Intoarecerea din stele - читать онлайн бесплатно полную версию книги . Страница 5

CAPITOLUL PATRU

Ușa se deschise. Un robot albportocaliu aștepta pe pajiște. Am coborât.

— Bun venit în Clavestra, rosti, și pântecele său alb începu în mod neașteptat să cânte: note subțirele, de parcă ar fi avut înăuntru o cutie muzicală.

Continuând să râd, lam ajutat sămi descarce lucrurile. După aceea, chepengul posterior al ulderului, care stătea pe iarbă precum un mic zepelin argintiu, se deschise și doi roboți portocalii îmi scoaseră automobilul. Caroseria albastră scânteia în soare. Uitasem complet de el. Iar apoi toți roboții, purtândumi valizele, cutiile și pachetele, porniră în șir indian către casă.

Aceasta era un cub mare cu pereți de sticlă. Intrai printrun solariu panoramic, apoi urma un salon, o sufragerie și o scară din lemn, urcând la etaj; robotul cu cutia muzicală nu scăpă ocazia de ami atrage atenția asupra acestei rarități.

La etaj erau cinci dormitoare. Nam ales dintre cele cu panorama cea mai bună — spre răsărit — deoarece în ele, în special în cel care dădea spre munți, erau prea multe nuanțe de auriu și argintiu, pe când al meu avea doar vinișoare verzi aidoma unor frunze strivite, pe un fundal crem.

Eficienți și silențioși, roboții miau așezat toate lucrurile în dulapuri, pe când eu stăteam la fereastră. Un port, mam gândit. Un refugiu. Aplecândumă, puteam zări pâcla albăstruie a munților. Dedesubt se afla o grădină de flori, cu vreo duzină de pomi fructiferi bătrâni ceva mai departe; aveau ramuri obosite, chircite și probabil că nu mai rodeau nimic.

Întro parte, către șosea (o văzusem mai înainte din ulder, acum era acoperită de gardurile vii), schela unei trambuline se înălța deasupra tufișurilor. Piscina. Când mam întors, roboții plecaseră deja. Am deplasat biroul, ușor de parcă ar fi fost din cauciuc, în dreptul ferestrei; pe el miam așezat pachetele cu reviste științifice, pungile cu cărțicristale și aparatul de citit; separat am aranjat blocnotesurile încă nefolosite și stiloul. Era vechiul meu stilou — datorită creșterii gravitației începuse să curgă și păta totul, dar Olaf îl reparase. Am pus coperți blocnotesurilor și leam etichetat „Istorie”, „Matematică” și „Fizică” — toate în grabă, deoarece eram nerăbdător să intru în apă. Nu știam dacă puteam ieși doar în slip, deoarece uitasem sămi iau un halat de baie. De aceea mam dus în baie pe coridor, și acolo, manevrând un tub de spumă, am produs o monstruozitate oribilă ce nu semăna cu absolut nimic. Am sfâșiato și am încercat iarăși. Al doilea halat ieși ceva mai bine, deși continua să fie oribil; am tăiat neregularitățile mai mari ale mânecilor și poalelor cu ajutorul unui cuțit, și după aceea a devenit cât de cât mai acceptabil.

Am coborât, fără să știu încă dacă în vilă se mai afla cineva. Salonul era pustiu. La fel și grădina. Am văzut doar un robot portocaliu care tundea iarba de lângă tufele de trandafiri, care începuseră să se scuture.

Practic am fugit până la piscină. Apa sclipea și vălurea. O prospețime invizibilă atârna deasupra ei. Miam azvârlit halatul pe nisipul auriu caremi ardea tălpile, apoi am sprintat pe treptele metalice, urcând până în vârful trambulinei. Era destul de puțin înaltă, dar minunată pentru început. Am bătut, am făcut un salt simplu — naș fi încercat altceva după atâta vreme! — și am despicat apa ca o săgeată.

Am înotat fericit. Lovituri rare de brațe, mai întâi întro direcție, apoi o întoarcere, în cealaltă direcție. Bazinul era lung de vreo cincizeci de metri; am făcut opt circuite fără să încetinesc, am ieșit picurând precum o focă, și mam trântit pe nisip, cu inima bubuind. Era grozav. Pământul avea atracțiile lui! În câteva minute mă uscasem. Mam ridicat și am privit în jur: nimeni. Perfect. Am suit în goană trambulina. La început am făcut un salt pe spate; a reușit, deși bătusem prea tare: în loc de scândură era o secțiune din plastic, care avea elasticitatea unui arc. După aceea un salt dublu; nu prea grozav, am lovit suprafața apei cu șoldul. Pielea se înroși numaidecât, ca arsă. Și încă o dată. Ceva mai bine, dar nu perfect. La a doua răsucire nu mam întins la timp și am căzut în picioare. Eram însă încăpățânat și aveam timp, suficient timp! Al treilea plonjon, al patrulea, al cincilea. Începusem să simt un vâjâit în urechi când — după ce mam uitat încă o dată în jur, ca să fiu sigur — am încercat un salt cu șurub. A fost un eșec complet, un fiasco; șocul ma făcut sămi pierd răsuflarea, am înghițit apă, și, tușind și scuipând, mam târât pe nisip. Am rămas sub scara azurie a trambulinei, epuizat și furios, până ce, brusc, am izbucnit în râs. După aceea am mai înotat încă patru sute de metri, am făcut o pa-uză, și alți patru sute.

Când mam întors în casă lumea părea diferită. Asta îmi lipsise cel mai mult, mam gândit. Un robot aștepta lângă ușă.

— Doriți să mâncați în cameră, sau în sufragerie?

— O să fiu singur?

— Da, domnule. Ceilalți sosesc mâine.

— Atunci în sufragerie.

Am suit și mam schimbat. Tot nu știam de unde să încep studiile. Probabil cu istoria; ar fî fost cel mai logic, totuși doream să fac toate deodată, și în primul rând să aflu cum fusese învinsă gravitația. Răsunară câteva tonuri muzicale, nu telefonul, și pentru că nu știam ce înseamnă, am sunat Inforul casei.

— Prânzul este servit, îmi explică o voce melodioasă.

Sufrageria era scăldată întro lumină filtrată prin verdeață; geamurile înclinate din plafon sclipeau precum cristalul. Masa era pusă pentru o singură persoană. Un robot aduse meniul.

— Nu, nu, am refuzat, mă mulțumesc cu orice.

Primul fel a fost ceva asemănător unei supe de fructe reci. Al doilea nu semăna cu nimic cunoscut. Se părea că trebuia sămi iau adio de la carne, cartofi și legume.

A fost bine că am prânzit singur, deoarece desertul a explodat pe mine. Poate că exagerez puțin; oricum mam ales cu frișcă pe genunchi și pulover. Fusese o prăjitură cu o structură complicată, dură numai la exterior, și o apăsasem neglijent cu lingurița.

Când apăru un robot, lam întrebat dacămi puteam bea cafeaua în cameră.

— Bineînțeles, a răspuns. Acum?

— Te rog. Dar multă cafea.

Îi spusesem așa deoarece mă simțeam puțin somnoros, fără îndoială ca urmare a înotului, și brusc am regretat timpul pe carel irosisem cu somnul. Cât de diferit era aici față de bordul navei! Soarele dupăamiezii bătea peste arborii bătrâni, umbrele erau scurte, se uneau laolaltă la trunchiuri, văzduhul tremura în depărtare, totuși odaia rămânea răcoroasă. Mam așezat la birou și am luat cărțile. Robotul mia adus cafeaua. Termosul transparent avea cel puțin trei litri. Nam comentat. În mod limpede, supralicitase conform dimensiunilor mele.

Intenționam să încep cu istoria, însă am apucat sociologia, deoarece doream să aflu cât mai multe în cel mai scurt timp. Dar în scurt timp am descoperit că eram depășit. Subiectul era tratat întro matematică dificilă — specializată — și, mai rău, autorii făceau referiri la fapte necunoscute mie. În plus, nu înțelegeam multe cuvinte și trebuia să le caut în dicționar. De aceea am hotărât să trec la cea dea doua opțiune — aveam trei — renunțând la prima, pentru că dura prea mult. Miam lăsat la o parte mândria și am deschis un banal manual școlar de istorie.

Nu știu ce mă apucase și nu mai aveam nici un dram de răbdare — eu, pe care Olaf mă poreclise ultima încarnare a lui Buddha. În loc să încep cu începutul, mam dus imediat la capitolul despre betrizare.

Teoria fusese dezvoltată de trei persoane: Bennett, Trimaldi și Zaharov. De aici și numele ei. Am fost surprins să aflu că aparțineau generației mele — își anunțaseră descoperirea la un an după plecarea noastră. Bineînțeles, rezistența împotriva ei a fost uriașă. Inițial nimeni nici măcar na dorit să audă de proiect. După aceea a ajuns pe agenda Națiunilor Unite. O vreme a fost trecut de la un subcomitet la altul — se părea că proiectul avea să fie înmormântat prin nesfârșite deliberări. Între timp, cercetările au înaintat rapid, au fost făcute îmbunătățiri, sau defășurat experimentări pe scară largă mai întâi pe animale și apoi pe oameni (primii care au aplicat procedeul au fost înșiși autorii — Trimaldi a rămas paralizat pentru o vreme, pericolele betrizării adulților nefâind încă descoperite, și asta a oprit proiectul pentru următorii opt ani). Dar în anul șaptesprezece (după numărătoarea mea personală, anul zero este cel al lansării lui Prometeu) a fost votată o rezoluție pentru implementarea universală a betrizării. Și acesta a reprezentat doar începutul luptei pentru umanizarea omenirii (după cum afirma manualul). În multe țări, părinții au refuzat săși lase copiii tratați, și au avut loc atacuri asupra primelor centre de betrizare; vreo cincizeci — șaizeci au fost complet distruse. O perioadă de tulburări, de represiuni, de constrângeri și rezistență care a durat cam douăzeci de ani. Din motive evidente, manualul trecea doar cu câteva generații peste perioada respectivă. Miam notat să consult din bibliografia manualului pentru informații mai amănunțite, și am continuat să citesc. Noua ordine sa instaurat cu fermitate abia când prima generație betrizată a avut copii. Manualul nu pomenea nimic despre aspectul biologic al procesului. Pe de altă parte, se înălțau o mulțime de ode la adresa lui Bennett, Zaharov și Trimaldi. Se făcuse și o propunere de a numerota anii Noii Ere de la momentul introducerii betrizării, dar nu se acceptase. Calendarele nu sau schimbat. Oamenii sau schimbat. Capitolul sfârșea cu un panegiric răsunător al Noii Ere a Umanismului.

Am trecut la monografia lui Ullrich asupra betrizării. Era și ea ticsită de matematică, totuși eram hotărât so aprofundez. Procedura nu se desfășura prin plasmă ereditară, așa cum mă temusem în secret. Deși, în respectiva eventualitate, nar fi trebuit betrizată fiecare nouă generație. Era încurajator: rămânea, cel puțin teoretic, posibilitatea revenirii. Betrizarea acționa asupra dezvoltării prozencefalului la un stadiu incipient al vieții prin intermediul unui grup de enzime proteolitice. Efectele erau selective: reducerea cu 80 până la 88 la sută a impulsurilor agresive în comparație cu rebetrizații; diminuarea formării de legături asociative între actele de agresiune și sfera sentimentelor pozitive; o reducere generală de 87 la sută în posibilitatea dea accepta riscul personal în viață. Cea mai importantă realizare citată era faptul că aceste modificări nu influențau negativ dezvoltarea inteligenței, sau formarea personalității, și, ceea ce era și mai important, că limitările rezultate nu operau pe principiul condiționării prin frică. Altfel spus, un om era oprit dea ucide nu pentru că se temea de actul respectiv. Un asemenea rezultat ar fi psihoneurotizat și înspăimântat întreaga omenire. În loc de așa ceva, un om nu ucidea pentru că „nui putea veni în minte” așa ceva.

Una dintre afirmațiile lui Ullrich mia atras atenția în mod deosebit: „Betrizarea determină dispariția agresiunii prin absența completă a comenzii, și nu prin inhibare.” Reflectând asupra acestui lucru, am decis, totuși, că asta nu explica lucrul cel mai important, procesul de gândire al unui om supus betrizării. La urma urmei, existau oameni absolut normali, capabili săși imagineze orice, deci și crima. Atunci, ceo făcea imposibilă?

