Am ciocănit la ușa lui Olaf.
— Dacă te cunosc, intră, lam auzit strigând.
Stătea dezbrăcat în mijlocul încăperii și pulveriza pe el, din flaconul pe carel ținea, cu un fluid galbenpalid care imediat se întărea întro masă pufoasă.
— Lenjerie de corp? lam întrebat. Cum poți?
— Nu miam adus cămașă de schimb, mormăi el. Nuți place?
— Nu. Ție?
— Mi sa rupt cămașa.
La privirea mea surprinsă, adăugă cu o strâmbătură:
— Tipul care a zâmbit. Știi?
Nam comentat, își trase vechii pantaloni — îi țineam minte de pe Prometeu — și am coborât. Masa era pregătită pentru trei persoane, iar în sufragerie nu se găsea nimeni.
— Vom fi patru, mam adresat robotului alb.
— Nu, domnule. Domnul Marger a plecat. Numai trei — doamna, dumneavoastră și domnul Staave. Vă servesc, sau o așteptați pe doamna?
— O așteptăm, răspunse indiferent Olaf.
Băiat bun. Tocmai atunci intră fata. Era îmbrăcată la fel ca în ziua anterioară; părul îi era puțin umed, de parcă abia ieșise din apă. I lam prezentat pe Olaf; acesta era calm și demn. Eu nu reușeam niciodată să fiu atât de demn.
Am făcut puțină conversație. Ne spuse că în fiecare săptămână soțul ei era nevoit să plece câte trei zile, datorită meseriei lui, și că apa din piscină nu era atât de caldă cum ar fi putut să fie, în ciuda soarelui. Discuția se încheie însă repede, și, oricât mam străduit, nu mia venit nici o idee de continuare. Am mâncat în tăcere, cu profilele lor atât de contrastante în fața mea. Am observat că Olaf o studia, însă numai când îi vorbeam eu și ea privea în direcția mea. Chipul lui era lipsit de expresie. De parcă tot timpul sar fi gândit la altceva.
Spre sfârșitul mesei, robotul alb se apropie și ne anunță că apa din piscină avea să fie încălzită seara, conform dorinței doamnei Marger. Doamna Marger îi mulțumi și urcă în camera ei. Am rămas numai noi doi. Olaf mă privi și din nou mam înroșit teribil.
— Cum se poate, rosti el strecurânduși între buze țigara pe care io dădusem, că un tip care sa putut târî în gaura aia puturoasă de pe Kereneia, un bătrân lup de spațiu — nu, nu lup — un bâtrân rinocer, mai degrabă, la o sută cincizeci de ani — începe acum să…?
— Te rog, am mormăit, dacă chiar vrei să știi, maș cățăra iarăși acolo…
Nam terminat fraza.
— Bine. Mă opresc. Pe cuvânt de onoare. Dar, Hal, trebuie săți spun: te înțeleg. Și pariez că nici măcar nu știi de ce…
Am indicat cu capul în direcția în care plecase ea.
— De ce ea?
— Da. Știi?
— Nu. Și nici tu.
— Ba eu știu. Vrei săți spun?
— Da. Dar fără glumele tale.
— Chiar cai luato razna! exclamă Olaf. E foarte simplu. Însă ai avut dintotdeauna defectul ăsta — nai văzut ce era sub nasul tău, doar chestiile îndepărtate, Cantorii ăia, Corbasileușii…
— Nu mai mă peria.
— Stilul e sofomarie, știu, dar dezvoltarea noastră sa oprit când neam pus alea sase sute optzeci de șuruburi. Știi asta?
— Știu. Zi mai departe.
— Ea e exact ca o fată de pe vremea noastră. Nare chestiile alea roșii în nas sau plăcile alea pe urechi, și nici vată sclipitoare pe cap; nui acoperită de aur; este o fată pe care ai fi putut so întâlnești în Ceberto sau Apprenaus. Îmi amintesc de unele ca ea. Astai tot.
— Să mă ia dracu, am șoptit. Da. Da, însă există o diferență.
— Care?
— Tiam spus deja. Chiar la început. Până acum nu mam comportat niciodată așa. Și, ca să fiu cu adevărat cinstit, nu miam imaginat niciodată… Credea, că sunt genul potolit.
— Zău cămi pare rău că nu team fotografiat când ai ieșit din gaura aia pe Kereneia. Atunci ai fi putut vedea ce tip potolit ești. Omule, am crezut că tu… Nu contează!
— Hai să lăsăm Kereneia, grotele ei și toate astea, am spus. Știi, Olaf, înainte dea veni aici am mers la un doctor, Juffom îl cheamă, un tip foarte plăcut. Peste optzeci de ani, dar…
— Astai acum soarta noastră, observă calm Olaf. Suflă fumul de țigară șil privi răspândinduse deasupra unui mănunchi de flori liliachii, asemănătoare zambilelor. Cel mai bine ne simțim printre boșorogi. Cu băăărbi lungi. Când mă gândesc la asta, îmi vine să urlu. Săți zic eu ceva. Hai să ne cumpărăm niște găini, leam putea răsuci gâturile.
— Hai, gata, termină cu bufoneriile. Doctorul ăla mia spus multe chestii inteligente. Că nu mai avem nici familie, nici prieteni din generația noastră — și asta înseamnă că rămân numai femeile, dar în ziua de azi e mai greu să obții o femeie decât mai multe. Și avea dreptate. Îmi dau seama acum.
— Hal. Știu că ești mult mai deștept decât mine. Dintotdeauna ția plăcut ceva inedit. Ceva care să fie al dracului de dificil, ceva ce nu puteai reuși de la început, ceva ce nu puteai obține fără să te dai cu capul de toți pereții. Altfel nuți era pe plac. Nu te uita așa la mine. Să știi că nu mie frică de tine.
— Binecuvântat fie Domnul! Asta ar mai fi lipsit.
— Șin felul ăsta… ce voiam să spun? Aha. La început am crezut că doreai să fii singur și că teai apucat de cărți pentru că voiai să fii mai mult decât un simplu pilot, și să fii vioara întâi. Mă așteptam săncepi săți dai aere. Și trebuie săți spun că atunci când leai închis gura lui Normers și Venturi cu observațiile alea ale tale și foarte discret, ai intrat în discuțiile alea vaivai-atâtdeerudite, ei bine, am crezut că ai început. Dar după aceea a urmat explozia, ții minte?
— Noaptea.
— Da. Și Kereneia, și Arcturus, și satelitul ăla. Prietene, eu încă văd satelitul acela uneori în vis, și odată chiar am căzut din pat din cauza lui. Oh, satelitul ăla! Da, însă ce… vezi, o iau razna; uit mereu — dar după toate câte sau întâmplat, miam dat seama că porniseși să faci pe interesantul. Pur și simplu asta îți plăcea, și nu puteai fi altfel. Îți amintești când iai cerut lui Venturi copia cărții ăleia roșii, ce era?
— Topologia hiperspațiului
— Exact. Și el a zis: „E prea grea pentru tine, Bregg. Nai fundamentul…”
Am izbucnit în râs, deoarece îl imitase perfect pe Venturi.
— Avea dreptate, Olaf. Era prea grea.
— Da, atunci, însă cu timpul ai descifrato, nu?
— Așai. Totuși… fără satisfacție. Știi de ce. Venturi, sărmanul…
— Nu mai continua. Nu se știe cui trebuie săi fie milă față de cine — în lumina evenimentelor ulterioare.
— Acum el nu mai poate simți milă pentru nimeni. Erai pe puntea superioară atunci?
— Eu? Pe puntea superioară? Stăteam exact lângă tine!
— Așai. Dacă nar fi băgat totul în sistemul de răcire, poate car fi scăpat numai cu câteva arsuri. Cum a făcut Arne. Șio fi pierdut capul.
— Întradevăr. Dar știi că ești grozav! Arne a murit oricum!
— Însă după cinci ani. Cinci ani sunt cinci ani.
— Ani ca ăia?
— Acum și tu vorbești așa, însă înainte, lângă piscină, când am început eu, miai sărit în cap.
— Da, pentru că a fost insuportabil, dar și magnific. Recunoaște. Spune și tu — dar, de fapt, nu trebuie sămi spui nimic. Când ai ieșit din gaura aia de pe Ke…
— Ajunge, gata, despre nenorocita aia de gaură!
— Nui gata, abia atunci am înțeles ce anume zace în tine. Încă nu ne cunoșteam atât de bine. Când mia spus Gimma, după o lună, că Arder urma să zboare împreună cu tine, mam gândit — în sfârșit, nu știu! Mam dus la el, dar nam zis nimic. Bineînțeles, el șia dat seama imediat. „Olaf”, mia spus, „nu te supăra. Ești prietenul meu cel mai bun, dar acum zbor cu el, nu cu tine, pentru că…” Știi cea zis?
— Nu. Aveam un nod în gât.
— „Pentru că el singur a coborât. El singur. Nimeni na crezut căi posibil de asolizat acolo. Nici chiar el.” Nui așa, credeai că te vei mai întoarce?
Am tăcut
— Înțelegi, ticălosule? „Fie se va întoarce cu mine”, a zis Arder, „fie nu se va mai întoarce niciunul…”
— Și mam întors fără el.
— Și teai întors fără el. Nu team recunoscut. Am fost îngrozit! Eram jos, la pompe.
— Deci tu erai?
— Da. Am văzut… un străin. Un individ absolut străin. Am crezut că halucinam. Chiar și costumul tău era complet roșu…
— Era de la rugină. O țeavă se spărsese peste mine.
— Miemi spui? eu am reparat țeava aia, mai târziu. Cum arătai… Dar hotărâtor a fost dupaia…
— Chestia cu Gimma?
— Da. Nu e în jurnalul oficial. Și săptămâna următoare au tăiato de pe bandă; cred că chiar Gimma a făcuto. Atunci credeam co săl omori. Cristoase!
— Nu mai vorbi despre asta, am spus. Simțeam că peste un minut aveam să încep să tremur. Gata, Olaf. Te rog.
— Fără istericale. Arder îmi era mai apropiat decât ție.
— Mai apropiat sau nu, ce contează? Ești un netot. Dacă Gimma iar fi dat o rezervă, Arder ar fi acum lângă noi! Gimma economisea totul, îi era frică să nu i se termine tranzistorii, dar că i se puteau termina oamenii, nui era frică! Eu…
Lam întrerupt.
— Olaf! Astai nebunie. Hai so uităm.
— Se pare, Hal, că nu putem uita. Cel puțin, nu atâta vreme cât suntem împreună. După aia, Gimma niciodată na mai…
— Lasăl pe Gimma! Olaf! Gata. Punct. Nu vreau să mai aud nici un cuvânt!
— Îmi interzici să vorbesc și despre mine?
Am ridicat din umeri. Robotul alb voia să strângă masa, dar aruncă doar o privire din hol și plecă. Poate căl speriaseră glasurile noastre ridicate.
— Hal, spunemi. De fapt, ce te enervează?
— Nu te mai preface.
— Nu, pe cuvânt.
— Cum mă poți întreba? La urma urmei, din cauza mea…
— Ce sa întâmplat din cauza ta?
— Chestia cu Arder.
— Ceee?
— Bineînțeles. Dacă aș fi insistat de la început, înainte de decolare, Gimma ar fi…
— Haide, haide! De unde să fi știut că avea să i se strice radioul? Putea să se întâmple altceva.
