Dimineaţa următoare, Harry şi Ron se întâlniră cu Hermione în camera de zi înainte de micul dejun. Sperând să găsească pe cineva care să-i sprijine teoria, Harry se grăbi să-i povestească lui Hermione ce spusese Reacredinţă în Expresul de Hogwarts.
— Nu-i aşa că e evident că se dădea mare în faţa lui Parkinson? exclamă Ron repede, înainte ca Hermione să fi apucat să spună ceva.
— Păi, zise ea nesigură, nu ştiu. Lui Reacredinţă îi stă în fire să încerce să pară mai important decât este de fapt. Dar ar fi o minciună cam gogonată…
— Exact, zise Harry, dar nu putu să spună mai mult, pentru că erau foarte mulţi care trăgeau cu urechea la ceea ce vorbeau, se holbau la el şi şuşoteau între ei.
— Nu e frumos să arăţi cu degetul, se răsti Ron la un băiat mărunţel din anul întâi, când li se alăturară celor care aşteptau să iasă pe gaura portretului.
Băiatul, care îi şoptise ceva despre Harry prietenului său, acoperindu-şi gura cu mâna, se făcu imediat roşu ca focul şi se rostogoli speriat prin gaura portretului. Ron râse cu superioritate.
— Ador să fiu în anul şase. Şi să nu uităm că anul ăsta o să avem şi ferestre. Ore în şir în care o să putem să stăm aici şi să ne relaxăm.
— Ferestrele de care vorbeşti sunt pentru învăţat, Ron, zise Hermione, când porniră pe hol.
— Da, dar nu şi azi, spuse Ron. Am o presimţire că o să avem o zi uşoară.
— Stai aşa, zise Hermione, ridicând o mână şi oprind un elev din anul patru care încerca să treacă pe lângă ea ţinând strâns un disc verde electric. Frisbee-urile cu colţi sunt interpuse şi se confiscă, îi spuse ea hotărâtă.
Băiatul îi dădu discul care îşi arăta dinţii, trecând încruntat pe sub braţul ei şi fugind după prietenii lui. Ron aşteptă până nu îl mai văzu şi apoi smulse frisbee-ul din mâna lui Hermione.
— Grozav, întotdeauna mi-am dorit unul.
Mustrările lui Hermione fură acoperite de un ropot de chicoteli. Se pare că Lavender Brown considera că Ron spusese ceva foarte amuzant. Aceasta râse în continuare când trecu pe lângă ei, aruncându-i o privire peste umăr lui Ron. Băiatul păru cât se poate de mulţumit de sine.
Tavanul Marii Săli era de un albastru senin, presărat cu nori delicaţi, exact ca porţiunile de cer care se vedeau pe ferestrele înalte, cu şipci verticale. În timp ce înfulecau terci de ovăz şi ouă cu şuncă, Harry şi Ron îi povestiră lui Hermione conversaţia jenantă pe care o avuseseră cu Hagrid seara trecută.
— Dar cum ar putea să creadă că am vrea să studiem în continuare Grija faţă de Creaturile Magice? zise ea neliniştită. Adică am dat vreunul din noi dovadă… de… entuziasm?
— Păi, răspunsul ar fi „da”, aşa-i? spuse Ron, înghiţind cu totul un ou făcut ochi. Noi eram cei care depuneam cel mai mult efort la orele lui, pentru că ne plăcea de el. Dar Hagrid credea că ne plăcea materia asta idioată. Voi chiar credeţi că o să vrea cineva să dea T.V.E.E. la cursul ăsta?
Harry şi Hermione tăcură amândoi. Nu era nevoie să răspundă. Ştiau foarte bine că nimeni din anul lor nu voia să mai studieze în continuare Grija faţă de Creaturile Magice. Evitară să-i întâlnească privirea lui Hagrid şi-i întoarseră salutul destul de apatici când acesta le făcu vesel cu mâna, ridicându-se de la masă zece minute mai târziu.
După ce terminară de mâncat, rămaseră la locurile lor, aşteptând să vină profesoara McGonagall de la masa profesorilor. Anul acesta împărţirea orarelor era mult mai complicată decât de obicei, pentru că profesoara McGonagall trebuia mai întâi să se asigure că toţi obţinuseră calificativele necesare la N.O.V.-uri pentru a continua cu T.V.E.E.-urile pe care şi le aleseseră.
Hermione primi imediat dreptul de a continua să studieze Farmece, Apărare contra Magiei Negre, Transfigurare, Ierbologie, Aritmanţie, Studiul Vechilor Rune şi Poţiuni şi nu mai zăbovi nici o clipă, ducându-se glonţ la un curs despre perioada de început a vechilor rune. În cazul lui Neville dură ceva mai mult, pe chipul rotund i se citi teama în timp ce profesoara McGonagall cercetă opţiunile pe care le făcuse şi calificativele pe care le luase la N.O.V.-uri.
— Ierbologie, în regulă, spuse ea. Doamna profesoară Lăstar o să fie încântată să te primească înapoi cu un N.O.V. Remarcabil. Te califici şi pentru Apărare contra Magiei Negre cu Peste Aşteptări. Dar problema este Transfigurarea. Îmi pare rău, Poponeaţă, dar Acceptabil nu este un rezultat destul de bun pentru nivelul T.V.E.E., sincer nu cred că o să poţi face faţă cerinţelor cursului.
Neville îşi lăsă capul în jos. Profesoara McGonagall îl examină prin ochelarii ei cu ramă pătrată.
— Dar de ce vrei să continui să studiezi „Transfigurarea”? Nu am avut niciodată impresia că ţi-ar plăcea această materie în mod special.
Neville părea foarte amărât şi bâigui ceva despre „dorinţa bunicii lui”.
