Între timp, Olaf na dat nici un semn de viață. La început am fost îngrijorat, apoi mam simțit vinovat. Mă temeam să nu fi făcut vreo prostie. Deoarece era singur, ba chiar mai mult decât fusesem eu. Nu voiam so implic pe Eri în evenimente imprevizibile, și asta sar fî întâmplat dacă începeam căutarea chiar eu; de aceea, am decis să merg mai întâi la Thurber. Nu eram convins că aveam săi cer sfatul — voiam numai săl văd. Aveam adresa de la Olaf; Thurber era în centrul universitar din Malleolan. Iam telegrafâat că sosesc, și mam despărțit de Eri pentru prima oară. În ultimele zile, ea fusese reticentă și nervoasă; atribuisem starea aceasta grijii pentru Olaf. Iam promis că mă voi întoarce cât voi putea de repede, probabil peste două zile, și că naveam să fac nimic până no consultam și pe ea.
Eri ma condus până la Houl, de unde am luat un ulder nonstop. Plajele Pacificului erau pustii acum, deoarece se apropiau furtunile toamnei; mulțimile colorate de tineri dispăruseră din stațiunile locale, de aceea nu ma mirat faptul că, practic, eram singurul pasager al proiectilului argintiu. Zborul, prin nori care făceau totul ireal, a durat aproape o oră și a luat sfârșit în amurg. Orașul apărea prin umbrele înserării precum un foc multicolor — cele mai înalte clădiri, cu forme de pocal, străluceau în mijloc precum niște flăcări subțiri, imobile, siluetele lor se conturau luminoase, pe fundalul norilor albi, având forma unor uriași fluturi uniți prin arcade la nivelurile cele de mai sus; nivelurile inferioare ale străzilor, trecând dintrunul în altul, alcătuiau râuri colorate, șerpuite. Sar fi putut să fie ceața de vină, sau era un efect al materialelor de construcție asemănătoare sticlei, dar orașul arăta, de deasupra, aidoma unui nor de nestemate concentrice, o insulă din cristal, încrustată cu pietre prețioase, înălțânduse din ocean, a căror suprafață de oglindă repetă din ce în ce mai stins etajele scânteietoare, până la ultimul, acum de abia vizibil, de parcă sub oraș zăcea scheletul său ca un rubin incandescent. Era greu de crezut că basmul acesta de culori și flăcări întrepătrunse era cămin pentru câteva milioane de oameni.
Complexul universitar se afla în afara orașului. Ulderul meu a aterizat întrun parc gigantic, pe o platformă din beton. Apropierea orașului se ghicea doar printrun argintiu palid strălucind pe cer, deasupra peretelui întunecat de copaci. O alee lungă ducea până la clădirea principală, care era întunecată, parcă părăsită.
Imediat cum am deschis ușa imensă, interiorul a fost scăldat în lumină. Mă găseam întrun hol boltit, cu gresie bleu. O rețea de treceri antifonate mau dus întrun coridor, simplu și auster — am deschis o ușă, apoi alta, dar toate odăile erau pustii, de parcă oamenii plecaseră de multă vreme. Am urcat, în susul unui șir de trepte obișnuite. Pe undeva trebuie să fî existat un lift, însă parcă naveam chef săl caut. În plus, niște scări care nu erau rulante reprezentau o noutate. Sus, întinzânduse în ambele direcții, se afla un alt coridor cu încăperi goale; pe ușa uneia am văzut un petec de hârtie pe care scria „Aici, Bregg”. Am ciocănit, și am auzit vocea lui Thurber.
Am intrat. Stătea în lumina unei lămpi ce atârna foarte jos. Înapoia lui era întunericul unei ferestre de mărimea peretelui. Biroul la care lucra era ticsit cu hârtii și cărți — cărți adevărate — iar pe alt biroun mai mic, din apropiere, se aflau grămezi întregi din cristalele acelea „boabe de grâu”, plus diverse aparate. În fața lui avea un teanc de hârtii și cu un toc — muiat în cerneală — făcea însemnări pe margini.
— Stai jos, mia zis fără să ridice ochii. Termin imediat.
Miam ales un scaun scund lângă birou, dar lam deplasat în lateral, deoarece lumina îi încețoșa chipul, și doream săl pot vedea cât mai bine.
Lucra în stilul său caracteristic, încet, încruntânduse sub strălucirea lămpii. Odaia era una dintre cele mai simple pe care le văzusem până acum, cu pereți terni, o ușă veche, fără ornamente, și fără auriul acela obositor. De ambele părți ale ușii se găsea câte un ecran pătrat, lipsit de imagine, iar peretele de lângă fereastră era plin de dulapuri metalice; de unul dintre ele se rezemau suluri de mape sau desene — asta era totul. Lam examinat pe Thurber. Chel, solid, mătăhălos; scria, din în când își ștergea ochii cu muchia palmei. Îi lăcrimau întruna. Gimma (căruia îi plăcea să dezvăluie secretele altora, în special acelea pe care te străduiești cât mai mult să le ții ascunse) îmi spusese odată că lui Thurber îi era teamă să nu orbească. Ceea ce explica de ce întotdeauna era primul care intra când schimbam accelerația, și de ce — mai târziu — îi lăsa pe alții să facă pentru el lucruri care altădată ar fî insistat să le facă personal.
