„Dă-mi ascultare, Icar!
Prea jos de-ți vei ține tu calea,
Apa pătrunde-va-n aripi;
Prea sus — le va arde dogoarea.”
Cele de mai jos s-au petrecut demult. Vremea a șters din memoria generațiilor care s-au succedat numele adevărate ale acelora care au zburat spre Soare. După numele navelor, oamenii au încetat să le spună Icar și Dedal. Se spune, de asemenea, că navele se numeau altfel, iar numele de Icar și Dedal au fost luate dintr-un mit antic. Ne îndoim să fi fost așa, căci nu Dedal, ci cel căruia acum i se spune Icar le-a spus cel dintîi oamenilor:
„Noi vom zbura prin Soare!”
Asta a fost demult. Oamenii părăseau încă timizi Pămîntul, dar apucaseră să cunoască frumusețea îmbătătoare a Lumii Stelelor, și spiritul nestăvilit al descoperirilor îi ducea către stele. Şi dacă pierea o navă, alte două plecau spre Lumea Stelelor. Reveneau pe Pămînt după mulți ani, pîrjolite de dogoarea unor sori îndepărtați, pătrunse de frigul spațiului infinit. Şi iar plecau în Lumea Stelelor.
Cel căruia i se spune acum Icar s-a născut pe o navă. A trăit mult, dar rareori a văzut Pămîntul. El a zburat spre Procyon și Lacaille, el a atins primul steaua Van Maanen. În sistemul planetar al stelei Leyten s-a luptat cu orocho, cea mai înfiorătoare dintre ființele cunoscute în acea vreme.
Natura l-a înzestrat bine pe Icar și el i-a cheltuit generos ca Soarele darurile. Era de o cutezanță vecină cu nebunia, dar norocul nu l-a trădat niciodată. La bătrînețe nu era bătrîn. Nu cunoștea oboseala, teama, desperarea.
Aproape toată viața l-a însoțit în zboruri prietena lui. Se zice că ea și-a găsit moartea în timpul coborîrii pe planetă din sistemul Eridan. El a continuat să descopere alte lumi, dîndu-le numele ei.
Da, printre cei care zburau spre stele nu era om care să-și poată măsura vitejia cu Icar. Şi totuși oamenii au rămas mirați cînd l-au auzit spunînd: „Noi vom zbura prin Soare!”
Pînă și prietenii lui — și avea mulți prieteni — au rămas tăcuți. Oare se poate zbura prin Soarele incandescent? Oare nu-l va preface în scrum pe acel îndrăzneț astrul de foc? Icar însă spunea:
„Uitați-vă la tuburile gazoluminiscente. Înăuntrul lor e o temperatură de sute de mii de grade. Dar eu pun mîna pe tubul gazoluminiscent și nu mi-e teamă c-am să mă ard. Asta deoarece substanța dinăuntrul tubului nu e în formă gazoasă, lichidă sau solidă, ci în a patra stare — în formă de plasmă, într-o stare de rarefiere maximă.” I se obiecta:
„Oare tu nu știi că înăuntrul Soarelui nu e plasmă, ci o substanță de douăsprezece ori mai densă decît plumbul!?”
Așa spuneau mulți. Dar Icar rîdea: „Asta nu ne va împiedica să zburăm prin Soare. Vom face învelișul navei din neutrit. Chiar și în centrul Soarelui densitatea va fi insignifiant de mică în comparație cu densitatea neutritului, care va rămîne rece, așa cum rămîne sticla tubului gazoluminiscent.”
Oamenii nu i-au dat numaidecît crezare. Atunci i-a venit în ajutor cel căruia azi i se spune Dedal. El nu zburase niciodată în Lumea Stelelor și numai știința îi dezvăluia tainele materiei. Impasibil, calm, chibzuit, nu semăna cu Icar. Dar dacă argumentele înflăcărate ale lui Icar nu i-au convins pe oameni, formulele rigide și precise ale lui Dedal au confirmat tuturor: „Se poate zbura.”