— Hm, pufni profesoara McGonagall. Este cazul ca bunica ta să înveţe să fie mândră de nepotul pe care îl are şi nu de cel pe care crede că ar trebui să-l aibă, mai ales după ce s-a întâmplat la minister.
Neville roşi şi clipi derutat. Era pentru prima dată când profesoara McGonagall îi făcea un compliment.
— Îmi pare rău, Poponeaţă, dar nu te pot primi la cursul meu pentru T.V.E.E.-uri. Însă văd că ai luat „Peste Aşteptări” la Farmece, de ce nu alegi Farmecele pentru T.V.E.E.?
— Bunica e de părere că Farmecele sunt o materie prea uşoară, bâigui Neville.
— Alege Farmecele, spuse profesoara McGonagall, şi o să-i scriu Augustei, ca să-i amintesc că doar pentru că ea a picat examenul N.O.V. de Farmece nu înseamnă că este o materie lipsită de valoare.
Profesoara McGonagall surâse puţin când văzu expresia de încântare şi uluire de pe chipul lui Neville şi atinse cu vârful baghetei un orar gol, care avea înscrise noile cursuri, când i-l dădu lui Neville, câteva clipe mai târziu.
Profesoara McGonagall vorbi apoi cu Parvati Patil. Primul lucru pe care îl întrebă aceasta fu dacă Firenze, centaurul chipeş, preda în continuare Previziuni despre Viitor.
— Anul acesta o să împartă orele de curs cu doamna profesoara Trelawney, zise profesoara McGonagall, cu o urmă de dezaprobare în glas, căci se ştia că dispreţuia Previziunile despre Viitor. Cei din anul şase or s-o aibă ca profesoară pe doamna Trelawney.
Parvati păru foarte tristă când se duse la cursul de Preziceri despre Viitor, cinci minute mai târziu.
— Să vedem, Potter, Potter… spuse profesoara McGonagall, consultându-şi hârtiile când ajunse la Harry. Farmece, Apărare contra Magiei Negre, Ierbologie, Transfigurare… totul e în ordine. Potter, dă-mi voie să-ţi spun că am fost mulţumită de rezultatele de la examenul de Transfigurare, deosebit de mulţumită. Acum spune-mi de ce nu te-ai înscris la Poţiuni? Nu voiai să devii Auror?
— Ba da, doamna profesoară, dar mi-aţi spus că trebuie să iau „Remarcabil” la N.OV.-ul de Poţiuni.
— Aşa este, ţi-am spus asta când domnul profesor Plesneală era cel care preda această materie. Însă domnul profesor Slughorn acceptă bucuros elevi cu „Peste Aşteptări” la cursul de T.V.E.E. Vrei să studiezi în continuare Poţiunile?
— Da, zise Harry, dar nu mi-am cumpărat cărţile necesare, nici ingredientele şi…
— Sunt convinsă că domnul profesor Slughorn o să-ţi poată împrumuta câte ceva, spuse profesoara McGonagall. În ordine, Potter, ăsta este orarul tău. A, apropo, să ştii că s-au înscris douăzeci de elevi care vor să intre în echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. O să-ţi dau ţie lista cât de curând, ca să alegi tu când vrei să fixezi trialul.
Câteva minute mai târziu, Ron primi permisiunea de a urma aceleaşi cursuri ca Harry, iar cei doi plecară împreună de la masă.
— Uite, spuse Ron încântat, uitându-se la orarul său, acum avem o fereastră… Încă una după pauză… Şi încă una după prânz… E excelent!
Se întoarseră în camera de zi, unde nu erau decât şase elevi din anul şapte, printre care şi Katie Bell, singurul membru care rămăsese din echipa originală de vâjthaţ a Cercetaşilor căreia i se alăturase Harry în anul întâi.
— Mă aşteptam să te aleagă, felicitări! strigă ea, indicând insigna de căpitan de pe pieptul lui Harry. Să-mi spui când o să fie selecţia!
— Fii serioasă, zise Harry, tu nu trebuie să mai dai nici o probă, te-am urmărit cum joci timp de cinci ani.
— Ei, să nu porneşti cu ideea asta, îl preveni ea. N-ai de unde să ştii că nu există cineva mai bun ca mine printre candidaţi. N-ar fi prima dată când s-ar destrăma echipele din cauza căpitanilor care selecţionează foşti jucători sau care îşi primesc prietenii în echipă…
Ron păru puţin jenat şi începu să se joace cu frisbee-ul cu colţi pe care îl confiscase Hermione de la băiatul din anul patru. Discul zbură prin cameră, mârâind şi încercând să muşte din tapet. Şmecherilă îi urmări traiectoria cu ochii lui galbeni, scuipând când discul ajunse prea aproape de el.
O oră mai târziu, plecară fără tragere de inimă din camera de zi însorită, îndreptându-se spre clasa de Apărare contra Magiei Negre, care era cu patru etaje mai jos. Hermione stătea deja la coadă în faţa uşii, cu un vraf de cărţi groase în braţe, arătând ca şi cum tocmai ar fi fost trasă pe sfoară.
— Ne-au dat foarte multe teme la Studiul Vechilor Rune, zise ea îngrijorată, când Harry şi Ron se opriră lângă ea. Un eseu de treizeci de centimetri lungime, plus două traduceri. Şi trebuie să citesc toate astea până miercuri!
— Ce nasol, zise Ron căscând.
— Stai să vezi, spuse ea pe un ton ranchiunos. Pariez că Plesneală o să ne dea o grămadă de teme.
Chiar în clipa aceea se deschise uşa clasei şi Plesneală ieşi pe culoar, cu chipul palid încadrat de două perdele de păr negru, slinos. Toată lumea tăcu mâlc.
— Intraţi, zise el.