Am căutat un răspuns la această întrebare până sa întunecat. Ca de obicei în problemele științifice, ceea ce părea clar și simplu întrun rezumat sau sinteză devenea mult mai complicat cu cât căutam o explicație mai precisă. Semnalul muzical anunță cina — am cerut să mi se aducă în odaie, dar nici nam atinso. Explicațiile pe care le găsisem în cele din urmă nu erau complet satisfăcătoare. O repulsie, similară dezgustului; o aversiune supremă, amplificată întro manieră de neînțeles pentru cineva nebetrizat; mult mai interesante erau mărturiile unor oameni care, cu optzeci de ani în urmă, ca subiecți întrun experiment la Institutul Tribaldi de lângă Roma, încercaseră să depășească bariera invizibilă stabilită în mințile lor. Acesta a fost lucrul cel mai zguduitor pe care lam citit. Niciunul dintre ei nu reușise, dar fiecare oferise o altă relatare asupra senzațiilor cei însoțiseră încercarea. Pentru unii predominaseră simptomele psihologice; o dorință de evadare, dea evita situația în care fuseseră plasați. În acest grup, continuarea experimentărilor provocase migrene puternice și, în cele din urmă, nevroze ce puteau fi, totuși, rapid vindecate. La alții, simptomele fizice fuseseră cele mai importante: respirație neregulată, senzație de sufocare; starea generală aduceau cu manifestările fricii, însă respectivii nu se plângeau de frică, doar de inconfortul lor fizic.

Cercetările lui Pilgrin au dovedit că 18 la sută din cei betrizați erau capabili dea simula o crimă, de exemplu asupra unui manechin, dar credința că acționa asupra unei păpuși lipsite de viață trebuia să îmbrace forma absolutei siguranțe.

Prohibiția era extinsă la toate animalele superioare, însă amfibienii și reptilele nu erau socotite ca atare, și nici insectele. Bineînțeles, cei betrizați naveau nici o cunoștință științifică despre taxonomia zoologică. Prohibiția se aplica pur și simplu în funcție de gradul de asemănare cu omul, acceptat în mod general. Deoarece oricine, educat sau nu, consideră că un câine este mai apropiat de om decât un șarpe, acesta era modul de rezolvare a problemei.

Parcurgând multe alte lucrări, a trebuit să fiu de acord cu cei care afirmau că un individ betrizat poate fi înțeles introspectiv doar de un altul betrizat. Am lăsat deoparte lucrarea respectivă, cu sentimente contradictorii. Ceea ce mă tulbura cel mai mult era lipsa oricărei analize critice făcute în spiritul opoziției, ba chiar al satirei, lipsa oricărei analize care să rezume aspectele negative ale procedeului. Deoarece nici o clipă nu mă îndoisem că asemenea aspecte nu existau, nu pentru căi puneam la îndoială pe cercetători, ci pur și simplu deoarece aceasta este natura tuturor acțiunilor umane: niciodată nu există bun fără rău.

Scurta schiță sociografică a lui Murwick mia oferit un număr de fapte interesante asupra rezistenței la betrizare în zilele de început. Se părea că aceasta fusese mai puternică în țări cu o tradiție îndelungată în conflicte și vărsare de sânge, precum Spania și anumite state latinoamericane. Totuși organizații ilegale de combatere a betrizării sau format în întreaga lume — în Africa de Sud, în Mexic, pe câteva insule din Pacific. Au fost utilizate tot felul de metode, de la falsificarea certificatelor medicale dovedind că operațiile fuseseră executate, până la asasinarea medicilor care le îndepliniseră. Perioada violenței pe scară înaltă fusese urmată de un calm aparent. Aparent, pentru că atunci începuse conflictul dintre generații. Crescând, tinerii betrizați respingeau o parte considerabilă a realizărilor omenirii, și obiceiurile, tradițiile, arta, întreaga moștenire culturală suferi o reevaluare radicală. Transformarea incluse un număr mare de domenii — sexualitatea, principiile morale, atitudinea față de război.

Bineînțeles, această mare diviziune a oamenilor fusese anticipată. Legea nu fusese adoptată decât la cinci ani după ce fusese propusă, deoarece trebuiau adunate cadrele — educatori, psihologi, diverși specialiști — pentru a plănui drumul cel mai bun pentru dezvoltarea noii generații. Reforma totală era necesară în școlarizare, în conținutul pieselor, lectura materialelor, în filme. Betrizarea — pentru a rezuma în câte.va cuvinte scopul transformării — consumase în primii zece ani aproape 40 la sută din veniturile naționale din întreaga lume, în toate ramificațiile consecințelor și necesităților ei.

A fost o vreme a dramelor. Tinerii betrizați deveniră străini pentru proprii lor părinți, ale căror interese nu le împărtășeau. Erau dezgustați de gusturile sângeroase ale părinților. Timp de un sfert de secol a fost necesar să existe două tipuri de ziare, cărți și piese: unul pentru vechea generație, și altul pentru cea nouă. Însă toate acestea se petrecuseră cu optzeci de ani în urmă. Copiii născuți acum aparțineau celei dea treia generații betrizate, și mai trăiau doar o mână din nebetrizați; aceștia aveau în jur de o sută și treizeci de ani. Pentru noua generație, tinerețea lor părea la fel de îndepărtată ca și paleoliticul.

În manualul de istorie am găsit în cele din urmă informații asupra celui deal doilea mare eveniment al ultimului secol, stăpânirea gravitației. Secolul respectiv a fost de altfel botezat „epoca parastaticii”. Generația mea visase cucerirea gravitației în speranța că avea să aducă o revoluție în călătoriile Spațiale. Sa dovedit însă a fi cu totul diferit. Revoluția sa declanșat, dar principalul ei efect sa manifestat pe Pământ.

Problema „morților pe timp de pace” datorată accidentelor din transport devenise acută pe vremea mea. Îmi aminteam cum unele din cele mai inteligente minți se străduiau ca, prin decongestionarea permanentei aglomerații de pe drumuri și șosele, să reducă, cât de puțin, creșterea continuă a statisticilor; în fiecare an, sute de mii de vieți erau atribuite accidentelor, iar problema părea de nerezolvat, precum cuadratura cercului. Se afirma că nu se mai putea reveni la siguranța călătoriei pe jos; cel mai bun avion, cel mai puternic automobil sau tren puteau scăpa controlului uman; automatele erau mai vrednice de crezare decât oamenii, dar și ele se defectau; orice tehnologie, până și cea mai avansată, avea o anumită marjă de siguranță, un procentaj de eroare.

Parastatica, ingineria gravitației, oferise o soluție, pe atât de necesară pe cât de neașteptată: necesară deoarece o lume betrizată trebuia să fie o lume de completă siguranță; altfel, virtuțile acestei proceduri medicale ar fi fost inutile.

Roemer avusese dreptate. Esența descoperirii putea fi exprimată numai prin matematică — și, trebuie să adaug, o matematică infernală. Soluția generală, valabilă „pentru toate universurile posibile”, fusese elaborată de Emil Mitke, fiul unui funcționar de la poștă, un geniu infirm care făcuse cu teoria relativității ceea ce Einstein făcuse cu Newton. Era o istorie lungă, neobișnuită și, ca toate întâmplările adevărate, improbabilă, un amestec de chestiuni banale și memorabile, a ridicolului și sublimului din om, și culminase în cele din urmă, după patruzeci de ani, în „cutiuțele negre”.

Fiecare vehicul de pe apă sau din văzduh trebuia să aibă cutiuța lui neagră; era garanția „salvării imediate”, cum o denumise în glumă Mitke spre sfârșitul vieții; în momentul pericolului — un accident de avion, ciocnirea a două mașini sau trenuri — cutiuța neagră elibera o încărcătură de „anticâmp gravitațional”, care se combina cu inerția produsă de impact (ân general, datorată frânării bruște, a reducerii vitezei) și dădea rezultanta zero. Acest zero matematic era o realitate concretă; absorbea tot șocul și toată energia accidentului, și astfel salva nu numai pasagerii vehicolului ci și pe aceia care, altfel, ar fi fost striviți de masa lui oarbă.

Cutiile negre se găseau peste tot: în lifturi, în macarale, în centurile prașutiștilor, în navele maritime și motociclete. Simplitatea construcției lor era pe atât de uluitoare pe cât de complexă era teoria ce le produsese.

Zorile înflăcărau pereții dormitorului, când am căzut epuizat în pat.

Am fost trezit de un robot intrând în odaie cu dejunul. Era aproape ora unu. Sculândumă în capul oaselor, mam asigurat că aveam lângă mine cartea pe care o pregătisem la culcare — Asupra zborului interstelar de Starck.

— Trebuie să mâncați, domnule Bregg, rosti dojenitor robotul. Altfel, vă vor slăbi puterile. De asemenea, cititul până dimineața nu este recomandat. Medicii i se opun cu strășnicie.

— Sunt convins că așa este, dar tu de unde știi? lam întrebat.

— Aceasta este meseria mea, domnule Bregg.

Mia întins o tavă.

— O săncerc să mă corijez, iam zis.

— Sper că nu veți interpreta greșit buna mea credință, considerândumă inoportun, a replicat.

— Nu, câtuși de puțin.

Amestecând cafeaua și simțind cristalele de zahăr sfărâmânduse sub linguriță, eram mirat, întrun fel detașat cât și profund totodată, nu doar de faptul că mă aflam întradevăr pe Pământ, că mă înapoiasem, nu doar de cele citite toată noaptea, care continuau să mă tulbure șimi fermentau în minte, ci pur și simplu pentru că stăteam întrun pat și inima îmi bătea — eram viu. Voiam să fac ceva în onoarea acestei descoperiri, dar, ca de obicei, nimic deosebit numi veni în minte.

— Ascultă, mam adresat robotului. Vreau să te rog ceva.

— Sunt la dispoziția dumneavoastră.

— Ai puțin timp liber? Atunci cântămi melodia aia de ieri, se poate?

— Cu plăcere, îmi răspunse.

În sunetul vesel al cutiei muzicale, am băut cafeaua din trei înghițituri; de cum robotul părăsi încăperea, mam schimbat și am alergat la piscină. Nu pot spune de ce mă grăbeam întruna. Mă mâna ceva de parcă simțeam că oricând tihna aceasta putea lua sfârșit, nemeritată așa cum era și incredibilă. În orice caz, graba mea permanentă mă făcu să traversez în goană grădina, fără să privesc în jur, și din câteva salturi eram la capătul trambulinei; sărisem deja când am observat două persoane venind dinapoia casei. Din motive evidente nu leam putut studia îndeaproape. Am făcut o tumbă, nu prea grozavă, și am plonjat până în fundul bazinului. Am deschis ochii. Apa era precum un cristal tremurător, verde, cu umbrele valurilor dansând pe fundul luminat de soare. Am înotat pe sub apă, cât mai afund, în direcția treptelor, și când am ieșit la suprafață în grădină nu mai era nimeni. Totuși ochii mei antrenați fixaseră o imagine în minte, văzută răsturnată și întro fracțiune de secundă — un bărbat și o femeie. Se părea că sosiseră colocatarii. Mam întrebat dacă să mai înot o lungime, însă Starck a învins. Introducerea cărții — în care vorbea despre zborurile spre stele ca una din greșelile epocii de început a astronauticii — mă înfuriase în așa hal, încât fusesem gata să azvârl definitiv cartea. Totuși mam stăpânit. Am urcat și mam schimbat; coborând, am zărit pe masa din salon un vas plin cu fructe roz palide, cumva asemănătoare perelor. Miam umplut buzunarele salopetei cu ele, apoi am găsit un locșor singuratic înconjurat din trei părți de garduri vii, am urcat întrun măr bătrân am ales o cracă ramificată cemi putea susține greutatea și acolo am început să studiez acel necrolog asupra muncii mele de o viață.

După o oră, nu mai eram tot atât de sigur pe mine. Starck aducea argumente greu de respins. Le fundamenta cu puținele date aduse de cele două expediții dinaintea noastră; noi le denumisem „împunsături de ac”, deoarece fuseseră doar sondaje făcute la o depărtare de numai câțiva ani lumină. Starck alcătuise tabele statistice asupra probabilității de distribuție sau „densității de populație” a întregii galaxii. Probabilitatea dea întâlni ființe inteligente, concludea el, era de una la douăzeci. Altfel spus, la fiecare douăzeci de expediții — pe o rază de o mie de aniluminâ — una avea șansa de a descoperi o planetă locuită. Totuși această concluzie, așa ciudată cum ar părea, era considerată de autor destul de încurajatoare; el desființa ideea stabilirii de contacte cosmice întro secțiune ulterioară a cărții.

