În primul an al perioadei Ci-ho, în cea de-a
cincea Lună, în ziua Ci-ciu, s-a ivit o stea-
oaspete la sud-est de steaua Tien-Kuan…
Putea fi văzută ziua, razele de lumină por-
neau de la ea în toate părțile și culoarea ei
era alb-roșiatică. Așa s-a văzut ea timp de
douăzeci și trei de zile.
Cu multe secole în urmă, spre steaua Aretina a plecat o navă numită „Smaragd”. Pe vremea aceea oamenii abia deschideau drumul spre Lumea Stelelor și fiecare navă avea de înfruntat primejdii necunoscute. „Smaragd” a ajuns la steaua Aretina. Dar în timpul coborîrii pe singura planetă din sistemul acestei stele s-a produs o catastrofă. În coborîre, nava a atins un pisc de gheață. De pe urma teribilei izbituri și-a găsit moartea pilotul lui „Smaragd” și a fost grav rănit astronomul expediției. Numai căpitanul navei a rămas nevătămat.
Era o planetă neprimitoare, acoperită de la un pol la altul cu un pustiu de gheață. Pe cerul negru ardea slab micul disc galben al stelei Aretina. Razele lui reci lunecau pe giganticele stînci de gheață. Sub o stîncă din acestea l-a îngropat căpitanul lui „Smaragd” pe tovarășul mort. Acoperind mormîntul de gheață, el i-a dat planetei numele de „Or”, ceea ce înseamnă „Distrugătoarea”.
„Smaragd” era gata de zbor. Dar căpitanul știa că nu poate să zboare, deoarece rănitul nu va suporta accelerația de la pornire.
Așa a rămas „Smaragd” pe planeta Or.
Timpul trecea, rănitul se întrema. A venit ziua cînd el s-a putut apropia de aparatele sale. Dar cum s-a uitat în spectroscop, a închis ochii și a rămas multă vreme tăcut. Apoi a spus:
— Steaua Aretina nu are aproape de loc hidrogen. E condamnată. Va veni — foarte curînd — momentul cînd ea se va aprinde, se va dilata de mii de ori și se va preface în foc. Asta e soarta stelelor numite supernove. Forța omului e mare, dar nu e fără margini. Nimeni nu va putea să prevină explozia unei supernove. „Smaragd” trebuie să plece. Lasă-mă aici.
La auzul acestor cuvinte, căpitanul a clătinat din cap:
— Nu. Noi vom zbura împreună sau vom rămîne amîndoi pe planeta Or.
Așa a călcat el cea de-a noua poruncă a căpitanilor stelari, care spune: „În Lumea Stelelor nu există nimic mai înspăimîntător decît explozia unei supernove. O Supernovă arde ca miliarde de sori contopiți. Din ea se desprind jeturi incandescente de materie, care pîrjolesc totul în calea lor. Feriți-vă de supernove, plecați din apropierea lor, căci altfel veți pieri”.
Căpitanul se uita la steaua Aretina. Aceasta plutea încet pe cerul întunecat al planetei Or și razele ei reci de lumină tremurau pe creștetele ascuțite ale piscurilor de gheață. Pe discul galben al stelei căpitanul vedea lunecînd umbre purpurii, care prevesteau explozia.
Pe vremea aceea oamenii nu știau aproape nimic despre supernove, pentru că aceste stele se aprind extrem de rar. Se spune că încă pe-atunci oamenii visau să pătrundă acest mister al Lumii Stelelor. Dar cine putea să ghicească unde și cînd se va aprinde o supernovă?…
Căpitanul lui „Smaragd” stătea mereu lîngă aparate. Pe ecrane sclipea discul galben al stelei Aretina. Aparatele dezvăluiau lucruri pe care nu le cunoștea încă nici un om. De pe antenele navei se desprindeau semnale invizibile: „Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, noi nu mai avem de stat mult aici, dar am ridicat puțin perdeaua după care se ascunde taina Lumii Stelelor…”
Cînd se făcea noapte după timpul de pe Pămînt, căpitanul venea la rănit. Era tînăr căpitanul lui „Smaragd”. Rîdea de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic și-i povestea rănitului legende despre străvechiul fluviu Ianțzî. Acolo s-a născut el și de-acolo au văzut oamenii pentru întîia oară, cu o mie de ani în urmă, o supernovă.