Pe vremea aceea oamenii știau deja multe despre cea de-a cincea stare a substanței. La început ea a fost descoperită în stelele numite „pitice albe”. De dimensiuni mici, aceste stele au o densitate uriașă fiindcă se compun aproape în întregime, afară de învelișul gazos, din neutroni strîns lipiți unii de alții. După primele zboruri spre satelitul lui Sirius, „pitica albă” cea mai apropiată de Pămînt, oamenii au reușit să obțină neutritul, o substanța compusă numai din neutroni. Densitatea neutritului depășea de o sută douăzeci de mii de ori densitatea oțelului și de un milion de ori densitatea apei.
Navele cu care Icar și Dedal urmau să zboare spre Soare au fost asamblate într-o stație extraterestră. Aici oamenii puteau ridica cu ușurință foile de neutrit și lucrul mergea repede, deși, așa cum am mai spus, neutritul reprezenta cea de-a cincea stare — superdensă — a substanței.
Cît despre nave, se zice că ele erau cele mai bune din toate cîte au fost trimise vreodată în Lumea Stelelor. Motoarele lor puternice nu se temeau de vîrtejurile de foc ale Soarelui, iar viteza lor colosală le îngăduia să străbată fulgerător astrul incandescent. Se mai spune, de asemenea, că pe atunci a inventat Dedal gravilocația. Înăuntrul Soarelui, în haosul de gaz electronic, radioul e neputincios. Dar greutatea rămîne greutate. Locatorul capta undele de gravitație și navele puteau vedea.
A venit și ziua lansării. De pe Pămînt s-a transmis ultima recomandare:
„Nu apropiați navele una de alta, pentru că forța greutății le face să se izbească. Dar nici nu vă depărtați prea mult unul de altul, pentru că imprudentul va va fi luat de vîrtejul de foc și dus spre centrul Soarelui.”
La auzul acestor cuvinte Icar a izbucnit în rîs. Dedal a ascultat liniștit. Amîndoi au răspuns:
„Așa vom face”.
Icar a pus nerăbdător mîna pe manșă. Dedal a examinat cu atenție aparatele de bord. De pe Pămînt s-a transmis:
„Drum bun și descoperiri mari!”
Încă pe-atunci Pămîntul își lua cu aceste cuvinte rămas bun de la navele sale care plecau în Lumea Stelelor.
Așa a început zborul.
Din motoare, flacăra albă țîșnea cu furie. Navele trepidau sporindu-și viteza. Părea că de pe Pămînt s-au desprins două comete, avîntîndu-se spre Soare.
Era pentru prima oară cînd Icar zbura fără nici un însoțitor, pentru că i s-a interzis să ia pe cineva la bordul navei sale. Dar Icar rîdea de primejdie și uitîndu-se la ecranul argintiu al locatorului, cînta cîntecul bătrînilor căpitani ai Lumii Stelelor.
Dedal nu lua în seamă singurătatea. Era pentru întîia oară cînd părăsea Pămîntul, dar frumusețea Lumii Stelelor nu-l tulbura. Gîndurile lui Dedal, rigide și precise ca niște formule, pătrundeau în tainele materiei.
Uneori calculele lui Dedal spuneau: „Pericol. Atenție!” Icar — care zbura în față — știa asta și fără calcule, căci printre cei care conduceau navele în Lumea Stelelor nu era căpitan mai încercat decît Icar.
Așa zburau ei spre Soarele strălucitor și oamenii de pe Pămînt urmăreau emoționați zborul lor.
Cu fiecare oră navele goneau tot mai repede, pentru că marea forță gravitațională a Soarelui își și întinsese brațele nevăzute în întîmpinarea navelor.
