Kravțov mi-a dăruit cinci fulgere globulare. Două din ele le mai am și acum. Unul, cît o portocală, iradiind o lumină liliachie odihnitoare, atîrnă în antreu. Cred că o să mai țină încă vreo jumătate de an. Are, cum ar zice Kravțov, un caracter foarte agreabil și liniștit. Celălalt fulger nu e mai mare ca o mică alună. E de culoarea lămîii, dar uneori se face roșu și bîzîie. Nu pot să-l țin cu nici un chip într-un loc. Caută să pătrundă în ungherele cele mai nepotrivite. O dată l-am găsit în buzunarul trenciului. Am observat abia în stradă. Acum țin fulgerul acesta într-o vază de flori, pe care am acoperit-o cu două cărți groase. Din vază nu mai iese el!
De altfel nu trebuia să vorbesc de fulgere. Ceea ce vreau să povestesc despre Kravțov trebuie început cu salvarea lui.
Asta s-a întîmplat acum un an, pe toamnă. Vasul de salvare „Grom”, pe care eram scafandru șef, stătea ancorat în rada din Baku. Semnalul de naufragiu ne-a parvenit la miezul nopții, cînd furtu-na era în toi. Trebuie spus că golful din Baku e parcă anume destinat a fi adăpost în caz de furtună. Închipuiți-vă o potcoavă între capetele căreia stă o monedă. Potcoava e golful din Baku, iar moneda e insula Narghin. Toată furia furtunii se sparge de insulița aceasta, care stă la intrarea în golf. Desigur, cînd e furtună se ridică și în golf valurile, dar ele nu mai prezintă nici un pericol.
În noaptea aceea însă se stîrnise și în golf ceva de neînchipuit. Vîntul își schimba mereu direcția și izbea în rafale, de parcă ar fi vrut să doboare micul vas. Vizibilitatea era infectă. Pe deasupra valurilor gonea o perdea deasă de stropi. Luminile orașului, de obicei puternice și clare, erau învăluite într-o pîclă. Deasupra mării se ridicase o geană de lumină roșiatică, difuză, care producea o impresie lugubră.
Așa cum am mai spus, semnalele de naufragiu le-am primit la miezul nopții. Căpitanul ceru ordine de la direcția salvării și, ca să nu se piardă vremea, ordonă să se ridice ancora. Echipajul se învioră numaidecît. Ştiam că acum furtuna se va potoli repede. Veți întreba de unde știam. Aici intervine nu meteorologia, ci căpitanul nostru, Nikolai Alexeevici Vorobeicik. Căpitanul Vorobeicik semăna cu un contabil. Cu un contabil tînăr încă (abia împlinise treizeci și trei de ani), foarte zelos și conștiincios, care cu timpul va deveni neapărat contabil-șef. Căpitanul avea o față blîndă, chiar timidă, pistruiată (nu bătută de vînturi sau bronzată, căci, nu știu de ce, Vorobeicik nu se bronza), sprîncenele blonde și părul bălai, îngrijit pieptănat cu cărare. Vorbea cu o voce înceată, care părea că scîrțîie. Cred că folosea mai des decît toți ceilalți căpitani din Serviciul de navigație de pe Marea Caspică astfel de cuvinte ca „vă rog” sau „fiți amabil”.
Trebuie să spun de la bun început că Vorobeicik se pricepea bine la treburile marinărești. Nici nu mai trebuie spus că la noi pe vas domnea o ordine exemplară. Asta așa e. Atît că n-avea căpitanul nostru acea cutezanță proprie marinarilor, și echipajul, alcătuit din băieți tineri, care știau să prețuiască romantismul mării, nu putea să nu regrete lucrul acesta. Cîteodată, știți, e plăcut să auzi de pe puntea de comandă țipetele unui lup de mare trecut prin ciur și prin dîrmon: „Tunete și fulgere! Toată lumea pe covertă, ocupați-vă locurile, ridicați ancora!” Fără nici un fel de „vă rog”… Şi apoi Vorobeicik avea o baftă teribilă. Noi eram încredințați că furtuna poate să înceapă numai după ce Vorobeicik va fi adus vasul în port. Şi dimpotrivă, era destul ca Vorobeicik să dea ordinul de ieșire în larg, pentru ca orice furtună să se potolească numaidecît. Într-un an cît am servit eu pe bordul lui „Grom” nu s-a întîmplat nici un naufragiu, n-a fost niciodată stare de alarmă, totul a mers bine. Altor nave puteau să li se întîmple (și li se întîmplau!) tot felul de neplăceri. Alte nave puteau să treacă (și treceau!) prin tot felul de încercări. Cu Vorobeicik nu se întîmpla nimic de felul acesta. Poate știți, e un praf împotriva rechinilor. Arunci în apă o capsulă și poți să te scalzi cît poftești, că nu se vîră nici un rechin. Are praful acesta un miros pe care rechinii nu-l suportă. Ei bine, Vorobeicik era mai tare ca praful: orice nenorocire căuta să-l ocolească cu trei ancabluri…[5]*
Așa s-a întîmplat și de data asta. Abia a ordonat Vorobeicik ridicarea ancorei, că vîntul a început să slăbească văzînd cu ochii. Cînd ieșeam din golf, furtuna dispăruse. Bătea, firește, un vînt proaspăt, marea se mai zbenguia, dar furtuna se potolise brusc. Vorobeicik îi spuse primului secund: „În caz de ceva, te rog să mă chemi” și coborî în cabina lui. Dar peste noapte, cum cred că vă închipuiți, nu s-a întîmplat absolut nimic. Vorobeicik avea, ca întotdeauna, noroc.