Strânse hârtiile cu ambele mâini, le bătu de birou pentru a le aranja muchiile, apoi le așeză întro servietă, o închise și numai după aceea, coborânduși palmele mari cu degetele acelea groase ce păreau că au dificultăți în a se îndoi, spuse:
— Bun venit, Hal. Cum merge?
— Nu mă plâng. Ești… singur?
— Te referi la Gimma? Nui aici; a plecat ieri. În Europa.
— Lucrezi…?
— Da.
Urmă o pauză. Nu știam cum urma să reacționeze la spusele mele — voiam mai întâi să aflu ce credea despre lumea aceasta unde ajunsesem. Era adevărat, cunoscândul, nu mă așteptam la un potop de vorbe. Își păstra majoritatea opiniilor pentru el.
— Ești de mult aici?
— Bregg, rosti fără să clintească, mă îndoiesc că te interesează așa ceva. Tragi de timp.
— Posibil, am răspuns. Să zic ce vreau de fapt?
Începeam să simt iarăși stânjeneala aceea, ceva între iritare și timiditate, care mă încerca întotdeauna în prezența lui. Bănuiesc că și ceilalți simțeau la fel. Nu puteai ști niciodată când glumea și când era serios; chipul lui, cu toată atenția ce țio acorda, era greu de descifrat.
— Nu, zise. Poate mai târziu. De unde ai venit?
— Houl.
— Direct?
— Da… de centrebi?
— E bine, mormăi el, de parcă numi auzise întrebarea.
Mă privi vreo cinci secunde fără să clipească, de parcă dorea să se asigure de prezența mea. Expresia lui era indescifrabilă — dar știam, acum, că se întâmplase ceva. Dar avea sămi spună? Era imprevizibil. În timp ce mă întrebam cum ar trebui să încep, mă cerceta atent, ca și cum înainte îi părusem suspect.
— Ce face Vabach? lam întrebat, când tăcerea aceea cercetătoare deveni prea îndelungată.
— A plecat cu Gimma.
Nu la asta mă referisem, și el o știa, dar, de fapt, nu venisem săl întreb despre Vabach. Din nou, o tăcere. Începusem sămi regret hotărârea.
— Am auzit că teai însurat, rosti brusc, aproape nepăsător.
— Da, am răspuns, poate prea sec.
— Ția făcut bine?
Mam străduit să găsesc alt subiect de discuție. În afară de Olaf, numi venea nimic în minte, însă nu voiam să întreb despre el deocamdată. Miera teamă de zâmbetul lui Thurber — felul în care obișnuia săl demoleze pe Gimma cu ajutorul lui, și nu numai pe Gimma — dar se mulțumi să ridice puțin din sprâncene și întrebă:
— Ce planuri ai?
— Niciunul, am spus, și era adevărul.
— Și ai vrea să faci ceva?
— Da. Dar nu orice.
— Până acum nai făcut nimic?
Deacum mă înroșisem. Eram furios.
— Nimic. Thurber… nam venit aici să vorbesc despre mine.
— Știu, încuviință încet. E vorba de Staave, nu?
— Da.
— Există aici un anume coeficient de risc, zise împingânduse ușor în marginea biroului. Ascultător, scaunul se răsuci către mine. Oswamm se temea de tot ce poate fi mai rău, mai ales după ce Stoave șia azvârlit hiphagogul… Și tu ai făcut la fel, nu?
— Oswamm? am repetat. Care Oswamm? Stai… cel de la Adaptare?
— Da. Cel mai mult se temea de evoluția lui Staave. Iam arătat unde greșea.
— Cum adică?
— Cu toate că Gimma garanta pentru voi amândoi…, încheie el, de parcă nu mă auzise.
— Ce? am exclamat ridicândumă din scaun. Gimma?
— Bineînțeles, nu știa nimic, urmă Thurber, și mia și spuso.
— Atunci de ce dracu a garantat pentru noi? am răbufnit, derutat.
— Așa simțea că trebuia să facă, explică laconic Thurber. Că șeful unei expediții ar trebui săși cunoască oamenii…
— Prostii.
— Eu repet ce ia spus lui Oswamm.
— Da? Și de ce anume se temea Oswamm? Co să ne revoltăm?
— Și nai simțit niciodată pornirea? mă întrebă încetișor.
Am căzut pe gânduri.
— Nu, am răspuns în cele din urmă. Niciodată în mod serios.
— Tiai lăsa copiii să fie betrizati?
— Dar tu?
Zâmbi pentru prima dată, zvâcninduși buzele palide. Nu răspunse.
— Thurber… ții minte noapteaia, după ultimul zbor peste Beta… când țiam spus…
Încuviință indiferent. Brusc calmul mia dispărut.