Harry se uită în jur când intrară cu toţii în clasă. Plesneală îşi lăsase deja amprenta asupra sălii; era mai sumbră decât de obicei, pentru că erau trase draperiile şi camera era luminată cu lumânări. Pe pereţi se găseau tablouri noi. Multe dintre ele înfăţişau oameni care păreau să aibă dureri, erau grav răniţi sau aveau membrele contorsionate într-un mod ciudat. Se aşezară în tăcere, privind portretele sinistre din jur.
— Nu v-am spus să scoateţi cărţile, zise Plesneală, închizând uşa şi ducându-se în spatele catedrei, pentru a li se adresa elevilor.
Hermione dădu repede drumul Confruntării mascaţilor înapoi în ghiozdanul pe care îl ascunse sub scaun.
— Vreau să vă vorbesc şi am nevoie de atenţia voastră totală.
Plesneală îşi aţinti ochii negri asupra elevilor care se uitau cu toţii în sus la el, zăbovind o fracţiune de secundă mai mult asupra lui Harry.
— Dacă nu mă înşel, aţi avut deja alţi cinci profesori la această materie.
Dacă nu te înşeli — de parcă nu i-ai fi urmărit pe toţi cum au venit şi au plecat, Plesneală, sperând că o să fii următorul, îşi zise înciudat Harry.
— Fireşte, toţi aceşti profesori au avut propriile metode şi priorităţi. Dată fiind starea de confuzie care a rezultat, mă mir că atât de mulţi dintre voi au reuşit să ia N.O.V.-ul la această materie. Şi mai mare o să-mi fie mirarea dacă o să ţineţi pasul cu cerinţele T.V.E.E., care or să fie mult mai mari.
Plesneală merse pe lângă perete, coborându-şi vocea; elevii săi îşi întinseră gâturile pentru a nu-l scăpa din ochi.
— Magia Neagră, spuse Plesneală, este alcătuită din elemente multe, variate, mereu schimbătoare şi eterne. A lupta contra ei este ca şi cum ai lupta cu un balaur cu mai multe capete. Când i se taie un cap, în locul lui creşte unul mai fioros şi mai iscusit. Te lupţi cu ceva indefinit, schimbător şi indestructibil. Harry îl fixă cu privirea pe Plesneală. Una era să respecţi Magia Neagră ca pe un duşman redutabil şi alta era să vorbeşti despre ea cu o nuanţă de tandreţe în voce, aşa cum făcea Plesneală.
— Drept urmare, zise Plesneală, ridicând puţin vocea, mijloacele de apărare trebuie să fie la fel de flexibile şi de inovatoare ca magia pe care căutaţi să o desfaceţi. Aceste tablouri — arătă spre câteva dintre ele în timp ce trecu prin dreptul lor — reprezintă o ilustrare realistă a ceea ce li se întâmplă celor care suportă, de exemplu, Blestemul Cruciatus (indică o vrăjitoare care urla de durere), care sunt victimele sărutului unui Dementor (un vrăjitor ghemuit, care privea în gol, se prăbuşi lângă un perete) sau care provoacă firea agresivă a unui Inferius (arătă către un trup însângerat care zăcea pe jos).
— Vreţi să spuneţi că au fost văzuţi Inferii? zise Parvati Patil cu o voce piţigăiată. Este sigur că îi foloseşte şi el?
— Lordul Întunecat a folosit Inferi în trecut, spuse Plesneală, ceea ce înseamnă că ar fi corect să presupui că s-ar putea folosi de ei şi cu altă ocazie. Acum…
Îşi continuă drumul în jurul camerei, îndreptându-se către catedră, sub privirile atente ale elevilor şi cu roba neagră fluturând în urma sa.
— … cred că sunteţi complet lipsiţi de experienţă în folosirea vrăjilor nonverbale. Care este avantajul unei vrăji nonverbale?
Hermione ridică repede mâna. Plesneală privi încet către toţi ceilalţi, asigurându-se că nu avea de ales, înainte de a spune tăios:
— Da, domnişoară Granger?
— Adversarul nu poate şti ce fel de magie suntem pe cale să folosim, zise Hermione, ceea ce ne dă un avantaj de o fracţiune de secundă.
— Un răspuns reprodus aproape cuvânt cu cuvânt din Manualul standard de vrăji, anul şase, spuse Plesneală, deloc impresionat (Reacredinţă râse batjocoritor într-un colt), dar în esenţă corect. Într-adevăr, în timpul unui atac, cei care ajung să poată face vrăji fără a striga incantaţii au de partea lor elementul-surpriză. Desigur, nu toţi vrăjitorii pot face asta; este o chestiune de putere de concentrare şi control al minţii, care unora le lipseşte.
Privirea i se opri din nou cu răutate asupra lui Harry. Harry ştia că Plesneala se gândea la lecţiile dezastruoase de Occlumanţie de anul trecut. Refuză să-şi plece privirea şi se uită urât la Plesneala, până când acesta privi în altă parte.
— Acum o să vă împărţiţi în grupuri de câte doi, continuă Plesneală. Unul dintre parteneri o să încerce să-l blesteme pe celălalt fără să vorbească. Celălalt o să încerce să îndepărteze blestemul, păstrând tăcerea la rândul lui. Începeţi.