— Putea, putea. Dar a fost radioul.
— Stai așa. Șiai ținut chestia asta șase ani în tine fără să spui un cuvânt?
— Ce să spun? Credeam că era evident, nu?
— Evident! Dumnezeule! Ce tot vorbești, omule? Vinoți în fire! Dacai fi zis așa ceva, oricare dintre noi tear fi crezut nebun. Și când sa defocalizat fasciculul lui Ennesson, tot vina ta a fost? Da?
— Nu. El… asta se poate întâmpla…
— Știu că se poate. Nuți fă griji, știu la fel de multe ca tine. Hal, no să am liniște până numi spui…
— Acum ce mai e?
— Pur și simplu îți imaginezi niște chestii. Astai pur și simplu o aiureală. Chiar și Arder țiar fi spuso, dacă ar fi fost aici.
— Mulțumesc.
— Hal, am și eu creier ca să…
— Nu uita, am de partea mea greutatea.
— Dar eu sunt mai furios, înțelegi? Idiotule!
— Olaf, nu țipa. Nu suntem singuri aici.
— Bine. Perfect. Deci, a fost sau nu o aiureală?
— Nu.
Olaf inspiră adânc, până când nările i se albiră.
— De ce nu? întrebă el aproape surâzător.
— Deoarece, chiar înainte de asta, observasem… încordarea lui Gimma. Era de datoria mea să prevăd ce sar putea întâmpla și să mă confrunt imediat cu Gimma — și nu când mam întors cu necrologul lui Arder. Am fost prea moale. Deaia, zic că nu.
— Înțeleg. Da. Ai. fost prea moale… Nu! Eu… Hal! Nu mai pot. Plec.
Se sculă brusc de la masă; și eu la fel.
— Ești nebun? am strigat. Auzi: pleacă! Numai pentru că…
— Da. Da. Trebuie săți ascult născocirile? Nu, mulțumesc. Arder na răspuns. Da?
— Laso baltă.
— Na răspuns, nui așa?
— Na răspuns.
— Putea să fi fost o corona?
Am tăcut.
— Putea să fi avut oricare dintro mie de alte accidente? Sau a intrat întro centură de ecouri? Ia tăiat semnalul când a pierdut contactul în turbulență? Sau i sau demagnetizat emițătoarele de la vreo pată solară și…?
— Ajunge.
— Nu recunoști că am dreptate? Ar trebui săți fie rușine.
— Nam spus nimic.
— Așai. Bine, atunci, sar fi putut întâmpla unul dintre lucrurile pe care leam spus?
— Da.
— Atunci de ce insiști ca fost radioul, radioul și nimic altceva, doar radioul?
— Sar putea să ai dreptate, am replicat. Mă simțeam teribil de obosit, pur și simplu numi mai păsa.
— Sar putea să ai dreptate, am repetat. Radioul… era pur și simplu chestia cea mai probabilă… Nu. Nu mai spune nimic. Deja am vorbit despre asta de zece ori mai mult decât era necesar.
Olaf se apropie de mine.
— Bregg, spuse, biet soldat… ai prea mult bun în tine, știai?
— Ce bun?
— Un simț al responsabilității. Trebuie să existe moderație în orice. Ce intenționezi să faci?
— În legătură cu ce?
— Știi tu.
— Nam nici o idee.
— E rău, nu?
— Nar putea fi mai rău.
— Cear fi să pleci cu mine? Sau undeva… singur. Dacă vrei, te pot ajuta săți aranjezi. Îți pot lua lucrurile sau le poți lăsa, sau…
— Crezi car trebui so șterg?
— Eu nu cred nimic. Dar când văd căți pierzi controlul, cât de puțin, așa cum ai făcut acum o clipă… atunci…
— Atunci?
— Atunci încep să măntreb.
— Nu vreau să plec. Știi ceva? No să mă clintesc deaici. Și dacă…
— Ce?
— Nu contează. Ce zicea robotul ăla de la service? Când o să fie gata mașina? Mâine sau azi. Am uitat.
— Mâine dimineață.
— Bun. Ia uite: sentunecă. Am pălăvrăgit toată dupăamiaza.
— Să ne ferească Dumnezeu de așa pălăvrăgeli!
— Glumeam, vii să înotăm?
— Nu. Aș vrea să citesc. Poți sămi dai ceva?
— Ia ce vrei. Știi cum să folosești cristalele alea?
— Da. Sper că nu ai… mecanismul ăla de citit cu glas mieros.
— Nu, nam decât un opton.
— Bun. O săl iau. Mergi la piscină?
— Da. Mai întâi vin pe sus. Trebuie să mă schimb.
Iam dat câteva cărți, cele mai multe de istorie, și ceva despre stabilizarea dinamicii populației, deoarece îl interesa. Și biologie, cu un articol lung despre betrizare. Apoi am început să mă schimb, însă nu miam găsit slipul. Îl rătăcisem pe undeva. Nu era de găsit. Am luat slipul negru al lui Olaf, miam pus halatul și am ieșit.
Soarele apusese deja. Dinspre vest avansa un front de nori, acoperind partea mai strălucitoare a cerului. Miam aruncat halatul pe nisip, răcoros acum după arșița zilei. Mam așezat pe marginea bazinului, cufundândumi picioarele în apă. Discuția mă tulburase mai mult decât doream să recunosc. Moartea lui Arder rămăsese înfiptă în mine, ca o așchie. Poate că Olaf avusese dreptate. Poate că era numai pretenția unei amintiri ce nu fusese niciodată împăcată…
Mam sculat și am plonjat, fără trambulină, cu capul în jos. Apa era caldă. Mă încordasem pentru răceală și fusesem luat prin surprindere. Am ieșit la suprafață. Prea caldă, parcă intrai întro supă. Tocmai ieșisem pe marginea opusă, lăsând urme de mâini, umede și întunecate, pe balustradă, când ceva ma înțepat în inimă. Istoria cu Arder mă purtase întro altă lume, dar acum, poate pentru că apa era caldă — trebuia să fie caldă — miam adus aminte de fată, și era de parcă îmi amintisem ceva oribil, o nenorocire pe care no puteam înfrunta, și totuși trebuia so fac.
Și sar fi putut să fie doar imaginația mea. Am examinat ideea nesigur, ghemuit în amurgul tot mai întunecat. Deabia îmi puteam zări pro-priul trup, bronzul pielii mă ascundea în penumbră. Acum norii acoperiseră cerul, și pe neașteptate, prea curând, sa făcut noapte. Dinspre vilă se apropia o pată albicioasă. Casca ei de baie. Ma cuprins panica. Mam sculat încet. Intenționam pur și simplu să fug, dar ea mă zări conturat pe cer.
— Domnul Bregg? întrebă cu o voce slabă.
— Eu sunt. Vrei să înoți? Plec imediat…
— De ce? Nu mă deranjezi. Apa este caldă?
— Da. Prea caldă, pentru gustul meu, am răspuns. Ea se apropie de margine și plonjă cu delicatețe. Iam zărit numai silueta. Costumul de baie era închis la culoare. Un plescăit. Ieși la suprafață în apropierea tălpilor mele.
— Groaznică! strigă, scuipând apă. Cea făcut? Mai trebuie lăsată niște apă rece. Știi cum se face?
— Nu. Dar o să aflu imediat.
Am plonjat peste capul ei. Am înotat în jos, până am putut atinge fundul, și am început să înaintez dea lungul lui, pipăind din când în când betonul. Ca de obicei, sub apă era ceva mai luminos decât afară, astfel încât am putut descoperi conductele. Se aflau în peretele opus vilei. Am ieșit ia suprafață, complet lipsit de aer, deoarece stătusem sub apă destul de mult.
— Bregg! am auzito.
— Aici. Ce sa întâmplat?
— Mia fost frică…, îmi răspunse ceva mai încet.
— De ce?
— Ai lipsit mult…
— Acum știu undei. O aranjăm imediat! am strigat și am alergat spre casă. Aș fi putut evita plonjorul eroic; robinetele erau la vedere, pe o con-ductă lângă verandă.
Am deschis apa rece și am revenit la bazin.
— Gata. Va trebui să mai aștepți puțin.
— Da.
Stătea sub trambulină, iar eu la capătul mai scurt al piscinei, de par-că mă temeam să mă apropii. Apoi am pornit spre ea, agale, aparent fără chef; acum puteam săi disting trăsăturile chipului. Privea apa. Era foarte frumoasă cu casca albă. Iar fără haine părea mai înaltă.
Am rămas în picioare lângă ea; situația devenea stânjenitoare. Poate că de aceea brusc mam așezat. Bădărane! mam ocărât. Totuși numi venea nimic în minte ca scuză. Norii se îndesiseră, se întuneca tot mai mult, dar nu părea că va ploua. Era destul de răcoare.
— Ție frig?
— Nu. Domnule Bregg?
— Da?
— Nu mi se pare că apa ar crește…
— Pentru că am deschis și evacuarea. De fapt, cred căi suficient. O so închid.
În timp ce mă întorceam, mam gândit că laș putea chema și pe Olaf. Aproape am izbucnit în râs: atât era de prostesc. Îmi era frică de ea.
Mam azvârlit în apă și am ieșit la suprafață.
— Așa mai merge. Doar dacă nam răcito prea tare — spunemi, și mai dau drumul la caldă.
Nivelul apei era acum vizibil mai scăzut, pentru că evacuarea era tot deschisă. Fata — îi zărisem conturul zvelt pe fundalul norilor — părea că ezită. Poate că nu mai dorea, poate că avea să plece; gândul mă fulgeră, și am simțit un fel de ușurare. În acel moment ea sări, cu picioarele înainte, și țipă ușor, deoarece acum apa era destul de puțin adâncă acolo — nu avusesem timp so avertizez. Probabil că se izbise destul de puternic de fund; se clătinase, însă nu căzuse. Mam grăbit spre ea.
— Teai lovit?
— Nu.
— E vina mea. Sunt un idiot.
Stăteam în apa care ne ajungea până ia piept. Ea începu să înoate. Am ieșit, am alergat până la casă, am închis evacuarea și mam întors. No zăream nicăieri. Am reintrat în apă fără zgomot și am parcurs lungimea bazinului, apoi mam răsucit pe spate și, mișcând încet din brațe, mam afundat mult. Am deschis ochii și am văzut suprafața ca de sticlă fumurie, delicat încrețită a apei. Am plutit în sus, lent, am început să calc apa și am zărito. Stătea chiar lângă marginea piscinei. Am înotat până la ea. Trambulina era în partea opusă; aici era mai puțin adânc, am atins imediat fundul. Apa, pe care o dădeam în lături în timp ce mergeam, plescăia zgomotos. Iam zărit chipul, mă privea, fie datorită inerției ultimilor mei pași — deoarece dacă este dificil de pășit prin apă, nu este ușor, nici să te oprești brusc — fie din alt motiv, nu știu, dar mam trezit lângă ea. Poate că nu sar fi întâmplat nimic dacă sar fi tras înapoi, însă rămase pe loc, cu mâna pe prima treaptă a scării, iar acum eu eram prea aproape ca să vorbesc, să mă refugiez în conversație…
Am strânso puternic. Era rece, lunecoasă, precum un pește, o creatură străină, ciudată, și deodată în această atingere, atât de distantă de lipsită de viață — deoarece ea nu se clintea câtuși de puțin — am găsit un loc de căldură, gura ei, am sărutato, am sărutat și am sărutat… Era adevărată nebunie. Ea nu se apăra. Nu rezista de loc, era parcă moartă. Iam prins brațele, iam ridicat bărbia, voiam so privesc, să mă uit în ochii ei, dar era deja atât de întuneric, încât am fost nevoit să mii închipui. Nu tremura. Exista doar o pulsație — de la inima mea sau a ei, nu știu. Am rămas așa, până când încetișor ea a început să se elibereze din brațele mele. Iam dat drumul imediat. Urcă scara. Am urmato și am îmbrățișato iarăși, din lateral; tremura. Acum tremura. Voiam să spun ceva, dar nu aveam glas. Pur și simplu o țineam, o strângeam de mine, și stăteam locului, iar ea se eliberă din nou — nu împingândumă, dar ca și cum nici naș fi existat. Brațele miau căzut. Se îndepărtă. În lumina ce venea dinspre fereastra mea am văzuto ridicânduși halatul și, fără săl îmbrace, urcând treptele verandei. Luminile erau aprinse la ușă și în hol. Pe umeri și șolduri îi scânteiau picături de apă. Ușa se închise. Dispăru.