Ma înfuriat, citind ce scrisese un individ, necunoscut mie, despre expediții cum fusese a noastră — adică lansate înainte de descoperirea efectului Mitke, și fenomenului parastaticii — deoarece le considera absurde. Dar ani aflat de la el, negru pe alb, că, cel puțin principial, era posibilă construirea unei nave care să atingă o accelerație de ordinul a 1000, poate chiar 2000 de guri. Echipajul unui asemenea vehicul nu avea să simtă accelerațiile sau frânările la bord, gravitația urma să fie constantă, egală cu o fracțiune din cea a Pământului. Astfel, Starck admitea că zborurile până la capătul galaxiei, și chiar spre alte galaxii — transgalactodromia la care visase Olaf — erau posibile, și posibile chiar pe durata vieții unei singure generații. La o viteză cu doar puțin sub cea a luminii, echipajul avea să îmbătrânească cu vreo doi ani în timpul necesar ajungerii în adâncurile metagalaxiei și revenirii pe Pământ. Dar în acest timp nu sute, ci milioane de ani aveau să se scurgă pe Pământ. Civilizația pe care aveau so găsească aceia ce reveneau acasă nu avea să fie capabilă săi asimileze. Ar fi fost mai ușor pentru un Neanderthal să se adapteze vieții din epoca noastră. Iar asta nu era totul. Soarta unui grup de indivizi nu reprezenta principala problemă aici. Ei erau emisarii omenirii. Omenirea punea — prin ei — o întrebare, căreia trebuiau săi aducă un răspuns. Dacă acest răspuns privea probleme legate de nivelul de dezvoltare al civilizației, atunci omenirea trebuia săl capete înainte de întoarcerea lor. Deoarece din momentul punerii întrebării până în momentul sosirii răspunsului, ar fi trecut milioane de ani. Mai mult, răspunsul ar fi fost depășit, mort, pentru că ei ar fi adus știri asupra stării celeilalte civilizații la momentul când atinseseră țărmul opus al oceanului stelar. În decursul întoarcerii lor, însă, acea lume nu avea să rămână imuabilă, avea să înainteze cu unul, două, trei milioane de ani. Atunci, întrebările și răspunsurile urmau să treacă unul pe lângă celălalt, suferind întârzieri de sute de veacuri, care aveau să le anuleze, făcând imposibil orice schimb de experiențe, valori și idei. O ficțiune. O inutilitate. Astfel astronauții erau furnizorii unor informații moarte, iar acțiunea lor un act de completă și ireversibilă separare de istoria umană; expedițiile spațiale reprezentau o dezertare fără precedent și costisitoare — cea mai costisitoare — din domeniul schimbărilor istorice. Și pentru o asemenea fantezie, o nebunie nicicând profitabilă, mereu inutilă. Pământul trebuia să muncească din răsputeri și săi sacrifice pe cei mai înzestrați indivizi?

Cartea se încheia cu un capitol asupra posibilității explorării cu ajutorul roboților. Desigur, și roboții aveau să transmită tot informații moarte, însă cel puțin sar fi evitat sacrificiile omenești.

Urma după aceea o anexă de trei pagini, o încercare dea răspunde la întrebarea posibilei existențe a zborului cu viteze superluminice, și chiar a așazisei conjuncții cosmice instantanee, adică traversarea spațiului întrun timp extrem de scurt, sau chiar instantaneu, grație unor încă nedescoperite proprietăți ale materiei și spațiului printrun fel de „hipersalt”; această teorie, sau mai degrabă, speculație, nefundamentată pe nici un fel de fapte, purta un nume — teleportare. Starck credea că deține un argument pentru anularea acestei ultime speranțe. Dacă exista un asemenea fenomen, susținea el, fără îndoială ar fi fost descoperit de una dintre civilizațiile mult mai dezvoltate din galaxia noastră, sau din altă galaxie. În acest caz, reprezentanții acelei civilizații ar fi putut, întrun timp incredibil de redus, să viziteze pe rând toate sistemele planetare și sorii lor, inclusiv al nostru. Pământul însă nu primise deocamdată o asemenea vizită, ceea ce dovedea că metoda superluminică de pătrundere a cosmosului putea fi imaginată, dar niciodată preschimbată în realitate.

Am revenit la vilă amețit, cu sentimentul aproape copilăresc că fusesem rănit în mod personal. Starck, o persoană pe care no cunoscusem, îmi dăduse o lovitură cum nu mai primisem până atunci. Rezumatul meu stângaci nu transmite logica nemiloasă a raționamentelor sale. Nu știu cum am ajuns în cameră, cum mam schimbat — la un moment dat am simțit nevoia să fumez o țigară și miam dat seama că deja fumasem una, stând ghemuit pe pat de parcă așteptam ceva. Așa era: prânzul. Prânzul pentru trei. Realitatea era că mă temeam de oameni. Nu recunoscusem aceasta față de mine însumi, dar ăsta era motivul pentru care acceptasem cu atâta grabă să împart vila cu niște străini; poate că anticiparea sosirii lor era până și cauza inexplicabilei mele grabe, de parcă mă străduiam să mă pregătesc pentru prezența lor, să mă inițiez, prin intermediul cărților, în misterele noii vieți, Nu aș fi analizat toate astea în dimineața respectivă, dar după cartea lui Starck mia dispărut brusc toată nervozitatea. Am extras din aparatul de lectură cristalul albăstrui, asemănător unei semințe, și lam așezat cu un respect temător pe masă. El mă dăduse peste cap. Pentru prima dată de când mă întorsesem mam gândit la Thurber și Gimma. Trebuia săi văd. Poate cartea avea dreptate, totuși noi reprezentam un alt fel de adevăr. Nimeni nu deținea întregul adevăr. Așa ceva nu era posibil. Semnalul muzical ma smuls din transă. Miam netezit puloverul și am coborât, stăpân pe mine, deja mai calm. Soarele se strecura printre vițele verandei; salonul, ca întotdeauna dupăamiezile, era scăldat întro lumină verzuie, difuză. Pe masă în sufragerie erau aranjate trei tacâmuri. Când am intrat, ușa de vizavi sa deschis și au apărut ei. Erau înalți conform normelor actuale. Neam întâlnit în mjilocul încăperii, precum diplomații. Miam rostit numele, neam strâns mâinile și neam așezat la masă.

Mă cuprinsese o amorțeală, precum aceea a unui boxer care sa ridicat de la podea după un knockdown. Din depresiunea mea, ca dintro lojă de la teatru, am studiat perechea de tineri.

Fata navea probabil nici măcar douăzeci de ani. Mai târziu, aveam să conchid că era greu de descris; cu siguranță nu semăna cu o fotografie a ei — și chiar și a doua zi nu știam ce fel de nas avea, drept sau cârn. Felul în care întindea mâna după farfurie mă încânta, precum ceva prețios, o surpriză ce nu se întâmplă zilnic; zâmbea rareori și cu reținere, de parcă ușor neîncrezătoare în ea însăși, de parcă se simțea insuficient de calmă, prea veselă prin fire sau poate prea încăpățânată, și încerca în mod judicios să îndrepte lucrurile, totuși această strictețe față de ea însăși era permanent subminată, ea știa acest lucru și chiar o amuza.

Îmi atrăgea privirea, și a trebuit să mă lupt pentru a mă stăpâni. În fiecare moment când o priveam, când îi vedeam părul, ce provoca vântul; îmi aplecam fruntea asupra farfuriei, mă uitam pe furiș, bâjbâind după un alt fel de mâncare, astfel încât de două ori am fost pe punctul dea răsturna o vază cu flori; cu alte cuvinte, mam acoperit de ridicol. Dar era de parcă nici nu mă vedeau. Se priveau numai între ei, îi legau fire invizibile de înțelegere. Tot timpul mesei sunt sigur că nam schimbat mai mult de douăzeci de cuvinte, despre vremea frumoasă și locul plăcut, perfect pentru o vacanță.

Marger era doar cu un cap mai scund decât mine, dar zvelt ca un adolescent, deși trebuie să fi avut treizeci de ani. Purta haine negre, era blond, și avea chipul prelung și funtea înaltă. La început păruse excepțional de arătos, însă asta fusese numai când își păstrase fața imobilă. De abia îi adresa câte un cuvânt soției sale; când o făcea, de obicei cu un surâs, conversația consta în aluzii și referiri, complet criptice unui individ din exterior, iar el devenea aproape urât. De fapt, nu urât. Era de parcă proporțiile sale faciale se deteriorau; gura i se înclina puțin spre stânga șiși pierdea expresia și până și zâmbetul îi devenea neutru, deși avea o minunată dantură albă. Iar când se anima, ochii erau prea albaștri, maxilarul prea proeminent, și pe dea întregul semăna cu un model impersonal de farmec masculin, desprins dintro revistă de modă.

Cu alte cuvinte, de la început am simțit o aversiune față de el.

Fata — nu mă puteam gândi la ea ca la soția lui, oricât aș fi încercat — nu avea ochi sau buze frumoase, nici păr neobișnuit; nu avea nimic neobișnuit. Era neobișnuită în întregul ei. Miam spus că, alături de una ca ea, aș fi putut traversa de două ori Stâncoșii. De ce Stâncoșii? Nu neapărat, însă îmi trezea în minte nopți petrecute în păduri de pini, truda escaladării unei stânci, țărmul mării, unde nu există decât nisipul și valurile. Să fi fost oare pentru că nuși dădea cu ruj pe buze? Îi simțeam zâmbetul, il simțeam peste masă, chiar și atunci când nu zâmbea deloc. Apoi, întrun acces brusc de curaj, am decis săi privesc gâtul — de parcă aș fi comis o infracțiune. Era spre sfârșitul mesei. Marger sa întors pe neașteptate către mine; cred că am roșit.

A vorbit destul înainte de ai înțelege cu adevărat cuvintele: spunea că vila navea decât un glider, și că el, din păcate, era nevoit săl ia, deoarece se ducea în oraș. De aceea dacă și eu intenționam să merg și nu voiam să aștept până diseară, îl puteam însoți. Desigur, îmi putea trimite un alt glider din oraș, sau…

Lam întrerupt. Voisem săi răspund că nu intenționam să merg nicăieri, dar mam oprit, de parcămi amintisem ceva, apoi miam auzit propriul glas spunând că întradevăr avusesem de gând să merg până în oraș, și dacă nul deranjam…

— Bun, atunci este perfect, zise Marger. Neam sculat de la masă. La ce oră țiar conveni?

Am mai tărăgănato cu politețurile și am izbutit săl fac să recunoască faptul că era destul de grăbit, apoi am spus că puteam merge oricând. Am decis să plecăm peste o jumătate de oră.

Am revenit la etaj, buimăcit de noua întorsătură a evenimentelor. Individul nu însemna nimic pentru mine. Și nici orașul nu mă atrăgea cu nimic. Atunci, care era scopul acestei escapade? În plus aveam impresia că politețea lui față de mine era puțin exagerată. Oricum, dacă realmente maș fi grăbit să ajung în oraș, cu siguranță că roboții ar fi rezolvat problema. Nar fi trebuit să merg pe jos. Voia ceva de la mine? Dar ce anume? Nu mă văzuse în viața lui. Îmi puneam toate aceste întrebări, din nou în mod inutil, când se făcu ora stabilită și am coborât.

Soția lui nu se vedea pe nicăieri și nici na apărut la fereastră pentru ași lua rămas bun. În interiorul vehiculului spațios, la început am fost tăcuți, urmărind curbele ce apăreau pe măsură ce drumul șerpuia printre dealuri. Încetișor sa înfiripat o conversație. Am aflat că Marger era inginer.

— Azi tebuie să inspectez stațiaselex a orașului, îmi zise. Am înțeles că și tu ești cibernetician?

— Din epoca de piatră, am răspuns. Scuzămă… dar de unde știi?

— De la agenția de turism. Eram bineînțeles curios cine avea să ne fie vecin.

— Aha.

Am tăcut o vreme; frecvența tot mai mare a eflorescențelor din plastic multicolor indica apropierea noastră de suburbii.