Deşi Plesneala nu o ştia, Harry îi învăţase pe cel puţin jumătate dintre cei din clasă (pe toţi cei care făcuseră parte din A.D.) cum să facă o Vrajă Scut, cu un an în urmă. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu mai aruncase o vrajă fără să vorbească. Rezultatul fu că mulţi trişară, şoptind incantaţia, în loc să o spună cu voce tare. Aşa cum era de aşteptat, la zece minute de la începerea lecţiei, Hermione reuşi să contracareze blestemul Picioare-de-Gelatină şoptit de Neville fără să rostească un cuvânt — o realizare care ar fi meritat cel puţin douăzeci de puncte pentru Cercetaşi din partea oricărui profesor rezonabil, după cum îşi zise Harry cu amărăciune. Dar Plesneală ignoră acest fapt. Se plimbă printre ei în timp ce exersau, arătând ca un liliac supradimensionat, ca de obicei. Se opri să-i urmărească pe Ron şi pe Harry cum se chinuiau cu exerciţiul.
Ron, care se presupunea că ar fi trebuit să arunce un blestem asupra lui Harry, se învineţise şi îşi ţinea buzele strânse ca să nu fie tentat să şoptească incantaţia. Harry avea bagheta ridicată, aşteptând ca pe ace să respingă un blestem care se părea că nu avea să fie aruncat niciodată.
— Jalnic, Weasley, spuse Plesneală, după un timp. Dă-mi voie să-ţi arăt cum se face.
Îndreptă bagheta spre Harry atât de repede, încât acesta reacţionă instinctiv, uitând complet de vrăjile nonverbale şi strigând: „Protego!”.
Vraja sa Scut fu atât de puternică, încât Plesneală îşi pierdu echilibrul şi se lovi de o bancă. Toţi se întoarseră şi îl urmăriră îndreptându-se mânios.
— Potter, ai uitat deja că am spus că exersăm vrăji nonverbale?
— Nu, spuse Harry cu răceală.
— Nu, domnule.
— Nu este cazul să îmi spuneţi „domnule”, domnule profesor.
Rosti cuvintele înainte să-şi dea seama ce spunea. Mai mulţi elevi rămaseră cu răsuflarea tăiată, printre care şi Hermione. Cu toate acestea, Ron, Dean şi Seamus zâmbiră în semn de apreciere, în spatele lui Plesneală.
— Ore de detenţie, sâmbătă seara, în biroul meu, zise Plesneală. Nu accept replici neobrăzate din partea nimănui, Potter. Nici măcar din partea „celui ales”.
— Ai fost măreţ, Harry! zise Ron, râzând pe înfundate, când ieşiră în pauză puţin mai târziu.
— Să ştii că nu ar fi trebuit să spună asta, zise Hermione, încruntându-se la Ron. Ce ţi-a venit?
— A încercat să mă blesteme, în caz că nu ai observat! zise Harry furios. Mi-a ajuns ce mi-a făcut în timpul lecţiilor de Occlumanţie! Mai bine şi-ar găsi alt sac de box! Ce urmăreşte Dumbledore, lăsându-l să predea Apărare contra Magiei Negre? L-aţi auzit cum vorbea despre Magia Neagră? E pasiunea vieţii lui! Tot ce zicea despre ea, cum că este schimbătoare, indestructibilă.
— Păi, zise Hermione, mie mi s-a părut că vorbea cam ca tine.
— Cam ca mine?
— Da, când ne spuneai cum e să-l înfrunţi pe Cap-de-Mort. Ziceai că nu este de ajuns să memorezi nişte vrăji, ci că până la urmă totul depinde de tine, de mintea ta şi de instinctele tale. Păi, nu asta spunea şi Plesneală? Că până la urmă totul se reduce la curaj şi la iuţeala minţii?
Harry nu o contrazise, dezarmat de faptul că Hermione considerase că spusele lui erau demne de a fi memorate, la fel ca şi Manualul standard de vrăji, dar nu o contrazise.
— Harry! Hei, Harry!
Harry se uită în jur. Jack Sloper, unul dintre prinzătorii din echipa de vâjthaţ de anul trecut a Cercetaşilor, se apropia de el, cu un sul de pergament în mână.
— E pentru tine, gâfâi Sloper. Ştii, am auzit că tu eşti noul căpitan. Când o să organizezi trialurile?
— Încă nu ştiu exact, răspunse Harry, zicându-şi că Sloper avea nevoie de un miracol ca să fie primit din nou în echipă. O să te anunţ.
— A, bine. Speram să fie la sfârşitul săptămânii ăsteia.
Dar Harry nu mai era atent la cele spuse de Sloper; tocmai recunoscuse scrisul alungit şi filiform de pe pergament. Îl lăsă pe Sloper să vorbească singur şi plecă repede cu Ron şi Hermione, desfăşurând pergamentul.
Dragă Harry,
Aş vrea să începem lecţiile individuale sâmbăta asta. Te rog să vii în biroul meu la ora opt seara. Sper că te bucuri de prima zi din noul an.
Al tău,
P.S. Îmi plac tartele acide.
— Cum adică îi plac tartele acide? zise Ron, care citi mesajul peste umărul lui Harry, cu un aer perplex.
— Este parola cu care pot să trec de garguiul din faţa biroului, zise Harry cu o voce joasă. Ha! Nu o să-i pice deloc bine lui Plesneală. Nu o să pot să mă duc la detenţie!
El, Ron şi Hermione petrecură tot restul pauzei dându-şi cu părerea despre ce avea să-i predea Dumbledore lui Harry. Ron credea că probabil era vorba despre blesteme şi vrăji spectaculoase pe care Devoratorii Morţii nu le ştiau. Hermione spuse că genul ăsta de vrăji era ilegal şi fu de părere că Dumbledore avea să-i predea magie defensivă avansată. După pauză, se duse la cursul ei de Aritmanţie, în timp ce Ron şi Harry se întoarseră în camera de zi, unde începură să-şi facă, fără nici o tragere de inimă, temele pe care le primiseră de la Plesneală. Acestea se dovediră atât de grele, încât încă nu terminaseră când Hermione li se alătură în timpul ferestrei de după prânz (accelerând în mod simţitor procesul). Reuşiră să-şi termine temele exact când clopoţelul anunţă cele două cursuri consecutive de Poţiuni şi făcură drumul familiar până la temniţa transformată în sală de clasă, care îi aparţinuse atâta amar de vreme lui Plesneală.