Am simțit — pentru o secundă — impulsul dea mă arunca în apă și a nu mai ieși. Da, cu adevărat. Niciodată până atunci numi mai trecuse prin minte așa ceva. Așazisa minte. Totul fusese atât de lipsit de sens, de imposibil, iar cel mai rău era că nu știam ce însemna și ce ar fî trebuit să fac acum. Și de ce fusese atât de… așa…? Să fi fost copleșită de frică? Ah, nimic în afară de frică, frică? Nu, era altceva. Dar ce? Cum puteam să știu ce anume? Olaf. Doar nu eram un puști de cincisprezece ani, să sărut o fată și să fug la el pentru un sfat?!
Da, mam gândit. Ăsta eram. Mam îndreptat spre casă, miam ridicat halatul și lam scuturat de nisip. Holul era puternic luminat. Mam apropiat de ușa ei. Miam spus că poate avea să mă lase să intru. Atunci navea sămi mai pese de ea. Poate. Și poate că acesta avea să fie sfârșitul. Sau aveam să capăt o palmă. Nu. Ei erau buni, ei erau betrizați, ei nu puteau face așa ceva. Avea sămi dea un pahar de lăptic, care sămi facă tare bine. Cred că am stat așa vreo cinci minute — și miam reamintit de grotele din Kereneia, celebra gaură despre care vorbise Olaf. Minunata gaură! Probabil că a fost vulcan. Arder se înțepenise între niște bolovani și nu mai putuse ieși, iar lava urca. De fapt, nu lavă; Venturi spunea că era un fel de gheizer — dar asta a fost mai târziu. Arder… Iam auzit glasul. La radio. Eu am coborât și lam scos. Dumnezeule! Aș fi preferat so mai fac de zece ori decât să intru pe ușa aceea. Nici cel mai mic zgomot. Nimic.
Dacă ușa ar fi avut măcar o clanță. În loc de așa ceva avea un fel de plăcuță. Pe ușa dormitorului meu nu exista așa ceva. Nu știam dacă avea rolul unei încuietori, sau dacă trebuia so apăs; continua să fie sălbaticul din Kereneia.
Am ridicat mâna și am ezitat. Și dacă ușa nu se deschidea? Miam imaginat retragerea mea: miar fi oferit subiect de meditație pentru destul timp. Cu cât stăteam mai mult, cu atât aveam mai puțină putere, de parcă toată se scurgea din mine. Am atins plăcuța. Nu se mișcă. Am apăsat mai tare.
— Dumneata ești, domnule Bregg? iam auzit glasul. Pesemne stătea exact lângă ușă.
— Da.
Tăcere. O jumătate de minut. Un minut.
Ușa se deschise. Apăru în prag. Purta un halat pufos. Părul îi cădea peste guler. Abia acum, incredibil, am văzut că era castaniu.
Ușa era întredeschisă. O ținea cu mâna. Când am pășit înainte, ea se retrase. Singură, fără zgomot, ușa se închise înapoia mea.
Și deodată miam dat seama cum arătam. Ea privea, nemișcată, palidă, ținând laolaltă marginile halatului, iar eu, în fața ei, picurând, dezbrăcat, în slipul negru al lui Olaf, ținând în mână halatul meu nisipos — holbândumă…
La acest gând, am început să zâmbesc. Am scuturat halatul. Lam îmbrăcat, lam strâns cu cordonul și mam așezat. Am observat două urme umede acolo unde stătusem înainte. Dar naveam absolut nimic de spus. Ce puteam spune? Brusc am știut. Mia venit o idee. Ca o inspirație.
— Știi cine sunt?
— Știu.
— Aha, știi? Astai bine. De la agenție?
— Nu.
— Nu contează. Sunt… sălbatic, știi asta?
— Da?
— Da. Teribil de sălbatic. Cum te cheamă?
— Nu știi?
— Prenumele.
— Eri.
— O să te răpesc.
— Ce?
— Da. Să te răpesc. Nu vrei?
— Nu.
— Nu contează. O so fac. Știi de ce?
— Bănuiesc.
— Nu știi, nici eu nu știu.
Tăcu.
— Nu pot face nimic în legătură cu asta, am continuat. Sa întâmplat în clipa cănd team zărit. Alaltăieri. La masă. Știi asta?
— Știu.
— Dar poate crezi că glumesc?
— Nu.
— Cum ai putut…? Nu contează. O să încerci să scapi?
Ea tăcea.
— No face, iam cerut. Ar fi zadarnic, să știi. Oricum, nu te las în pace. Aș vrea, mă crezi?
Ea tăcea.
— Înțelegi, nui doar pentru că nu sunt betrizat. Pentru mine nimic nui important, pricepi? Nimic. Doar tu. Trebuie să te văd. Trebuie să te privesc. Trebuie săți aud vocea. Trebuie, și numi pasă de nimic altceva. Oriunde aș fi. Nu știu ce se va alege de noi. Bănuiesc că se va termina rău. Dar numi pasă. Pentru că acum există ceva ce merită osteneala. Pentru că eu vorbesc și tu asculți. Pricepi? Nu. Cum ai putea? Cu toții ați terminat cu dramele, pentru a trăi în liniște. Eu nu pot. Eu nam nevoie de așa ceva.
Ea tăcea. Am inspirat adânc.
— Eri, am rostit, ascultă… dar stai jos.
Nu se clinti.
— Te rog. Stai jos.
Nimic.
— Nu pățești nimic dacă stai jos.
Brusc am înțeles. Am strâns din dinți.
— Dacă nu vrei, atunci de ce mai lăsat să intru?
Nimic.
Mam sculat. Am apucato de umeri. Nu mi sa împotrivit. Am așezato întrun fotoliu. Lam apropiat pe al meu, astfel încât genunchii noștri aproape sau atins.
— Poți face ce vrei. Dar ascultă. Nu trebuie să fiu acuzat pentru asta. Și cu siguranță nici tu. De fapt, nimeni nui vinovat. Eu nam dorit asta. Dar așa sa întâmplat. Este, pricepi, un început. Știu că mă comport ca un nebun. Știu. Dar o săți zic de ce. De acum încolo no sămi vorbești deloc?
— Depinde, rosti ea.
— Mulțumesc și numai pentru atât. Da. Știu. Nam nici un drept și așa mai departe. Bun, uite ce vreau săți spun — cu milioane de ani în urmă existau niște reptile, brontozauri, atlantozauri… Poate cai auzit de ele.
— Da.
— Erau uriașe, mari cât o casă. Aveau niște cozi foarte lungi, de vreo trei ori mai lungi decât corpul. Prin urmare nu se puteau mișca așa cum poate ar fi dorit — ușor și grațios. Eu, și eu, am o asemenea coadă. Timp de zece ani, nu știu nici eu pentru ce, mam învârtit printre stele. Poate că nu era necesar. Dar nu contează. Nu se mai poate schimba nimic. Astai coada mea. Pricepi? Nu mă pot comporta de parcă treaba asta nu sar fi întâmplat niciodată, de parcă nici nar fi existat. Numi închipui că ești prea încântată. De ce țiam spus și spun și mai am încă de spus. Dar nu văd nici o soluție. Trebuie să te am, să te am cât mai mult posibil, și asta este. Vrei să spui ceva?
Mă privi. Mi sa părut că pălise și mai mult, deși sar fi putut ca lumina să fie de vină. Stătea ghemuită în halatul ei pufos de parcă îi era frig. Voiam so întreb dacă îi era frig, dar din nou am rămas fără grai. Miera… Oh, nu miera frig.
— Ce ai… face… în locul meu?
— Foarte bine! am aprobat, încurajator. Presupun că maș fi luptat.
— Eu nu pot.
— Știu. Crezi că asta îmi ușurează situația? Îți jur că nui așa. Vrei să plec, sau mai pot spune ceva? De ce mă privești așa? Sunt sigur că deacum știi că aș face orice pentru tine. Te rog, nu mă mai privi așa. Lucrurile pe care le spun eu, nu au același înțeles ca atunci când le spun alți oameni. Și mai știi ceva?
Îmi pierdusem aproape complet răsuflarea, de parcă fugisem mult timp. Îi țineam amândouă mâinile — le ținusem așa, nu mai știu de cât timp, poate chiar de la început. Nu știu. Erau atât de mici.
— Eri. Vezi tu, niciodată nam simțit ceea ce simt acum. În clipa asta. Gândeștete. Ce pustiu cumplit acolo. De nedescris. Nam crezut că mă voi întoarce. Nimeni nu credea. Discutam despre întoarcere, dar numai așa… Ei au rămas acolo, Tom Arder, Arne. Venturi, și sunt acum ca pietrele, știi, niște pietre înghețate, în beznă. Și eu, la fel, ar fi trebuit să rămân, dar dacă sunt aici șiți țin mâinile, șiți pot vorbi, și tu mauzi, atunci poate că nui chiar atât de rău. Atât de josnic. Poate că nui, Eri! Numai nu mă mai privi așa. Te implor. Dămi o șansă. Nu crede castai… doar iubire. Nu crede așa ceva. E mai mult. Mai mult. Nu mă crezi… De ce nu mă crezi? Îți spun adevărul. Nu mă crezi, așai?
Tăcea. Mâinile îi erau reci ca gheața.
— Nu poți, așai? E imposibil. Da, știu căi imposibil. Am știut din primul moment. Eu nam ce căuta aici. Aici ar trebui să fie un loc gol. Locul meu e acolo. Nui vina mea că mam întors. Da. Nu știu de ceți spun toate astea. Astea nu există. Nu există, este? Dacă ție indiferent, atunci nici nu contează. Nimic. Credeai că pot face cu tine tot cemi place? Nu asta doream, nu pricepi? Tu nu ești o stea…
Tăcere. Întreaga vilă era tăcută. Miam plecat fruntea deasupra mâinilor ei, care stăteau inerte în ale mele și am început să le vorbesc.
— Eri. Eri. Acum știi că nu trebuie săți fie frică, da? Că nu te amenință nimic. Dar astai… așa de măreț, Eri. Nam știut că poate exista așa ceva. Nam știut… Îți jur. De ce zboară omul spre stele? Nu pot înțelege. Pentru că asta e aici. Deși poate că mai întâi trebuie sajungi acolo, ca so poți înțelege. Da, e posibil. Acum o să plec. Plec. Uită toate astea. O să le uiți?