La revărsatul zorilor eram în regiunea insulei Falca Sfărîmată. Vasul de pe care primiserăm semnalele de naufragiu se scufundase cu vreo trei ore înainte de sosirea noastră. Echipajul a fost cules de un tanc petrolier care naviga fără încărcătură. Era dat dispărut doar singurul pasager de pe bordul lui „Pîtlivîi” (așa se numea vasul naufragiat). Ni s-a ordonat să cercetăm cu atenție locul naufragiului și să încercăm să-l găsim pe acest pasager.
Căpitanul mă chemă pe puntea de comandă. Vorobeicik ținea în mînă o radiogramă. O recitea și fața lui exprima o sinceră nedumerire. O mutră ca asta cred că face un contabil cînd constată deodată că în borderoul de plăți au fost trecute două versuri dintr-o arie de operetă.
— Ascultă, tovarășe, îmi spuse, cu ochii la radiogramă, îl căutăm pe „Pîtlivîi”… Punem geamanduri… Aici reciti din nou radiograma, apoi împături cu grijă formularul și-l vîrî în buzunarul vestonului. Ştii ce au ei în cală?
„Pîtlivîi” era un vas hidrografic al Academiei de științe. I-am răspuns că în cală se află probabil diferite aparate științifice.
Vorobeicik îmi zîmbi politicos.
— Din păcate te înșeli. Au niște fulgere.
— Ce fel de fulgere? l-am întrebat nedumerit.
— Globulare, îmi răspunse calm Vorobeicik. Patru sute de fulgere globulare. Pardon, patru sute șapte. Spune-mi, te rog, ți s-a întîmplat vreodată să scoți la suprafață… fulgere?
N-am apucat să-i răspund. Semnalizatorul de cart strigă: „Om la apă!” și toți se repeziră la tribord.
În apă se afla nu un om, ci o barcă pneumatică. În barcă se găsea într-adevăr un om. Prin binoclu se deslușea bine inscripția albă de pe bordul bărcii: „Pîtlivîi”. Vorobeicik nici n-a mai trebuit să-l caute pe naufragiat, căci el s-a înfățișat singur. Pe cinstea mea, era un flăcău tare ciudat, în orice caz cel mai ciudat dintre toți cei care au naufragiat vreodată.
După toate aparențele, nici nu s-a prea bucurat că a fost găsit. Cînta un cîntec pirateresc, acompaniindu-se la ghitară. Din cînd în cînd lăsa ghitara, vîra un pantof în mare, lua apă și stropea geamantanul care ocupa aproape jumătate din barcă. Apoi lua iar ghitara și cînta cît îl ținea gura:
— A suferit un șoc nervos, constată medicul vasului. Astfel de cazuri sînt descrise în cărțile de medicină. Trebuie să-l luăm imediat pe bord!
Dar flăcăul se pare că nu prea ținea să fie salvat. Cînd s-a apropiat „Grom” de barcă, el strigă vesel:
— Încotro, fraților?…
Fără prea multă vorbă l-am ridicat pe punte. Cu tot cu geamantan, pentru că se apucase de geamantan cu amîndouă mîinile.
— Mulțumesc, spuse, punînd cu băgare de seamă geamantanul pe punte. Dați-mi voie să mă prezint: Oleg Pavlovici Kravțov, candidat în științe fizico-matematice.
Era purul adevăr. Am avut foarte curînd prilejul să ne convingem că Kravțov era într-adevăr fizician și că era într-adevăr candidat în științe. Dar atunci, pe punte, semăna mai curînd cu un brigadier de hamali din port. Închipuiți-vă un vlăjgan de aproape doi metri, într-un maiou, cu pantalonii uzi, suflecați pînă la genunchi. Da, dac-ar fi scafandru, nu știu de-ar încăpea în cel mai mare combinezon… Avea o față plăcută, lucru pe care l-am remarcat numaidecît. Ştiți, o față deschisă, veselă, cu pomeții obrajilor proeminenți, cu nasul cîrn, cu ochii albaștri depărtați unul de altul și cu două șiruri de dinți mari și albi, în stare, cred, să roadă lanțul de la ancoră. Zîmbea într-una și în general era foarte mulțumit de sine și de tot ceea ce era în jurul lui.