După timpul de pe Pămînt era pe sfîrșite a cincea zi de zbor, cînd navele s-au făcut nevăzute în razele orbitoare ale Soarelui. Ultimele unde de radio, deja deformate, au adus pe Pămînt o frîntură din cîntecul bătrînilor căpitani și un raport concis al lui Dedal:
„Am intrat în cromosferă. Coordonatele…”
Soarele a scos în întîmpinarea navelor făcliile de foc ale protuberanțelor. Indignat parcă de cutezanța oamenilor, astrul înfuriat a ridicat limbi uriașe de flăcări, față de care navele apăreau ca niște boabe de nisip în comparație cu un munte. Furioasă, flacăra se zbuciuma în tăcere, lingînd cu lăcomie neutritul. Dar ea avea o densitate insignifiantă, așa că blindajul de neutrit rămînea rece.
Mai cumplită decît limbile de foc ale flăcărilor era greutatea. Uriașă, invizibilă, pătrunzînd peste tot, ea îi apăsa cu putere pe Icar și pe Dedal. Era așa de parcă le-ar fi pătruns plumb în trup și fiecare expirație părea ultima. Dar brațul puternic al lui Icar ținea strîns manșa. Ochii impasibili ai lui Dedal fixau discurile luminoase ale aparatelor de bord.
Greutatea sporea într-una.
Soarele voia să-i strivească pe oaspeții nepoftiți. Inimile lui Icar și Dedal băteau spasmodic, cu ultimele puteri, din cauză că sîngele devenise greu ca mercurul. Un văl tulbure le împăienjenea ochii.
Atunci Icar a zîmbit (acum nu mai putea să rîdă) și a oprit motorul, lăsînd nava să cadă singură spre centrul Soarelui. Greutatea a dispărut imediat.
Pe ecranul locatorului — care acum nu mai era argintiu, ci de un roșu sîngeriu — Dedal a văzut manevra lui Icar. Gata-gata să-și piardă cunoștința, a apucat s-o facă și el. Dar de îndată ce a dispărut greutatea, Dedal și-a venit în fire și și-a aruncat cu calmul de mai înainte ochii asupra aparatelor.
Viteza sporea cu fiecare secundă. Navele goneau prin vîrtejul de foc spre centrul Soarelui. În calea lor întîlneau foc, foc și numai foc. Se învîrtejeau nori de foc, bătea un vînt de foc, peste tot — și deasupra, și dedesubt — totul era numai foc.
De trei ori s-a stins ecranul din fața lui Icar. Era Dedal, care-i spunea:
„E timpul să ne întoarcem.”
Dar Icar a rîs și i-a răspuns:
„E prea devreme.”
Navele își urmau zborul prin perdeaua de foc. În ochii impasibili ai lui Dedal se oglindeau discurile luminoase ale aparatelor. Greutatea dispăruse, dar aparatele vesteau o nouă primejdie. Nesocotind calculele și previziunile, presiunea creștea cu repeziciune. Vîrtejul de foc devenea tot mai dens. Valurile grele de foc făceau să se cutremure navele, năpustindu-se asupra lor cu o furie tot mai mare. Peste blindajul subțire de neutrit se prăvăleau talazuri de foc.
Ecranul s-a stins din nou, avertizînd:
„E timpul să ne întoarcem!”
Dar Icar a răspuns:
„E prea devreme.”
Şi Icar a avut dreptate. Chiar zidul compact de foc a fost acela care a încetinit viteza. La un moment dat aproape că au încremenit în vîrtejul de foc. Presiunea bara drumul înainte, greutatea nu le îngăduia navelor să dea îndărăt.
Dedal era cu ochii țintă la discurile luminoase ale aparatelor, căci ele îi dezvăluiau toate tainele. Icar cînta cîntecul bătrînilor căpitani, aducîndu-și aminte de cei care au străbătut împreună cu dînsul drumurile din Lumea Stelelor.
Dar Soarele nu se dădea bătut și pregătea ultima și cea mai cumplită lovitură. Undeva în străfundurile lui s-a stîrnit un vîrtej colosal. Era ca o trombă, dar o trombă mărită de milioane de ori. Furia lui nu cunoștea margini. Vîrtejul a înșfăcat navele ca pe niște surcele, le-a dat peste cap și apoi a proiectat în lături nava lui Dedal.