Ea încuviință din cap.
— No să spui nimănui?
Clătină din cap.
— Cu adevărat?
— Cu adevărat.
Era o șoaptă.
— Mulțumesc.
Am ieșit. Scara. Un perete, crem; un altul, verde. Ușa camerei mele. Am deschis larg fereastra, am respirat adânc. Ce bun era aerul. Din clipa când o părăsisem, eram complet calm. Ba chiar zâmbeam — nu cu gura, nu cu chipul. Zâmbetul meu era pe dinăuntru, compătimitor, spre propria mea stupiditate, pe care no cunoscusem, și era atât de simplă. Mam aplecat și am început să scotocesc prin geanta de voiaj. Printre funii? Nu. Niște pachete, asta să fie, nu, stai puțin…
Găsisem. Miam îndreptat spatele și deodată mam simțit stânjenit. Luminile. Nu puteam, nu așa. Mam dus să le sting și lam găsit pe Olaf în prag. Era îmbrăcat. Nu se culcase?
— Ce faci?
— Nimic.
— Nimic? Ceai acolo? Nu ascunde.
— Nui nimic.
— Aratămi!
— Nu. Pleacă.
— Aratămi!
— Nu.
— Știam. Nenorocitule!
Nu mă așteptasem la lovitură. Mâna mi se deschise, scăpândul, zăngăni pe dușumea, apoi neam încăierat. Lam prins sub mine, el mă azvârli, biroul se răsturnă, iar veioza izbi peretele cu un bubuit ce zgudui vila. Acum îl prinsesem. Nu mă putea răsturna, putea doar să se răsucească, am auzit un țipăt, țipătul ei, iam dat drumul, și am sărit în picioare.
Stătea în prag.
Olaf se ridică în genunchi.
— Voia să se sinucidă. Din cauza ta! hârâi el.
Se ținea de gâtlej. Miam ferit privirea. Mam rezemat de perete, picioarele îmi tremurau. Eram atât de rușinat, atât de oribil de rușinat, ea ne privi, întâi pe unul apoi pe celălalt. Olaf continua să se țină de gâtlej.
— Plecați, amândoi, am șoptit.
— Mai întâi trebuie sămi dai lovitura de grație.
— Pentru Dumnezeu!
— Nu.
— Te rog, pleacă, îi spuse ea.
Am amuțit, cu gura deschisă. Olaf o privi, înmărmurit.
— Fato, el…
Ea scutură din cap.
Olaf, cu ochii la noi, se retrase din cameră.
Fata mă privi.
— E adevărat? întrebă ea.
— Eri…
— Trebuie?
Am încuviințat, da. Ea clătină, din cap.
— Adică…? am rostit. Și din nou, bâlbâindumă: Vrei să zici că…?
Tăcea. Mam apropiat de ea și am văzut că era speriată, că mâinile îi tremurau, încleștate de marginea halatului.
— De ce? De ce ție atât de frică?
Scutură din cap.
— Nu?
— Nu.
— Totuși tremuri.
— Nui nimic.
— Și… o să vii cu mine.
Încuviință de două ori, precum un copil. Am îmbrățișato pe cât de blând eram în stare. De parcă era făcută din sticlă.
— Nu te teme…, am spus. Uite…
Îmi tremurau mâinile. De ce numî tremuraseră atunci, când păleam treptat, așteptândul pe Arder? Ce rezerve, ce străfunduri ascunse atinsesem în sfârșit, pentru ami învăța valoarea?
— Așazăte, am zis. Mai tremuri. Ba nu, stai.
Am puso pe patul meu și am acoperito până la bărbie.
— E mai bine?
A încuviințat, mai bine. Era atât de tăcută doar cu mine, sau așa era de obicei?
Am îngenuncheat lângă pat.
— Zimi ceva, am șoptit.
— Ce?
— Despre tine. Cine ești. Ce faci. Ce dorești. Nu… ce doreai înainte de ați fi căzut eu pe cap.
Înălță ușor din umeri, parcă spunând: „Nui nimic de spus.”.
— Nu vrei să vorbești? De ce, sau cumva…?
— Nui important, zise ea.
Parcă mă izbise cu acele cuvinte. Mam tras îndărăt.
— Adică… Eri… adică…, mam bâlbâit. Dar brusc am înțeles. Am înțeles perfect.
Am sărit în picioare și am început să mă plimb agitat prin odaie.
— Nu așa. Nu pot așa. Nu pot. Nu, eu…
Am rămas, cu gura căscată. Din nou. Pentru că ea zâmbea. Zâmbetul era de abia perceptibil.
— Eri, ce…?
— Are dreptate, zise ea.
— Cine,
— Bărbatul acela, prietenul tău.
— Are dreptate în legătură cu ce?
Îi venea greu so spună. Își feri privirea.
— Că nu ești înțelept.
— De unde știi ca zis așa?
— Lam auzit.
— Discuția noastră? După prânz?
Încuviință. Roși. Până și urechile căpătară o culoare roz.
— Naveam cum să naud. Vorbeați groaznic de tare. Aș fi ieșit, dar…
Am priceput. Ușa camerei ei dădea în hol. Ce idiot fusesem! Eram pa-ralizat.
— Ai auzit totul?
Încuviință.
— Și știai căi vorba despre tine?
— Îhî.
— Dar cum? Nam pomenit niciodată…
— Știam dinainte.
— Cum?
Clătină din cap.
— Nu știu. Știam. De fapt, la început am crezut că mi se pare doar.
— Atunci când, mai târziu?
— Nu știu. Da, în timpul zilei. Am simțito.
— Tia fost frică? am întrebat încruntat.
— Nu.
— Nu? De ce nu?
Zâmbi iarăși vag.
— Ești exact, exact ca…
— Ca?
— Ca întrun basm. Nu știam că cineva poate fi așa… și dacă nar fi fost… știi tu… aș fi crezut că este un vis.
— Nu este, te asigur.
— Oh, știu. Doar am zis așa. Știi ce vreau să spun?
— Nu prea. Se pare că sunt opac, Eri. Da, Olaf avea dreptate. Sunt un idiot. Un idiot fără de margini. Deaia, vrei sămi explici?
— Bine. Crezi că ești înspăimântător, însă nu ești câtuși de puțin. Ești doar…
Amuți, parcă incapabilă să găsească cuvintele. Ascultasem cu gura pe jumătate deschisă.
— Eri, copilo, eu… eu nu mam gândit caș fi înspăimântător, nu. Prostii. Te asigur. Doar atunci când am sosit, și am auzit atâtea, și am învățat destule lucruri… dar ajunge. Am spus prea multe. Prea multe. În viața mea nam fost așa vorbăreț. Vorbește, Eri. Vorbește tu. Mam așezat pe pat.
— Nam nimic de spus, zău. Doar că… nu știu…
— Ce nu știi?
— Ce se va întâmpla?
Mam aplecat deasupra ei. Mă privi în ochi. Pleoapele nu i se clintiră. Răsuflările ni sau contopit.
— De ce mai lăsat să te sărut?
— Nu știu.
Iam atins obrazul cu buzele. Gâtul. Miam lăsat capul pe umărul ei, Niciodată până atunci nu mai simțisem așa. Nu știusem că pot simți așa ceva. Îmi venea să plâng.
— Eri, am șoptit fără glas. Eri. Salveazămă.
Zăcea nemișcată. Puteam auzi, de parcă mă aflam la mare depărtare, bătaia rapidă a inimii ei. Mam așezat.
— Pot…, am început, dar nam avut curajul să termin.
Mam sculat, am ridicat veioza, am îndreptat biroul, și mam împiedicat de ceva — cuțitul. Rămăsese pe jos. Lam aruncat în valiză. Mam întors spre ea.
— O să sting lumina, am spus. Da?
Nu răspunse. Am atins întrerupătorul. Întunericul era complet, chiar și cu ferestrele deschise, nici o lumină nu se vedea, nici măcar una îndepărtată. Nimic. Beznă. Beznă ca în spațiu, acolo…
Am închis ochii. Liniștea zumzăia.
— Eri, am șoptit.
Nu mia răspuns. Îi simțeam teama. Pe bâjbâite mam apropiat de pat. Am căutat săi aud răsuflarea, dar tăcerea răsunătoare acoperea totul, de parcă se materializase în întuneric și era acum ea însăși întunericul. Ar trebui să plec, miam spus. Da. O să plec imediat. Însă mam aplecat și cu un fel de clarviziune iam găsit chipul. Își ținea respirația.
— Nu, am murmurat, zău… nu…
Iam atins părul, Lam mângâiat cu vârfurile degetelor; îmi era încă străin, încă neașteptat. Doream atât de mult să înțeleg toate astea. Dar poate că nu era nimic de înțeles? Atâta liniște. Olaf adormise? Cu siguranță, nu. Era treaz, asculta. Aștepta. Atunci, să mă duc la el? Totuși, nu puteam. Era ceva prea improbabil, nesigur. Nu puteam. Nu puteam. Miam plecat capul pe umărul ei. O mișcare, eram alături de ea. Iam simțit întreg trupul crispânduse. Se încordase, retrăgânduse.
— Nu te teme, iam șoptit.
— Nu.
— Tremuri.
— Mie doar…
Am cuprinso în brațe. Greutatea capului ei alunecă până la îndoitura brațului meu. Am rămas așa, unul lângă celălalt, iar în jur era întuneric și tăcere.