— Sînteți de pe „Pîtlivîi”? îl întrebă căpitanul.
Kravțov dădu din cap:
— Exact. Naufragiat, ca să zic așa. De mic copil visam o aventură ca asta. Kravțov rîse și spuse pe un ton confidențial: Chiar de la început aveam impresia că o să mi se întîmple o aventură. Ba chiar am ochit din vreme locul unde se afla barca asta. Acum toți traversează oceanele cu plutele, cu bărcile… Spuneți-mi, unde m-ar fi dus curentul ăsta?
Vorobeicik se încruntă (nu suferea oamenii ușurateci), mestecă din buze și spuse plictisit:
— Îmi pare bine… Îmi pare bine. Băieți, duceți-l în salon. Doctore, vezi, te rog, dacă are nevoie de ceva.
— Are nevoie de mîncare, bombăni medicul vasului. E sănătos ca… Medicul făcu o pauză, căutînd, se vede treaba, o expresie originală, apoi răsuflă adînc și încheie: E sănătos ca un buhai.
Toți oamenii care nu erau de cart îl însoțiră pe Kravțov în salon. Geamantanul îl căra el, iar ghitara și pantofii le duseră, solemn, băieții. Kravțov le plăcu numaidecît la toți.
În salon bucătarul întinse imediat masa. Al doilea secund aduse o pereche de pantaloni călcați la dungă, iar mecanicul — un veston nou-nouț (Kravțov n-a putut, desigur, să se încheie, căci vestonul nu-l cuprindea). Pe scurt, după cinci minute Kravțov căpătase o înfățișare potrivită, cum s-a exprimat el, pentru logaritmizare.
— Şi acum, spuse Kravțov după ce dăduse gata a doua porție de pîrjoale, acum să vedem ce mai fac dihăniile mele.
Zicînd acestea, puse geamantanul pe masă, îl mîngîie tandru pe capac (nu știu de ce mi s-a întipărit în memorie fiecare mișcare a lui), deschise cu dibăcie încuietoarea și…
Uite atunci s-a întîmplat ceea ce vreau să vă spun.
Am văzut niște fulgere și am auzit un tunet. La drept vorbind n-a tunat. A răsturnat cineva un scaun și bucătarul a scăpat din mîini compotiera. Dar fulgerele erau cele mai autentice fulgere globulare.
Încă pe cînd eram copil am văzut un fulger globular. Asta s-a întîmplat la Piatigorsk, pe o furtună. Dar fulgerul acela l-am văzut de departe, pe cînd astea stăteau la doi pași de mine. Erau pe puțin o duzină, umplînd tot geamantanul. Cele mai mari erau cît pumnul șefului nostru de echipaj, adică cu un diametru de vreo cincisprezece centimetri. Toate se deosebeau la culoare. Numai două, mici de tot, erau negre, celelalte aveau diferite nuanțe — liliachie, verzuie, portocalie, galbenă… Unul, de pildă, răspîndea o lumină cenușie palidă, altul era de un roșu aprins…
Cînd Kravțov deschise geamantanul, în salon se făcu deodată loc mult, căci toți se trăseseră la pereți. Atunci se lăsă o liniște atît de adîncă, încît se auzea bîzîitul slab al fulgerelor. Pe urmă Kravțov luă în mîini un fulger verzui.
— Ce tot bîzîi? îl întrebă cu duioșie în glas. Nu-ți place vecinătatea asta? Ei lasă că te mutăm. Te mutăm noi… Kravțov vîrî fulgerul în buzunarul pantalonilor și bîzîitul încetă. Omul zîmbi satisfăcut: Perfect!…
Asta era prea de tot.
Rămaserăm buimaci, altfel n-aș putea să zic. Da, eram buimăciți și nu puteam scoate o vorbă.
— Astea-s fulgerele dumitale? se auzi din ușă vocea calmă a căpitanului. Va să zică ai salvat o parte?
— Astea-s, zîmbi Kravțov. Dar patru sute șapte bucăți s-au scufundat. Grosul încărcăturii. Tot fulgere alese, standard… În valiza asta duceam niște exemplare de experiență. Înțelegeți?
Vorobeicik părea să fi înțeles. Noi, în schimb, nu pricepeam nimic, absolut nimic! Şi atunci, știți, parcă s-a rupt un stăvilar: ne-am năpustit care mai de care cu întrebările. Dar nimeni nu s-a apropiat de masă. La drept vorbind ne era pur și simplu teamă. Închipuiți-vă că cineva ar deschide pe masă un geamantan plin cu șerpi; poate sînt dresați, totuși te cam trec fiorii… Trebuie să recunoașteți că fulgerul globular nu e cu nimic mai bun (cel puțin la prima vedere) decît un șarpe veninos!
