Ce nu ar fi dat ca să se lupte cu Reacredinţă unu la unu.
— Şi ce voia până la urmă domnul profesor Slughorn? întrebă Hermione.
— Să afle ce s-a întâmplat la minister, spuse Harry.
— La fel ca toată lumea din sala asta, pufni Hermione. Să fi văzut cum am fost interogaţi în tren, nu-i aşa, Ron?
— Aşa e, zise Ron. Toţi voiau să ştie dacă eşti cu adevărat „cel ales”…
— Să ştiţi că ăsta este un subiect îndelung dezbătut şi în rândul stafiilor, interveni Nick Aproape-Făr'-de-Cap, înclinându-şi capul abia prins de gât spre Harry, încât i se clătină periculos pe guler. Sunt considerat un specialist în domeniul Potter, se ştie că suntem în relaţii bune. Însă am asigurat comunitatea stafiilor că n-o să te sâcâi cu întrebări. „Harry Potter ştie că poate avea încredere nemărginită în mine”, aşa le-am zis. „Mai degrabă mor decât să-i trădez încrederea.”
— Asta nu e cine ştie ce, având în vedere că eşti deja mort, constată Ron.
— Sensibil ca un topor, ca de obicei, zise Nick Aproape-Făr'-de-Cap pe un ton jignit, ridicându-se în aer şi plutind spre celălalt capăt al mesei Cercetaşilor chiar în clipa când Dumbledore se ridică în picioare la masa profesorilor.
Zumzetul de voci şi râsete din Marea Sală se stinse aproape instantaneu.
— Bună seara tuturor, zise el, zâmbind larg, cu braţele deschise, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze toată camera.
— Ce-a păţit la mână? zise Hermione cu răsuflarea tăiată.
Nu era singura care observase. Mâna dreaptă a lui Dumbledore era la fel de înnegrită şi uscăţivă ca în noaptea când venise să-l ia pe Harry de la familia Dursley. Sala fu cuprinsă de şoapte. Dumbledore, interpretând corect şuşotelile, zâmbi şi îşi scutură mâneca roşie cu auriu, acoperindu-şi mâna rănită.
— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, zise el senin. Aşa… Le urez bun venit noilor elevi şi le spun bine aţi revenit celor vechi. Vă aşteaptă încă un an de educaţie magică.
— Avea mâna la fel şi când m-am întâlnit cu el astă-vară, îi şopti Harry lui Hermione. Dar credeam că s-a vindecat până acum. Ori singur, ori cu ajutor de la doamna Pomfrey.
— Arată ca şi cum ar fi moartă, spuse Hermione, cu un aer scârbit. Dar există răni care nu pot fi vindecate… blesteme străvechi… Şi mai sunt otrăvuri care nu au antidoturi.
— … iar domnul Filch, îngrijitorul nostru, m-a rugat să vă anunţ că toate articolele cumpărate de la magazinul „Weasley Bing-Bong” sunt interzise cu desăvârşire. Cei care vor să joace în echipa de vâjthaţ a casei lor trebuie să se prezinte în faţa şefilor caselor lor, ca şi până acum. De asemenea, suntem în căutare de comentatori de vâjthaţ. Cei interesaţi sunt sfătuiţi să procedeze la fel. Anul acest avem plăcerea să-i urăm bun venit unui nou membru în rândul profesorilor. Domnul profesor Slughorn — acesta se ridică, cu chelia sclipindu-i la lumina lumânărilor şi cu burta mare, acoperită cu o vestă, aruncând o umbră mare peste masă — este un fost coleg al meu care a acceptat să îşi reia activitatea ca profesor de Poţiuni.
— Poţiuni?
— Poţiuni?
Cuvântul fu pe buzele tuturor, cei de faţă întrebându-se dacă nu cumva îi înşelase auzul.
— Poţiuni? spuseră Ron şi Hermione într-un glas, întorcându-se uimiţi spre Harry. Dar ai zis…
— Cât despre domnul profesor Plesneală, zise Dumbledore, ridicând vocea şi acoperind zumzetul de şoapte, dânsul o să fie noul profesor de Apărare contra Magiei Negre.