— E târziu, am șoptit, foarte târziu. Poți dormi. Te rog. Culcăte…
Am legănato, doar prin îndoirea ușoară a brațului. Stătea tăcută, dar iam simțit căldura trupului și răsuflarea. Era rapidă. Iar inima îi bătea precum o alarmă. Treptat, treptat, începu să se potolească. Probabil fusese extrem de obosită. La început am ascultat cu ochii deschiși, apoi iam închis, mi se părea că așa auzeam mai bine. Adormise deja? Cine era ea? De ce însemna atât de mult pentru mine? Stăteam pe întuneric; adierea de afară pătrundea pe fereastră și mișca perdelele, astfel încât foșneau încetișor. Eram absolut înlemnit de uimire. Ennesson. Thomas. Venturi. Ardes. Pentru ce făcusem toate? Pentru asta? Un pumn de praf. Acolo unde vântul nu suflă niciodată. Acolo unde nu există nori sau soare, sau ploaie, acolo unde nu există nimic, atât de limpede de parcă nici nar fi posibil, nici chiar imaginar. Și eu fusesem acolo? cu adevărat? De ce? Deja nu mai știam nimic, totul se cufundase întro beznă lipsită de forme — am încremenit. Ea tresări. Se întoarse încet pe o parte. Capul îi rămase însă pe brațul meu. Murmură ceva, foarte încet. Continua să doarmă. Mam străduit din răsputeri sămi imaginez cromosfera lui Arcturus. O imensitate cloco-titoare, deasupra căreia zburam și zburam, parcă învârtindumă întrun invizibil și monstruos carusel de foc, cu ochi înlăcrimați, umflați, și repetam cu un glas lipsit de viață: Sonda, zero, șapte — sonda, zero, șapte — sonda, zero, șapte — deo mie de ori așa încât după aceea, numai la gândul acelor cuvinte, ceva din mine se cutremura, de parcă fusesem stigmatizat cu ele, de parcă erau o rană; iar răspunsul era un pârâit în căști, și zbieretelechicoteli în care receptorul meu traducea flăcările protuberanței, iar acela era Arder, chipul lui, trupul lui, și racheta, transformate în gaz incandescent… Iar Thomas? Thomas era pierdut, și nimeni nu știa că el… Sau Ennesson? Niciodată nu neam înțeles — nul puteam suferi. Însă în camera de presiune mam luptat cu Olaf, care nu voia sămi dea drumul să plec deoarece era prea târziu. Ce noblețe din partea mea. Deși nu era noblețe, era pur și simplu o chestiune de preț. Da. Pentru că fiecare dintre noi era neprețuit, viața omenească avea valoarea cea mai mare acolo unde nar fi putut avea niciuna, unde o peliculă subțire, practic inexistentă o separa de anihilare. Sârma sau contactul acela din radioul lui Arder. Su-dura aceea din reactorul lui Venturi, pe care no depistase Voss — dar poate că cedase brusc, se mai întâmpla, la urma urmei, oboseala metalului — și Venturi încetase să mai existe poate în cel mult cinci secunde. Iar întoarcerea lui Thurber? Sau salvarea miraculoasă a lui Olaf, care se rătăcise când ia fost perforată antena direcțională — când, cum? Nimeni nu știa. Olaf a revenit, printrun miracol. Da, o șansă de una la un milion. Și eu avusesem noroc. Un noroc extraordinar, imposibil. Brațul mă durea, o durere minunată. Eri, am șoptit în gând, Eri. Precum cântecul unei păsări. Un asemenea nume. Cântecul unei păsări… Obișnuiam săl rugăm pe En-nesson să imite cântecul păsărilor. Putea. Putea foarte bine, iar când a pierit, sau dus cu el și toate păsările acelea…
Lucrurile începură să devină confuze, mam afundat, am înaintat prin beznă. Imediat înainte dea adormi mi se păru că eram acolo, în locul meu, în cușeta mea, jos de tot, pe fundul din fier, și lângă mine se găsea micul Arne — mam deșteptat pentru o clipă. Nu. Arne nu mai era viu, iar eu mă aflam pe Pământ. Fata respira încetișor.
— Fii binecuvântată, Eri, am șoptit, inspirând aroma părului ei, și am adormit.
Am deschis ochii, fără să știu unde mă aflu sau măcar cine eram. Părul închis la culoare ce mi se revărsa peste braț — brațul nu mai simțea nimic, de parcă era un obiect străin — mă ului. Aceasta, pentru o fracțiune de secundă. Apoi am înțeles totul. Soarele încă nu răsărise; zorile — lăptoase, fără urmă de roz, limpezi, reci — erau la fereastră. În această lumină timpurie iam studiat fața, de parcă o vedeam pentru întâia oară. Adormită, răsufla cu buzele strâns lipite; probabil că nu se simțise prea confortabil pe brațul meu, deoarece își pusese o palmă sub cap iar din când în când, încetișor, sprâncenele i se mișcau, parcă, permanent surprinsă. Mișcarea era ușoară, însă priveam absorbit, ca și cum soarta mea era scrisă pe chipul acela.
Mam gândit la Olaf. Extrem de atent am început sămi eliberez brațul. Prudența se dovedi inutilă. Era cufundată întrun somn adânc, visând ceva; mam oprit, încercând să ghicesc, nu visul, ci doar dacă era sau nu urât. Fața ei era aproape de copil. Visul nu era urât. Mam eliberat și mam sculat. Eram în halatul pe carel purtasem când mă întinsesem. Desculț, am ieșit pe coridor, am închis ușa încet, foarte încet, și cu aceeași prudență am privit în odaia lui. Patul era neatins. Stătea la masă, cu capul pe brațe, și dormea. Nu se dezbrăcase, așa cum crezusem. Nu știu ce a-nume la trezit — privirea mea? Tresări, mă privi cercetător, se îndreptă, și începu să se întindă.
— Olaf, am spus, întro sută de ani am…
— Taci din gură, îmi sugeră cu blândețe. Hal, dintotdeauna ai avut tendințe nesănătoase.
— Începi deja? Voiam doar să zic…
— Știu ce voiai să zici. Dintotdeauna știu ce vrei să zici, cu o săptămână înainte. Dacă ar fi fost nevoie de un capelan la bordul lui Prometeu, ai fi fost cel mai potrivit. Cum naiba nu miam dat seama până acum! Teaș fi instruit. Hal! Fără predici. Fără solemnități, jurăminte, și altele. Cum e? Bine, da?
— Nu știu. Cred. Nu știu. Dacă te referi la… păi, nu sa întâmplat nimic.
— Nu, mai întâi trebuie să îngenunchezi, zise. Trebuie să vorbești în genunchi. Tontule, team întrebat eu despre asta? Vorbesc despre perspectivele tale și chestii deastea.
— Nu știu. Și cred că nici ea nu știe. Am căzut pe capul ei ca un bolovan.
— Da. E o problemă, observă Olaf. Se dezbrăcă șiși căută slipul: Cât cântărești? O sută zece?
— Cam așa. Dacăți cauți slipul, e la mine.
— Cu toată sfințenia ta, ția plăcut mereu să ciordești lucruri, mormăi el, și când am vrut săl scot, continuă: Idiotule, lasăl. Mai am o pereche în valiză…
— Cum e cu divorțurile? am întrebat. Știi cumva?
Olaf mă privi peste geamantanul deschis. Îmi făcu cu ochiul.
— Nu, nu știu. Și de unde să știu? Am auzit căi la fel de ușor ca un strănut. Și nici nu trebuie să spui „Gesundheit”. Aici există o baie adevărată, cu apă?
— Nu știu. Probabil că nu. E doar — știi din care.
— Da. Vânt înviorător cu aromă de apă de gură. O porcărie. Hai la piscină. Fără apă, nu mă simt spălat. Ea doarme?
— Da.
— Hai atunci.
Apa era rece, superbă. Am făcut un salt și jumătate cu șurub: un salt bun. Primul. Am ieșit la suprafață, tușind și înecândumă. Îmi intrase apă în nas.
— Fii atent, strigă Olaf de pe margine, acum trebuie să fii atent. Îl ții minte pe Markel?
— Da. De ce?
— A coborât pe cei patru sateliți de amoniac ai lui Jupiter. Când sa întors și a coborât pe platformă, și a ieșit din rachetă, încărcat cu trofee ca un pom de Crăciun, sa împiedicat și șia rupt piciorul. Așa că ai grijă. Te previn.
— O săncerc. A naibii de rece apa asta. Ies.
— Așai. Poți răci. Nam mai răcit de zece ani. Cum am coborât pe Lu-nă, am început să tușesc.
— Pentru că acolo era foarte uscat, am răspuns perfect serios. Olaf râse și mă împroșcă cu apă, plonjând la un metru de mine.
— Uscat, exact, zise ieșind la suprafață. Bine zis. Uscat, dar nu prea confortabil.
— Ol, mă duc.
— Bine. Ne vedem la dejun? Sau nu vrei?
— Sigur că ne vedem.
Am alergat pe scări, ștergândumă pe drum. La ușă miam ținut răsuflarea. Am privit precaut înăuntru. Continua să doarmă. Am profitat și mam schimbat iute. Am avut timp să mă și rad, în baie.
Miam vârât capul în cameră — mi se păruse că spusese ceva. Când mam apropiat în vârful degetelor de pat, a deschis ochii.
— Am dormit aici?
— Da. Da, Eri.
— Mi sa părut că cineva…
— Da, Eri, eu eram.
Mă privea, de parcă treptat își reamintea totul. Mai întâi, ochii i se dilatară puțin — de surpriză? — apoi îi închise, îi închise iarăși, după care pe furiș, foarte iute, încât deabia miam dat seama, privi sub pătură — și roși puternic.
Miam dres glasul.
— Vrei probabil să te duci în camera ta, da? Poate car trebui să plec, sau…
— Nu, spuse. Am halatul.
Se înfășură strâns în el și se așeză pe marginea patului.
— Deci… e adevărat, atunci? rosti încet, parcă despărținduse de ceva.
Am tăcut.
Se sculă, străbătu încăperea, reveni.
Ridică ochii spre mine; în ei exista o întrebare, nesiguranță și altceva ce nu puteam defini.
— Domnule Bregg…
— Mă numesc Hal. Ăstai prenumele meu.
— Domnule… Hal, eu…
— Da?
— Pur și simplu nu știu… aș dori… Seon…
— Ce?
— Păi… el…
Nu putea sau nu dorea să spună „soțul meu”?
— Se întoarce poimâine.
— Și?
— Ce se va întâmpla?
Am înghițit în sec.
— Ar trebui să vorbesc cu el? am întrebat.
— Ce vrei să zici?
Acum era rândul meu so privesc surprins, fără sănțeleg.
— Ieri spuneai…
Am așteptat.
— Că o… o să mă răpești.
— Da.
— Și el?
— Atunci nar trebui săi vorbesc? am întrebat, simțindumă imbecil.
— Să vorbești? Vrei so faci chiar tu?
— Păi, cine altul?
— Trebuie să fie… sfârșitul?
Ceva mă strângea de gât; miam dres glasul.
— Zău, nui altă cale.
— Am crezut că o să fie… un mesc.
— Un ce?
— Nu știi?
— Nunțeleg nimic. Nu. Nu știu. Cei asta? am întrebat, simțind un fior rău prevestitor. Întâlnisem din nou una dintre neașteptatele pete albe, o mlaștină de neînțelegere.
— E cam așa. Un bărbat… o femeie… dacă cineva întâlnește o persoană… dacăl vrea, pentru o anumită perioadă de timp… Chiar nu știi nimic despre asta?
— Stai, Eri. Nu știu, dar cred căncep sănțeleg. E ceva provizoriu, un fel de suspendare temporară, un episod?
— Nu, răspunse, și ochii îi deveniseră rotunzi. Nu știi ce este… Nici eu nu știu exact cum funcționează, recunoscu ea. Doar am auzit de așa ceva. Mam gândit că de aceea tu…
— Eri, sunt complet în beznă. Să mă ia dracu dacănțeleg ceva. Are…? Oricum, este cumva legat de căsătorie, da?
— Da. Te duci la un birou, și acolo, nu sunt sigură, dar oricum, după aceea e… e…
— Ce anume?
— Independent. Așa încât nu se poate obiecta nimic. De nimeni. Inclusiv de el…
— Deci, la urma urmei… e un fel de legalizare — mă rog, la dracu — o legalizare a infidelității?
— Nu. Ba da. Adică, de fapt nui infidelitate — nimeni no consideră așa. Știu ce înseamnă asta; am aflat. Nui infidelitate pentru că, ei bine, la urma urmei Seon și cu mine suntem numai pentru un an.
— Ceee? am rostit, deoarece mi se păruse că nauzisem bine. Și censeamnă asta, pentru un an? Căsătorie pentru un an? Pentru un an? De ce?
— Este de probă.
— Dumnezeilor! De probă, Și cei un mese? Înștiințarea pentru următorul an?
— Nu știu ce vrei să spui. Adică… înseamnă că dacă perechea se desparte după un an, ei bine, atunci cealaltă învoială devine obligatorie. Ca o căsătorie.