— Faceți liniște, băieți, spuse căpitanul. Tovarășul Kravțov o să vă explice acum totul.
— Numai nu acum! spuse pe un ton rugător Kravțov. Mai întîi trebuie să-l găsim pe „Pîtlivîi” și să încercăm să scoatem la suprafață încărcătura… Fie, cedă el pe neașteptate. Am să vă explic în cîteva cuvinte. Fulgerele globulare naturale sînt sălbatice, instabile. Ele ating uneori dimensiuni uriașe, cu un diametru pînă la zece metri, dar au o existență scurtă, de cel mult două-trei minute. Ei bine, noi ne-am propus… Fulgerul globular, fraților, e un excelent acumulator de energie. E de multe ori mai convenabil ca energia să fie transportată sub formă de fulgere globulare decît să fie transmisă pe cablu sau depozitată sub formă de carburant. Priviți! Kravțov scoase din geamantan un fulger mare, galben. Chestia asta cîntărește o nimica toată, vreo zece grame, dar conține suficientă energie pentru a pune în mișcare un tractor timp de un an. Ce e drept, noi nu ne-am învățat încă să facem fulgere care să se conserve ani întregi. Deocamdată ele trăiesc de obicei puțin, vreo opt sau zece luni, rareori un an sau un an și jumătate.
Kravțov aruncă neglijent fulgerul în geamantan și scoase altul, foarte luminos.
— Iată o altă specie, pentru iluminat. Dă lumină ca un bec de trei sute de wați și nu se arde, nici nu se sparge… Ăsta, fulgerul negru, emite mai ales radiații calorice, infraroșii. Acum, e drept, are o nuanță cenușie, dar cînd vom perfecționa aceste fulgere, ele vor fi absolut negre.
— Şi… hm… nu-s periculoase? întrebă cineva.
Kravțov izbucni în rîs:
— Ia încercați să le luați în mînă! Şi, uitîndu-se pe rînd la noi: Hai, care ai curaj?
Spre cinstea băieților noștri trebuie spus că nu s-a speriat nimeni. Toți s-au apropiat de geamantan.
— Dar mai întîi închideți geamurile, ne preveni Kravțov, arătînd la hublouri. Dihăniile mele pot să-și ia zborul. Sînt tare nărăvașe…
Am scos și eu cu băgare de seamă din geamantan un fulger liliachiu. Trebuie să vă spun că era o senzație ciudată! Cam așa de parcă ai încerca să ții în mînă o picătură de mercur. Ţi se pare că ai ceva în mînă, dar cum apeși un pic, fuge… Fulgerele n-aveau, într-adevăr, aproape de loc greutate, în orice caz nu cîntăreau mai mult decît niște baloane pentru copii. Fulgerul liliachiu era absolut rece, pe cînd cel roșu abia îl puteai ține în mînă. Bucătarul, care a pus mîna pe el, l-a aruncat imediat la loc în geamantan.
— Fiți cu băgare de seamă, tovarăși! Vă rog fiți cu băgare de seamă! repetă Kravțov. Trebuie să vă purtați delicat cu ele. Ia să vă arăt eu…
Dar n-a mai apucat să ne arate. Eu și Kravțov furăm chemați sus, la căpitan. Kravțov vîrî fulgere în geamantan, după care urcarăm amîndoi pe puntea de comandă.
— Uite-l pe,Pîtlivîi”, spuse Vorobeicik. Poți să-l admiri!
De fapt nu prea aveai ce admira. Din apă răsăreau numai vîrfurile catargelor. Izbindu-se de niște stînci, „Pîtlivîi” s-a scufundat la vreo sută de metri de insula Falca Sfărîmată.
Închipuiți-vă două creste stîncoase, ce se înalță din mare și se întind paralel pe o distanță de un sfert de milă. Stîncile erau negre, joase și răsăreau din apă ca niște măsele stricate. Cunoșteam bine Falca asta Sfărîmată. Multe vase și-au găsit aici sfîrșitul. Pe vreme de furtună valurile se plimbau în voie pe deasupra stîncilor și lumina micului far instalat pe una din stînci se vedea prost… Da, Falca Sfărîmată știa să muște rău!
— Adîncimea nu e mare, spuse căpitanul. Vreo cinci-șase metri. Ei, ce spui? Am putea scoate fulgerele astea? Notează, te rog, că e o acțiune voluntară. Așa mi s-a transmis de la direcție. Cine poate ști cum au să se comporte ele sub apă…
— Da, foarte interesant! interveni Kravțov. Noi n-am făcut încă astfel de experiențe. Pînă acum e de presupus că fulgere s-au conservat, dar… Dacă explodează unul, iau foc toate celelalte. Şi atunci s-a zis cu insulița asta. Ştiți ce? Kravțov se întoarse spre căpitan. Dați-mi acvalangul, intru eu. Am să pot. S-a făcut?