Când ajunseră pe hol, observară că erau doar doisprezece elevi care aleseseră Poţiunile pentru nivelul T.V.E.E. Era evident că Crabbe şi Goyle nu reuşiseră să obţină calificativul necesar la N.O.V., dar existau patru Viperini care reuşiseră, printre care şi Reacredinţă. Mai erau patru elevi de la Ochi-de-Şoim şi unul de la Astropufi, Ernie Macmillan, care îi plăcea lui Harry, în ciuda atitudinii lui preţioase.
— Harry, zise Ernie cu importanţă, întinzându-i mâna lui Harry când se apropie de el, nu am apucat să vorbim la cursul de Apărare contra Magiei Negre în dimineaţa asta. Mi s-a părut că a fost o lecţie destul de bună, dar Vrăjile Scut sunt nişte chestii arhicunoscute de noi, veteranii din A.D. Voi ce mai faceţi, Ron? Hermione?
Înainte ca aceştia să apuce să spună altceva în afară de „bine”, uşa temniţei se deschise şi burta lui Slughorn ieşi pe hol, fiind urmată imediat de restul corpului. Când intră în cameră, mustaţa lui stufoasă, care îl făcea să semene cu o morsă, se arcui pe chipul zâmbitor, iar Slughorn îi întâmpină deosebit de călduros pe Harry şi Zabini.
În mod neobişnuit, temniţa era deja plină de vapori şi de mirosuri ciudate. Harry, Ron şi Hermione mirosiră curioşi diferitele esenţe când trecură pe lângă nişte ceaune mari, care clocoteau. Cei patru Viperini se aşezară împreună la o masă, la fel ca elevii de la Ochi-de-Şoim. Aşa că Harry, Ron şi Hermione împărţiră o masă cu Ernie. O aleseră pe cea mai apropiată de un ceaun auriu, care emana cel mai frumos mirositor parfum pe care îl inhalase vreodată Harry; era ciudat că îi amintea în acelaşi timp de tartele cu melasă, de mirosul de lemn al cozii de mătură şi de un parfum floral pe care îl distinsese în Vizuină. Îşi dădu seama că inspira foarte rar şi adânc şi că vaporii poţiunii păreau să-l umple ca un lichid. Fu cuprins de o stare profundă de mulţumire şi îi zâmbi lui Ron, aflat în partea cealaltă a mesei, care îi răspunse şi el cu un zâmbet senin.
— Să începem, să începem, să începem, zise Slughorn, a cărui siluetă masivă era estompată pe alocuri de vaporii scânteietori. Scoateţi solzii şi seturile de poţiuni şi nu uitaţi de Realizarea poţiunilor avansate.
— Domnule profesor? zise Harry, ridicând mâna.
— Da, Harry, băiete?
— Nu am manual, nici solzi, nu am nimic din toate astea. Şi nici Ron. Ştiţi, nu am crezut că o să fim acceptaţi la cursul de T.V.E.E. '
— A, da, mi-a spus ceva despre asta doamna profesoară McGonagall. Nu-i nimic, dragul meu, nu-i nimic. Astăzi puteţi să folosiţi ingrediente din dulapul cu rezerve şi sunt sigur că am nişte solzi în plus pentru voi. Mai avem şi câteva manuale mai vechi, o să vă descurcaţi cu ele până când o să puteţi să faceţi o comandă la „Caligrafie şi Pete”.
Slughorn se duse cu paşi mari la un dulap de colţ şi, după ce scormoni în el câteva clipe, se întoarse cu două exemplare foarte jerpelite din Realizarea poţiunilor avansate de Libatius Borage, pe care le înmână lui Harry şi Ron, odată cu două cutii de solzi ponosiţi.
— Să începem, zise Slughorn, revenind în faţa clasei şi umflându-şi pieptul deja rotund, încât nasturii vestei ameninţară să cedeze din clipă-n clipă. V-am pregătit câteva poţiuni la care să vă uitaţi, aşa… de curiozitate. Acesta e tipul de poţiuni pe care ar trebui să-l puteţi realiza la sfârşitul cursului T.V.E.E. Trebuie să fi auzit de ele, chiar dacă nu le-aţi făcut până acum. Ştie cineva ce este asta?
Arătă spre ceaunul cel mai apropiat de masa Viperinilor. Harry se ridică puţin şi văzu că părea să conţină apă care fierbea.
Mâna lui Hermione ţâşni în sus înaintea celorlalţi, ca în atâtea alte dăţi; Slughorn o alese pe fată să răspundă.
— Este Veritaserum, o poţiune incoloră, inodoră, care îl obligă pe cel care o bea să spună adevărul, zise Hermione.
— Foarte bine, foarte bine, spuse Slughorn fericit. Acum, continuă el, arătând către ceaunul cel mai apropiat de masa Ochilor-de-Şoim, asta este destul de cunoscută. Menţionată de curând şi în unele broşuri ale ministerului. Cine ştie…?
Hermione fu cea mai rapidă şi de data asta.
— Este PoliPoţiune, domnule profesor, zise ea.
Şi Harry recunoscuse substanţa noroioasă care fierbea încet în al doilea ceaun, dar nu îi purtă pică lui Hermione pentru că răspunsese la întrebare; până la urmă, ea fusese cea care reuşise să o realizeze pe când erau în anul doi.
— Excelent, excelent! Acum, cea de aici… da, draga mea? spuse Slughorn, aproape năucit când mâna lui Hermione ţâşni iar în sus.
— Este Amortentia!