— Mescul?
— Da.
— Și dacă nu, atunci ce?
— Atunci nimic. Nare nici o însemnătate.
— Aha, cred că acum înțeleg. Nu. Fără mesc. Până ce moartea ne va despărți. Știi censeamnă asta?
— Da. Domnule Bregg?
— Da.
— Anul acesta termin facultatea de arheologie…
— Înțeleg. Vrei sămi spui că dacă te iau drept fraieră nu fac altceva decât sarăt ce fraier sunt eu.
Zâmbi.
— Este cam tare spus.
— Da. Iartămă. Ei bine, Eri, îi pot vorbi?
— Despre ce?
Am rămas cu gura căscată. O luăm de la început, mam gândit.
— Păi despre ce Dumnezeu… Miam mușcat limba. Despre noi.
— Dar nu se face așa.
— Nu? Ah. Bine, în regulă. Și cum se face?
— Trebuie urmată procedura de separare. Dar, domnule Bregg, zău… eu… no pot face așa.
— Dar cum poți?
Ridică din umeri, neajutorată.
— Adică revenim de undeam rămas aseară? am întrebat. Nu te supăra pe mine. Eri, că vorbesc așa, eu suport un dublu handicap, înțelegi? Nu sunt familiarizat cu toate procedurile, obiceiurile, cu ce trebuie făcut și ce nu, chiar în treburile mărunte de zi cu zi, darmite în chestii deastea…
— Nu, știu. Știu. Totuși el și cu mine… eu… Seon…
— Pricep, am zis. Știi ce? Hai să stăm jos.
— Gândesc mai bine când stau în picioare.
— Te rog. Ascultă, Eri. Știu cear trebui să fac. Ar trebui să te răpesc, așa cum am zis, și să te duc undeva — și nu știu cum de am convingerea aceasta. Poate că vine doar din prostia mea nemărginită. Dar mi se pare că în cele din urmă poți fi fericită cu mine. Da. În același timp eu — observă — sunt genul care… mă rog, pe scurt, nu vreau so fac. Să te constrâng. Astfel întreaga responsabilitate pentru decizia mea — săi spunem așa — cade pe umerii tăi. Cu alte cuvinte, să, să nu fiu un porc întreg, ci doar pe jumătate. Da. Pricep totul clar. Foarte clar. Deaia spunemi un singur lucru — ce preferi?
— Jumătatea..
— Ce?
— Jumătatea porcului.
Am început să râd. Poate puțin isteric.
— Dumnezeule. Da. Bună. Deci îi pot vorbi? După aceea. Adică maș întoarce aici singur…
— Nu.
— Nu se procedează așa? Poate că nu, dar eu simt car trebui so fac, Eri.
— Nu. Eu… te rog, te rog. Zău. Nu!
Brusc începu să plângă. Am cuprinso în brațe.
— Eri! Nu. Atunci, nu. Voi face orice vrei, dar nu plânge. Te implor. Pentru că… nu plânge. Opreștete, da? Sau… plângi dacă… nici eu nu mai știu…
— Nu știam că poate fi… atât de…, suspină ea.
Am purtato în brațe în jurul încăperii.
— Nu plânge, Eri… Știi ceva? Cear fi să plecăm pentru… o lună? Ce zici? Dupaia, mai târziu, dacă vrei, te poți întoarce.
— Te rog, zise, te rog.
Am lăsato jos.
— Nu se poate așa? Nu știu… Am crezut…
— Oh, cum ești! Se poate, nu se poate. Nu vreau asta! Nu!
— Jumătatea aceea crește parcă tot mereu, am rostit cu o neașteptată răceală. Atunci, foarte bine, Eri. Nu te voi mai consulta. Îmbracăte. Mân-căm micul dejun și plecăm.
Mă privi cu chipul ei umezit de lacrimi. Era ciudat de atentă. Încruntată. Am avut impresia că voia să spună ceva, deloc măgulitor pentru mine. Totuși se mulțumi să ofteze și plecă fără un cuvânt. Mam așezat la masă. Această bruscă hotărâre a mea — semănând cu un roman de aventuri cu pirați — fusese ceva de moment. De fapt, eram tot atât de decis cât și o giruetă. Mă simțeam un mișel. Cum am putut? Cum am putut? mă întrebam. Oh, ce încurcătură!
În ușa întredeschisă stătea Olaf.
— Bătrâne, zise el, scuzămă. E culmea indiscreției, dar am auzit. Nam avut cum să naud. Ar fi trebuit sănchizi ușa, și în plus ai un glas sănătos. Hal — te întreci pe tine însuți. Ce vrei de la fată, să ți se arunce în brațe, pentru că, cândva, ai coborât în gaura aia…?
— Olaf! am mârâit.
— Doar calmul ne poate salva. Deci arheologul a găsit o ruină intere-santă. O sută șaizeci de ani, astai deja antichitate, nu?
— Ai un simț al umorului…
— Pe care nul guști, știu. Nici eu. Dar undeaș ajunge, bătrâne, dacă naș putea vedea prin tine? La înmormântarea ta, acolo laș ajunge. Hal, Hal…
— Știu cum mă cheamă.
— Ce vrei? Haide, Capelane, termină. Hai să mâncăm și ștergeo.
— Nu știu nici măcar unde să mă duc.
— Intâmplător, eu știu. Pe țărm mai există încă niște căbănuțe de închiriat. Voi doi luați mașina…
— Cum adică — voi luați mașina…?
— Ce altceva? Preferi Sfânta Treime? Capelane…
— Olaf, dacă nu termini…
— Bine. Știu. Țiar plăcea săi fericești pe toți: pe mine, pe ea, pe Seol ăla sau Seon — nu, no să meargă, Hal, hai să plecăm împreună. Pe mine mă poți lăsa la Houl. O să iau un ulder deacolo.
— Da, am zis, grozavă vacanță îți ofer!
— Eu nu mă plâng, așa că no face nici tu. Poate co să iasă ceva deaici. Ajunge însă. Haide.
Micul dejun sa desfășurat întro atmosferă stranie. Olaf a vorbit mai mult decât de obicei, dar în gol. Eri și cu mine deabia scoteam câte un cuvânt. După aceea, robotul alb a adus gliderul, și Olaf a plecat la Cla-vestra să ia automobilul. Ideea îi venise în ultima clipă. După o oră, mașina era în grădină. Am încărcato cu bagajele mele. Eri șia adus și ea lucrurile — nu toate, mi sa părut, dar nam întrebato; de fapt, nam discutat deloc. Și astfel, întro zi însorită care devenea tot mai dogoritoare, am mers mai întâi până în Houl — abătândune puțin din drum — unde Olaf a coborât; deabia în automobil mia spus că închiriase o vilișoară pentru noi.
Neam despărțit fără să ne luăm, de fapt, rămas bun.
— Spunemi, lam întrebat, dacă te anunț… o să vii?
— Cred că da. Osăți trimit adresa mea.
— Scrie la postrestant în Houl, am adăugat.
Îmi strânse mâna cu putere. Câte asemenea mâini mai existau pe Pământ? Iam strânso atât de tare, încât miau trosnit degetele, apoi, fără să privesc îndărăt, am urcat la volan. Am mers mai puțin de o oră. Olaf îmi spusese unde să găsesc căsuța. Era mică — patru camere, fără piscină — dar pe plajă, chiar la malul oceanului. Trecând pe lângă șiruri de vile viu colorate răspândite pe dealuri, de pe șosea am văzut oceanul. Chiar înainte dea apărea, iam auzit vuietul îndepărtat, înăbușit.
La răstimpuri priveam spre Eri. Era tăcută, rigidă, numai rareori se uita la peisajul schimbător. Casa — casa noastră — trebuia să fie albastră, cu acoperișul portocaliu. Atingândumi buzele cu limba, puteam simți gustul sării. Șoseaua cotea și continua paralel cu țărmul nisipos. Oceanul, cu valurile părând nemișcate din cauza distanței, își alătura glasul la zgomotul motorului ambalat la maximum.
Vilișoara era una dintre ultimele de pe drum. O grădină micuță, cu tufișurile cenușii de la sarea stropilor, purta urmele unei recente furtuni. Valurile ajunseseră, se pare, până la gărdulețul scund: ici și colo se zăreau cochilii goale. Acoperișul înclinat ieșea cu mult în exteriorul fațadei, precum borul îndoit șmecherește al unei canotiere, și oferea destulă umbră. La vreo șase sute de pași mai departe, se putea zări casa vecină, înapoia unei dune mari, ierboase.
Dedesubt, pe plaja în formă de semilună, se deslușeau siluete minuscule de oameni.
Am deschis portiera.
— Eri.
Coborî fără un cuvânt. Dacă aș fi știut ce se petrecea înapoia acelei frunți îngândurate… Merse către ușă, alături de mine.
— Nu, nu așa, iam spus. Nai voie să pășești peste prag.
— De ce?
Am ridicato.
— Deschide…, iam cerut.
Atinse plăcuța cu degetele și ușa se deschise. Am purtato peste prag înăuntru și am așezato jos.
— E un obicei. Aduce noroc.
Porni prima să vadă odăile. Bucătăria era în spate, automatizată și cu un robot, de fapt, nu un robot, doar un imbecil electric care să se ocupe de gospodărie. Putea pune masa. Îndeplinea ordinele, dar vorbea numai câteva cuvinte.
— Eri, am întrebat, vrei să mergi la plajă?
Clătină din cap. Stăteam în centrul celei mai mari încăperi, în alb și auriu.
— Atunci ceai dori, poate…
Înainte dea termina, din nou aceeași mișcare.
Am înțeles acum cam ce mă aștepta. Însă zarurile fuseseră aruncate, și jocul trebuia dus până la capăt.
— Mă duc să aduc bagajele, am zis.
Am așteptato sămi răspundă, însă se așezase pe un scaun verde precum iarba, și am înțeles că numi va vorbi. Prima zi a fost teribilă. Eri na făcut nimic demonstrativ, nu a căutat să mă evite, iar după prânz chiar a încercat să studieze — am întrebato dacă puteam rămâne în camera ei, so privesc. Promițând că naveam să scot nici un cuvânt și naveam so deranjez. Dar după cincisprezece minute (cât de perspicace eram!), miam dat seama că prezența mea constituia o povară îngrozitoare pentru ea; o trăda linia spatelui, mișcările reținute, prudente, efortul lor ascuns; de aceea, complet transpirat, mam retras în grabă și am început sămi măsor încăperea în lung și lat. No cunoșteam încă. Înțelegeam, totuși, că nu era proastă, departe de așa ceva. Ceea ce, în situația de față, era atât bine cât și rău. Bine, deoarece chiar dacă nu pricepea, putea cel puțin bănui ce eram eu și navea să vadă în mine un sălbatic sau un monstru de barbar. Rău, deoarece în acest caz era inutil sfatul pe care Olaf mil dăduse în ultima clipă. Îmi citase o maximă pe care o știam, a lui Hon: „Dacă femeia este precum văpaia, atunci bărbatul trebuie să fie aidoma gheții.” Cu alte cuvinte, simțise că singura mea șansă era noaptea, și nu în timpul zilei. Nu doream așa ceva, și pentru acest motiv mă chinuisem, dar am înțeles că în puținul timp pe carel aveam, nu puteam spera so câștig cu vorba: orice aș fi spus ar fi rămas în exterior, pentru că nu avea cum săi diminueze dreptatea, supărarea ei justificată ce se manifestase o singură dată, printro scurtă răbufnire, când începuse să strige: „Nu! Nu!”. Iar faptul că se controlase atât de repede după aceea, îl vedeam de asemenea ca pe un semn rău.