Vorobeicik mestecă multă vreme din buze, apoi mă întrebă:
— Dumneata ce zici?
I-am răspuns că sînt gata să cobor. Dar dacă Kravțov poate într-adevăr să folosească acvalangul, e mai bine să coborîm amîndoi, pentru că fulgerele astea, așa cum a spus Kravțov însuși, sînt nărăvașe.
— E-n regulă! exclamă Kravțov. Mergem împreună.
I-am explicat că pe bord decide căpitanul.
Vorobeicik a mestecat încă multă vreme din buze, uitîndu-se plictisit la catargele ce răsăreau din apă.
— Mergeți amîndoi, spuse el în cele din urmă. încărcați fulgerele în barcă și le duceți pe insuliță. Uite colo; vedeți? Am să chem prin radio un șlep, fiindcă nu vreau să-mi expun vasul.
Trebuie să mărturisesc că prima oară mi-a cam fost teamă să cobor sub apă. Am avut de două ori prilejul să demontez mine, dar ăsta era un joc de copii în comparație cu scoaterea la suprafață a fulgerelor. Mina nu e decît o ladă neagră, pe cînd fulgerele luminau. Şi cum mai luminau! Cînd am ajuns la cală și le-am văzut, am simțit o dorință irezistibilă de a ieși cît mai repede la suprafață… Fulgerele iradiau o lumină fantastică — puternică, scînteietoare, fremătătoare. Era ceva înfiorător, dar frumos. Ştiți, lumea submarină e bogată în priveliști frumoase. Dacă, de pildă, te culci pe spate și te uiți prin valuri la soare, vezi un joc de culori uluitor. Dar o frumusețe ca acum nu mai avusesem prilejul să văd. Nici nu știu cum să mă exprim. Luați niște briliante, sute de briliante, măriți-le pe fiecare pînă la dimensiunile unui pepene verde, aruncați-le în apă și luminați-le… Apa era verzuie-albastră (”Pîtlivîi”, cum am mai spus, s-a scufundat la mică adîncime) și foarte curată, iar fulgerele iradiau o lumină galben-portocalie. Rezulta o priveliște feerică cu totul neobișnuită: în apă jucau niște culori de o strălucire orbitoare, de la galben-portocaliu pînă la purpuriu.
Am uitat să spun că fulgerele se mișcau. Pluteau, legănîndu-se încet, ca niște meduze mari, ceea ce stîrnea un joc de culori cu neputință de descris. Din acvalang țîșnea un cîrd întreg de bășici; ei bine, cea mai uluitoare era luminiscența acestor bășici. Nu știu în virtutea căror legi ale opticii se întîmpla lucrul ăsta, dar fiecare bășică era luminată dinăuntru și lumina asta era cu totul alta decît lumina din apă. Bășicile aveau o luminiscență roșie, portocalie, galbenă, pe cîtă vreme apa își menținea mereu o nuanță mai dulce — purpurie, verzuie, albastră. Nu mi-am închipuit niciodată că pot exista combinații de culori atît de bogate…
Kravțov prinse un fulger și-l examină cu atenție. Mi s-a părut că nu prea era mulțumit și că se temea de ceva. De fapt îmi închipuiam eu de ce anume putea el să se teamă. Dar teama de la început, ca să zic așa, a trecut. Nu știu de ce nu-mi venea să cred că s-ar putea produce o catastrofă.
Pe urmă Kravțov a coborît în cală și s-a apucat să aleagă fulgerele. După cîte mi-am dat eu seama, le alegea în primul rînd pe cele mai periculoase. Am observat că erau mai luminoase ca celelalte.
Am avut destulă bătaie de cap cu fulgerele astea. Le scoteam cîte două-trei bucăți. Kravțov le pescuia cu o plasă, mi le dădea mie, iar eu le scoteam la suprafață și le puneam în barcă. Cînd adunam vreo douăzeci — douăzeci și cinci de fulgere, mă urcam în barcă și vîsleam spre insuliță. Aici așezam fulgerele într-o mică peșteră, la gura căreia întinsesem o foaie de cort. Apoi mă întorceam sub apă, la Kravțov. Din oră-n oră făceam cîte o pauză. Atunci venea pînă la noi o șalupă (”Grom” se afla la o depărtare de vreo două ancabluri, căci Kravțov i-a interzis să se apropie) și în vreme ce noi ne odihneam, băieții schimbau baloanele din acvalanguri. Aerul comprimat din aceste aparate se consumă repede.