— Nu țiam spus totul atunci, să știi. Am fost toți împreună acolo dar nu pe picior de egalitate. Eu luam ordinele de la voi doi — de la tine și de la Gimma — așa am vrut eu. Cu toții eram de acord. Venturi, Thomas, Ennesson și Arder, care na căpătat un rezervor suplimentar pentru că Gimma îl păstra pentru o ocazie mai bună. Perfect. Dar ceți dă acum dreptul de ami vorbi de parcă ai fi de când lumea în scaunul ăsta? Tu ai fost cel care lai trimis pe Arder pe Kereneia în numele științei, Thurber, și eu lam scos deacolo în numele fundului lui nenorocit, și neam întors, șiacum se dovedește că fundul e chestia care contează, nu cealaltă. Deci poate că ar trebui să te întreb cum te simți și să garantez pentru tine, nu invers? Ce crezi? Știu ce crezi. Teai întors cu un maldăr de date și te poți îngropa în ele până la sfârșitul zilelor tale, știind că niciunul din oamenii ăștia politicoși no să tentrebe: „Cât a costat analiza asta spectrală? Un om, doi oameni? Nați zice, domnule profesor Thurber, că prețul a fost puțin cam mare?” Nimeni nuți va spune așa ceva, pentru că ei nau conturi cu noi. Dar Venturi are. Și Arder, și Ennesson. Și Thomas. Ceo să folosești drept plată, Thurber? O săi explici totul despre mine lui Oswamm? — Și Gimma — o să garanteze pentru Olaf și mine? Prima dată când team văzut, făceai aceleași lucruri pe care le faci și azi. Asta era în Apprenous. Stăteai în mijlocul hârtiilor tale și priveai, ca acum: făcând o pauză de la alte probleme mai importante, în numele științei…
Mam ridicat.
— Mulțumeștei lui Gimma că nea ținut partea…
Thurber se ridică și el. Pentru vreo secundă neam privit în ochi. Era mai scund, dar nuți dădeai seama. Statura lui nu conta. Calmul privirii era mai presus de cuvinte.
— Mi se permite să vorbesc, sau sentința a fost definitivă? întrebă el
Am bolborosit ceva neinteligibil.
— Atunci, stai jos, continuă și, fără să aștepte, se lăsă greoi în scaun.
Mam așezat.
— Totuși ai făcut câte ceva, rosti pe un ton ce sugera că discutasem despre vreme. Lai citit pe Starck, lai crezut, teai simțit înșelat, și acum cauți pe cineva să dai vina. Dacă înseamnă atât de mult pentru tine, pot accepta vina. Dar nu astai problema. Starck tea convins — după acei zece ani? Bregg, știam că ești un tip care se înfierbântă ușor, dar niciodată nu team considerat prost.
Se opri pentru un moment, și, în mod straniu, am încercat ceva ca o ușurare — și o speranță de eliberare. Nam avut vreme sămi analizez impresia, deoarece continuă:
— Contact cu civilizații galactice? Cine a pomenit ceva despre asta? Niciunul dintre noi, și nici vreun savant, nici Merquier, nici Simoniadi, nici Rag Ngamieli — nici unul; nici o expediție na contat pe vreun asemenea contact, și de aceea toate discuțiile alea despre fosile zburând prin spațiu și veșnic întârziata poștă galactică sunt dezmințirile unor afirmații ce nau fost niciodată făcute. Ce poți obține de la stele? Și la cea slujit expediția lui Amundsen? Sau a lui Andree? La nimic. Singurul beneficiu clar este faptul că au dovedit o posibilitate. Că se poate face. Sau, mai pre, cis, că a fost, o perioadă determinată, lucrul cel mai dificil de atins. Nu știu dacă noi am făcut măcar atât, Bregg. Pe cuvânt că nu știu. Dar am fost acolo.
Tăceam. Acum Thurber nu mă mai privea. Își așezase pumnii strânși pe tăblia biroului.
— Ce ția dovedit Starck — inutilitatea cosmodromiei? Parcă noi nam fi știuto! Și polii! Ce era la poli? Cei care iau cucerit știau că acolo nu se găsește nimic. Sau Luna? Cea căutat grupul lui Ross în craterul Eratostene? Diamante? Bart și Jegonin de ce lau traversat pe Mercur — ca să se bronzeze? Sau Kellen și Offshagg — singurul lucru de care erau siguri când au zburat spre norul rece din Cerber, era că acolo puteau muri. Nu știi ce spune Starck de fapt? Că o ființă omenească trebuie să mănânce, să bea și să se îmbrace; iar restul e nebunie. Orice om are Starckul lui, Bregg. Fiecare epocă din istorie a avut unul. De ce Gimma tea trimis pe tine și pe Arder? Ca să recoltați mostre din corona. Cine la trimis pe Gimma? Știința. Scurt pe doi, da? Studiul stelelor. Bregg, tu crezi că dacă nar fî existat stele, noi nu neam fi dus? Eu zic că neam fi dus. Am fi dorit să examinăm pustiul acela, săi găsim o explicație, Geonides sau altcineva near fî spus ce măsurători și experimente valoroase am fi putut face. Nu mă înțelege greșit. Nu spun că stelele reprezintă doar o scuză. Nici cu polul na fost așa; Nansen și Andree aveau nevoie de el… Everestul a însemnat pentru Mallory și Irving mai mult decât însuși aerul. Spui că țiam ordonat „în numele științei”? Știi că nui adevărat. Îmi puneai memoria la încercare. Să fac și eu același lucru cu tine? Îți amintești asteroidul lui Thomas?
Am tresărit.
— Neai mințit atunci. Ai coborât pentru a doua oară, știind că el era mort. Adevărat?
Am tăcut.
— Am ghicit imediat. Nam discutat niciodată cu Gimma despre asta, dar cred că a ghicit și el. De ceai făcuto, Bregg? Acolo nu era Arcturus sau Kereneia, și naveai pe cine salva. Ce gând ai avut, omule?