Seara, începu să i se facă teamă. Am încercat să fiu cât mai la locul meu, tăcut, precum Voov, pilotul acela micuț — cel mai perfect taciturn din câți am cunoscut — care izbutea să spună și să facă tot ce dorea fără o vorbă.
După cină — ea na mâncat nimic, ceea ce ma alarmat — am simțit furia înăbușindumă; uneori aproape o uram pentru propriile mele chinuri, și marea nedreptate a acestui sentiment nu făcea decât săl adâncească.
Prima noapte cu adevărat a noastră, împreună: când îmi adormi în brațe, în continuare înfierbântată, iar respirația ei întretăiată începu, în suspine izolate, tot mai slabe, să devină regulată, am fost sigur că câștigasem. Până atunci se luptase, nu cu mine, ci cu propriul ei trup, pe care ajunsesem săl cunosc, unghii delicate, degetele subțiri, palmele, picioare-le, ale căror fiecare părticică și curbă le descuiasem și le trezisem la viață cu sărutările, cu răsuflarea mea, strecurândumă în ființa ei — împotriva ei — cu infinită răbdare și încetineală, astfel încât tranzițiile erau imper-ceptibile, și oricând simțeam crescând o împotrivire, precum moartea, mă retrăgeam, începeam săi șoptesc cuvinte copilărești, nebune, lipsite de sens, și iarăși tăceam și doar o mângâiam, și o asediam cu atingerile mele, timp de ore întregi, și o simțeam deschizânduse, iar rigiditatea ei se preschimba întrun tremur, ca o ultimă apărare, până când, cucerită acum, tremură diferit; totuși continuam să aștept, nerostind nimic, căci toate acestea erau mai presus de cuvinte, am atins prin beznă brațele ei subțiri, și sânii, sânul stâng, deoarece acolo ticăia inima, din ce în ce mai iute, iar respirația ei devenea tot mai precipitată, mai disperată, mai deznădăjduită, și totul se petrecu; aceea nu era nici măcar plăcere, ci grația anihilării și contopirii, asaltul ultimului zid al trupurilor noastre, astfel încât prin violență să se unească, să devină unul singur pentru câteva secunde, răsuflările noastre luptânduse, pasiunea noastră se preschimbă în nebunie, ea strigă o dată, slab, cu timbrul ascuțit al unui copil, încleștânduse de mi-ne. Apoi mâinile ei lunecară de pe mine, pe furiș, de parcă extrem de rușinate și triste, de parcă brusc pricepuse cât de oribil o păcălisem. Și am început totul iarăși, sărutările depuse în articulațiile degetelor, rugămințile mute, întreaga ofensivă tandră și crudă. Și totul se repetă, ca; întrun vis negru și fierbinte, iar la un moment dat iam simțit mâna, îngropată în părul meu, apăsândumi obrazul de umărul ei gol, cu o forță pe care no bănuisem, epuizată, respirând cu iuțeală, parcă pentru a alunga căldura acumulată și teama, adormi. Eu am rămas nemișcat, precum un mort, încordat, încercând să descifrez dacă ceea ce se întâmplase însemna totul, sau nimic. Chiar înainte dea adormi, mi sa părut că eram salvați, și doar după aceea a pogorât pacea, o pace măreață, similară celei de pe Kereneia, când zăceam pe așternuturile încinse ale lavei crăpate, cu Arder, a cărui gură o puteam zări respirând înapoia vizorului costumului, deși era inconștient, iar eu știam că totul nu fusese zadarnic, deși naveam puterea nici măcar să deschid robinetul cilindrului său de rezervă; zăceam paralizat, cu sentimentul că lucrul cel mai important din viața mea era acum înapoia mea și dacă era să mor chiar acolo, nu urma să se schimbe nimic, iar inerția mea nu era decât un fel de inexplicabilă tăcere a triumfului.
Dimineața însă totul reîncepu. La primele ore ea continua să fie rușinată, sau poate era dispreț, nu știu dacă era adresat mie sau dacă se disprețuia pe ea însăși pentru ceea ce se petrecuse. Pe la prânz am izbutit so conving să facem o scurtă plimbare cu mașina. Am mers în lungul uriașelor plaje, cu Pacificul întinzânduse înaintea noastră sub soare, un colos vuitor încrețit de semiluni de spumă albaurie, acoperit până la orizont de micuțele vele multicolore ale iolelor. Am oprit automobilul acolo unde plaja se sfârșea brusc, întrun neașteptat perete de stâncă. Aici șoseaua cotea brusc și, stând la un metru de marginea ei,puteai privi de sus cum se izbesc de piatră talazurile violente. Neam întors să prânzim. Era ca în ziua precedentă, și mam crispat cu totul la gândul nopții, deoarece no doream. Nu așa. Când no priveam, îi simțeam căutătura. Eram derutat de repetatele ei încruntături, de neașteptatele priviri fixe, și deodată — cum sau de ce, nu știu — chiar înainte de prânz, pe când stăteam la masă, brusc, de parcă cineva îmi deschisese craniul dintro singură lovitură, am înțeles totul. Îmi venea sămi dau palme — ce idiot egoist fusesem, ce nenorocit minținduse singur — am rămas, paralizat, nemișcat, bântuit de o furtună interioară, cu picături de transpirație pe frunte. Mă simțeam extrem de slăbit.
— Ce sa întâmplat? mă întrebă.
— Eri, am mormăit, eu… doar acum. Îți jur! Abia acum înțeleg, abia acum, că ai venit cu mine pentru căți era frică, teamă că eu… da?
Pupilele i se lărgiră de surpriză, și mă privi precaută, parcă suspectând un vicleșug, o glumă.
Încuviință din cap.
Am sărit în picioare.
— Haide.
— Unde?
— La Clavestra. Strângeți lucrurile. O sajungem acolo… miam privit ceasul… în trei ore.
Rămase nemișcată.
— Vorbești adevărat? mă întrebă.
— Eri, nam știut. Da, pare de necrezut. Dar există limite. Da, există limite. Eri, eu încă nunțeleg cum am putut face așa ceva — bănuiesc că mam orbit singur. Bun, nu știu, nu contează, acum nu mai are importanță.
Își împachetă lucrurile — atât de repede… Înăuntrul meu totul se surpa și se sfărâma, dar la exterior eram perfect, aproape perfect calm. Când se așeză lângă mine în automobil, rosti:
— Hal, iartămă.
— Pentru ce? Aha! am înțeles. Ai crezut că știam?
— Da.
— Bine. Hai să nu mai vorbim despre asta.
Și iarăși am condus cu peste o sută de kilometri la oră; casele fulgerară pe lângă noi stacojii, albe, albăstrui, drumul șerpui și coti, am mărit viteza, circulația era intensă, apoi mai puțin, vilele își pierdură culorile, cerul deveni albastru întunecat, apăruseră stelele, iar noi goneam sub vântul șuierător.
Peisajul din jur deveni de un cenușiu uniform, dealurile își pierdură din masivitate, transformânduse în simple contururi, șiruri de cocoașe negre, șoseaua era în amurg o bardă lată, fosforescentă. Am recunoscut primele case ale Clavestrei, curba familiară, gardurile vii. Am oprit mașina la poartă și iam dus bagajele pe verandă.
— Nu vreau să intru. Mănțelegi…
— Da.
Nu iam spus la revedere, ci pur și simplu mam întors. Îmi atinse brațul; am tresărit de parcă fusesem lovit.
— Hal, mulțumesc.
— Nu mai spune nimic. Mai bine, nu mai spune nimic.
Am fugit. Am sărit în automobil și am pornit; urletul motorului mă salvă pentru o vreme. Eram ridicol. Evident, ea se temuse că aveam săl ucid. La urma urmei, mă văzuse încercând săl ucid pe Olaf, care era mai inocent decât un mielușel, pur și simplu pentru că nu mă lăsase… și oricum! În rest, nimic. Acolo în mașină am urlat, îmi puteam permite orice, fiind singur, iar motorul îmi acoperea nebunia — și iarăși, nu știu în ce moment am înțeles ce aveam de făcut. Și încă o dată, ca atunci, prima oară, ma cuprins pacea. Nu aceeași. Deoarece faptul că profitasem atât de îngrozitor de situație și o obligasem să vină cu mine, și că totul se petrecuse din acest motiv — era mai rău decât orice miaș fi putut imagina, pentru că îmi răpea până și amintirile, amitirea acelei nopți, orice amintire. Singur, cu propriile mele mâini, distrusesem totul, printrun nesfârșit egoism, o minciună care nu mă lăsase să văd ce se afla chiar la suprafață, lucrurile cele mai evidente. Da, ea spusese adevărul când afirmase că nu se temea de mine. Nu se temea pentru ea. Pentru el.
Luminile goneau pe lângă mine, curgeau, rămâneau în urmă, peisajul era uluitor de frumos, iar eu — sfâșiat, sfredelit — zburam, roțile scârțâiau, de la o curbă la cealaltă, spre Pacific, spre stânca de acolo, la un moment dat, când mașina a cotit mai strâns decât mă așteptam și a ieșit de pe drum cu roțile din dreapta, mam speriat pentru o fracțiune de secundă, apoi am izbucnit întrun râs nebun deoarece îmi era frică să mor acolo, fiind decis so fac în alt loc — și hohotul sa transformat brusc în suspin. Trebuie so fac cât mai iute, mam gândit, nu mai sunt eu însumi. Ceea ce mi se întâmplă nu e cumplit, e mai rău, e dezgustător. Și miam mai spus că ar fi trebuit sămi fie rușine. Însă cuvintele naveau greutate sau înțeles. Se făcuse complet beznă, șoseaua era practic pustie, pentru că puțini călătoreau noaptea, când am observat, nu mult înapoia mea, un glider negru. Trecea ușor și fără efort prin toate locurile unde eu fusesem nevoit sămi utilizez toată măiestria în folosirea frânei și accelerației. Asta deoarece gliderele se mențin pe drumuri prin forțe magnetice, sau gravitaționale. Dumnezeu știe. Chestiunea este că mar fi putut depăși fără dificultate, dar se menținea în urmă, la vreo optzeci de metri în spatele meu, uneori ceva mai aproape, alteori mai departe. La curbele strânse, când derapam pe șosea și tăiam coturile, își păstra distanța, deși nu credeam că nu mar fi putut ajunge. Poate că șoferul se temea. Sau, poate că nu există nici un șofer. Oricum, ce mă interesa pe mine gliderul?
Mă interesa, pentru că am simțit că nu mă urmărea întâmplător. Și deodată mia venit ideea că era Olaf, că Olaf, care nu se încredea câtuși de puțin (și pe bună dreptate!) în mine, rămăsese în preajmă și așteptase să vadă cum urmau să decurgă lucrurile. Da, iatăl pe salvatorul meu, bunul și bătrânul Olaf, că nici acum navea să mă lase să fac ce doream, care avea sămi fie fratele mai mare, ocrotitorul; și la gândul acesta ceva puse stăpânire pe mine, și pentru o clipă nam mai văzut șoseaua prin mânia mea roșie.