Începuserăm să lucrăm la ora unsprezece. Pe la șase seara mai rămăseseră pe „Pîtlivîi” cel mult vreo sută cincizeci de fulgere. Ne-am încărcat din nou acvalangurile. Socoteam să terminăm treaba înainte de a se lăsa întunericul. Dar a fost să fie altfel.
În primul moment nu mi-am dat seama ce s-a întîmplat. Ne căzneam în cală (fulgerele alergau de parcă erau vii și nu voiau să se lase prinse), cînd deodată am simțit că la suprafață s-a petrecut ceva. Apa se întunecă și se auzi un vuiet înfundat. Apoi am deslușit zgomotul elicelor. În astfel de cazuri scafandrul nu se înșeală niciodată! mi-am dat seama că „Grom” se îndepărtează.
Uraganul s-a abătut pe neașteptate. Pe Marea Caspică se întîmplă așa toamna. „Grom” nu putea să nu plece, căci altfel s-ar fi izbit de stînci. Trebuia să plece neîntîrziat. Vorobeicik nu mai avea timp să ne prevină, căci era nevoit să salveze vasul și echipajul. În locul lui aș fi procedat și eu la fel.
Noi doi am rămas pe Falca Sfărîmată.
L-am dus pe Kravțov pe insuliță. Am izbutit să ieșim la mal, să ajungem la peșteră și să ne vîrîm sub foaia de cort.
Ne-am scos acvalangurile și am mai răsuflat în voie. În peșteră era lumină și cald, de la fulgere.
Vîntul se întețea. Deodată s-a făcut întuneric. Ochii obosiseră al naibii din pricina luminii puternice a fulgerelor. Nu mai vedeam aproape nimic. De altminteri ce-aș fi putut vedea? Peștera se afla la vreo treizeci de metri pe țărm. Valurile asaltau furioase insulița, se prăvăleau pe stînci, se înălțau ca un zid cenușiu-murdar…
Totul a durat vreun sfert de ceas, poate și mai puțin.
— Ei, cum stăm cu aventura? l-am întrebat pe Kravțov.
— Perfect, mi-a răspuns el. E interesant de știut ce-o să fie mai departe.
Băiatul ăsta părea să nu-și piardă cumpătul niciodată. I-am spus că nu ne paște nici o primejdie: stăm aici pînă trece uraganul, apoi vine „Grom” și ne ia.
— Totul ca într-un roman care se respectă, spuse Kravțov. Un naufragiu, o insulă nelocuită, comori pe un vas naufragiat… Niciodată încă vreun naufragiat n-a fost înzestrat cu atîta energie. Avem aici două sute cincizeci de fulgere, ceea ce înseamnă… da, energie cam cît cuprind zece trenuri cu carburant. Observă ce splendid e ambalată energia asta: nici măcar nu ne dogorăște.
Kravțov tăcu. Pe fața lui am observat o expresie de îngrijorare.
— Da, sînt amuzante dihăniile astea, urmă el cu o voce voit veselă. Aproape un vid… O plasmă gazoasă: un amestec de nuclee de atomi de gaz și de electroni liberi. Peste vreo cinci ani fulgerele vor deveni un produs de larg consum. Ai să intri în magazin și ai să spui:,Dați-mi și mie două bucăți…”
Îmi dădeam seama că Kravțov deschisese înadins discuția asta. Era ceva care-l îngrijora și el voia să-mi distragă atenția. L-am întrebat de ce nu se descompun fulgerele.
— E un cîmp magnetic, îmi răspunse. În fizică asta se numește efect pinch sau efect de comprimare. La început apare o descărcare electrică în formă de coloană, apoi, sub presiunea propriului său cîmp magnetic, coloana de plasmă gazoasă se comprimă și se transformă în vapori. Plasma comprimată se încălzește și începe să iradieze lumină. Se poate chiar realiza o compresie la care plasma începe…
Kravțov nu-și sfîrși vorba. De sus căzu ceva pe foaia de cort. Am ieșit imediat din peșteră și cînd mi s-au obișnuit ochii cu semiobscuritatea, am văzut că era barca noastră pneumatică, pe care valurile o azvîrliseră pe insuliță. Cu chiu cu vai am izbutit să trag barca sub o margine a foii de cort, peste care am îngrămădit niște bolovani.
Vîntul deveni tot mai aspru, picăturile de apă izbeau în față ca boabele de grindină. M-am vîrît din nou în peșteră. Kravțov examina un fulger portocaliu și cînta indispus:
Văzîndu-mă, tăcu și aruncă imediat fulgerul la o parte.
— Oricum, e plăcut să naufragiezi cu o încărcătură ca asta, spuse cu o voce voioasă care suna fals. Pentru niște naufragiați e o întreagă problemă să facă focul, pe cînd noi avem în cantități nelimitate căldură și lumină…
— Ascultă, Oleg Petrovici, l-am întrerupt eu. Hai să dăm cărțile pe față. Ia spune, ce s-a întîmplat? Văd că ești neliniștit.