— Aşa este. Aproape că mi se pare inutil să mai întreb, zise Slughorn, care părea deosebit de plăcut impresionat, dar presupun că ştii ce efect are, nu-i aşa?
— Este cea mai puternică poţiune de dragoste de pe faţa pământului, spuse Hermione.
— Exact! Bănuiesc c-ai recunoscut-o după sclipirea sidefie specifică, nu?
— Şi după aburul care se ridică în spirale caracteristice, zise Hermione entuziasmată. Se zice că are un miros diferit pentru fiecare dintre noi, în funcţie de ceea ce ne atrage, iar eu simt un miros de iarbă proaspăt tăiată, de pergament nou şi…
Dar roşi puţin şi nu îşi duse fraza până la capăt.
— Cum te numeşti, draga mea? spuse Slughorn, ignorând stinghereala lui Hermione.
— Hermione Granger, domnule.
— Granger? Granger? Eşti cumva rudă cu Hector Dagworth-Granger, care a fondat Excepţionala Societate a Poţioniştilor?
— Nu, nu cred, domnule. Ştiţi, părinţii mei sunt Încuiaţi.
Harry îl văzu pe Reacredinţă aplecându-se spre Nott şi spunându-i ceva la ureche; amândoi râseră batjocoritor, dar Slughorn nu dădu nici un semn de dezamăgire. Din contră, zâmbi larg şi se uită pe rând la Hermione şi la Harry, care stătea lângă ea.
— Oho! „Una dintre prietenele mele cele mai bune are părinţi Încuiaţi şi este cea mai bună din an!” Bănuiesc că ea este prietena la care te refereai, nu-i aşa, Harry?
— Da, domnule, spuse Harry.
— Ei, ei, ei, domnişoara Granger primeşte douăzeci de puncte binemeritate pentru Cercetaşi, spuse Slughorn jovial.
Reacredinţă arăta cam ca atunci când îi trăsese Hermione un pumn în nas. Hermione se întoarse spre Harry, radiind de fericire şi şoptindu-i:
— Chiar i-ai spus că sunt cea mai bună din an? Vai, Harry!
— Ei, şi? De ce eşti aşa de impresionată? şopti Ron deranjat. Chiar eşti cea mai bună din an. I-aş fi spus-o şi eu, dacă m-ar fi întrebat!
Hermione zâmbi, dar îi făcu în acelaşi timp semn să tacă, ca să audă ce spunea Slughorn. Ron păru puţin nemulţumit.
— Bineînţeles, Amortentia nu creează dragostea. Dragostea nu poate fi fabricată sau imitată. Nu, ea doar generează o îndrăgostire puternică sau o obsesie. Probabil că este cea mai periculoasă şi cea mai puternică poţiune din camera asta… O, ba da, zise el, dând din cap cu seriozitate către Reacredinţă şi Nott, care zâmbeau cu o superioritate sceptică. Atunci când o să trăiţi cât am trăit eu, nu o să mai subestimaţi puterea dragostei obsesive. Şi acum, încheie Slughorn, e momentul să trecem la treabă.
— Domnule, nu ne-aţi spus ce este în ăsta, zise Ernie Macmillan, arătând către un ceaun mic şi negru de pe biroul lui Slughorn.
Poţiunea din interior clocotea veselă; era de culoarea aurului topit şi picături mari săreau în sus ca nişte peştişori de aur. Cu toate acestea, nu se pierdea nici un strop.
— Aha, spuse Slughorn din nou. Harry era convins că Slughorn nu uitase nici o clipă de poţiune, aşteptând să fie întrebat pentru a spori efectul dramatic. Da. Acolo… ei bine, domnişoarelor şi domnilor, aceea este o poţiune cât se poate de interesantă, numită Felix Felicis. Să înţeleg, spuse el, zâmbind şi uitându-se la Hermione, pe care o auzise rămânând cu răsuflarea tăiată, domnişoară Granger, că ştii ce efect are poţiunea Felix Felicis?
— Este noroc lichid, spuse Hermione entuziasmată. Te face norocos!
Toţi părură să se îndrepte în scaun. Acum Harry nu mai vedea decât ceafa blondă a lui Reacredinţă, care se hotărâse în sfârşit să fie cu adevărat atent la ce spunea Slughorn.
— Aşa este, încă zece puncte pentru Cercetaşi. Da, Felix Felicis este o poţiune tare ciudată, zise Slughorn. Este nespus de dificil de preparat, iar efectele unei greşeli în realizarea ei sunt dezastruoase. Cu toate acestea, dacă este pregătită corect, aşa ca asta, o să vedeţi că toate încercările voastre or să fie un succes… Cel puţin până când o să treacă efectul.
— Dar de ce nu o beau oamenii tot timpul, domnule profesor? zise Terry Boot nerăbdător.
— Pentru că, dacă este băută în doze prea mari, devii jucăuş, nechibzuit şi periculos de încrezător în tine însuţi, explică Slughorn. E bine să fie o măsură în toate, să ştiţi… Este deosebit de toxică, dacă este administrată în exces. Dar luată în cantităţi mici, foarte rar…
— Dumneavoastră aţi băut vreodată din ea, domnule? întrebă Michael Corner foarte interesat.
— De două ori, zise Slughorn. O dată când aveam douăzeci şi patru de ani şi o dată la cincizeci şi şapte. Două linguri cu vârf la micul dejun. Două zile perfecte.
Se uită visător în gol. Lui Harry i se păru că era un detaliu reuşit, indiferent dacă Slughorn se prefăcea sau nu.
— Şi acesta, spuse Slughorn, revenind cu picioarele pe pământ, este premiul pe care o să-l ofer astăzi.