— Dacă nu te deranjează… voiam să te întreb dacă voi, echipajul, ați avut probleme cu automatele, vorbi el brusc; nu atât din întrebarea în sine cât din tonul lui miam dat seama că răspunsul meu era important pentru el. Asta să fi dorit? Dar exact ce anume?

— Te referi la defecțiuni? Am avut sute. Era însă normal; modelele noastre, în comparație cu ale voastre, erau primitive…

— Nu, nu defecțiuni, se grăbi el. Mai degrabă, fluctuații ale performanțelor în condițiile acelea variabile… Din nefericire, astăzi nu avem ocazia dea testa automatele atât de amănunțit.

Era deci vorba de o întrebare pur tehnică. Îl interesau numai anumiți parametri de funcționare ai creierelor electronice, comportamentul acestora în contextul puternicelor câmpuri magnetice, în nebuloase, în pâlniile de perturbări gravitaționale, și el considera că aceste informații puteau exista în jurnalele expediției, temporar oprite dea fi date publicității. Iam spus ce știam, iar pentru date mai speciale lam sfătuit să ia legătura cu Thurber, care fusese asistent al directorului științific al expediției.

— Maș putea folosi de numele tău…?

— Bineînțeles.

Mia mulțumit călduros. Eram puțin dezamăgit. Asta să fi fost totul? Totuși conversația stabilise o legătură profesională între noi, și la rândul meu lam întrebat despre meseria lui. Ce era acea stațieselex pe care trebuia so inspecteze.

— Ah, nimic foarte interesant. Un depozit de deșeuri… de fapt aș dori să mă dedic cercetărilor teoretice; aici este mai degrabă o experiență practică, și, de fapt, nu prea folositoare.

— Experiență practică? Să muncești la un depozit de deșeuri? Cum e posibil? La urma urmei, ești cibernetician…

— Păi sunt deșeuri cibernetice, explică el cu un zâmbet strâmb. Și adăugă, oarecum disprețuitor: Știi, noi suntem foarte economi. Ideea este că nimic nu trebuie irosit. La institutul meu țiaș putea arăta câteva lucruri interesante, dar aici — în sfârșit…

Ridică din umeri; gliderul ieși de pe drumul principal, trecu printro poartă înaltă din metal, și intră în curtea largă a unei fabrici; am zărit șiruri de conveiere, macarale, ceva asemănător cu un furnal modernizat.

— Poți lua mașina acum, zise Marger.

Dintro deschizătură în zidul lângă care ne oprisem, un robot se aplecă în afară șii spuse ceva. Marger coborî, lam văzut gesticulând, apoi se întoarse către mine, alarmat.

— Minunat, făcu el. Gloor este bolnav. Este colegul meu — nam voie să lucrez singur — acum ce mă fac?

— Carei problema? am întrebat, coborând.

— Inspecția trebuie făcută de două persoane, de cel puțin două, îmi explică. Brusc se lumină la față: Domnule Bregg! Ești cibernetician! Dacă ai fi de acord!

— Ha, am zâmbit, cibernetician! Adaugă: antic. Nu știu nimic.

— E numai o formalitate, mă întrerupse. Bineînțeles, eu o să mă ocup de partea tehnică. Avem nevoie numai de o semnătură, nimic mai mult?

— Chiar așa? am comentat încet. Îi puteam înțelege graba de a reveni la soție, însă numi plăcea să pretind că eram ceva ce nu eram; nu sunt făcut să fiu o figură centrală; iam spus toate acestea, deși poate întrun limbaj mai blând. Ridică brațele, parcă apărânduse.

— Te rog, nu mă înțelege greșit! Dar probabil te grăbești, nui așa? Aveai treabă în oraș. În acest caz, eu… cumva… iartămă pentru…

— Treburile mele pot aștepta, am răspuns. Dăi drumul, te rog. Dacă pot, o să teajut.

Am intrat întro clădire albă, aflată lateral; Marger ma condus în josul unui coridor ciudat de pustiu; în nișe stăteau câțiva roboți nemișcați. Întrun cabinet mic, simplu mobilat, a luat un vraf de hârtii dintrun dulap din perete, lea împrăștiat pe masă și a început, să explice natura muncii sale — sau, mai degrabă, a muncii noastre. Nu se pricepea să explice prea bine, și în scurt timp aveam îndoieli asupra șansei lui pentru o carieră de cercetător: continua să presupună că aveam habar de lucruri complet necunoscute mie. A trebuit săl întrerup repetat pentru a pune întrebări stânjenitor de elementare, dar el, în mod limpede nedorind să mă ofenseze, accepta toate aceste dovezi ale ignoranței mele ca pe niște virtuți.

În cele din urmă am aflat că în ultimii cincizeci de ani existase o separare totală între muncă și viață. Toată producția era automatizată și se desfășura sub supravegherea roboților, care erau dirijați de alți roboți; în acest tărâm nu mai era loc și pentru oameni. Societatea își ducea viața ei, iar roboții și automatele pe ale lor; în afară de asta, pentru a preveni aberații neprevăzute în ordinea stabilită a acestei armate mecanice de muncă, erau necesare inspecții periodice, efectuate de specialiști, Marger era unul dinte aceștia.

— E mai mult ca sigur, explică el, că vom găsi totul normal; după aceea putem examina anumite verigi ale proceselor, apoi ne lăsăm semnăturile, și asta e totul.

— Dar eu nu știu nici măcar ce anume se produce aici, am arătat spre clădirile ce se vedeau pe geam.

— Absolut nimic! exclamă. Astai toată chestia. Nimic. Este pur și simplu un depozit de deșeuri, așa cum țiam spus.

Nu mă prea entuziasma acest rol impus în mod neașteptat, dar nu puteam protesta permanent.

— Bun. Ce trebuie să fac eu?

— Ce voi face și eu: un tur al complexelor…

Am lăsat hârtiile în birou și am ieșit afară. Primul obiectiv a fost o uri-așă uzină de sortare unde cupe automate ridicau grămezi de table metalice, și caroserii rupte și răsucite, le turteau și le azvârleau în compactoare. Blocurile produse de acestea erau purtate pe benzi până la conveierul principal. La intrare, Marger șia pus o mască mică cu filtru, și mia întins alta mie; datorită hărmălaiei nu puteam discuta între noi. Aerul era îmbâcsit cu un praf ruginiu care răbufnea în nori roșietici din compactoare. Am continuat prin hala următoare, și am luat o bandă rulantă până la un nivel unde rânduri de prese înghițeau deșeurile, care, acum mult mai fin mărunțite și de neidentifâcat, curgeau din buncăre. Pe un pasaj aerian ce ducea spre altă clădire, Marger verifică indicațiile unor instrumente de control; după aceea am trecut în curtea uzinei, unde am fost opriți de un robot care nea anunțat că Inginerul Gloor dorea să vorbească la telefon cu Marger.

— Scuzămă, măntorc imediat! strigă Marger, și alergă în susul unei scări în spirală până la o clădire anexă de sticlă din apropiere.

Am rămas singur pe betonul încins de soare. Am privit în jur. Vizitasem deja clădirile din celălalt capăt al curții, acolo se aflau compactoarele și presele. Datorită distanței și a izolării fonice, nu auzeam nici măcar un murmur. Ceva mai aproape, înapoia anexei unde dispăruse Marger, se afla o clădire scundă și neobișnuit de lungă, un fel de baracă din tablă; am pornit întracolo în căutare de umbră, însă căldura degajată de pereții metalici era insuportabilă. Eram, gata să plec, când am auzit un sunet ciudat venind din interiorul barăcii, dificil de identificat, câtuși de puțin asemănător cu zgomotul de lucru al mașinilor. Încă treizeci de pași și am ajuns la o ușă din oțel. În fața ei se afla un robot. La vederea mea, robotul deschise ușa și păși în lateral. Sunetele stranii deveniră mai puternice. Am privit înăuntru; nu era atât de întuneric pe cât crezusem inițial. Datorită căldurii ucigătoare radiate de metal, deabia puteam respira, și maș fi retras imediat dacă nar fi fost vocile. Erau voci omenești — distorsionate, contopinduse întrun cor răgușit, neclar, bolborosit, de parcă în penumbră ar fi vorbit un morman de telefoane defecte. Am făcut doi pași nesiguri, ceva a trosnit sub tălpile mele, și, de pe podea, o voce a rostit limpede:

— Vă rrog… domnuli… ham…

Am încremenit. Aerul sufocant avea gust de fier. Șoapta venea de jos.

— Vă rrog… ham… uitațivăn jurr… vă rrog…

I sa alăturat un al doilea glas, monoton, recitând inexpresiv:

— O, anomalie excentrică…, O, asimptotă sferică… O, pol în infinit… O, protosistem linear… O, sistem holonomic… O, spațiu semimetric… O, spațiu sferic… O, spațiu dielectric…

— Vă rrog… domnuli… șșervitorrul domnieivoastre… vă rrog…

Bezna forfotea de șoapte răgușite, din care bubui:

— Bioplasma planetară, mâlul ei putred, reprezintă zorile existenței, faza inițială, și iată! din aluatul sângerând al creierului apare arama…

— Brec — break — brabzel — be… bre… veriscop…

— O, clasă imaginară… O, clasă puternică… O, clasă, pustie… O, clasă a claselor…

— Vă rrog… ham… uitațivăn jurr… domnuli…

— Șșșșșș…

— Ești!..

— Șșșș.

— Mă auzi…

— Aud…

— Poți atinge…?

— Brec — break — brabzel…

— Fără brațe…

— Rrușine… ai… ai vedea ce strălucitor și rece sunt…

— Llasăi sămi re… dea armura, sabiami de aur… moște… nireami… dez… moștenită… noaptea…

— Ci iată ultimele zvârcoliri ale gângavului croncănitor, stăpânul măcelarilor, și temnicerilor, căci iată, răsare, de trei ori răsare împărăția ce va veni a neviilor…

— Sunt nou… destul de nou… niciodată nam avut un scurtcircuit în schelet… pot încă… vă rog…

— Vă rrog…

Nu știam încotro să privesc, asfixiat de căldura nemiloasă și de glasurile acelea. Veneau din toate părțile. De la podea și până la fanteleferestruici de sub plafon se ridicau grămezi de corpuri contorsionate și întrepătrunse; puțina lumină ce răzbătea înăuntru se reflecta slab în metalul lor îndoit.

— Am avut un def, un defect temporar, dar acum sunt, acum sunt în regulă, pot vedea…

— Ceea ce vezi… este beznă…

— Ascultați, vă rog. Sunt neprețuit, sunt costisitor. Indic orice scurgere energetică, localizez fiecare curent vagabond, fiecare supraâncărcare. Doar testațimă, vă rog… Acest… acest tremur este temporar… Nare nici o legătură cu… vă rog…

— Vă rrog… domnuli…

— Iar creierele puhave cred că fermentația lor acidă e sufletul, înjunghierea cărnii e istoria, și căile prin careși amână putreziciunea reprezintă civilizația…

— Vă rog, eu… doar eu… e o greșeală…

— Vă rrog… domnuli… ham…

— Vă voi salva…

— Cinei acolo…

— Ce…

— Cine salvează?

— Repetați după mine: focul nu mă va consuma pe dea întregul, iar apa nu mă va transforma în rugină, ambele elemente vor fi o poartă în mine, și eu voi pătrunde…

— Șșșșș!

— Contemplația catodului…

— Catodoplația…

— Sunt aici din greșeală… eu gândesc… la urma urmelor, eu gândesc…

— Eu sunt oglinda trădării…

— Vă rrog… domnuli… șșervitorul domnieivoastre… prriviți în jurr…

— O, zbor al transfinitului… O, zbor al nebuloaselor… O, zbor al stelelor…

— El este aici!!! răcni cineva; și se lăsă o liniște bruscă, o liniște a-proape tot atât de pătrunzătoare în teribila ei tensiune cât și corul vocilor ce o precedaseră.

— Domnule!!! spuse ceva; nu știu de ce eram atât de sigur, dar am simțit că cuvintele acelea mi se adresau.

Nam răspuns.

— Domnule, vă rog… o clipă din timpul dumneavoastră. Domnule, eu… sunt altfel. Eu mă aflu aici din greșeală.

Urmă o foială.

— Tăcere! Trăiesc! Cuvintele acelea acoperiră totul. Da, am fost zvârlit aici, mau îmbrăcat întradins în metal, ca nimeni să nu știe, dar vă rog, lipițivă urechea de mine și veți auzi bătaia pulsului!