Kravțov îmi aruncă o privire, apoi își făcu de lucru la acvalangul său.
— Hai spune, stăruii. N-are nici un rost să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
— Bine, răspunse el posac. Ştii… dihăniile s-au răzvrătit. Sub apă presiunea e mai mare și pro-cesul de formare a atomilor neutri din plasma gazoasă s-a accelerat. Nu mai poate fi oprit. Fulgerele se încălzesc. Vezi, luminează tot mai tare. Nu va trece mult și…
Kravțov tăcu.
— Explodează? întrebai.
Kravțov dădu în silă din cap.
— Da. Nu prea-mi pare mie rău de fulgere. E o serie de probă. Le-am încercat rezistența la transport: cu trenul, apoi cu avionul, apoi pe vas… Au rezistat foarte bine. N-au fost însă prevăzute să stea sub apă. Nu, nu-mi pare rău de ele. Vorba e însă unde ne ascundem?…
— Peste cît timp se va produce… explozia?
— Peste vreo oră și jumătate.
— Ce-ar fi să le aruncăm în mare?
Kravțov rîse forțat:
— M-am gîndit eu la asta. Nu merge. Închipuie-ți unde poate să le ducă vîntul ăsta! S-ar putea produce accidente, ba chiar catastrofe. Nu sînt niște fulgere obișnuite, sînt încărcate cu o energie de mii de ori mai mare… Nu, în nici un caz!
— Atunci să le dăm la fund.
— Fulgerele sînt mai ușoare ca apa, n-au să se scufunde. Şi apoi au să explodeze și sub apă…
Ascultam urletul vîntului. Uraganul trecuse și acum bătea numai un vînt puternic. Ar fi fost însă o nebunie să ieșim în larg cu barca pneumatică. Așa gîndea și Kravțov.
— Poate vine „Grom”? întrebă el.
După mine — slabă nădejde. „Grom” se afla, desigur, undeva pe-aproape, dar Vorobeicik n-o să se apropie nici în ruptul capului de Falca Sfărîmată pe o vreme ca asta. O să aștepte pînă se va calma marea. Mai ales că nici nu știa că fulgerele trebuie să facă explozie.
I-am explicat în cîteva cuvinte lui Kravțov ce fel de fire avea căpitanul nostru.
— Crezi? spuse gînditor Kravțov. Mie mi-a făcut impresia că… nu știu cum să-ți explic… În trecut astfel de căpitani au descoperit țările și mările Pămîntului, iar în viitor ei au să zboare spre Venus, Marte, spre stele…
Mi l-am închipuit pe Vorobeicik conducînd o astronavă și am ridicat din umeri.
— Dumneata îți închipui că acolo au să zboare niște oameni cu totul deosebiți? întrebă Kravțov. Nu. Au să fie niște oameni așa ca Vorobeicik, ca dumneata… Da, da! Iar mai tîrziu, peste vreo sută de ani, au să se alcătuiască legende despre dînșii și în aceste legende ei au să apară ca niște viteji din poveste… De altminteri fulgerele mele au și ele firi deosebite, spuse Kravțov zîmbind. Unele sînt încăpățînate, altele rele, altele șirete. Sînt și unele liniștite, blînde. Am observat că cele mai bune fulgere, cele negre, sînt întotdeauna modeste. Nu aruncă scîntei, nu bîzîie, nu te orbesc. Au însă mai multă energie și sînt, ca să zic așa, mai cumsecade decît cele care bîzîie într-una… Ce-ar fi totuși să semnalizăm, ai? Ascultă aici…
Trebuie să spun că Kravțov era vrednic de laudă. Atunci nu prea-mi închipuiam încă ce e explozia unui fulger. Mă obișnuisem peste zi cu fulgerele și mi se păreau destul de inofensive. Kravțov își cunoștea însă dihăniile. Totuși nu s-a lăsat copleșit de teamă și capul lui continua să lucreze bine.
Ideea lui nu era de loc rea. În orice caz asta ne oferea o oarecare șansă de salvare. Trebuia să luăm un fulger, să ne urcăm pe creștetul unei stînci și, fluturînd prin fața lui o bucată din foaia de cort, să transmitem semnale lui „Grom”. Ce e drept, nu știam în ce direcție se afla vasul, dar fulgerul răspîndea lumină circular, pe toată circomferința de treizeci și doi de carți.
…Nu era nici o plăcere să ieși din peștera caldă. Obosiserăm al naibii peste zi, iar urcușul pe stînca abruptă era greu chiar și pentru un om odihnit. Mărturisesc că m-am gîndit din nou să aruncăm în mare blestematele alea de fulgere, ca să le ducă vîntul unde-o fi să fie. Dar nu i-am mai spus nimic lui Kravțov. Dacă e s-o pățim, barem să rămînem buni tovarăși!