Se lăsă tăcerea, iar fiecare bolboroseală şi clocot al poţiunilor din jur păru să se amplifice de zece ori.
— O sticluţă de Felix Felicis, zise Slughorn, scoţând din buzunar o sticluţă minusculă cu un dop în ea şi arătând-o tuturor. Ajunge pentru douăsprezece ore de noroc. O să aveţi noroc în tot ce o să întreprinderi, de la răsărit până la asfinţit. Dar trebuie să vă avertizez că Felix Felicis este o substanţă interzisă în concursurile organizate, cum ar fi întrecerile sportive, examenele sau alegerile politice. Aşa că cel care o s-o câştige o să trebuiască s-o folosească doar într-o zi obişnuită… observând cum o zi obişnuită devine una cu totul ieşită din comun! Deci, spuse Slughorn, înviorându-se dintr-odată, vreţi să ştiţi cum puteţi câştiga acest premiu fabulos? Ei bine, deschizând Realizarea poţiunilor avansate la pagina zece. Mai avem o oră şi ceva, aşa că aţi avea destul timp să încercaţi să obţineţi o Esenţă de Moarte Vie. Ştiu că este mai complexă decât celelalte poţiuni pe care le-aţi făcut până acum şi nu mă aştept să vă reuşească o poţiune perfectă. Însă cel care o să aibă cel mai bun rezultat, o să câştige această sticluţă de Felix Felicis. Puteţi să începeţi.
Se auziră nişte zăngănituri când toţi îşi traseră ceaunele spre ei şi nişte zgomote metalice când începură să adauge greutăţi pe talerele balanţelor, dar nimeni nu zise nimic. Nivelul de concentrare devenise aproape palpabil. Harry îl văzu pe Reacredintă răsfoind înfrigurat Realizarea poţiunilor avansate. Era cât se putea de limpede că îşi dorea cu ardoare ziua aceea norocoasă. Harry se aplecă repede asupra manualului jerpelit pe care i-l împrumutase Slughorn.
Fu nemulţumit să descopere că primul proprietar scrisese peste tot pe pagini, astfel încât marginile erau la fel de negre ca rândurile tipărite. Aplecându-se şi mai mult ca să descifreze numele ingredientelor (unde fostul proprietar notase diverse observaţii şi chiar tăiase unele dintre ele), Harry se duse grăbit la dulapul cu rezerve ca să ia ceea ce îi trebuia. Când se întoarse rapid la ceaunul său, îl văzu pe Reacredinţă tăind rădăcini de valeriană cât putea de repede.
Toată lumea arunca priviri la cei din jur, ca să vadă cum se descurcau; acesta era avantajul şi în acelaşi timp dezavantajul orelor de Poţiuni — era foarte greu să îţi ţii poţiunea doar pentru tine. Zece minute mai târziu, camera era plină de aburi albăstrui. Bineînţeles, Hermione părea să fi progresat cel mai mult. Poţiunea ei semăna deja cu „lichidul omogen de culoarea coacăzelor” menţionat ca fiind etapa ideală de la mijlocul procesului.
După ce termină de tocat rădăcinile, Harry se aplecă iar peste manualul său. Îl enerva foarte tare faptul că trebuia să descifreze instrucţiunile acoperite de mâzgăliturile idioate ale fostului proprietar, căruia se părea că nu-i convenise îndemnul de a tăia boaba de fasole sopoforoasă şi scrisese următoarele instrucţiuni în locul celor dinainte:
A se strivi cu latul lamei unui pumnal de argint, pentru a se stoarce sucul mai bine decât prin tăiere.
— Domnule, cred că l-aţi cunoscut pe bunicul meu, Abraxas Reacredinţă, nu-i aşa?
Harry îşi ridică privirea. Slughorn tocmai trecea pe lângă masa Viperinilor.
— Aşa este, spuse Slughorn, fără să se uite la Reacredinţă. Mi-a părut rău să aud că a murit, deşi nu se poate spune că a fost o moarte surprinzătoare. Să facă vărsat de dragon la vârsta lui…
Şi se îndepărtă. Harry se aplecă din nou peste ceaunul său, zâmbind cu superioritate. Ştia că Reacredinţă ar fi vrut să fie tratat la fel ca Harry sau Zabini. Poate chiar spera să aibă parte de un tratament preferenţial aşa cum îl obişnuise Plesneală. Se părea că Reacredinţă nu se putea bizui decât pe talentul său pentru a obţine sticluţa de Felix Felicis.
Boaba de fasole sopoforoasă se dovedi foarte greu de tăiat. Harry se întoarse spre Hermione.
— Poţi să-mi împrumuţi pumnalul tău de argint?
Hermione încuviinţă din cap nerăbdătoare, fără să îşi dezlipească ochii de pe poţiunea ei, care era încă de un vişiniu închis, deşi ar fi trebuit să fi prins deja o nuanţă de mov, conform manualului.
Harry strivi boaba de fasole cu partea lată a lamei pumnalului. Spre mirarea lui, din aceasta ieşi atât de mult suc, încât nu-i veni să creadă că provenea din boaba aceea uscată. Turnând repede tot sucul în ceaun, fu surprins să vadă cum poţiunea se făcu imediat mov, exact în nuanţa descrisă în carte.
Dispărându-i orice resentiment faţă de fostul proprietar, Harry îşi miji ochii, încercând să citească următorul rând de instrucţiuni. Conform cărţii, trebuia să amestece în sens invers acelor ceasornicului până când poţiunea se făcea limpede ca apa. Însă, conform notiţelor primului proprietar, trebuia să amestece în sensul acelor ceasornicului o dată la fiecare şapte mişcări în sens invers. Era posibil ca proprietarul să aibă dreptate de două ori?