— Nu! spuse Harry, atât de tare încât mai multe capete se întoarseră spre el.
Nu îi păsa. Se uita mânios la masa profesorilor. Cum era posibil ca Plesneală să devină profesor de Apărare contra Magiei Negre după atâta timp? Nu se ştia de ani de zile că Dumbledore nu avea destulă încredere în el ca să i-l dea?
— Dar, Harry, ai zis că Slughorn o să ne predea Apărare contra Magiei Negre! spuse Hermione.
— Aşa am crezut, zise Harry, chinuindu-se să-şi aducă aminte când îi spusese Dumbledore că avea să fie aşa, dar acum, că se gândi mai bine, nu putu să îşi aducă aminte să-i fi spus ce materie avea să predea Slughorn.
Plesneală, care stătea în dreapta lui Dumbledore, nu se ridică atunci când îi fu rostit numele, ci doar ridică mâna în semn de recunoaştere a aplauzelor de la masa Viperinilor. Totuşi Harry ar fi putut să jure că observase o urmă de triumf pe chipul pe care îl detesta atât de mult.
— Până la urmă, e şi asta o veste bună, zise Harry cu răutate. Plesneală o să plece până la sfârşitul anului.
— Ce vrei să spui? întrebă Ron.
— Materia asta e o piază-rea. Nimeni nu a rezistat mai mult de un an. Quirrell chiar a murit în timp ce preda. Ştiţi ceva, eu, unul, sper să avem parte de încă o înmormântare…
— Harry! îl mustră Hermione şocată.
— Ar putea doar să continue să predea Poţiuni la sfârşitul anului, spuse Ron rezonabil. Individul ăsta, Slughorn, s-ar putea să nu vrea să rămână pe termen lung, la fel ca Moody.
Dumbledore îşi drese vocea. Harry, Ron şi Hermione nu erau singurii care vorbeau. Întreaga sală fusese cuprinsă de un val de discuţii la auzul veştii că Plesneală îşi atinsese în sfârşit ţelul. Părând să nu îşi dea seama deloc de cât de senzaţional fusese anunţul său, Dumbledore nu mai zise nimic despre alte schimbări printre profesori, aşteptând câteva secunde pentru a se asigura că nu mai vorbea nimeni înainte de a continua.
— Acum, aşa cum ştim cu toţii, Lordul Cap-de-Mort şi adepţii săi sunt din nou în libertate şi pe zi ce trece — mai puternici.
Tăcerea deveni încordată la auzul cuvintelor lui Dumbledore. Harry îl privi pe Reacredinţă. Acesta nu se uita la Dumbledore, ci îşi făcea furculiţa să plutească, ghidând-o cu bagheta, ca şi cum ar fi considerat că discursul directorului nu era demn de atenţia lui.
— Situaţia prezentă este nespus de periculoasă. Toţi elevii şi profesorii de la Hogwarts trebuie să-şi de silinţa ca să fim în siguranţă, acum şi pe viitor. Fortificaţiile magice ale castelului au fost sporite în timpul verii, asigurându-ne noi şi riguroase măsuri de siguranţă. Cu toate acestea, trebuie să fim foarte atenţi ca să nu aibă loc nici o eroare din partea vreunui elev sau profesor. Drept urmare, vă rog să respectaţi toate restricţiile de siguranţă pe care or să vi le impună profesorii, indiferent de cât de neplăcute or să vă pară, în special regula orei de stingere. Vă implor, dacă observaţi ceva ciudat sau suspect în castel sau în afara lui, anunţaţi imediat unul dintre profesori. Am încredere în faptul că o să ţineţi întotdeauna cont de siguranţa voastră şi a celorlalţi.
Ochii albaştri ai lui Dumbledore îi învăluiră pe elevii de la mese şi apoi el zâmbi din nou.
— Şi-acum, la culcare. Vă aşteaptă nişte paturi cât se poate de comode şi călduroase şi ştiu că grija voastră cea mai importantă este să fiţi odihniţi la orele de curs de mâine. Hai, repejor!