Ascultîndu-l pe căpitan, astronomul își aducea aminte de patria lui, un ținut nordic, aspru. Amintirile acestea erau cel mai bun balsam, căci gîndul la patrie înzecește puterile omului.
Dimineața căpitanul se întorcea la aparatele sale. Nu știa ce-i oboseala. Era tînăr căpitanul lui „Smaragd”.
Timpul trecea. Pe deasupra piscurilor planetei Or plutea Aretina. Acum micul ei disc nu mai era galben. Ardea cu un foc sinistru roșu-alb, pentru că steaua se încingea. Antenele navei răscoleau zorite eterul: „Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, noi am aflat misterul stelelor supernove… În adîncurile de foc ale stelei electronii se combină cu protonii, dînd naștere unui uragan de neutroni. Cîmpul electrostatic dispare și neutronii se precipită năvalnic spre centrul astrului. Așa arată aparatele… Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, sub presiunea colosală a neutronilor steaua Aretina se va aprinde și va exploda. Se apropie cea din urmă zi a planetei Or…”
Şi ziua aceea a venit.
Pe cerul negru ardea cu o lumină orbitoare steaua Aretina. Discul ei roșu-alb pulsa, contractîndu-se și dilatîndu-se, aruncînd în spațiu torțe aprinse, care se întindeau ca niște brațe de foc spre planeta Or.
Obscuritatea ce stăruia deasupra planetei s-a risipit pentru întîia oară. Pe ecranele locatoarelor de mare distanță căpitanul a văzut lumina coborînd de pe creștetele piscurilor de gheață și inundînd planeta de la un pol la altul. Nenumăratele cristale de gheață reflectau și refractau razele sclipitoare. Planeta Or strălucea ca un gigantic briliant pe cerul negru de catifea.
Atunci a făcut explozie steaua Aretina. Discul ei de foc a început să crească vijelios, tot mai repede și mai repede… Razele lui incandescente s-au abătut peste planeta Or. Planeta strălucitoare s-a stins într-o clipă. Piscurile de gheață se prăbușeau în tăcere, făcînd planeta să se cutremure sub loviturile lor. Gheața se topea, apa clocotea, aburii se ridicau spre cer.
În haosul de gheață, apă și aburi „Smaragd” se ridică deasupra planetei condamnate. Pe ecran se vedea cum crește discul Aretinei tot mai repede și mai repede… Un zid de foc orbitor se apropia de planetă și se părea că nava se prăbușește în nemărginitul ocean de foc.
Brațul puternic al căpitanului strîngea manșa. Căpitanul privea curajos ecranul cuprins de foc. Era cutezător căpitanul lui „Smaragd”. Pe vremea aceea deveneau căpitani stelari numai cei mai viteji între viteji. Oamenii de pe Pămînt ajunseseră să fie liberi, mîndri și cutezători. Şi printre ei nu erau lași.
Căpitanul își conducea neînfricat nava prin atmosfera în clocot a planetei Or. Pe ecranele înnegrite se îngrămădeau vîrtejuri purpurii și se avîntau cu sete înainte gigantice limbi de foc. Zidul de foc al Aretinei se apropia. Implacabil și tot mai repede…
Oceanul incandescent se zbuciuma cumplit, parcă serbîndu-și izbînda. Dar căpitanul ținea bine manșa și mîinile lui nu tremurau. Era cutezător căpitanul lui „Smaragd”.
Nava prindea viteză tot mai mare. În reactor se frămînta plasma de deuteriu, motoarele vuiau înfundat. „Smaragd” zbura într-acolo unde ardeau liniștite pe cerul negru stelele. Dar din spate se apropia tot mai mult valul de foc. Şi nu era în Lumea Stelelor forță care să-i poată stăvili drumul.
Focul umpluse de la o margine la alta ecranele și acum se părea că s-a aprins însăși nava. Numai pe ecranul unui locator de mare distanță tremura discul negru al planetei Or. Şi se vedea cum s-a apropiat nestăvilitul uragan de foc de planeta condamnată. S-a apropiat și a înghițit-o.
Discul negru a devenit într-o clipă purpuriu, apoi roșu, apoi s-a aprins cu o flacără albastră. Planeta Or se zvîrcolea în foc ca o picătură de apă pe un metal încins. Discul i s-a alungit, devenind oval și s-a risipit în jerbe de foc.