Harry amestecă în sensul invers acelor ceasornicului, îşi ţinu respiraţia şi amestecă o dată în sensul acelor ceasornicului. Efectul se produse fără întârziere. Poţiunea se făcu de un roz foarte pal.
— Cum ai făcut? întrebă Hermione, care era roşie la faţă şi căreia i se încreţea părul din ce în ce mai tare din cauza aburilor ceaunului ei. Poţiunea ei era în continuare vişinie.
— Amestecă o dată în sensul acelor ceas…
— Nu, nu, în carte spune că trebuie să amesteci în sensul invers acelor de ceas! se răsti ea.
Harry ridică din umeri şi continuă ce începuse. Amestecând de şapte ori invers acelor de ceas, o dată în sensul acelor de ceas, pauză… de şapte ori invers acelor de ceas, o dată în sensul acelor…
De partea cealaltă a mesei, Ron înjura de zor în şoaptă; poţiunea lui arăta ca un lemn dulce topit. Harry se uită în jur. Din câte îşi dădea seama, nimeni nu mai obţinuse o poţiune atât de deschisă la culoare ca a lui. Era în al nouălea cer, pentru prima dată în acea temniţă.
— Timpul… a expirat! strigă Slughorn. Nu mai amestecaţi, vă rog!
Slughorn trecu încet printre mese, uitându-se în ceaune. Nu zise nimic, mirosind însă sau amestecând din când în când poţiunile. Până la urmă, ajunse şi la masa unde stăteau Harry, Ron, Hermione şi Ernie. Zâmbi cu tristeţe când văzu substanţa ca smoala din ceaunul lui Ron. Aruncă o privire asupra lichidului bleumarin al lui Ernie. Încuviinţă mulţumit în faţa poţiunii lui Hermione. Apoi văzu poţiunea lui Harry şi fu încântat, nevenindu-i să creadă.
— El este de departe câştigătorul! anunţă Slughorn. Excelent, excelent, Harry! Dumnezeule, este cât se poate de evident că ai moştenit talentul mamei tale. Lily era o maestră a poţiunilor, aşa să ştii! Poftim, poftim, e a ta, o sticluţă de Felix Felicis, aşa cum am promis. Să te bucuri de ea!
Harry îşi strecură sticluţa cu lichid auriu într-un buzunar interior, simţind satisfacţie când văzu expresiile furioase de pe chipurile Viperinilor şi vinovăţie faţă de dezamăgirea de pe chipul lui Hermione. Ron părea pur şi simplu uluit.
— Cum ai reuşit? îi şopti el lui Harry, când ieşiră din temniţă.
— Bănuiesc că am avut noroc, spuse Harry, pentru că Reacredinţă era destul de aproape de ei ca să-i audă.
Însă după ce se aşezară în siguranţă la cină la masa Cercetaşilor, simţi că putea să le spună fără teamă. Chipul lui Hermione deveni din ce în ce mai impasibil cu fiecare cuvânt pe care îl rostea Harry.
— Să înţeleg că tu crezi că am trişat? încheie el, deranjat de expresia ei.
— Păi, nu poţi să spui că tu ai făcut-o, nu-i aşa? zise ea neînduplecată.
— Tot ce a făcut a fost să urmeze alte instrucţiuni decât noi, zise Ron. Ar fi putut să fie o catastrofă, nu? Dar a riscat şi bine a făcut. Slughorn ar fi putut să-mi dea mie cartea aia, dar nu, eu primesc una în care n-a scris nimeni. E adevărat că a vomitat cineva pe ea, după cum arată pagina cincizeci şi doi, dar nu…
— Staţi puţin, zise o voce aproape de urechea stângă a lui Harry, care simţi dintr-odată mirosul floral pe care îl simţise în temniţa lui Slughorn.
Se întoarse şi văzu că li se alăturase Ginny.
— Am auzit bine? Harry, vrei să-mi spui că ai făcut ceea ce a scris cineva într-o carte?
Părea speriată şi mânioasă. Harry îşi dădu seama imediat la ce se gândea.
— E o nimica toată, o asigură el, coborându-şi vocea. Ştii, nu e ca jurnalul lui Cruplud. Este doar un manual vechi pe care a mâzgălit cineva.
— Dar ai făcut cum spunea acolo?
— Doar am încercat câteva dintre ponturile de pe margine. Zău, Ginny, nu e nimic ciudat.
— Ginny are dreptate, zise Hermione, înviorându-se brusc. Ar trebui să verificăm dacă nu e ceva în neregulă cu cartea. Adică, cine ştie, cu toate instrucţiunile astea ciudate…
— Hei! spuse Harry indignat când Hermione îi scoase manualul Realizarea poţiunilor avansate din ghiozdan şi ridică bagheta.
— Specialis revelio! zise ea, atingând scurt coperta faţă.
Nu se întâmplă absolut nimic. Cartea zăcea pur şi simplu acolo, veche, murdară şi cu colţurile paginilor îndoite.
— Ai terminat? spuse Harry irascibil. Sau vrei să mai aştepţi să vezi dacă nu face nişte tumbe?
— Pare să fie în ordine, zise Hermione, uitându-se suspicioasă la carte în continuare. Mă rog, se pare că e doar… un manual.
— Perfect. Atunci te rog să mi-l dai înapoi, zise Harry, înşfăcându-l de pe masă. Dar cartea îi alunecă din mână şi căzu deschisă pe podea, cu coperta în sus.
Nimeni altcineva nu se mai uita la ea. Harry se aplecă să o ridice şi atunci văzu ceva mâzgălit în partea de jos a copertei de pe spate, cu acelaşi scris mic şi înghesuit ca observaţiile datorită cărora câştigase sticluţa de Felix Felicis, ascunsă acum în siguranţă într-o pereche de şosete, sus, în cufărul lui Harry.