Pentru o pereche unită numai prin impetuozitatea nebuniei mele, neam potrivit unul cu celălalt mai presus de orice așteptări. Viața noastră împreună era marcată de o curioasă diviziune. Când se ajungea la o deosebire de atitudini, Eri era capabilă săși apere poziția, însă atunci problema respectivă era de obicei de natură generală, de pildă, era o apărătoare îndârjită a betrizării, aducând în sprijinul ei argumente ce nu erau preluate din cărți. Am considerat un semn bun făptui că se opunea în mod deschis unor păreri ale mele; însă discuțiile noastre se desfășurau în timpul zilei. La lumina zilei nu îndrăznea — sau mai degrabă nu dorea — să vorbească despre mine obiectiv, calm, fără îndoială deoarece nu știa care din cuvintele ei aveau să sublinieze vreun defect al meu, ridicolul „personajului din conservă”, ca să folosesc expresia lui Olaf, și care puteau fi un atac îndreptat asupra valorilor fundamentale ale vremurilor mele. Însă noaptea — poate pentru că bezna atenua, cumva, prezența mea — îmi vorbea despre mine, adică, despre noi, iar eu eram mulțumit de aceste conversații șoptite în întuneric, deoarece noaptea ascundea, miloasă, frecventele mele uluiri.
Îmi povestea despre ea, despre copilăria ei, și astfel am aflat pentru a doua oară — de fapt, pentru prima dată cu un conținut uman concret — cât de perfect făurită era această societate a unei armonii constante, delicat stabilizate. Se considera ceva normal ca, pentru a avea copii și ai crește în primii lor ani de viață, să posezi calificări speciale și pregătire complexă, cu alte cuvinte, un fel de instruire specială; pentru a obține permisiunea dea avea urmași, o pereche căsătorită trebuia să treacă un fel de examene; la început mi sa părut ceva încredibil, dar gândindumă a trebuit să admit că noi, cei din trecut, și nu ei, trebuia să fim acuzați de obiceiuri paradoxale: în vechea societate, naveai dreptul să construiești o casă sau un pod, să tratezi o boală, sau să îndeplinești cea mai simplă funcție administrativă, fără o pregătire specializată, în vreme ce problemele de responsabilitate absolută, procrearea copiilor, modelarea minților acestora erau lăsate în seama șansei oarbe și dorințelor de moment, iar comunitatea intervenea numai după ce se făcuseră greșeli și era prea târziu pentru a le corecta.
Așa încât, obținerea dreptului la un copil era acum o distincție ce nu se atribuia oricui. În plus, părinții nu puteau izola copiii de alți copii de aceeași vârstă; se alcătuiau grupuri special selectate, pentru ambele sexe, în care erau reprezentate temperamentele cele mai divergente. Așa numitele cazuri dificile căpătau tratamente adiționale, hipnagogice, iar educația tuturor începea de foarte timpuriu. Nu cititul și scrisul, ce erau introduse mai târziu, ci inițierea — prin intermediul unor jocuri speciale — în legile universului, ale Pământului, în bogăția și varietatea vieții sociale; copiilor de patru și cinci ani li se inoculau, principiile toleranței, coexistenței, respectului față de alte concepții și credințe, lipsei de importanță a diferenței dintre trăsăturile exterioare ale copiilor, ale oamenilor aparținând altor rase. Toate acestea mi se păreau foarte bune, cu o singură, dar fundamentală rezervă, deoarece neclintita piatră de căpătâi a acestei lumi, regula ei atotcuprinzătoare, era betrizarea. Educația unui copil urmărea, în fond, acceptarea betrizării ca pe un fapt de viață la fel de inabordabil ca nașterea sau moartea. Când auzeam cum era predată chiar de la Eri vechea istorie, îmi stăpâneam cu greu indignarea. În conformitate cu descrierile respective, epocile acelea fuseseră vremuri de animalitate și barbarie, de procreație necontrolată, de catastrofe atât economice cât și militare, iar realizările de netăgăduit ale apusei civilizații erau prezentate drept expresie a acelor forțe și năzuințe ce permiseseră oamenilor să înfrângă ignoranța și cruzimea: acele realizări, în felul acesta, apăreau a fi fost obținute parcă în ciuda tendinței predominante universale de pe atunci dea trăi pe socoteala celorlalți. Ceea ce cândva necesita efort, spuneau ei, și se putea obține numai de câțiva, drumul respectiv fiind primejdios și presărat cu necesitatea de a te sacrifica, de a face compromisuri — succesul material fiind urmat de înfrângere morală —, era acum ceva banal, ușor de obținut și sigur.
