…Azi a împlinit un an.
Îmi aduc bine aminte cum ședeam acum un an aici, în camera aceasta, și priveam în tăcere corpul cenușiu al mașinii. La orele 11 și 17 minute am apăsat pe clapa de pornire și mașina a început să lucreze.
Să lucreze? Nu, nu e acesta cuvîntul potrivit. Mașina era destinată modelării emoțiilor umane. Nu era prima experiență de acest fel cu mașinile autoadaptive. Noi însă ne bazam pe cele mai noi descoperiri din domeniul fiziologiei și aduseserăm cu multă grijă toate corectivele recomandate de psihologi.
Acum un an i-am întrebat pe asistenții mei cu ce se va termina, după părerea lor, experiența.
— Are să se îndrăgostească, a răspuns Korneev.
— S-sigur, a spus Antroșcenko. Are să se îndrăgostească de tine. Ca m-multe altele de la institut. Apoi a adăugat: E un model foarte grosolan. O să semene cu un om f-foarte mărginit, cu un om p-posac.
— Dar dumneata ce părere ai? l-am întrebat pe Belov.
Belov a ridicat din umeri:
— Astfel de experiențe nu dau greș. Dacă mașina va ști să imite bine emoțiile omului, vom furniza biologilor un material interesant. Dacă însă… dacă nu va funcționa, biologii au să trebuiască să-și revizuiască în unele privințe concepțiile, ceea ce e, de asemenea, folositor.
Timp de două săptămîni mașina a lucrat splendid, furnizîndu-ne date din cele mai valoroase. Apoi a venit prima surpriză: s-a ivit o pasiune. Mașina era pasionată după… vulcani.
Asta a durat zece zile. Ne scotea din sărite tot clasificînd vulcanii. Se îndîrjea să viseze pe bandă: Vezuviu, Krakatau, Kilauea, Sakurashima… Îi plăceau descrierile vechi de erupții, mai ales relatarea geologului Leopold von Buch despre erupția Vezuviului de la 1794.
Repeta la nesfîrșit această relatare: „În noaptea spre 12 iunie s-a produs un cutremur îngrozitor, care s-a repetat și la 15 iunie, la ora 11 noaptea, cu un foarte puternic șoc subteran. Tot cerul s-a luminat deodată de o flacără roșie…”
Apoi a uitat de asta. A uitat cu totul. Deconectase subansamblurile de memorizare cu datele despre vulcani, lucru pe care omul nu e în stare să-l facă.
Experiența intrase în faza neprevăzutului. Le-am spus lucrul acesta asistenților mei. Belov mi-a răspuns:
— Cu atît mai bine. Faptele noi sînt mai valoroase decît ipotezele noi. Ipotezele vin și pleacă; faptele rămîn.
— Aș! făcu Antroșcenko. Faptele prin ele însele nu dau nimic. Ele sînt ca niște s-stele îndepărtate…
— Te rog să nu te-atingi de stele! exclamă Korneev.
Ascultam discuția lor aprinsă și mă gîndeam la cu totul altceva. În momentul acela știam ce se va întîmpla mai departe.
Foarte curînd previziunile mele au început să se împlinească. La un moment dat s-a constatat că mașina nu putea suferi constelația Orion și toate stelele cuprinse în catalogul lui Lacaille de la Nr. 784 la Nr. 1265. De ce constelația Orion? De ce, anume, aceste stele? Am fi putut demonta mașina și găsi explicația. Dar ar fi însemnat să întrerupem experiența. De-aceea i-am dat mașinii mînă liberă. Nu făceam decît să conectăm la subansamblurile de memorizare noi elemente și să urmărim comportarea mașinii.
Se comporta foarte curios. Așa, de pildă, mașina a aprins lumina galbenă, care semnifica plînsul, cînd a aflat pentru prima oară formula structurii benzolului. Ea n-a reacționat în nici un fel la formula acidului dinatrisalicilic. Dar cînd i s-a amintit de sarea sodică a acestui acid, s-a înfuriat teribil: semnalul galben a devenit portocaliu, iar apoi becul s-a ars…
Muzica și în general orice informații în legătură cu arta lăsau mașina impasibilă. Dar ea se înveselea cînd întîlnea în textul informației substantive neutre din patru litere. Imediat se aprindea semnalul verde și zbîrnîia monoton soneria, ceea ce însemna că mașina rîde…
Lucra douăzeci și patru de ore pe zi. Seara noi plecam de la institut, dar creierul electronic al mașinii continua să prelucrcze informațiile, să schimbe acordul subansamblurilor de comandă logică. Dimineața ne așteptau surprize. Odată mașina s-a apucat să facă versuri. Erau niște versuri ciudate despre o bătaie între „pisicile orizontale” și „meridianul simetric”…
Într-un rînd am venit la institut noaptea. Mașina stătea într-o cameră cufundată în întuneric. Pe panoul cu indicatoare ardea numai un mic bec violet, ceea ce însemna că mașina e bine dispusă.
Am rămas multă vreme în întuneric. Era o liniște adîncă. Deodată mașina a izbucnit în rîs. Da, a izbucnit în rîs! S-a aprins semnalul verde și a zbîrnîit prelung soneria…
…Acum, cînd scriu rîndurile acestea, mașina rîde iar. Mă aflu în altă cameră, dar ușa e întredeschisă, așa că aud zbîrnîitul soneriei. Mașina rîde de ecuațiile de gradul al doilea. Scotocește prin memoria ei colosală, caută texte cu ecuații de gradul al doilea și rîde.
Cîndva Claude Bernard a spus: „Să nu vă fie teamă de faptele contradictorii; fiecare din ele e germenele unei descoperiri”. Noi însă avem mult prea multe fapte contradictorii. Uneori am impresia ca am creat o mașină imperfectă…
Sau poate așa e bine?
Iată ce cred eu:
Mașina nu poate fi comparată cu omul. În concepția noastră roboții sînt aproape oameni, înzestrați fie cu răutate mecanică, fie cu superinteligență mecanică. Prostii! Întrebarea dacă mașina poate să gîndească e o întrebare naivă. Trebuie răspuns simultan și „nu” și „da”. Nu, pentru că gîndirea omului e formată de viața în societate. Da, pentru că mașina poate totuși să gîndească și să simtă. Nu ca omul, ci ca o altă ființă oarecare. Ca o mașină. Şi asta e ceva nici mai bun, nici mai rău decît gîndirea omului, ci pur și simplu altceva. Mașina poate să determine temperatura aerului cu o precizie pînă la miimi de grad, dar ea nu va simți și nu va înțelege niciodată ce e vîntul care mîngîie pielea. Iar omul nu va simți niciodată ce este modificarea autoinducției, nu va cunoaște procesul de magnetizare. Omul și mașina sînt elemente diferite.
Numai atunci va putea mașina să gîndească ca omul cînd va avea tot ceea ce are omul: patrie, familie, însușirea de a simți omenește lumina, sunetul, mirosul, gustul, căldura și frigul…
Dar atunci ea va înceta de a mai fi mașină.