De ce nu mă lăsau în pace? mam întrebat, și am început să storc cea din urmă forță a mașinii, fiecare posibilitate, parcă neștiind că gliderul poate fi de două ori mai iute. Am gonit astfel prin noapte, printre dealurile presărate de luminițe, iar deasupra șuieratului ascuțit al vântului puteam desluși acum vuietul invizibilului, întinsului, imensului Pacific, și mi se părea că sunetele se înalță din hăuri fără fund.
Gonește, am murmurat. Gonește. Nu știi ce știu eu. Mă spionezi, mă urmărești, nu vrei să mă slăbești, perfect; dar o să te păcălesc, o să scap de tine înainte de ați da seama ce sa întâmplat; și orice ai face no săți fie de ajutor, pentru că un glider nu poate ieși de pe șosea. Așa încât, chiar și în ultima secundă voi avea conștiința curată. Excelent. Am trecut pe lângă căsuța unde am stat; cele trei ferestre luminate mau împuns, parcă pentru ami dovedi că nu există suferință ce nu poate fi amplificată, și am intrat pe ultima porțiune a drumului, paralel cu oceanul. Apoi, spre disperarea mea, gliderul mări brusc viteza și începu să se apropie. Iam blocat drumul cu brutalitate, virând spre stânga. Rămăsese înapoia mea, și am continuat să șofez în felul acesta — blocând de vreo cinci ori banda din stânga, când încerca să mă depășească. Deodată, deși îi baram drumul, începu să mă depășească; practic, automobilul meu a atins lucitoarea caroserie neagră a proiectilului acela lipsit de geamuri, aparent fără pasageri. Am fost sigur, atunci, că putea fi doar Olaf, pentru că nimeni altul nar fi încercat așa ceva — dar nul puteam ucide pe Olaf. Nu puteam. De aceea lam lăsat să mă depășească. A trecut în fața mea, și mam gândit că acum va încerca el sămi blocheze drumul, însă rămăsese la vreo cincisprezece metri depărtare. Bun, miam zis, e foarte bine. Și am încetinit, cu speranța deșartă că ar putea crește distanța între noi, dar na făcuto; a încetinit și el. La vreo doi kilometri de acel ultim cot, la stânga, gliderul a încetinit și mai mult, menținânduse pe mijlocul șoselei, ca să nul pot depăși. Mam gândit că puteam so fac acum, însă nu era nici o stâncă, doar plaje nisipoase, roțile automobilului aveau să se împotmolească după o sută de metri, naș fi reușit nici măcar să ajung la ocean — ar fi fost stupid. Navem de ales, trebuia să continui. Gliderul a încetinit și mai mult, și am înțeles că în curând avea să oprească; partea din spate a caroseriei negre strălucea, parcă împroșcată cu sânge arzător, de la luminile frânelor. Am încercat săl ocolesc printrun viraj brusc, însă mia blocat calea. Era mai iute și mai abil decât mine — dar, la urma urmei, un robot conducea gliderul. Un robot are întotdeauna reflexe mai rapide. Am călcat frâna, prea târziu, urmă un șoc terbil, o masă întunecată se ridică înaintea parbrizului, am fost azvârlit înainte și miam pierdut cunoștința.
Am deschis ochii, trezit dintrun vis, un vis fără noimă — visam că înotam. Ceva rece și ud îmi cursese pe față, am simțit niște mâini, mă scuturară, și am auzit un glas: — Olaf, am bolborosit. De ce, Olaf? De ce…?
— Hal!
Mam dezmeticit; mam proptit întrun cot și iam văzut chipul deasupra mea, aproape, iar când mam ridicat în capul oaselor, prea uluit ca să pot vorbi, ea se lăsă încet lângă genunchii mei, cu umerii tremurând — și continuam să nu cred. Îmi simțeam capul imens, parcă umplut cu vată.
— Eri, am rostit; buzele îmi erau ciudat de mari și grele, și cumva foarte îndepărtate. Eri, tu ești. Sau doar…
Deodată mia revenit puterea. Am prinso de brațe, am ridicato, mam sculat în picioare și neam clătinat împreună; am căzut amândoi pe nisipul moale, cald încă. Iam sărutat chipul umed, sărat, și am plâns — pentru prima oară în viața mea — și ea a plâns. Am rămas tăcuți mult timp, treptat am început să ne temem — de ce anume, naș putea preciza — iar ea mă privea cu ochi nebuni.
— Eri, am repetat. Eri… Eri…
Asta era tot ce știam. Am rămas întins pe nisip, brusc foarte slăbit, și ea sa speriat, a încercat să mă ridice, însă navea putere.
— Nu, Eri, am șoptit. Nu, nam nimic, astai de…
— Hal! Zi ceva! Zi ceva!
— Ce să zic… Eri…
Auzul glasului meu o calmă puțin. Dispăru undeva și reveni cu o cutie plată, îmi turnă din nou apă pe față — amară, apa Pacificului. „Intenționasem să beau mult mai multă”, mia fulgerat prin minte, absurd; am clipit. Miam revenit. Mam ridicat și miam pipăit capul.
Nu aveam nici măcar o zgârietură, părul îmi amortizase șocul, așa încât aveam doar un cucui de mărimea unei portocale, câteva julituri, un țiuit în urechi, dar eram întreg. Cel puțin atâta vreme cât stăteam așezat. Am încercat să mă scol, însă picioarele numi prea dădeau ascultare.
Îngenunche în fața mea, privindumă, cu brațele pe lângă trup.
— Tu ești? Cu adevărat? am întrebat.
Abia acum înțelegeam; două forme negre, contopite, sub lumina lunii, la vreo zece metri depărtare, pe marginea drumului. Vocea nu mă mai asculta când am revenit cu privirea la ea.
— Hal…
— Da.
— Încearcă să te ridici. O să te ajut.
— Să mă ridic?
Se pare că nu puteam încă judeca limpede. Înțelegeam, și nu înțelegeam, ce se petrecuse. Eri fusese în glider? Imposibil.
— Undei Olaf? am întrebat.
— Olaf? Nu știu.
— Adică na fost aici?
— Nu.
— Ai fost singură?
Încuviință din cap.
Și brusc, o frică îngrozitoare, inumană mă cuprinse.
— Cum ai reușit? Cum?
Chipul îi tremura, dinții îi clănțăneau, nu putea rosti cuvintele.
— A treebuit săă…
Plânse din nou. Apoi se liniști, devenind tot mai calmă. Îmi atinse fața. Fruntea. Cu degetele ușoare îmi pipăi capul. Am repetat, sufocândumă:
— Eri… tu ești?
Deliram. Mai târziu, încetișor, mam sculat, iar ea ma sprijinit pe cât putea mai bine; neam îndreptat către șosea. Abia acolo am văzut în ce hal se afla mașina; capota, botul întreg, erau făcute armonică. Pe de altă parte, gliderul parcă nu suferise nimic — acum iam apreciat superioritatea — doar o îndoitură mică în lateral, unde suferise principalul șoc. Eri mă ajută să urc, și deplasă gliderul până ce automobilul meu căzu cu un prelung zăngănit metalic, apoi am pornit. Ne întorceam. Tăceam, luminile treceau pe lângă noi. Capul îmi vibra, continuam săl simt greu și mare. Am coborât în fața căsuței. Ferestrele erau tot luminate, de parcă ieșisem doar pentru câteva clipe. Mă ajută să intru în casă. Mam așezat pe pat. Ea a mers spre masă, apoi a ocolito și sa îndreptat spre ușă. Mam ridicat.
— Pleci!
Alergă până la mine, îngenunche lângă pat, și scutură din cap, negând.
— Nu?
— Nu.
— Și no să mă părăsești niciodată?
— Niciodată.
Am cuprinso în brațe. Își lipi obrazul de fața mea, și totul parcă se scurgea din mine — tăciunii mocnind ai încăpățânării și mâniei mele, nebunia ultimelor ore, teama, disperarea; zăceam acolo golit, ca mort, și doar o strângeam și mai puternic, de parcă forțele îmi reveniseră, și a fost tăcere, lumina sclipea din tapetul auriu al odăii, iar undeva în depărtare, ca întro altă lume, dincolo de ferestrele deschise, vuia Pacificul.
Poate că pare ciudat, dar nam vorbit nimic în seara aceea, și în noaptea aceea. Nici un singur cuvânt. Deabia târziu în ziua următoare am aflat ce se petrecuse. De îndată ce plecasem ea bănuise motivul și se speriase, nu știuse ce să facă. La început, se gândise să cheme robotul cel alb, dar înțelesese că nui putea fi de ajutor; iar el — numai așa îl numea — el nu putea fi de nici un ajutor. Olaf, poate. Olaf, cu siguranță, însă nu știa unde săl găsească, și oricum nu mai avea timp. De aceea luase gliderul vilei și pornise după mine. Mă ajunsese destul de repede, apoi rămăsese în urma mea, atâta vreme cât mai există posibilitatea ca eu să revin la căsuță.
— Ai fi venit și tu atunci? am întrebato
Ezită.
— Nu știu nici eu. Cred că da. Acum așa cred, dar nici eu nu știu.
Când văzuse însă că nu opream, ci continuasem să rulez mai departe, se speriase și mai tare. Restul era cunoscut.
— Nu. Nunțeleg, am spus. Astai partea pe care no înțeleg. Cum ai reușit să faci așa ceva?
— Miam spus că… că nu se va întâmpla nimic.
— Știai ce voiam să fac? Și unde?
— Da.
— Cum?
După o lungă pauză:
— Nu știu. Poate pentru că acum am început să te cunosc…
Am tăcut. Mai aveam săi pun multe întrebări, dar nu îndrăzneam. Stăteam amândoi lângă fereastră. Cu ochii închiși, simțind uriașa întindere a oceanului, am spus:
— Perfect, Eri, șiacum? Ce se vantâmpla?
— Țiam spus deja.
— Dar eu nu vreau așa, am șoptit.
— Nu poate fi altfel, replică după o pauză lungă. În plus…
— În plus?
— Nu vreau.
Chiar în aceeași zi, spre seară, situația sa înrăutățit, iarăși. Problemele noastre reveneau, se intensificau, apoi se retrăgeau. De ce? Nu știu. Probabil că nici ea nu știa. De parcă deveneam apropiați numai în fața situațiilorlimită, și numai atunci eram capabili să ne înțelegem unul pe celălalt. Și o noapte, Și încă o noapte. Și încă o zi.
În cea dea patra zi am auzito vorbind la telefon și mam speriat teribil. După aceea plânș. Totuși la cină zâmbea din nou.
Acesta a fost sfârșitul și începutul. Deoarece în săptămâna următoare am mers în Mae, principalul oraș al ținutului, și întrun birou de acolo, în fața unui individ îmbrăcat în alb, am rostit cuvintele care ne făceau soț și soție. În aceeași zi, iam trimis o telegramă lui Olaf. În ziua următoare am revenit la poștă, însă nu era nimic de la el. Mam gândit că poate se mutase și de aceea întârzia răspunsul. Dar sincer să fiu, chiar și atunci, în oficiul poștal, am simțit un fior de neliniște, deoarece tăcerea aceea nui era caracteristică lui Olaf, având în vedere însă toate cele petrecute mam gândit la asta doar o clipă și nu iam spus nimic ei. De parcă uitasem.