Băncile se dădură în spate, cu obişnuitul huruit asurzitor, şi sute de elevi începură să iasă din Marea Sală, îndreptându-se către camerele lor. Harry, care nu se grăbea să plece odată cu mulţimea curioasă şi nici să ajungă destul de aproape de Reacredinţă pentru a-i da ocazia să povestească din nou cum îi zdrobise nasul, rămase în urmă, prefăcându-se că îşi lega şiretul de la un adidas, lăsându-i pe ceilalţi Cercetaşi să o ia înainte. Hermione era printre primii, pentru a-şi îndeplini datoria de Perfect, conducându-i pe cei din primul an, dar Ron rămase cu Harry.
— Ce ai păţit de fapt la nas? întrebă el, când ajunseră chiar ultimii, în spatele mulţimii care se înghesuia să iasă din sală şi nu riscau să fie auziţi de nimeni.
Harry îi spuse. Faptul că Ron nu râse dovedi cât de strânsă era prietenia dintre ei.
— L-am văzut eu pe Reacredinţă mimând ceva în legătură cu nasul, zise el sumbru.
— Da, mă rog, nu contează, spuse Harry cu amărăciune. Stai să-ţi povestesc ce zicea înainte să-şi dea seama că eram acolo.
Harry se aşteptase ca Ron să fie de-a dreptul uluit de spusele lui Reacredinţă. Cu toate acestea, el nu fu impresionat, dând dovadă de o încăpăţânare exagerată din punctul de vedere al lui Harry.
— Harry, să fim serioşi, voia doar să se dea mare în faţa lui Parkinson. Ce misiune ar putea să-i dea Ştii-Tu-Cine tocmai lui?
— Cap-de-Mort ar putea să aibă nevoie de cineva din interiorul şcolii, nu-i aşa? Nu ar fi prima dată când…
— Tare aş vrea să nu mai pronunţi numele ăsta, Harry, spuse o voce nemulţumită din spatele lor.
Harry se uită peste umăr şi îl văzu pe Hagrid clătinând din cap.
— Dar şi Dumbledore îi spune pe nume, spuse Harry bosumflându-se.
— Da, numai că Dumbledore e Dumbledore, nu-i aşa? spuse Hagrid cu un aer misterios. Cum de-ai întârziat, Harry? Mi-am făcut griji pentru tine, să ştii.
— Am fost reţinut în tren, zise Harry. Dar tu de ce-ai întârziat?
— Am fost la Grawp, spuse Hagrid vesel. Am cam pierdut noţiunea timpului. Acum are o casă nouă-n munţi, a avut grijă Dumbledore. E o peşteră mare şi tare frumuşică. E mult mai fericit acolo decât în Pădure. Am întârziat pentru că am stat la poveşti cu el.
— Serios?! zise Harry, evitând să-i întâlnească privirea lui Ron.
Data trecută când se întâlnise cu fratele vitreg al lui Hagrid, un uriaş violent, specializat în smulgerea copacilor din rădăcini, vocabularul acestuia era format din cinci cuvinte, iar pe două dintre ele nici măcar nu putea să le pronunţe cum trebuia.
— A, da, să vezi ce-a progresat, spuse Hagrid mândru. Nici n-o să-ţi vină să crezi. Mă gândeam să-l pregătesc să fie asistentul meu.
Ron pufni zgomotos, dar reuşi să pretindă că fusese doar un strănut furtunos. Acum ajunseseră în dreptul uşilor de stejar de la intrare.
— Atunci, pe mâine dimineaţă, la primul curs imediat după micul dejun. Să veniţi mai devreme, ca să-l salutaţi pe Buck… pardon, pe Witherwings!
Ridicând o mână în semn de rămas bun, ieşi pe uşile de stejar şi se pierdu în noapte.
Harry şi Ron se uitară unul la altul. Harry îşi dădu seama că Ron avea acelaşi sentiment de vinovăţie ca şi el.
— Şi tu ai renunţat la cursul de Grijă faţă de Creaturile Magice, nu?
Ron dădu din cap.
— Şi tu la fel, nu-i aşa?
Harry încuviinţă la rândul lui.
— Şi Hermione? mai întrebă Ron.
Harry repetă gestul. Nu voia să se gândească la ce avea să spună Hagrid când avea să-şi dea seama că elevii săi preferaţi renunţaseră la cursul lui.