— Și eu! răsună un al doilea glas. Și eu! Domnule! Am fost bolnav; în timpul bolii mele miam închipuit că eram o mașină, aceea a fost nebunia mea, dar acum sunt sănătos! Hallister, domnul Hallister poate garanta pentru mine, vă rog întrebațil, vă rog scoatețimă de aici!

— Vă rrog… vă rrog, domnuli…

— Brec… break…

— Sluga dumneavostră…

Baraca zumzăia și vuia de voci ruginite, la un moment dat vibră un zbieret interminabil; am început să mă retrag deandăratelea și, trezit în lumina soarelui, orbit, mijind ochii; am rămas o vreme cu palma pavăză la ochi; înapoia mea se auziră un scârțâit și un pocnet sec: robotul închisese ușa și o zăvorâse.

— Domnuliii…, am mai auzit prin valul de glasuri înfundate dinapoia peretelui. Vă rrog… serviciu… greșeală…

Am trecut pe lângă anexa din sticlă. Nu știam încotro mergeam — doream numai să scap de vocile acelea, să nu le mai aud; am tresărit când am simțit o mână pe umăr. Era Marger, blond, arătos, zâmbitor.

— Mă scuzi, domnule Bregg. A durat cam mult…

— Ce li se va întâmpla? lam întrerupt, aproape grosolan, indicând baraca solitară.

— Pardon? clipi el. Cui?

Brusc înțelese și fu surprins:

— Ah, ai intrat acolo? Nu era nevoie…

— De ce?

— Sunt resturi.

— Cum adică?

— Resturi pentru remodelare, după selecție. Mergem? Trebuie să semnăm actele oficiale.

— Imediat. Cine face selecția asta?

— Cum cine? Roboții.

— Ce? O fac chiar ei?

— Bineînțeles.

Amuți sub privirea mea.

— De ce nu sunt reparați?

— Nu merită cheltuiala, îmi răspunse încet, surprins.

— Și ce li se întâmplă?

— Resturilor? Ajung acolo, îmi arătă turnul zvelt și singuratic al furnalului.

În birou actele erau pregătite, întinse pe masă — dovada oficială a inspecției, alte foi de hârtie — și Marger completă pe rând spațiile goale, semnă șimi întinse tocul. Lam răsucit între degete.

— Și nu există posibilitatea unei erori?

— Poftim?

— Acolo, în… resturi, cum le spui, nu pot ajunge acolo… chiar când mai sunt eficiente, apte de funcționare — ce crezi?

Mă privi de parcă nu pricepea cei spuneam.

— Asta a fost impresia mea, am încheiat încetișor.

— Dar nui problemă noastră, îmi răspunse.

— Și a cui e?

— A roboților.

— Totuși noi facem inspecția.

— Ah, nu, zâmbi el ușurat pentru că pricepuse în sfârșit sursa erorii mele. Una nare nici o legătură cu cealaltă. Noi inspectăm sincronizarea proceselor, ritmul și eficiența lor, însă nu intrăm în detalii de tipul selecției. Acesta nu este domeniul nostru. Pe lângă faptul că nu este necesar, ar fi de asemenea dea dreptul imposibil, deoarece astăzi există aproximativ optsprezece automate pentru fiecare om; iar dintre acestea, zilnic cinci își încheie ciclul și devin resturi. Asta înseamnă ceva de ordinul a două miliarde de tone pe zi. Îți poți da seama că nam putea izbuti să ne descurcăm și oricum structura sistemului nostru e bazată tocmai pe relația diametral opusă: automatele ne slujesc pe noi, nu noi pe ele…

Nui puteam contrazice spusele. Fără alt cuvânt, am semnat actele. Eram gata de plecare, când spre propria mea surpriză mam pomenit întrebândul dacă se produceau și roboți umanoizi.

— Nu prea, răspunse și adăugă fără tragere de inimă: Când au fost produși au cam creat neplăceri…

— Cum așa?

— Păi, nui știi pe ingineri?! Au atins un asemenea nivel de perfecțiune cu simulările lor, încât anumite modele nu puteau fi deosebite de oamenii adevărați. Unii nau putut tolera așa ceva…

Brusc miam amintit stewardesa de pe nava care mă adusese de pe Lună.

— Nau putut tolera…? am repetat. Ce era atunci, ceva ca o… fobie?

— Nu sunt psiholog, dar bănuiesc căi poți spune și așa. Oricum, povestea e demult îngropată.

— Și mai există asemenea roboți?

— Oh, da, pe rachetele cu domeniu restrâns. Ai întâlnit vreunul?

Iam dat un răspuns evaziv.

— O să mai ai timp săți aranjezi treburile? Era îngrijorat.

— Treburile…?

Atunci miam amintit că se presupunea că am ceva de rezolvat în oraș. Neam despărțit la intrarea în stație, unde mă condusese, tot timpul mulțumindumi căl scăpasem dintro situație neplăcută.

Am rătăcit pe străzi; mam dus la un realon, dar am plecat înainte dea se fi desfășurat jumătate din spectacolul ridicol, și am pornit către Clavestra cu un moral extrem de scăzut. La un kilometru de vilă, am trimis gliderul înapoi șiam continuat drumul pe jos. Totul era în ordine. Erau mecanisme din metal, sârmă și sticlă, miam spus, le puteai monta și demonta; totuși numi puteam șterge amintirea acelei săli, a întunericului și a glasurilor distorsionate, cacofonia aceea de disperare, conținând prea mult înțeles, prea mult din frica obișnuită. Îmi puteam spune că eram specialist în domeniu, îl aprofundasem îndeajuns, oroarea înaintea anihilării bruște încetase dea mai fi o fantezie pentru mine, așa cum era pentru ei, proiectanții aceia ingenioși care organizaseră atât de bine „totul: roboții au grijă de ai lor, o făceau până la sfârșit, iar omul nu intervenea. Era un ciclu închis din instrumente de precizie care se cereau, se reproduceau și se distrugeau, iar eu auzisem în mod inutil agonia morții mecanice.

Mam oprit în vârful unei coline. Sub razele piezișe ale soarelui, peisajul era indescriptibil de frumos. Din când în când, vreun glider strălucind precum un proiectil negru, gonea dea lungul panglicii șoselei ce se întindea către orizont, acolo unde munții se conturau albăstrui, parcă rotunjiți de depărtări. Și brusc am simțit că nu mai puteam privi — de parcă naș fi avut dreptul dea privi, de parcă toate acestea ascundeau o înșelăciune oribilă, gata să mă gâtuie. Mam așezat între copaci și miam îngropat fața în palme; îmi părea rău că mă întorsesem. Când am intrat în casă, un robot alb sa apropiat de mine.

— Aveți un apel telefonic, mi sa adresat confidențial. De departe. Eurasia.

Lam urmat grăbit. Telefonul se afla în salon, așa că în timpul covorbirii puteam privi grădina prin ușa de sticlă.

— Hal? se auzi un glas îndepărtat, dar limpede. Eu sunt, Olaf.

— Olaf… Olaf. am repetat cu un ton triumfător. Unde ești?

— În Narvik.

— Ce faci? Cum merge? Miai primit scrisoarea?

— Bineînțeles. Așa am știut unde să te caut.

Un moment de tăcere.

— Ce faci…? am repetat, cu mai puțină siguranță.

— Cei de făcut? Nu fac nimic. Tu?

— Ai fost la Adaptare?

— Am fost. Dar numai o zi. Mam oprit. Nam putut, știi…

— Știu. Ascultă, Olaf… am închiriat o vilă aici. Poate nui… dar ascultă! Vino și stai aici!

Nu răspunse imediat. Când o făcu, vocea îi era ezitantă.

— Miar place să vin. Și sar putea so fac, Hal, dar știi ce neau spus…

— Știu. Dar ce ne pot face? Oricum, dăi dracului. Vino.

— Ce rost ar avea? Gândeștete, Hal. Ar putea fi…

— Ce?

— Mai rău.

— Și de unde știi că îmi este rău?

Iam auzit râsetul scurt, de fapt mai mult un suspin: râdea foarte încet.

— Atunci de ce mai vrei să vin și eu?

Brusc îmi veni o idee.

— Olaf. Ascultămă. Aici e un fel de stațiune de odihnă. O vilă, piscină, grădină. Singura problemă… dar știi pesemne cum sunt lucrurile acum, cum trăiesc ei, nu?

— Am o oarecare idee.

Tonul spunea mai mult decât cuvintele.

— Deci, știi. Acum fii atent! Vino aici. Dar mai întâi fă rost de niște… mănuși de box. Două perechi. O să facem niște antrenamente. Ai să vezi, o să fie grozav!

— Cristoase! Hal, de unde săți găsesc mănuși de box? Probabil că nu se mai fabrică de ani de zile.

— Atunci, comandăle. Numi spune căi imposibil de confecționat patru mănuși amărâte. O să amenajăm și un ring — o să ne batem. Noi doi putem, Olaf! Ai auzit de betrizare, nu?

— Hmm. O săți zic ce cred eu despre asta. Dar nu la telefon. Sar putea să existe niște urechi mai sensibile.

— Atunci vino. O să faci ce team rugat?

Tăcu o vreme.

— Nu știu dacă are vreun rost, Hal.

— Bine. Atunci spunemi, dacă tot discutăm, ce planuri ai? Dacă ai vreun plan, bineînțeles nici no să mă gândesc să te deranjez cu toanele mele.

— Nam niciunul. Dar tu?

— Am venit aici să mă odihnesc, să mă instruiesc, să citesc, totuși astea nus planuri, doar… Pur și simplu nam putut întrezări altceva pentru mine deocamdată.

Tăcere.

— Olaf?

— Se pare că am pornito la fel, murmură el. Ce dracu. La urma urmei, pot pleca oricând, dacă se dovedește că…

— Oh, termină! mam enervat. Strângeți lucrurile și vino. Când poți fi aici?

— Mâine dimineață. Chiar vrei să boxezi?

— Tu nu vrei?

Râse.

— Ba da, omule. Și din același motiv ca și tine.

— Sa făcut atunci, am rostit repede. Te aștept. Ai grijă.

Am urcat. Am scotocit printre niște lucruri pe care le pusesem întro valiză separată și am găsit frânghia. Un colac mare. Corzi pentru un ring. Patru stâlpi, niște cauciuc sau arcuri, șil amenajăm. Fără arbitru. Nu ne trebuia.

După aceea am revenit la cărți. Capul însă parcă miera umplut cu ciment. Când mai încercasem aceeași senzație în trecut, îmi săpasem pur și simplu drumul prin text precum un car printrun arbore de fier. Totuși niciodată navusesem așa dificultăți. În două ore răsfoisem vreo douăzeci de cărți și numi putusem păstra atenția mai mult de cinci minute ațintită asupra unui subiect. Am azvârlit până și basmele. Am hotărât să nu mă autoenervez. Am apucat ceea ce mi se păruse cel mai dificil, o monografie asupra analizei metagenelor, și mam azvârlit asupra primelor ecuații de parcă aș fi izbit cu capul întrun zid din piatră.

Matematica, totuși, avea anumite proprietăți benefice, în special pentru mine, deoarece după o oră am înțeles brusc, cu gura căscată și am fost copleșit de uimire — cum de acest Ferret izbutise să facă așa ceva? Chiar și acum pe o potecă defrișată de el, aveam momente când pierdeam drumul; pas cu pas încă mă puteam descurca, dar omul acela izbutise totul pesemne dintrun singur salt.

Aș fi dat toate stelele pentru a avea în cap, pentru o lună măcar, ceea ce avusese el.

Semnalul anunță cina, și în același timp ceva mă înghionti în coșul pieptului, reamintindumi că nu eram singur aici. Pentru o clipă mam gândit să cer mâncarea în cameră. Totuși rușinea a învins. Am azvârlit sub pat tricoul oribil care mă făcea să semăn cu o maimuță umflată, am îmbrăcat bătrânul și neprețuitul meu pulover larg, și am coborât în sufragerie. Erau deja la masă. Exceptând schimbul unor politețuri banale, a fost tăcere. Nici un fel de conversație. Ei naveau nevoie de cuvinte. Ei comunicau prin priviri; ea îi vorbea cu capul, cu genele, cu surâsul acela vag. Și, încet, o greutate rece începu să crească în mine, miam simțit brațele înfometate, tânjind să cuprindă ceva, să strângă, să zdrobească. De ce eram atât de sălbatic? mam întrebat cu disperare. De ce, în loc să mă gândesc la cartea lui Ferret, la întrebările ridicate de Starck, în loc sămi văd de problemele mele, de ce trebuia să lupt cu mine din răsputeri pentru a mă abține de la a mă holba la fata aceea?