Continuam să tac. Thurber surâse ușor.
— Știi carei problema noastră, Bregg? Faptul că am reușit, și stăm aici. Întotdeauna, omul se întoarce cu mâinile goale…
Se opri. Zâmbetul său deveni un rânjet aproape lipsit de sens. Pentru un moment răsuflă zgomotos, strângând tăblia biroului cu ambele mâini. Lam privit, de parcăl vedeam pentru întâia oară; mă izbi faptul că era bătrân, și mam simțit chiar șocat. Niciodată nu mă gândisem la el în felul acesta, ca și cum ar fi fost lipsit de vârstă…
— Thurber, am rostit încetișor, ascultă… astai, mă rog… doar o elegie pe mormintele… nesătuilor. Acum nu mai există din ăștia. Și nu vor mai exista. Deci — la urma urmei — Starck câștigă…
Își arătă dinții lătăreți și gălbui, dar nu era un zâmbet.
— Bregg, dămi cuvântul că nu vei repeta nimănui ceea ce o săți spun.
Am ezitat.
— Nimănui, repetă apăsat.
— Bine.
Se sculă, se îndreptă spre un colț, luă un tub cu hârtii, și reveni cu el la birou.
Hârtiile foșniră când i se desfăcură sub degete. Am văzut ceva ce semăna cu un pește curățat de solzi, cu linii roșii, precum sângele.
— Thurber!
— Da, replică încetișor, rulând hârtia cu ambele mâini.
— O nouă expediție?
— Da, repetă el. Se întoarse în colț și rezemă tubul de perete, ca pe o pușcă.
— Când? Unde?
— Nu prea curând. Spre Centru.
— Săgetătorul…, am șoptit.
— Da. Pregătirile vor dura mult. Dar grație anabiozei…
Continuă, dar am distins numai cuvinte sau expresii izolate — „zbor în buclă”, „accelerație nongravitațională” — și atât avea simțită la vederea desenului uriașei rachete lăsă loc unei neașteptate toropeli, dinapoia căreia, ca printrun amurg, îmi priveam palmele care mi se odihneau pe genunchi. Thurber se opri, mă privi, merse la birou și începu să strângă hârtiile, parcă oferindumi timp să diger veștile. Ar fi trebuit săl asaltez cu întrebări — care dintre noi, vechea gardă, urma să zburăm; câți ani urma să dureze expediția; obiectivele ei — dar nam întrebat nimic. Nici măcar de ce totul era ținut secret. Iam privit mâinile uriașe, groase, cei trădau vârsta mai clar decât o făcea chipul lui, și am încercat o senzație de satisfacție, pe atât de neașteptată pe cât era de reală — că, oricum, el navea să plece. Naveam să trăiesc întratât încât să le văd întoarcerea, nici chiar dacă aș fi depășit recordul lui Matusalem. Nu conta. Era lipsit de importanță. Mam sculat. Thurber șia foșnit hârtiile.
— Bregg, rosti fără să ridice ochii, mai am niște treabă. Dacă vrei, putem cina împreună. Poți rămâne peste noapte în dormitor; e pustiu acum.
— Bine, am mormăit și am pornit către ușă.
El se întorsese la lucru de parcă nici nu mai eram acolo. Am rămas o vreme în prag, apoi am ieșit. Numi dădeam seama exact unde mă aflam, până ce nam auzit țăcănitul monoton al propriilor mei pași. Mam oprit. Mă aflam în mijlocul coridorului cel lung, între două șiruri de uși identice. Încă mai răsuna ecoul pașilor. Oiluzie? Mă urmărea cineva? Mam întors și am zărit o siluetă înaltă dispărând printro ușă din capătul coridorului. Dispăruse atât de repede, încât nam putut distinge mare lucru, văzusem doar o mișcare, un spate și ușa închizânduse. Aici naveam ce face. Navea rost să merg mai departe — coridorul se termina. Mam întors, am trecut pe lângă o fereastră enormă prin care am putut zări strălucirea orașului pe fundalul uriașului parc întunecat, și mam oprit iarăși în fața ușii cu biletul „Aici, Bregg”, unde lucra Thurber. Nu mai doream săl văd. Naveam nimic săi spun, și nici el mie. De fapt, de ce venisem? Brusc, miam adus aminte. Aveam să intru și să întreb de Olaf — dar nu acum. Nu încă. Nu eram obosit, mă simțeam perfect, dar mi se întâmpla, ceva ce nu înțelegeam. Ammers spre scară. În fața ei se afla ultima ușă, cea pe unde dispăruse persoana necunoscută, acum câteva clipe. Țineam minte că intrasem în odaia aceea la început, când pătrunsesem în clădire. Recunoșteam jupuitura vopselei. Camera fusese absolut goală. Oare cear fi putut căuta persoana necunoscută?