Pe ecranul argintiu Dedal a văzut tromba de foc tîrîndu-l pe Icar în străfundurile Soarelui. Motoarele navei tăceau. Icar nu răspundea la apeluri.
Dedal a înțeles că acesta era sfîrșitul și că nimic nu-l va putea salva pe Icar. Formulele rigide și precise au apreciat marea forță a trombei de foc și i-au spus lui Dedal:
„Nu poți să faci nimic. Pleacă!”
Atunci în ochii Iui Dedal s-a aprins pentru întîia oară o văpaie. A fost ceva de-o clipă, dar, asemeni unei explozii, asta l-a transformat cu totul. În clipa aceasta el a simțit că mai presus de formule este Viața, iar mai presus de Viață, numele mîndru de Om.
Trăgînd cu putere de manșă, Dedal și-a repezit nava în tromba de foc.
Flacăra motoarelor a țîșnit cu putere și focul care-i dădea ascultare omului s-a izbit de focul sălbatic al Soarelui. Spiralele strînse ale trombei se încolăceau în jurul navei, dar Dedal mergea înainte, ajungînd din urmă nava lui Icar.
Tromba se frămînta cumplit și își strîngea tot mai puternic spiralele. Blindajul de neutrit tremura de încordare. Acele aparatelor trecuseră cu mult de linia roșie. Dar Dedal nu lua în seamă primejdia. Ochii lui, în care ardea un foc mai teribil decît focul Soarelui, erau fixați asupra locatorului. Pe ecranul argintiu nava lui Icar se vedea tot mai aproape.
Tromba de foc se mai zbuciuma furioasă, dar forța gravitației prinsese navele și le apropia ușor una de alta. Şocul abia s-a simțit. Dedal a văzut pe ecran navele lipite laolaltă. Acum nu mai putea să le despartă nici chiar forța cumplită a trombei. Ecranul argintiu s-a stins pentru o clipă și Dedal a înțeles că Icar trăiește.
Motoarele navei lui Dedal vuiau prelung, răgușit, suportînd greutatea dublă. Tromba de foc bubuia, încolăcindu-și spiralele în jurul navelor. Acele aparatelor dănțuiau înnebunite. Blindajul de neutrit a început să se încingă. Dar Dedal conducea navele și inima lui, cunoscînd pentru întîia oară fericirea, jubila.
Sfîșiind spiralele strînse ale trombei, navele se îndepărtau. Goneau tot mai repede și mai repede. Dar o dată cu viteza a revenit și greutatea. Trupurile oamenilor s-au umplut din nou cu plumb, sîngele deveni greu ca mercurul.
Navele răzbeau prin vîrtejul de foc. Flăcările se mai învolburau încă, dar marginea Soarelui era aproape. Discurile luminoase ale aparatelor chemau: „Înainte!”
Cu un urlet turbat, motoarele au proiectat navele în ultimul salt. Dar greutatea a smuls manșa din mîinile lui Dedal. El nu mai avea puteri să ridice mîna și nu mai avea puteri să ajungă la tabloul pe care clipeau slab discurile aparatelor.
Navele au încremenit, suspendate deasupra hăului de foc. Groaza a încătușat inima lui Dedal. Dar o voință străină le-a poruncit navelor: „Înainte!”
Atunci, uitînd de spaimă, Dedal a înțeles că mîna puternică a lui Icar a apucat manșa.
…A venit ziua cînd oamenii de pe Pămînt au văzut navele, strîns lipite una de alta, depărtîndu-se de Soare. Antenele au dat glas, stăruind care mai de care cu întrebarea:
„Aduceți vești bune pe Pămînt?” încă pe vremea aceea oamenii întîmpinau cu aceste cuvinte navele ce reveneau din Lumea Stelelor.
Pămîntul aștepta cu emoție răspunsul. Şi răspunsul a venit. Două glasuri cîntau cîntecul bătrînilor căpitani ai Lumii Stelelor.