Era acceptabil cât rămâneai la generalități; în felul acesta puteam aproba condamnarea variatelor aspecte negative ale trecutului, precum, să zicem, războiul; iar lipsa — lipsa completă — a politicii, a fricțiunilor, a tensiunilor, sau conflictelor internaționale — deși o lipsă surprinzătoare, ducând imediat la suspiciunea că astfel de lucruri existau, dar nu erau comentate — trebuie să recunosc că era o realizare, nu o pierdere; mai rău a fost când această reevaluare mă atingea personal. Nu numai Starck abandonase, în cartea lui (scrisă, nota bene, cu o jumătate de secol înainte de întoarcerea mea), exploatarea spațiului. Aici Eri, ca absolventă de arheologie, putea să mă învețe multe lucruri, și nu numai pe mine. Din primele generații betrizate au schimbat radical atitudinea lor față de astronautică, dar deși semnele sau modificat din plus în minus, interesul a rămas intens. Pe atunci, consensul era că se comisese o eroare tragică, o eroare ce atinsese apogeul chiar în anii când'se planifica expediția noastră, deoarece pe atunci expediții similare se pregăteau în număr mare. Motivul nu fusese faptul că recolta acestor expediții fusese atât de mică, sau că exploatarea spațiului pe o rază de așa mulți anilumină depărtare de sistemul solar dusese doar la descoperirea, pe puține planete, a unor forme stacojii și primitive de vegetație, și nu la contactul cu vreo civilizație cu grad înalt de dezvoltare. De asemenea nu se considera drept lucrul cel mai rău faptul că lungimea teribilă a călătoriei urma să transforme echipajul navei, pe acei reprezentanți ai Pământului — întro măsură tot mai mare, cu cât destinațiile deveneau mai îndepărtate — întrun grup de creaturi nenorocite, obosite de moarte, care, după câteva debarcări ici și colo, aveau nevoie de multă îngrijire și consecvență; sau că decizia dea trimite asemenea entuziaști fusese nechibzuită și crudă. Miezul problemei era că omul voia să cucerească Cosmosul fără ași fi rezolvat propriile probleme de pe Pământ; de parcă nar fi fost evident că zborurile eroice nu urmau să aibă nici un efect în direcția micșorării oceanului de suferințe omenești, nedreptăți, spaime și foamete mondială.
Dar, după cum ziceam, doar prima generație betrizată a gândit așa, deoarece după aceea, în decursul normal al evenimentelor, au urmat uitarea și indiferența; copiii se minunau când aflau de perioada romantică a astronauticii, și poate chiar încercau puțină teamă față de strămoșii lor, care erau pentru ei tot atât de stranii și de neînțeles pe cât erau acei strămoși ce ce porneau în războaie de jefuire, sau în expediții după aur. Cel mai mult mă înfricoșa indiferența, cu mult mai mult decât dezaprobarea — munca noastră de o viață fusese cufundată în tăcere, înmormântată și uitată.
Eri nu încerca sămi trezească entuziasmul față de această lume nouă, nu făcea nici un efort dea mă converti; pur și simplu îmi vorbea despre asta povestindumi viața ei, iar eu — tocmai pentru că vorbea desprea ea, și era astfel ea însăși dovada — numi puteam închide ochii înaintea virtuților ei.
Era o civilizație care scăpase de frică. Tot ceea ce exista îi slujea pe oameni. Nimic nu avea greutate decât bunăstarea lor, satisfacerea cerințelor fundamentale, dar și a celor mai sofisticate nevoi. Peste tot — în toate domeniile unde prezența omului, putința dea greși a pasiunilor sale, încetineala reflexelor lui putea crea fie și cel mai neînsemnat risc — omul era înlocuit prin dispozitive automate, lipsite de viață.
Era o lume care înlăturase pericolul. Amenințarea, conflictul, toate formele de violență — nuși găseau loc în ea; o lume de liniște, de maniere și obiceiuri blânde, tranziții line, situații lipsite de dramatism, totul pe atât de uluitor cât și reacția mea sau a noastră (mă gândesc la Olaf) față de ea.