Eram convins că nu căuta nimic, că doar se ascundea de mine, și am rămas o vreme, nehotărât, înaintea scării, a treptelor pustii, albe și nemișcate. Încet, foarte încet, mam întors, simțeam o stânjeneală ciudată; nu chiar o stânjeneală, numi era teamă de nimic; mă simțeam parcă după o injecție cu anestezic — încordat, totuși calm. Am făcut doi pași șiam ciulit urechile; mi se păruse că auzisem — de cealaltă parte a ușii — zgomotul unei respirații. Imposibil. Hotărâsem să plec, dar nu puteam, dădusem prea multă atenție acelei uși ridicole pentru a pleca. Am deschiso și am privit înăuntru. În mijlocul camerei, sub o plafonieră micuță, stătea Olaf. În aceleași haine vechi, și cu mânecile suflecate, de parcă abia lăsase sculele.
Neam privit. Văzând că tăceam, vorbi el.
— Ce mai faci, Hal?
Glasul nui era chiar atât de sigur.
Nu doream să par interesat, pur și simplu eram surprins de această întâlnire neașteptată, și poate, de asemenea, încă eram șocat de cuvintele lui Thurber; oricum, nu iam răspuns. Am mers către fereastră, văzui aceeași panoramă, parcul negru și scânteierea orașului, mam întors și mam așezat pe pervaz. Olaf nu se clinti. Stătea în mijlocul odăii; din cartea pe care o ținea în mână, o foaie de hârtie se desprinse și pluti spre podea. Neam aplecat în același timp; am ridicat foaia și am văzut pe ea schița de rachetă arătată de Thurber cu puțin înainte. În partea de jos erau comentarii scrise de Olaf, Deci asta era, miam spus. Numi scrisese pentru că avea să zboare, și nu voia să știu. Îi puteam spune că greșea, că numi păsa de expediție. Mă săturasem de stele, și oricum aflasem totul de la Thur-ber, așa încât îmi putea vorbi cu conștiința curată.
Am examinat atent desenul din mână, de parcă apreciam forma zveltă a navei, dar nam zis nimic; iam întins hârtia, iar el a luato cu o anumită reținere, a îndoito în două, și a puso în carte. Toate astea sau petrecut în tăcere absolută, nu intenționat, sunt sigur, dar pentru că nu sa rostit nici un cuvânt scena căpătă o semnificație simbolică, de parcă aflasem de participarea lui la expediție și, înapoindui schița, acceptasem acest pas, fără entuziasm, dar și fără regrete. Când am încercat săl privesc în ochi își feri privirea, doar ca so ridice peste o clipă — imaginea nesiguranței și confuziei. Chiar și acum, când știam totul? Tăcerea din odăiță deveni insuportabilă. Lam auzit răsuflând puțin mai repede. Era tras la față și ochii nui erau atât de strălucitori pe cât îi văzusem ultima oară, de parcă lucrase din greu și dormise puțin, totuși distingeam în ei și o altă expresie, ura pe care no cunoșteam.
— Sunt bine…, am rostit încetișor. Și tu?
În clipa în care am spus cuvintele, miam dat seama că momentul lor trecuse; ar fi fost potrivite atunci când intrasem, însă acum sunau aproape ostil, sau chiar sarcastic.
— Lai văzut pe Thurber? mă întrebă.
— Da.
— Studenții au plecat… Acum nu mai e niciunul, neau dat toată clădirea…, începu stângaci.
— Ca să puteți pune la punct planul expediției? am continuat, iar el răspunse imediat:
— Da, Hal. Bun, dar știi ce fel de muncă este. Deocamdată suntem numai o mână de oameni, însă avem niște mașini fantastice, roboții ăștia, știi…
— E bineatunci.
Totuși, după aceste cuvinte urmă o altă tăcere… Și, destul de ciudat, cu cât dura mai mult, cu atâta creștea tulburarea lui Olaf, rigiditatea lui exagerată, deoarece stătea nemișcat în mijlocul încăperii, parcă țintuit de podea, sub lumină, pregătit pentru cei mai rău. Am hotărât să pun sfârșit situației.
— Ascultă, am spus. De fapt ce țiai închipuit? Lașitatea nu merge, să știi… Chiar ai crezut că no să aflu dacă no sămi spui tu?
Mam oprit, și el rămase tăcut, cu capul lăsat întro parte. Fără îndoială, mersesem prea departe, deoarece nu trebuia învinuit — probabil că în locul lui aș fi făcut la fel. Nici nul acuzam pentru tăcerea lungă deo lună; fusese încercarea lui dea scăpa, dea se ascunde de mine în această cameră pustie, când mă văzuse ieșind din biroul lui Thurber — totuși nui puteam spune asta în mod direct, era prea stupid și ridicol. Am ridicat vocea, lam denumit prost nenorocit, însă nici atunci nu sa apărat.
— Deci crezi că na mai rămas nimic de discutat? am izbucnit.
— Depinde de tine…
— Cum așa, de mine?
— De tine, repetă încăpățânat. Era important, cine săți spună…
— Chiar crezi așa ceva?
— Așa mi sa părut…
— Nu contează, am murmurat.
— Ceai de gând să faci? întrebă încet.
— Nimic.
Mă privi bănuitor.
— Uite, Hal, eu…
Nu termină. Simțeam căl torturam cu prezența mea, totuși nul puteam ierta că dăduse bir cu fugiții; iar să pleci așa, în momentul acela, fără nici un cuvânt, ar fi fost mai rău decât nesiguranța ce mă adusese acolo. Nu știam ce să spun; tot ceea ce ne unise era interzis. Lam privit în aceeași clipă în care se uita la mine — chiar și acum, fiecare dintre noi conta pe ajutorul celuilalt.