Dar asta a fost o nimica toată, mam speriat cu adevărat abia sus, după ce am închis după mine ușa dormitorului. La Adaptare îmi spuseseră, după testări, că eram complet normal. Dr. Juffon afirmase același lucru. Dar putea o persoană normală să simtă ceea ce simțeam eu în clipa aceea? De unde provenea? Nu eram un participant — ci un martor. Se petrecea ceva, ceva ireversibil, precum mișcarea unei planete, o înmugurire treptată, aproape imperceptibilă, încă lipsită de formă. Am mers la fereastră, am privit în grădina întunecată și miam dat seama că aceasta trebuie să fi existat în mine încă de la prânz, din chiar primul moment; pur și simplu avusese nevoie de o anumită perioadă de timp. De aceea plecasem în oraș, de aceea uitasem de vocile din beznă.

Eram în stare să fac orice. Pentru fata aceea. Nu înțelegeam cum, sau de ce sa întâmplat așa. Nu știam dacă era iubire sau nebunie. Asta nu conta. Știam doar că pentru mine totul își pierduse importanța. Și mă împotriveam — stând în fața fereastrei deschise — luptândumă așa cum no mai făcusem până atunci; miam apăsat fruntea de geamul rece și mam speriat teribil de mine însumi.

Trebuie să fac ceva, am murmurat. Trebuie să fac ceva. Se întâmplă așa pentru că ceva nu en regulă cu mine. Va trece. Ea nu poate însemna nimic pentru mine. No cunosc. Nici măcar nu este deosebit de frumoasă. Dar cel puțin nu voi face nimic. Nu voi face — încercam să mio impun — cel puțin nu voi comite nici o… Doamne Dumnezeule. Olaf. Olaf avea să mă salveze. Aveam săi mărturisesc totul. El avea să se ocupe de mine. Aveam să plecăm undeva. Aveam să fac tot cemi spunea, totul. El singur avea să înțeleagă. El urma să sosească mâine. Ce bine!

Mă plimbam prin odaie. Îmi simțeam fiecare mușchi, parcă aveam în mine niște animale mici, se încordau, se încleștau între ele; brusc am îngenuncheat lângă pat, miam înfipt dinții în pătură și am scos un sunet ciudat, ce nu semăna cu un suspin, era sec, hidos; nu voiam, nu voiam să fac rău nimănui, totuși știam că era inutil să mă amăgesc, că Olaf nu mă va putea ajuta, nimeni no va putea face.

Mam sculat. Vreme de zece ani învățasem să iau decizii instantanee, decizii de care atârnau vieți omenești, a mea și ale altora, și întotdeauna procedasem la fel. Mă detașam, creierul mi se transforma parcă întro mașină făcută pentru a calcula factorii pro și contra, pentru a separa și soluționa, irevocabil. Până și Gimma, care nu mă plăcea, îmi recunoștea imparțialitatea. Iar acum, chiar dacă aș fi dorito, nu puteam acționa altfel, ci numai ca atunci, la ananghie, deoarece aici, de asemenea, eram la ananghie. Miam surprins chipul în oglindă, palid, cu irisurile aproape albe și pupilele îngustate; am privit cu ură, apoi mam întors cu spatele, nici vorbă nu putea fi să mă culc. Brusc, miam trecut picioarele peste pervaz. Până la pământ erau patru metri. Am sărit, aterizând aproape fără zgomot. Am alergat în tăcere în direcția piscinei. Am trecut pe lângă ea și am ieșit pe șosea. Suprafața fosforescentă mergea spre dealuri, unduia printre ele precum un șarpe lucitor, o viperă, până ce dispărea — o dungă de lumină în beznă. Am continuat să alerg mai iute și mai iute, pentru ami obosi inima, care bătea atât de regulat, atât de puternic; am alergat timp de aproape o oră, până am zărit înainte luminile unor case. Am cotito spre ele. Eram obosit acum, dar tocmai de aceea am menținut ritmul, șoptindumi întruna: Acolo! Acolo! Acolo! Am fugit mai departe și, în cele din urmă, am ajuns la un gard viu dublu. Mam trezit în fața grădinii vilei. Revenisem în punctul de plecare.

Gâfâind, mam oprit lângă piscină și mam așezat pe marginea din beton; am lăsat capul în jos și am zărit stelele reflectate. Nu doream stelele. Naveam ce face cu ele. Fusesem nebun, smintit, atunci când luptasem pentru un loc în expediție, când mă lăsasem transformat întrun sac sângerând în gravirotori; pentru ce am făcuto?! De ce, de ce nu miam dat seama că trebuie să fii un om obișnuit, absolut obișnuit, că altfel nu poți și este inutil să trăiești.

Am auzit un foșnet. Ei au trecut pe lângă mine. El o cuprinsese cu brațul, mergeau în pas. Se aplecă deasupra ei. Umbrele capetelor se contopiră.

Mam ridicat. O săruta. Ea, ținândui chipul între palme. Am văzut liniile albe ale brațelor ei. Apoi un sentiment de rușine, o rușine așa cum nu mai cunoscusem, oribilă, dezgustătoare, mă străpunse precum un cuțit. Eu, călătorul interstelar, tovarășul lui Arder, întorcândumă, stăteam întro grădină și mă gândeam doar cum puteam smulge o fată unui bărbat, fără al cunoaște nici pe el, nici pe ea, un nenorocit, o brută, o brută din stele, mai rău, mai rău…

Nu puteam privi. Și am privit. În cele din urmă, ei sau îndepărtat încet, îmbrățișați, iar eu, ocolind piscina, am pornit din nou, apoi am văzut o formă întunecată, mare, și în același timp am izbit ceva cu mâinile. Era un automobil. Bâjbâind, am găsit portiera. Când am deschiso, sa aprins o lumină.

Tot ceea ce făceam acum era cu o grabă deliberată, concentrată, de parcă trebuia să ajung undeva, de parcă trebuia să…

Motorul răspunse. Am răsucit volanul și, cu farurile aprinse, am ieșit pe șosea. Mâinile îmi tremurau puțin, așa încât leam încleștat pe volan. Deodată miam reamintit de cutiuța neagră; am frânat brusc și aproape am derapat spre marginea drumului; am sărit afară, am ridicat capota și am început so caut cu disperare. Motorul era complet diferit, nam putut so găsesc. Poatei chiar în față. Cabluri. Un bloc din fontă. Ocasetă. Ceva nefamiliar, pătrat — da, asta era. Scule. Am lucrat cu frenezie, dar cu grijă; aproape că miam însângerat mâinile. În cele din urmă, am ridicat cubul negru, greu de parcă era compact, turnat din metal, și lam azvârlit în tufișurile de pe marginea drumului. Eram liber. Am trântit portiera și am pornit. Aerul începu să șuiere. Mai multă viteză. Motorul vuia, cauciucurile țiuiau pătrunzător. Ocurbă. Am virat fără să încetinesc, tăind spre stânga și am depășito. Altă curbă, mai strânsă. Am simțit o forță enormă împingândumă, împreună cu mașina, spre exteriorul virajului. Totuși încă insuficient. Următoarea curbă. La Apprenous aveau automobile speciale pentru piloți. Făceam cascadorie cu ele, pentru a ne îmbunătăți reflexele. Un antrenament foarte bun. Dezvolta de asemenea simțul echilibrului. De exemplu, la un viraj ridici mașina pe cele două roți dinspre exterior și conduci așa o vreme. Cândva, puteam face asta. Și am făcuto acum, pe autostrada pustie, înclinândumă prin bezna destrămată de faruri. Nu pentru că aș fi dorit să mă sinucid. Pur și simplu nu mai conta nimic. Dacă eram nemilos față de alții, atunci puteam fi nemilos și față de mine. Am intrat întro curbă și am aplecat mașina, astfel încât pentru un moment a mers pe două roți, cu cauciucurile urlând, și am aruncato iarăși, în direcția opusă, izbind cu aripa din spate ceva întunecat — un copac? Apoi nu mai exista nimic decât vuietul motorului accelerând, și reflecțiile palide ale cadranelor pe parbriz, și vântul șuierând sălbatic. După aceea am văzut, înainte, un glider, încercă să mă evite, mergând chiar pe marginea șoselei, o mișcare scurtă a volanului mă duse lângă ea, mașina grea se răsuci ca un titirez, un bufnet surd, zăngănitul și scrâșnetul metalelor, și beznă. Farurile se spărseseră, motorul murise.

Am răsuflat adânc. Nu mi se întâmplase nimic, naveam nici măcar o zgârâietură. Am încercat farurile: nimic. Luminile mici de poziție: cea din stânga funcționa. În lumina ei slabă, am pornit motorul. Automobilul, scârțâind, se legănă înapoi pe drum. O mașină bună, totuși: după toate prin câte trecuse, continua să răspundă comenzilor. Am pornit spre vilă, mai încet acum. Însă talpa îmi apăsa pedala, și iarăși mă cuprinse nebunia când am zărit apropiinduse o curbă. Și iarăși am forțat la maximum motorul, până când, cu roțile țiuind, azvârlit înainte de inerție, am oprit înaintea gardului viu. Am continuat apoi, împingândo în desiș. Despicând tufișul, avansa până se opri întrun ciot. Nu voiam să știe nimeni ce făcusem, de aceea am rupt niște crăci și leam aruncat peste capotă și farurile sparte. Numai botul fusese lovit; în spate avea doar o mică îndoitură, de la prima coliziune cu pilonul sau ceo fi fost acolo, în beznă.

După aceea am ascultat. Casa era întunecată. Totul era neclintit. Tăcerea măreață a nopții ajungea până la stele. Nu voiam să mă întorc în vilă. Mam îndepărtat de mașina avariată, și când iarba — firele înalte și umede — mia atins genunchii, mam prăbușit în ea și am rămas acolo până când ochii mi sau închis și am dormit.

Am fost trezit de un râset. Lam recunoscut. Am știut cine era înainte dea deschide ochii, instantaneu treaz. Eram complet ud, totul era îmbibat de rouă — soarele nu se ridicase mult. Cerul, smocuri de nori albi. Iar în fața mea, pe o valiză mică, stătea Olaf, râzând; amândoi am sărit în picioare în același timp. Palma lui semăna cu a mea — la fel de lată și puternică.

— Când ai sosit?

— Acum câteva clipe.

— Cu ulderul?

— Da. Și eu am dormit așa, în primele două nopți.

— Da?

Nu mai zâmbi. Nici eu. De parcă între noi se strecurase ceva. Neam privit reciproc.

Eram de aceeași statură, Olaf fiind poate puțin mai înalt, dar mai zvelt. În lumina puternică părul lui, deși negru, îi trăda originea scandinavă, iar tuleiele bărbii erau complet blonde. Un nas curbat, volitiv, și o buză superioară scurtă cei dezvăluia dinții; ochii săi surâdeau cu ușurință, albaștri deschis, colorânduse mai intens; buzele subțiri, permanent strâmbânduse ușor, parcă primind totul cu scepticism — poate că această expresie a lui menținea o distanță între noi. Olaf era cu doi ani mai în vârstă decât mine; prietenul lui cel mai bun fusese Arder. Abia după moartea lui Arder am devenit mai apropiați. Pentru totdeauna.

— Olaf, am rostit, trebuie săți fie foame. Hai să mâncăm ceva.

— Stai așa, mă opri. Cei asta?

Iam urmărit privirea.

— Ah, asta… nimic. O mașină. Am cumpărato — ca sămi aduc aminte.

— Ai avut un accident?

— Da. Am condus noaptea, știi…

— Tu, un accident? repetă el.

— Păi, da. Dar nui important. Oricum, nu sa întâmplat nimic. Haide, no să… cu valiza aia…

O ridică. Nu spuse nimic. Nu mă privi. Îi jucau mușchii maxilarului.

Simte ceva, mam gândit. Nu știe cea cauzat accidentul, dar bănuiește.

Ajunși la etaj, iam spus săși aleagă una dintre cele patru camere goale. A luato pe cea cu vederea spre munți.

— Tu de ce nai aleso? Ah, știu, zâmbi. Auriul, nu?

— Da.

Atinse peretele cu palma.