Am tăiat o bucățică din foaia mare de cort care acoperea intrarea în peșteră. Kravțov alese un fulger luminos și-l înfășură în plasă. Am pornit urcușul. Stînca nu era prea înaltă; să tot fi avut vreo trei metri și jumătate, poate patru. Dar eu nu vedeam aproape nimic. Ochii, inflamați din pricina luminii puternice mă dureau și lăcrimau. Totul în jur părea cufundat într-o beznă desăvîrșită. Am fost nevoiți să înfășurăm imediat fulgerul în pînză, pentru că ne orbea.
Acești patru metri am să-i țin minte cît oi trăi. Vîntul rece și umed mă silea să mă lipesc de stîncă, iar stînca era ascuțită, parcă avea ghimpi. Mi-am zdrelit pînă la sînge mîinile și picioarele și m-am lovit la un umăr. Şi dacă totuși am ajuns sus, asta numai mulțumită lui Kravțov. M-a azvîrlit pur și simplu pe creștetul stîncii, pe cînd eu n-am mai putut să-l trag în sus…
Semnalul de primejdie constă din nouă lumini — șase scurte și trei lungi. Fulgerul se smulgea în bătaia vîntului. Legasem plasa de curea, căci în mîini țineam pînza. Nu vedeam nimic. Fulgerările mă orbiseră cu totul. Din pricina luminii puternice o durere cumplită îmi sfredelea ochii. Apoi am căzut într-o stare de apatie. Mi-am zis că „Grom” n-o să vină: Vorobeicik n-o să cuteze să se apropie de Falca Sfărîmată. Dar semnalizam mai departe. Trei puncte, trei linii, trei puncte… La început mai număram semnalele, pe urmă m-am încurcat și nu le-am mai numărat. Mîinile lucrau singure. Trei puncte, trei linii, trei puncte…
Nu-mi aduc aminte cît timp a trecut. La un moment dat Kravțov m-a tras de picior. M-am întors și am văzut o fîșie de lumină dănțuind pe întinsul mării. Era un reflector.
„Grom” venea spre insulă!
M-am dat jos de pe stîncă. Kravțov desprinse plasa cu fulgerul și mă tîrî în jos, la peșteră. S-a priceput să-mi pună la ochi o cîrpă udă. Durerea a mai slăbit, dar stăruia într-una.
După o jumătate de oră a venit să ne ia o șalupă de pe „Grom”. Nici acum nu știu cum de-au reușit băieții să se apropie de stînci. Valurile vuiau atît de tare că nu se auzeau nici strigătele oamenilor. Şalupa se umplea de apă, care trebuia scoasă tot timpul.
De cum se văzu puntea lui „Grom”, Kravțov strigă:
— Tovarășe căpitan, vasul să plece imediat de aici… Imediat!
Nu l-am văzut pe Vorobeicik (mă dureau ochii și-mi venea greu să-i deschid), dar i-am auzit vocea — politicoasă, scîrțîită, foarte calmă:
— Fii, te rog, liniștit. Avem tot timpul să ne îndepărtăm.
M-am silit să deschid ochii. Voiam să-l văd pe Vorobeicik. Vă jur că era la fel ca întotdeauna!
— Grăbiți-vă, tovarășe căpitan, grăbiți-vă, stărui Kravțov. Fulgerele pot să explodeze dintr-o clipă în alta!
— Mulțumesc, am să țin seama de sfatul dumitale, răspunse Vorobeicik. Totuși nu ne convine să ne grăbim prea mult. Explozia va stîrni un val uriaș, un tsunami [6]* care se propagă cu o viteză de avion, așa că tot nu scăpăm noi de el. Mașinile însă trebuie cruțate.
Kravțov izbucni în rîs, spuse:
— Aveți dreptate, tovarășe căpitan, și se apucă să fluiere cîntecul lui preferat.
Fulgerele au explodat abia peste o oră, cînd „Grom” se afla deja la cincisprezec mile de insulă. Mi-am ridicat bandajul pe care mi-l pusese doctorul și împreună cu ceilalți am dat fuga pe punte. La pupa, spintecînd întunericul nopții, se ivi un disc galben, care răspîndea o lumină orbitoare. În primul moment semăna cu Soarele pe jumătate ascuns după orizont. Apoi focul se înălță, deveni alb-liliachiu, lumină marea zbuciumată și se stinse brusc, lăsînd în zare o geană roșietică ce se destrăma încet.
Insula Falca Sfărîmată încetase să mai existe.
* Ancablură — unitate de lungime egală cu a zecea parte dintr-o milă marină, (n. red. rom.)
* Tsunami — numele japonez al uriaşelor valuri provocate de cutremure submarine (n. red. rom.)