Mam ridicat de pe pervaz.
— Olaf… e târziu. Plec. Să nu crezi căs supărat pe tine; nici gând. Oricum, o să ne mai întâlnim, poate că ne faci o vizită. Am spus asta cu greutate; fiecare cuvânt era artificial, iar el o știa.
— Ce… nu rămâi peste noapte?
— Nu pot, știi, am promis…
Nu iam rostit numele.
— Cum vrei, mormăi Olaf. Să te conduc.
Am ieșit împreună din odaie și am coborât scara; afară era complet întuneric. Olaf mergea lângă mine fără un cuvânt; brusc se opri. Mam oprit și eu.
— Râmâi, șopti, parcă rușinat. Întrezăream doar pata vagă a chipului său.
— Bine, am încuviințat în mod neașteptat și mam întors. Nu se așteptase la asta. Rămase locului o clipă, apoi mă apucă de braț și mă conduse spre altă clădire, mai scundă. Întro odaie goală, unde ardeau câteva lumini, am cinat pe o tejghea, fără măcar să stăm jos. În tot acest timp am schimbat poate zece cuvinte. Apoi am suit la etaj.
Camera în care mă conduse era aproape perfect pătrată, de un alb șters, cu o fereastră largă, pesemne altfel orientată în raport cu parcul deoarece nu puteam zări nici urmă din strălucirea orașului deasupra copacilor; exista un pat cu așternuturi curate, două scaune, și un al treilea, mai mare, lângă fereastră. Faianța unei băi sclipea prin deschiderea îngustă a unei uși. Olaf rămase în ușă cu brațele atârnând, parcă așteptândumă să vorbesc, dar nam spus nimic, doar am ocolit încăperea și am atins mobilierul în mod mecanic, ca și cum laș fi acceptat în mod temporar; întrebă încetișor:
— Pot să… fac ceva pentru tine?
— Da, iam spus. Pleacă.
Rămase locului, nemișcat. Se înroși la față, apoi păli, și deodată zâmbi — zâmbi ca să ascundă insulta, deoarece sunase ca o insultă. Ceva din mine se sfâșie înaintea acelui zâmbet neajutorat, patetic; întrun efort convulsiv de a smulge masca indiferenței ce o purtam, neavând o alta, mam grăbit spre el când se întoarse să plece, iam prins mâna, și iam strânso, parcă cerândui iertare prin încleștarea aceea violentă, iar el fără să mă privească, răspunse cu o strângere similară și ieși. Strângerea lui fermă continua sămi furnice mâna atunci când închise ușa după el, precaut și încetișor, ca și cum ieșea din dormitorul unui bolnav. Am fost lăsat singur, așa cum dorisem.
Clădirea era scufundată întro tăcere absolută. Nu auzeam nici măcar pașii lui Olaf; în sticla geamului, propria mea siluetă masivă se reflecta slab; dintro sursă necunoscută se degaja aer cald; prin conturul reflexiei mele întrezăream liziera, acum acoperită de o beznă totală. Din nou am privit în jurul camerei, apoi mam apropiat de scaunul mare de lângă fereastră.
O noapte de toamnă. Nici măcar nu mă puteam gândi la somn. Stăteam la geam. Întunericul de dincolo de sticlă era pesemne răcoros și străbătut de șoapta ramurilor desfrunzite ce se atingeau una de cealaltă. Brusc miam dorit să fiu acolo, în parc, rătăcind prin beznă, prin haosul ei nepremeditat. Fără nici un alt gând, am părăsit odaia. Coridorul era pustiu. Am mers în vârful picioarelor până la scară — o precauțiune inutilă, deoarece Olaf trebuie să se fi culcat, iar Thurber, dacă lucra, se găsea la alt etaj, întro aripă îndepărtată a clădirii. Am fugit pe trepte, fără să mai am grija zgomotului, am ieșit, și am început să merg rapid. Nu alesesem vreo direcție anume, pur și simplu mergeam, evitând pe cât se poate strălucirea orașului. În curând aleile parcului mă purtară dincolo de limitele lui, marcate printrun gard viu; mam pomenit pe drum, și după o vreme mam oprit. Nu mai voiam drumuri; drumurile duc la case, la oameni, și eu voiam să fiu singur. Miam amintit: în Clevestra, Olaf îmi povestise despre Malledan, noul oraș din munți, construit după plecarea noastră; puținii kilometri de șosea pe carei parcursesem păruseră întradevăr plini de curbe, fără îndoială serpentine tăiate pe pante, dar în întuneric numi puteam da seama dacă acesta era chiar adevărul. În mod tipic, șoseaua nu era iluminată, suprafața în sine strălucea cu o fosforescență slabă, prea slabă pentru a se zări vegetația din părți. Astfel încât am părăsit drumul, bâjbâind prin beznă, și mam pomenit în mijlocul unor tufișuri scunde, dese ce urcau pe o colină fără arbori — fără arbori, deoarece aici vântul bătea în rafale. De câteva ori am întrezărit, hăt sub mine, fragmente palide, șerpuitoare ale șoselei pe care o abandonasem, apoi și această ultimă lumină dispăru; mam oprit pentru a doua oară; nu atât de mult cu ochii, inutili acum, cât cu întregul trup, întorcândumi fața către vânt, am încercat să reușesc o cunoaștere a regiunii, străină mie precum o altă planetă; doream să ajung la unul din piscurile ce înconjurau