Pentru că noi, în decursul celor zece ani, trecusem prin atâtea orori, prin tot ceea ce era ostil omului, ceea cel rănea șil zdrobea, și devenisem, dezgustați de ele, atât de dezgustați; oricare dintre noi, auzind că întoarcerea avea să fie întârziată, că trebuia să mai suportăm câteva luni în spațiu, ar fi sărit probabil de gâtul celui care ar fi anunțat vestea. Iar acum noi — incapabili de a mai rezista permanentului risc, șansei unei ciocniri cu un meteorit, tensiunii aceleia nesfârșite, iadului prin care trecusem când un Arder, sau un Ennesson nu se mai întorseseră dintro misiune de recunoaștere — imediat, noi am început să ne referim la acel timp de teroare ca fiind singura problemă, corectă, care ne dăduse demnitate și țel. Însă chiar acum mă înfioram, amintindumi cum, așezați, întinși, atârnați în cele mai ciudate poziții deasupra rotundei cabine radio, așteptam, așteptam, întro tăcere întreruptă doar de bâzâitul monoton al semnalului de la scaunul automat al navei, văzând, în lumina albăstruieplumburie, picături de transpirație prelingânduse pe fruntea operatorului radio încremenit în aceeași așteptare — în timp ce ceasul, cu alarma reglată, avansa silențios, până ce în sfârșit momentul când limba lui atingea semnul roșu de pe cadran, momentul ușurării. Ușurare… deoarece atunci puteai ieși și explora și muri singur, iar asta fără exagerare părea să fie mai ușor decât așteptatul. Noi piloții, personalul neștiințific, alcătuiam vechea gardă; timpul nostru se oprise cu trei ani înaintea adevăratului start al expediției. În acei trei ani parcursesem o serie de teste cu sporirea stressului psihologic. Existaseră trei etape principale, trei trepte, pe care le denumisem Palatul Fantomelor, Storcătorul de Rufe și încoronarea.
Palatul Fantomelor: erai închis întro incintă micuță, lipsită de orice contact cu exteriorul. Nici un sunet, rază de lumină, pală de aer, sau vibrație din afară nu ajungea în interior. Semănând cu o rachetă mică, incinta era echipată cu machete ale comenzilor, și cu provizii de apă, hrană și oxigen. Trebuia să stai acolo, inactiv, neavând absolut nimic de făcut, timp de o lună — care părea o eternitate. Nimeni nu ieșea de acolo același om. Eu, unul dintre cei mai rezistenți subiecți ai doctorului Janssen, am început din a treia săptămână să văd lucrurile stranii pe care ceilalți le observaseră încă din a patra, sau a cincea zi: monștri fără chipuri, mulțimi amorfe prelingânduse din cadranele de ceas palid luminate pentru a intra în discuții lipsite de sens cu mine, plutind deasupra trupului meu asudat, trupul meu careși pierdea contururile, se transforma, creștea, și care în cele din urmă — treaba cea mai înspăimântătoare — începea săși capete o independență, mai întâi prin spasme ale mușchilor individuali, apoi după furnicături și amorțeli, contracții, și în final mișcări, în vreme ce eu priveam, uluit, fără să înțeleg. Dacă nar fi existat antrenamentul preliminar, explicațiile teoretice, aș fi jurat că brațele, capul și gâtul îmi erau posedate de demoni. Interiorul capitonat al incintei văzuse imagini ce sfidau descrierea — Jannssen și echipa lui, cu echipamentul corespunzător, supravegheau ce se întâmpla înăuntru, dar la momentul respectiv nimeni nu știa asta. Senzația izolării trebuia să fie reală și completă. De aceea, dispariția unora dintre asistenții doctorului reprezentau un mister pentru noi. Abia în timpul adevăratei expediții, Gimma mia spus că pur și simplu clacaseră. Unul dintre ei, un anume Gobbek, se părea că încercase să forțeze deschiderea incintei, incapabil să mai asiste la chinurile celui dinăuntru.