Planeta Or a dispărut în șase secunde.
Atunci astronomul, palid la față, i-a spus căpitanului:
— Nu vom ieși. Trebuia să mă lași acolo și să fi plecat de mult în lumea Stelelor.
Căpitanul a rîs și i-a răspuns:
— Vom ieși și vom ieși împreună. Așa va fi.
Căpitanul îl conducea pe „Smaragd” spre Lumea Stelelor, iar din spate se apropia oceanul de foc și răsuflarea lui fierbinte dogorea nava. Aretina supernovă azvîrlea furioasă talazuri fierbinți tot mai aproape și mai aproape de „Smaragd”.
Motoarele gemeau de încordare și nu puteau să accelereze. În față era Lumea Stelelor, dar valurile de foc îl ajungeau din urmă pe „Smaragd”.
Sub loviturile lor nava s-a cutremurat. Aparatele semnalizau alarmă: totul aducea pieirea — temperatura, radiația, asaltul teribil al focului.
Şi căpitanul a lăsat manșa din mînă.
— S-a sfîrșit, a spus astronomul. Puterea omului e mare, dar nu e nemărginită.
Căpitanul a clătinat din cap:
— Cine cunoaște oare limitele puterii omului?
Mîna lui s-a așezat pe maneta roșie a protecției magnetice a reactorului. A zăbovit, a tremurat pentru întîia oară în viață și a tras de manetă.
Așa a călcat el prima poruncă a căpitanilor stelari, care spune: „Nu scoateți în timpul zborului protecția magnetică, pentru că deși reacția se accelerează, ea nu mai poate fi dirijată. Şi nimic nu o va mai putea opri”.
Vîrtejurile magnetice ale Aretinei au năvălit în reactor, și în locul plasmei din duzele incandescente ale navei au țîșnit mezoni. Pe ecranele de o luminozitate insuportabilă se vedea cum a încremenit locului zidul de foc. A încremenit și apoi a început să se îndepărteze încet.
Drumul spre Lumea Stelelor era liber.
Dar discurile luminoase ale aparatelor s-au stins și mîna căpitanului nu mai strîngea manșa. „Smaragd” nu mai dădea ascultare omului.
Atunci au vorbit din nou antenele: „Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, „Smaragd” pleacă în spațiile nemărginite ale Lumii Stelelor. Motoarele, care nu mai dau ascultare, mînă tot mai repede și mai repede nava. Noi nu ne vom mai întoarce pe Pămînt… Oameni de pe Pămînt. oameni de pe Pămînt, aflați misterul supernovelor…”
Antenele au vorbit mult. Dar glasul lor devenea tot mai slab. Şi în cele din urmă a amuțit.
Între timp viteza lui „Smaragd” creștea, apropiindu-se de viteza luminii. Nava pe care au atins-o limbile focului pătrundea tot mai adînc în spațiile fără fund ale Lumii Stelelor.
Pe Pămînt au trecut secole.
An de an, secol de secol puternicele antene ale stațiilor extraterestre azvîrleau în Lumea Stelelor indicativele lui „Smaragd”. Dar Pămîntul își chema zadarnic fiii. Glasurile antenelor se pierdeau în adîncurile nemărginite ale Lumii Stelelor și nu primeau nici un răspuns. Dar antenele își repetau iar și iar apelurile, fiindcă oamenii știau că eroii acestui zbor trăiesc.
Pe Pămînt, așa cum am mai spus, au trecut secole. „Smaragd” zbura cu o viteză apropiată de aceea a luminii. Formulele rigide spun însă că atunci cînd o navă se deplasează cu această viteză, la bordul ei timpul se oprește.
Oamenii de pe Pămînt au trăit secole după secole, generațiile s-au succedat una după alta. Pe bordul lui „Smaragd” însă au trecut doar cîțiva ani — poate cinci, poate opt.
Așa spun formulele unei teorii din antichitate, numită la timpul său teoria relativității.
Dar și fără aceste formule oamenii știau că va veni o zi cînd „Smaragd” se va întoarce pe Pămînt. Căci înțelepciunea acumulată de generații spune: „Cei viteji nu îmbătrînesc și nu mor”.