valea unde se găsea orașul, dar cum să găsesc direcția exactă? Brusc, când toată acțiunea păru lipsită de speranță, am auzit un muget îndepărtat, înfundat, precum acela al talazurilor, și totuși diferit, venind de undeva de sus și din dreapta — zgomot de vânt urlând printro pădure, o pădure aflată mult mai sus decât poziția mea. O pantă acoperită de o iarbă înaltă mă duse până la primii copaci. Miam croit drum printre aceste fantome, ridicând brațele ca sămi apăr fața de crengi. În curând panta deveni mai puțin abruptă, copacii se răriră, și iarăși a trebuit să aleg o direcție; ascultând concentrat în beznă, am așteptat cu răbdare următoarea rafală puternică. Și vântul nu întârzie, de pe terenul mai înalt din depărtare iam auzit șuieratul prelung; da, vântul acelei nopți era aliatul meu; am mers drept, neglijând faptul că acum coboram, pătrundeam întro râpă neagră. Din fundul acesteia pornea o pantă abruptă; am început să urc treptat, un pârâiaș indicândumi drumul. La un moment dat nu lam mai zărit; oricum probabil trecea pe sub un strat de roci; zgomotul apei scădea în intensitate pe măsură ce suiam, până dispăru complet, și pădurea mă înconjură din nou, copaci înalți, pini, solul fiind aproape total lipsit de vegetație. Exista doar un strat, moale precum o saltea, de ace de pini, iar pe alocuri petece alunecoase de mușchi. Rătăcirea aceasta oarbă continuă vreme de peste trei ore; rădăcinile de care mă împiedicam erau tot mai des răsucite în jurul unor bolovani care răsăreau prin solul subțire. Miera teamă că piscul se va dovedi a fi împădurit, și că în labirintul acela urma sămi închei deabia începuta mea excursie montană, dar am fost norocos — printro trecătoare micuță, strimtă, am ajuns la o zonă de grohotiș, devenind tot mai abruptă. În cele din urmă de abia miam putut păstra echilibrul, pietrele începură sămi lunece zgomotos de sub tălpi; țopăind de pe un picior pe celălalt, nu fără a rătăci în mod repetat, am reușit să ajung la versantul unui făgaș îngust, iar acum puteam sui mai repede. Mă opream din când în când, încercând să disting împrejurimile, însă întunericul total făcea imposibilă strădania. Nam zărit nici orașul, nici strălucirea lui, nici vreo urmă a șoselei lucitoare pe care o părăsisem. Făgașul mă conduse întro zonă stearpă, cu doar câteva petece de iarbă uscată; faptul că mă aflam acum sus de tot îl știam după cerul înstelat care sporea permanent, iar celelalte coame muntoase începură să se ridice la altitudinea celei pe care o escaladam. Alte câteva sute de pași, și am ajuns la primele pâlcuri de pini pitici.
Dacă cineva din beznă mar fi oprit brusc, și mar fi întrebat unde mergeam, și de ce, naș fi fost capabil săi răspund; nu era însă nimeni, și singurătatea acestui marș nocturn îmi oferea o senzație, fie ea și temporară, de ușurare. Înclinarea pantei crescu, suișul deveni tot mai dificil, dar mam străduit în continuare, încercând doar să păstrez aceeași direcție, de parcă aveam un țel limpede. Inima îmi zvâcnea, plămânii îmi erau solicitați din greu, și luptam să înaintez cu frenezie, simțind instinctiv că acest efort epuizant era exact ceea cemi trebuia. Am împins în lături crengile strâmbe ale pinilor pitici, uneori mă agățam, dar mă smulgeam și continuam mai departe. Smocuri de ace îmi atingeau fața, pieptul, se prindeau de haine; degetele mi se lipeau de rășină. Ieșind întrun loc deschis, o rafală neașteptată de vânt mă izbi; năpustinduse din beznă, făcu un zgomot, șuierând undeva pe sus, unde bănuiam că exista o trecătoare. Apoi următorul pâlc de copăcei mă înghiți; în interiorul lui se aflau insule de aer cald, nemișcat, impregnate de aroma pătrunzătoare a pinilor. Obstacole neclare mi se ridicau în cale, stânci neașteptate, bolovani mișcânduse sub tălpi. Probabil că umblam de mai multe ore, și totuși simțeam în mine un rezervor de energie, suficient dea mă duce la disperare; făgașul, ce ducea spre vreun pas, probabil spre vârf, se îngusta, astfel, încât îi puteam zări ambele margini, sus, pe fundalul cerului, acoperind stelele cu formele lor întunecate.
Regiunea cețurilor era jos de tot, însă noaptea rece era fără lună, iar stelele dădeau puțină lumină. Am fost surprins, de aceea, la apariția, în jurul și deasupra mea, a unor forme alburii, alungite. Stăteau în beznă fără să lumineze, de parcă absorbiseră radiația în decursul zilei; primul scârțâit de sub tălpi mia spus că mă găseam pe zăpadă.
Un strat subțire acoperea restul pantei abrupte. Așa subțire îmbrăcat cum eram, aș fi înghețat de tot, însă vântul încetă în mod neașteptat, și acum puteam auzi clar zgomotul zăpezii strivite cu fiecare pas.