Dar acesta era doar Palatul Fantomelor. Deoarece după aceea urma Storcătorul de Rufe, cu basculantele și centrifugele lui, cu diabolica mașină acceleratoare ce putea produce 400 de guri — o accelerație — desigur, niciodată folosită — care ar fi tramsformat orice om întro băltoacă, dar și 100 de guri era de ajuns pentru a face întro fracțiune de secundă spatele unui subiect testat lipicios de la sângele forțat în exteriorul pielii.
Ultimul test, încoronarea, lam trecut cu steagul sus. Acesta era ultimul ciur, ultima probă de selecție. Al Martin, un tip bine făcut care pe atunci, pe Pământ, arăta precum mine azi, un gigant, un colos cu mușchi de fier, și de un calm imperturbabil — a revenit de la încoronare pe Pământ întro asemenea stare, încât lau îndepărtat imediat.
Încoronarea era o chestiune destul de simplă. Te îmbrăcau în costum de astronaut și te duceau pe orbită, la o altitudine de câteva sute de mii de kilometri, acolo unde Pământul strălucește ca Luna amplificată de cinci ori, apoi pur și simplu te azvârleau din rachetă în spațiu, și plecau. Atârnând acolo, mișcând din braț și din picioare, trebuia săi aștepți să se întoarcă, să aștepți să fii salvat; costumul spațial era absolut de nădejde și confortabil, avea oxigen, aer condiționat, baterie de încălzire, ba chiar îl hrănea pe cosmonaut, cu o pastă stoarsă la fiecare două ore dintrun tub special. Deci nu se putea întâmpla nimic, decât dacă se defecta micuțul aparat de radio atașat pe exterior costumului, care semnaliza automat poziția purtătorului. Un singur lucru lipsea în costum, un receptor, ceea ce însemna că nu puteai auzi altă voce, decât pe a ta. Cu hăul și stelele în jurul tău, suspendat, lipsit de greutate, trebuia să aștepți. Adevărat, așteptarea era destul de lungă, dar nu foarte lungă. Și asta era tot.
Da, însă oamenii înnebuneau acolo; erau târâți în navă, zbătânduse în convulsii epileptice. Acesta era testul ce se ridica total împotriva stră-fundurilor umane — o anihilare totală, o condamnare, o moarte cu conștiința deplină și funcționând. Era un gust al eternității, care pătrundea în tine și te lăsa săi cunoști oroarea. Știința, dintotdeauna considerată a fi imposibilă și impalpabilă, a abisului cosmic extinzânduse în toate direcțiile, devenea a noastră; căderea fără de sfârșit, stelele devenite inutile, picioarele legănânduse, zadarnice, inutilitatea, lipsa de rost a brațelor, gurii, gesturilor, a mișcărilor și absenței mișcărilor; în costum creștea un răcnet asurzitor, nenorociții urlau — de ajuns!
Nare rost să insist asupra a ceea ce era doar, la urma urmei, un test, o introducere, intenționată, planificată cu grijă, cu măsuri de precauție: din punct de vedere fizic, niciunul dintre „încoronați” nu suferea nici un rău, iar racheta de la bază îi recupera pe toți. Era adevărat, nu ne spuneau nici asta, pentru a păstra situația cât mai autentică posibil.
„Încoronarea” sa desfășurat bine pentru mine. Aveam sistemul meu personal. Era foarte simplu și complet necinstit — se considera că navem voie săl folosim. Când mă aruncau prin ecluză, închideam ochii. Apoi mă gândeam la diferite lucruri. Tot de ce aveai nevoie, în cantități considerabile, era voința. Trebuia să te străduiești să nu deschizi ochii aceia mizerabili indiferent de ce sar fi întâmplat. Cred că Janssen știa de trucul meu. Dar na urmat vreo repercusiune. Poate căl socotea bun.
Toate acestea, însă, se petreceau pe Pământ, sau în vecinătatea lui. După aceea a apărut un spațiu ce nu fusese inventat sau creat în laborator, un spațiu care de fapt ucidea, fără să se prefacă; și care uneori cruța — Olaf, Gimma, Thurber, eu însumi, cei șapte de pe Ulise — ba chiar nea lăsat să ne întoarcem. La care noi, cei care tânjeam cel mai mult după liniște, văzândune visul împlininduse, și în mod perfect, de îndată lam disprețuit. Cred că Platon a fost cel care a spus: „O, nefericitule — vei avea ceea ce țiai dorit.”