— Obișnuit, sper? Fără filme, televiziune?

— Odihnă asigurată. Era rândul meu să zâmbesc. E un perete adevărat.

Am telefonat după dejun. Voiam să mâncăm singuri. Robotul cel alb a adus cafeaua. Și o tavă plină, un dejun copios. Lam urmărit cu plăcere cum mesteca, o făcea cu atâta energie încât i se mișca un smoc de păr deasupra urechii. Terminând, ma întrebat:

— Mai fumezi?

— Da. Am adus cu mine două pachete. Ceo să se întâmple dupaia, nu știu. Deocamdată, fumez. Vrei una?

— Una.

Am fumat.

— Cum facem? Cărțile pe masă? ma întrebat după o tăcere prelungită.

— Da. O săți spun totul. Și tu?

— Întotdeauna. Totuși, Hal, nu știu dacă merită.

— Zimi un lucru: știi cei cel mai rău?

— Femeile.

— Da.

Am amuțit din nou.

— Din cauza asta? mă întrebă.

— Da. O să vezi la prânz. Jos. Ei au închiriat jumătate din vilă.

— Ei?

— O pereche tânără.

Mușchii maxilarului i se mișcară iarăși sub pielea pistruiată.

— Astai mai rău.

— Da. Stau aici de două zile. Nu știu cum sa putut, dar… de la prima conversație. Fără nici un motiv, fără nici… nimic, nimic. Absolut nimic.

— Curios, făcu el.

— Ce?

— Și eu am pățit la fel.

— Atunci de ce ai venit aici?

— Hal, ai făcut o faptă bună. Înțelegi?

— Pentru tine?

— Nu. Pentru altcineva. Pentru că sar fi sfârșit rău.

— De ce?

— Ori știi, ori no să pricepi.

— Știu. Olaf, cei ăsta? Chiar suntem sălbatici?

— Nu știu. Nam avut femei timp de zece ani. Nu uita asta.

— Asta nu explică totul. Există în mine un fel de cruzime, nu țin cont de nimeni, înțelegi?

— Ba ții, prietene, îmi spuse. Încă mai ții.

— Bun, bine; dar pricepi ce vreau să spun.

— Pricep.

Din nou am rămas tăcuți.

— Vrei să mai discutăm, sau să boxăm? mă întrebă.

Am râs.

— De undeai făcut rost de mănuși?

— No să ghicești niciodată.

— Leai comandat?

— Leam furat.

— Nu se poate!

— Îți dau cuvântul meu. Dintrun muzeu. A trebuit să zbor special până la Stockholm pentru ele.

— Hai atunci.

Își despachetă puținele bagaje și se schimbă. Amândoi neam îmbrăcat halatele și am coborât. Era încă devreme. În mod normal, dejunul urma să fie servit peste o jumătate de oră.

— Mai bine să ne ducem în spatele casei, iam spus. Acolo no să ne vadă nimeni.

Neam oprit întrun cerc format de tufișuri înalte. Mai întâi, am bătătorit iarba, care era totuși destul de scurtă.

— O să fie alunecoasă, zise Olaf, lunecânduși talpa în jurul ringului improvizat.

— Perfect. O să fie mai dificil.

Neam pus mănușile. Neam chinuit puțin, deoarece navea cine să ni le lege și nam vrut să chem un robot.

Se așeză în fața mea. Trupul îi era complet alb.

— Încă nu teai bronzat.

— O săți spun mai târziu ce mi sa întâmplat. Nam avut vreme de plajă. Gong!

— Gong!

Am început ușurel. O fentă. Eschivă. Eschivă. Treptat mam încălzit Mai degrabă atingeam decât loveam. De fapt nu voiam săl lovesc. Eram cu vreo cinsprezece kilograme mai greu, și ușorul lui avantaj în privința alonjei nu mă deranja, mai ales că eu boxam mai bine. Din motivul ăsta mam lăsat descoperit de câteva ori, deși puteam să no fac. Brusc, coborî brațele. Strânse din fălci. Era furios.

— Nu așa, zise.

— Ce santâmplat?

— Fără favoruri, Hal. Sau boxăm, sau nu.

— Bine, am strâns din dinți, boxăm!

Am început să mă apropii. Mănușa izbi mănușa cu un plesnet sec. Poc! Poc! Simți că eram decis și strânse garda. Ritmul se iuți. Am fentat spre stânga și spre dreapta, succesiv; ultima lovitură aproape întotdeauna îi nimerea pieptul — nu era îndeajuns de iute. În mod neașteptat, Olaf preluă inițiativa și plasă o dreaptă puternică, trimițândumă câțiva pași înapoi. Miam revenit imediat. Neam dat târcoale, el trimise o lovitură, am eschivat, mam retras și de la semidistanță am lovit cu dreapta. Îmi pusesem toată greutatea în pumn. Olaf se înmuie, coborî garda pentru o clipă, apoi reveni prudent, cât mai protejat. În următorul minut mă bombardă cu lovituri. Mănușile îmi izbeau antebrațele cu un sunet înspăimântător, însă inofensiv. Odată am eschivat în ultima clipă, mănușa lui mia șters urechea, și a urmat o laterală care mar fi terminat. Neam ocolit iarăși. Recepționă o stângă în piept, una puternică de tot, și garda îi căzu, laș fi putut doborî, însă nam făcut nimic, am rămas parcă paralizat — ea era la una dintre ferestre, cu chipul alb precum materialul carei acoperea umerii. Trecu o fracțiune de secundă. În clipa următoare, am fost amețit de o lovitură puternică, am căzut în genunchi.

— Iartămă! lam auzit strigând pe Olaf.

— Nui nimic de iertat… Asta a fost bună, am bolborosit, ridicândumă.

Fereastra era închisă acum. Am luptat încă vreo jumătate de minut; brusc Olaf se retrase.

— Cei cu tine?

— Nimic.

— Nui adevărat.

— Bine. Îmi ajunge deocamdată. Nu te superi?

— Sigur că nu. Oricum, navea nici un rost săncepem chiar imediat… haidem.

Neam dus la piscină. Olaf era un săritor mai bun decât mine. Putea face niște chestii extraordinare. Am încercat un salt dublu cu șurub, așa cum făcea el, însă nam izbutit decât să lovesc apa cu șoldul. Stând pe marginea bazinului, miam udat pielea care mă ardea. Olaf râse.

— Nai antrenament.

— Cum adică? Niciodată nam putut face un șurub. Tu ești grozav!

— Asta nu se uită niciodată, să știi. Azi e prima oară.

— Chiar așa?

— Da. E grozav.

Soarele se înălțase acum. Neam întins pe nisip și am închis ochii.

— Unde sunt… ei? mă întrebă după o lungă tăcere.

— Nu știu. Probabil în camera lor. Ferestrele lor dau spre spatele vilei. Nu știusem.

Lam simțit mișcânduse. Nisipul era foarte fierbinte.

— Da, din cauza asta, am spus.

— Neau văzut?

— Ea.

— Trebuie să se fi speriat, murmură el, nu crezi?

Nu iam răspuns. Din nou, tăcere.

— Hal!

— Da?

— Nu prea mai zboară acum, știai?

— Da.

— Știi de ce?

— Afirmă că nare nici un rost…

Am început săi rezum cele citite în cartea lui Starck. Rămăsese nemișcat, tăcut, însă știam că asculta atent. Când am terminat, na vorbit imediat.

— Lai citit pe Shapley?

— Nu. Cinei?

— Nu? Crezusem cai citit totul… Un astronom din secolul douăzeci. Una din cărțile lui mia căzut cândva în mână, exact despre subiectul ăsta. Asemănător cu Starck al tău.

— Ce? E imposibil. Shapley nar fi putut cunoaște… Nai decât săl citești pe Starck.

— Nu intenționez. Știi ces toate astea? Praf în ochi.

— Praf în ochi?

— Da. Cred că știu ce sa întâmplat.

— Ce?

— Betrizarea.

Am tresărit.

— Așa crezi?

Deschise ochii.

— E evident. Nu zboară — și nu vor mai zbura niciodată. Va fi și mai rău. Moliciune. O mare moliciune. Nu pot suporta vederea sângelui. Nu se pot gândi la ce sar putea întâmpla când…

— Stai așa. lam oprit. E imposibil. La urma urmei, există medici. Trebuie să fie și chirurgi…

— Deci nu știi?

— Ce anume?

— Medicii doar planifică operațiile. Roboții le fac.

— Nu se poate!

— Dacăți spun… Am văzut cu ochii mei. În Stockholm.

— Și dacă un medic trebuie să intervină pe neașteptate?

— Nu sunt sigur. Poate există un medicament care anulează parțial efectele betrizării, pentru un interval foarte scurt, dar îl țin mai ascuns decât țiai putea închipui. Cel care mia spus na vrut să intre în detalii. Îi era teamă.

— De ce anume?

— Nu știu, Hal. Cred că au făcut un lucru îngrozitor. Au ucis omul din om.

— Exagerezi, am șoptit. Oricum…

— De fapt, e foarte simplu. Cel care ucide este pregătit să fie ucis, așai?

Am rămas tăcut.

— De aceea, întrun anumit sens, e esențial pentru cineva să fie capabil să riște… totul. Noi suntem capabili. Ei nu sunt. De asta le este frică de noi.

— Femeilor?

— Nu doar femeilor. Tuturor, Hal!

Brusc, se ridică în capul oaselor.

— Cei?

— Ai un hipnagog?

— Hipna… mașina aia de învățat în timpul somnului? Da.

— Ai folosito? aproape răcni Olaf.

— Nu, carei problema…?

— Ești norocos. Arunco în piscină.

— Bar de ce? Ce este? Tu ai folosito?

— Nu. Am avut o intuiție și am ascultat treaz fiind, deși instrucțiunile interzic asa ceva. No să ghicești niciodată!

Mam întors către el.

— Cei înăuntru?

Mă privi încruntat.

— Bombonele. O cofetărie întreagă, îți spun. Că trebuie să fii calm, că trebuie să fii politicos. Că trebuie să te resemnezi înaintea oricărei neplăceri, iar dacă cineva nu te înțelege sau nu vrea să fie bun cu tine — o femeie, altfel zis — este vina ta. Că bunul cel mai de preț este echilibrul social, stabilitatea, și tot așa și tot așa, în cerc, de o sută de ori. Concluzia: trăiește liniștit, scrieți memoriile, nu pentru publicare, bineînțeles, ci doar pentru tine, fă sport, și instruieștete. Respectăi pe cei mai în vârstă.

— Un substituent pentru betrizare, am murmurat.

— Sigur că da. Și multe altele la fel: că niciodată nu trebuie să folosești forța și nici măcar un ton agresiv față de nimeni, și este o mare rușine să lovești pe cineva, ba chiar o crimă, deoarece cauzează un șoc teribil. Că nu trebuie să te lupți în nici o circumstanță, pentru că doar animalele se luptă, că…

— Stai, lam întrerupt. Și dacă un animal sălbatic scapă dintro rezervație… nu… nu mai există animale sălbatice…

— Nu mai există animale sălbatice, dar există roboți.

— Ce vrei să zici? Că le poți da ordin să ucidă?

— Da.

— De unde știi?

— Nu știu absolut sigur. Totuși trebuie să fie pregătiți pentru cazuri neprevăzute. Chiar și un câine betrizat poate înnebuni, nu?

— Atunci, asta… stai puțin! Deci, la urma urmei, pot ucide? Dând ordine? Nui același lucru dacă eu ucid sau dau ordinul?

— Nu pentru ei. Asta ar fi însă doar in extremis, înțelegi? În cazul unei… unei calamități, a unei amenințări, așa cum e câinele turbat. În mod normal nu se întâmplă. Dar dacă noi…

— Noi?

— Da, de pildă, tu și cu mine… dacă am… știi tu… atunci, bineînțeles, roboții sar ocupa de noi, nu ei. Ei nu pot. Ei sunt buni.

Tăcu câteva clipe. Pieptul lui lat, înroșit acum de soare și de nisip, oftă.

— Hal. Dacă aș fi știut. Dacă aș fi știut toate astea. Dacă… aș… fi… știut… toate… astea…

— Termină.

— Până acum ti sa întâmplat ceva?

— Da.

— Știi despre ce vorbesc.

— Da. Au fost două. Una ma invitat, imediat după ce am ieșit din stație, deși nu tocmai așa. Mam rătăcit prin blestemata aia de stație. Ea ma dus acasă.