La trecătoare nu prea era zăpadă. Stânci uriașe șfichiuite de vânt se profilau desupra grohotișului. Mam oprit, cu inima zvâcnind, și am privit în direcția orașului. Era ascuns înapoia pantei; doar o pată roșcenușie, datorită luminilor, îi trăda poziția în vale. Deasupra mea tremurau stelele, perfect vizibile. Am continuat câțiva pași, și mam așezat pe un pietroi cu forma unei șei. Acum strălucirea dispăruse. În fața mea, în beznă, se aflau munți, aidoma unor spectre, cu piscurile albite de nea. Privind scrutător spre marginea estică a orizontului, puteam distinge primele licăriri ale zorilor. Pe fundalul lor, silueta unei coame fracturate. Și imediat, în imobilitatea mea, ceva începu să se întâmple; umbre difuze în jurul meu — sau în interiorul meu? — se mișcau, se retrăgeau, își modificau dimensiunile. Eram atât de preocupat cu acest fenomen, încât pentru un moment parcă miam pierdut vederea, iar când am recâștigato, totul era diferit. Orizontul estic, deabia cenușiu deasupra văii invizibile, contura și mai puternic negrul stâncilor, totuși aș fi putut arăta fiecare scobitură, fiecare neregularitate; cunoșteam în amănunt scena pe care urma să mio dezvăluie ziua, pentru că fusese înscrisă în mine pentru totdeauna, și nu în zadar. Aici se afla imuabilitatea pe care o dorisem, care rămăsese neatinsă în vreme ce lumea mi se fărâmase și pierise întro prăpastie temporală de un secol și jumătate. În valea aceasta îmi petrecusem anii adolescenței — în vechea cabană din lemn de pe panta ierboasă, opusă, a Capcanei Norilor. Din clădirea aceea nu mai rămăseseră nici măcar pietrele fundației, ultimele scânduri trebuie să fi putrezit de mult, însă creasta stâncoasă rămăsese neschimbată, parcă așteptând această întâlnire — sar fi putut ca o vagă memorie subconștientă să mă fi călăuzit prin noapte până în acest loc?
Șocul identificării mă eliberă instantaneu de toate slăbiciunile mele, atât de disperat mascate, mascate inițial cu pretenția de calm, apoi prin frenezia intenționată a ascensiunii mele. Mam aplecat și, fără să mă rușinez de tremurul degetelor, am cules puțină zăpadă și am introduso în gură. Răceala care mi se topi pe limbă numi astâmpără setea, dar mă trezi. Stăteam și mâncam zăpadă, în continuare fără să cred, așteptând acum ca primele raze ale soarelui sămi confirme presupunerile. Cu mult înainte de răsărit, de undeva de deasupra stelelor ce păleau încetișor, veni o pasăre, ceși strânse aripile, se făcu mai mică, și, poposind pe fața înclinată a unei stânci, porni spre mine. Am încremenit, temândumă să no sperii. Pasărea mă ocoli și zbură mai departe, și tocmai când mă gândeam că nu mă observase, se întoarse și ocoli bolovanul pe care stăteam. Neam privit o vreme, până ce eu am șoptit:
— Și tu de undeai mai venit?
Văzând că nu se temea de mine, am continuat să mănânc zăpadă. Pasărea înclină din cap, mă privi cu mărgelele negre ale ochișorilor ei, apoi brusc, de parcă se plictisise de mine, își deschise aripile și zbură. Iar eu, rezemat de stânca zgrunțuroasă, ghemuit, cu mâinile înghețate din cauza zăpezii, așteptam răsăritul, și întreaga noapte îmi reveni întrun rezumat violent și incomplet — Thurber și vorbele sale, tăcerea dintre Olaf și mine, panorama orașului, pâcla roșietică și spărturile făcute în ea de pâlniile de lumină, rafale de aer fierbinte, înspirarea și expirarea unui milion, piețele suspendate, aleile, bulevardele, zgârienorii cu aripi de foc, diferitele niveluri cu diferite culori, conversația lipsită de inspirație cu pasărea în trecătoare, și felul cum mâncasem zăpadă — iar toate aceste imagini erau și nu erau ele însele, așa cum se petrece uneori în vise, erau atât un memento cât și o evitare a lucrului pe care nu îndrăznisem săl ating. Doarece, pretutindeni, încercasem să găsesc în mine o acceptare a ceea ce nu putusem accepta. Însă asta fusese înainte, aidoma unui vis. Acum, cu mintea limpede și cu ochii în patru, așteptând ziua, în văzduhul aproape argintiu, în prezența pantelor muntoase treptat dezvăluite, făgașurile, grohotișul, ce ieșeau din noapte confirmând în tăcere realitatea întoarcerii mele, pentru prima dată — singur, dar nu un străin pentru Pământ — acum supus lui și legilor sale — pentru prima dată am putut, fără să protestez, fără să regret, să mă gândesc la aceia ce aveau să plece după lâna de aur a stelelor…
Omătul piscului sa înflăcărat în aur și alb; deasupra umbrelor purpurii ale văii, stătea puternic și etern, iar eu, fără sămi închid ochii împăienjeniți de lacrimi, mam sculat încetișor și am pornit peste bolovani, spre sud, spre casă mea.
Zakopane — Cracovia, 1960