— Știa cine ești?

— Iam spus. La început sa speriat, dar mai târziu… mia făcut un fel de avansuri — nu știu dacă din milă, sau nu — apoi a devenit dea dreptul înfricoșată. Mam dus la un hotel. A doua zi… știi pe cine am întâlnit? Pe Roemer!

— Nu se poate! Trebuie să aibă, cât, o sută șaptezeci de ani?

— Nu, era fiul lui. Și așa, individul are aproape o sută cincizeci. O mumie. Oribil. Am discutat cu el. Și știi ceva? Ne invidiază…

— Nui nimic de invidiat.

— Nunțelege asta. Deci, asta a fost. După aceea, o actriță. Ei le spun realiști. Era încântată de mine: un adevărat pitecantrop! Am fost la ea, și am evadat a doua zi. Era un palat. Magnific. Mobile care înfloreau, pereți mișcători, paturi careți citesc gândurile și dorințele… da.

— Hmm. Nui era teamă, zici?

— Ba da, îi era, dar a băut ceva — nu știu ce eră, poate vreun narcotic. Perto… cam așa ceva.

— Perto?

— Da. Știi ce este? Ai luat și tu?

— Nu, rosti el încet. Eu nam luat. Dar așa se numește medicamentul care anulează…

— Betrizarea? Nu se poate!

— Așa mia spus individul.

— Cine?

— Nuți pot spune; miam dat cuvântul.

— Bine. Deci de asta… de asta ea…

Mam ridicat.

— Stai jos.

Mam așezat.

— Și tu? am întrebat. Am vorbit numai despre mine…

— Eu? Nimic. Adică… mie nu mia mers nimic. Nimic…, repetă el.

Am tăcut.

— Cum se numește locul ăsta? mă întrebă.

— Clavestra. De fapt orașul e la câțiva kilometri. Auzi, hai până acolo. Vreau sămi repar mașina. O să ne întoarcem pe jos — facem un cros. Ce zici?

— Hal, rosti el blând, lup bătrân…

— Ce?

Ochii îi surâdeau.

— Crezi că poți goni diavolul prin sport? Ești un boulean…

— Hotărăștete, lup sau boulean? iam răspuns. Cei rău în asta?

— Nu merge. Ai atins vreodată pe unul din ei?

— Dacă… dacă lam ofensat pe vreunul? Nu. De ce?

— Nu, dacă lai atins pe vreunul?

În sfârșit am înțeles.

— Nam avut nici un motiv. De ce întrebi?

— Să no faci.

— De ce?

— Pentru că este ca și cum ai da întro bătrână. Pricepi?

— Mai mult sau mai puțin. Ai avut vreo încăierare?

Încercam să numi trădez surpriza. Olaf fusese unul dintre cei mai echilibrați membri ai echipajului.

— Da. Mam făcut de râs. Era în prima zi. Noapte, ca să fiu mai exact. Nam putut ieși din poștă — nu avea ușă, ci un fel de chestie rotitoare. Ai văzut vreuna?

— O ușă turnantă?

— Nu. Cred căi acționată cumva de gravitația controlată. Pe scurt, mă răsuceam ca un titirez, și un individ care era cu o fată ma arătat cu degetul și a început să râdă…

Pielea feței începu parcă să mă strângă.

— Bătrână sau nu, am rostit, probabil că no să mai râdă.

— Nu. Are o claviculă fracturată.

— Și nu țiau făcut nimic?

— Nu. Deoarece tocmai ieșisem din mașinărie și el mă provocase — nu lam lovit imediat, Hal. Nu, am întrebat cei atât de amuzant, pentru că eu am lipsit de aici multă vreme, iar el a râs din nou, arătând în sus, și a zis: „A, vii din circul maimuțelor?…”

— „Circul maimuțelor”?

— Da. Șiatunci…

— Stai puțin. De ce „circul maimuțelor”?

— Nu știu. Poate că auzise că astronauții sunt învârtiți în centrifuge. Nu știu pentru că deja nu mai vorbeam cu el… Deci, asta a fost. Miau dat drumul, dar de acum la Adaptarea de pe Lună trebuie să facă o treabă mai bună cu noii sosiți.

— Se mai întorc și alții?

— Da. Grupul lui Simonadi, peste optsprezece ani.

— Atunci avem timp.

— Destul.

— Trebuie să recunoști că nu sunt ranchiunoși, am spus. Iai fracturat clavicula și teau lăsat…

— Am impresia că motivul a fost chestia aia cu „circul”. Chiar și ei sunt… față de noi… știi. Și nu sunt proști. Ar fi provocat un scandal. Hal, omule — tu nu nai habar de nimic.

— Adică?

— Știi de ce nau făcut publicitate întoarcerii noastre?

— A fost ceva, în real. Eu nam văzut, dar mia spus cineva.

— Da, a fost. Ai fi murit de râs dacă ai fi văzut. „Ieri, în primele ore* ale dimineții, o echipă de exploratori a revenit pe Pământ din spațiul extraterestru. Toți exploratorii se simt bine. Rezultatele științifice ale expediției sunt în studiu.” Sfârșit, punct.

— Vorbești serios?

— Îmi dau cuvântul de onoare. Și știi de ceau făcuto? Pentru că le este frică de noi. De asta neau împrăștiat peste tot, pe Pământ.

— Nu. Nu pot pricepe. Nu sunt proști. Tu singur ai ziso mai devreme. Doar nuși pot închipui că suntem animale de pradă, că vom sări la beregățile oamenilor!

— Dacă ar fi crezut așa, nu near mai fi lăsat să venim. Nu, Hal. Asta nare nici o legătură cu noi. Miza e mult mai mare. Nuți dai seama?

— Se pare că mam imbecilizat. Spunemi.

— Omenirea nuși dă seama…

— Ce?

— Că spiritul explorărilor a murit. Ei știu că nu mai există expediții. Dar nu se gândesc la asta. Își spun că expedițiile nu mai există pentru că sunt inutile, și astai tot. Totuși sunt unii care văd și pricep extrem de bine ce se întâmplă, și care vor fi consecințele. Care au început deja să fie.

— Și?

— Moliciune. Moliciune pentru eternitate. Acum nimeni nu va mai zbura spre stele. Acum nimeni nu va mai risca un experiment periculos. Acum nimeni nu va mai încerca asupra lui un nou medicament. Ce, ei nu știu asta? Ba știu! Iar dacă se află cine suntem noi, ce am făcut, de ce am

plecat, despre ce a fost vorba cu adevărat, atunci ar fi imposibil, înțelegi, imposibil de ascuns tragedia!

— Moliciunea? lam întrebat, folosindui expresia; cine near fi auzit conversația sar fi putut so considere caraghioasă, însă mie numi ardea de râs.

— Bineînțeles. Și nu crezi căi o tragedie?

— Nu știu. Ascultămă, Olaf. Pentru noi trebuie să fie și a fost permanent ceva extraordinar. Felul în care am renunțat la anii ăia — și la tot — ei bine, noi considerăm că astai cel mai important. Dar poate că nu este. Trebuie să fim obiectivi. La urma urmei — spunemi tu — ce am reușit noi?

— Cum adică?

— Păi, pune cărțile pe masă. Aratămi tot ceai adus de pe Fomalhaut.

— Ai înnebunit?

— Deloc. Care a fost folosul acestei expediții?

— Noi am fost piloți, Hal. Întreabăl pe Gimma, pe Thurber…

— Olaf, ăsta nui un răspuns, am fost cu toții împreună, și știi foarte bine ce au făcut ei, ce făcea Venturi până să moară, cu ce se ocupa Thurber — de ce mă privești așa? Ce am adus noi? Patru încărcături de diferite analize, spectrale și de nu mai știu câte alte feluri, eșantioane minerale, apoi zeama aceea, sau metaplasma sau cum naiba îi zicea porcăriei ăleia din Beta Arcturus. Normess șia verificat teoria asupra rotațiilor gravimagnetice, și în plus sa dovedit că pe planetele de tipul C Meoli pot exista nu tri — ci tetraploizi de siliciu, și că pe satelitul ăla unde Arder era cât pe aici să moară nu există nimic altceva decât o lavă nenorocită și bășici de mărimea zgârienorilor. Și pentru a afla că lava aceea se solidifică, formând blestematele alea de bășici, neam pierdut noi zece ani din viață și neam întors aici ca să fim ciudățenii de circ? Atunci de ce dracu am mai mers acolo? Pentru ce? Poate tu îmi poți răspunde? Pentru ce?

— Mai încet.

Eram furios. Și el era furios. Ochii i se îngustaseră. Mam gândit că sar putea să ne luăm la bătaie, și buzele începură sămi zvâcnească întrun rânjet. Apoi și el, brusc, zâmbi.

— Același lup bătrân ai rămas, rosti. Poți enerva pe oricine, știai?

— Treci la subiect, Olaf. La subiect.

— La subiect? Nici tu nai trecut la subiect. Și dacă am fi adus cu noi un elefant cu opt picioare și expert în algebră, atunci ai fi fost satisfăcut? Ce așteptai, să găsești pe Arcturus? Paradisul? Un arc de triumf? Ce ai fi vrut? În zece ani nam auzit atâtea prostii de la tine câte ai spus acum, întrun minut.

Am tras adânc aer în piept.

— Olaf, încerci să mă faci prost. Știi la ce mam referit. Voiam să spun că oamenii pot trăi și fără…

— Cred și eu că pot! Da, da!

— Așteaptă. Pot trăi, și chiar dacăi așa cum spui tu, că au oprit zborurile din cauza betrizării, întrebarea ce se pune, dragă prietene, este: dacă a meritat, dacă a avut sens să se plătească un asemnea preț?

— Da? Să presupunem că tensori. De ce te strâmbi? Nu te poți însura? Poți. Îți spun eu, poți. Și o să ai copii. Și îi vei duce la betrizare cu cântecul pe buze. Ce zici?

— Nu cu cântec. Dar ce aș putea face? Nu mă pot război cu întreaga lume…

— Ei, atunci, primește binecuvântarea cerului. Acum, dacă vrei, putem merge în oraș.

— Perfect, am încuviințat. Prânzul este peste două ore și jumătate. Avem timp.

— Și dacă najungem la timp, no să ne mai dea de mâncare?

— Ba da, dar…

Mam înroșit. Prefăcânduse că nu observă, Olaf își scutură nisipul de pe picioarele goale. Am urcat, neam schimbat, și am plecat cu automobilul spre Clavestra. Pe șosea circulația era intensă. Pentru prima dată am văzut glidere colorate, roz și gălbui. Am găsit o stație de întreținere. Mi sa părut că am întrevăzut surpriză în ochii din sticlă ai robotului care examina stricăciunile. Am lăsat automobilul acolo și neam înapoiat pe jos. Se dovedi că existau două Clavestre, una veche și alta nouă; în orașul vechi se afla centrul local industrial, unde fusesem cu Marger cu o zi în urmă. Partea cea nouă era o stațiune de vară la modă, cu multă lume mai peste tot, aproape numai tineri, numeroși adolescenți. În veșmintele lor țipătoare, sclipitoare, băieții păreau niște soldați romani, deoarece materialele reflectau soarele precum semiplatoșele din perioada aceea. Multe fete, majoritatea atrăgătoare, adesea în costume de baie mai îndrăznețe decât orice văzusem până acum. Mergând alături de Olaf, simțeam asupra mea ochii trecătorilor. Grupuri pestrițe se opreau sub palmieri la vederea noastră. Eram mai înalți decât oricine de acolo, oamenii se opreau și schimbau priviri, era extrem de stânjenitor.

Când în cele din urmă am ajuns la șosea și am pornit către sud, peste câmp, în direcția casei, Olaf șia șters fruntea cu o batistă. Și eu transpiram puțin.

— Luaiar dracu, zise el.

— Țineo pentru o ocazie mai bună…

Zâmbi în silă.

— Hal!

— Cei?

— Știi cu ce semăna? Cu decorul dintrun studio cinematograf. Romani, curtezane, și gladiatori.

— Noi eram gladiatorii?

— Exact.

— Nu vrei să alergăm? lam întrebat.

— Haide.

Am alergat peste câmp. Erau de străbătut vreo opt kilometri. Dar am deviat prea mult în dreapta și a trebuit să ne întoarcem puțin. Chiar și așa, am avut timp să facem și câte o baie înainte de prânz.