PROMETEU. Tu cine ești?
PĂMÎNTUL. Sînt Gea, mama ta.
Totul a început prin aceea că astronava „Topaz”, avariată de o ploaie de meteoriți, a fost nevoită să-și schimbe ruta și a coborît pe planeta Mot din sistemul stelei în declin Barnard. Aici, printre ruinele unei civilizații antice, căpitanul lui „Topaz” a descoperit primul un obelisc cu imaginea Florii de Foc.
De-atunci căpitanii stelari au întîlnit de multe ori astfel de obeliscuri, pentru că oamenii de pe planeta Mot și-au trimis cu milioane de ani în urmă în Lumea Stelelor navele și au înălțat pe multe planete obeliscuri în cinstea Florii de Foc.
Căpitanii citeau inscripțiile de pe aceste obeliscuri și cînd se întorceau pe Pămînt povesteau multe despre Floarea de Foc.
Erau niște povestiri stranii și tulburătoare. Se spunea că Floarea de Foc luminează în întuneric, iscînd jocuri de culori aidoma aurorii boreale. Se spunea că floarea aceasta înzecește puterile omului și-i dă o viață lungă. Se spunea că jenșenul [7]* care crește pe Pămînt se aseamănă cu Floarea de Foc tot atît cît sticla cu diamantul. Printre căpitanii stelari nu era unul care să nu viseze să găsească Floarea de Foc. Dar nimeni nu știa unde s-o caute. Odată căpitanul navei „Ecuatorul” și-a exprimat părerea că Floarea de Foe crește probabil pe planetele fierbinți, aflate în apropierea stelelor. Bătrînul căpitan al „Ecuatorului” era un om înțelept. El își închipuia pe bună dreptate că numai într-o atmosferă incandescentă pot să crească florile numite Flori de Foc, deoarece acolo unde nu e destulă căldură și lumină, plantele au nuanțe închise.
„Ecuatorul” a răzbit în două rînduri spre cele mai fierbinți dintre planetele cunoscute în acea vreme din sistemele stelelor Altair și Procyon. Şi de fiecare dată în van. Pîrjolite de radiații arzătore, aceste planete erau moarte. Pe solul uscat și crăpat nu creștea nimic. Dar „Ecuatorul” a plecat din nou spre o planetă fierbinte din sistemul stelei Laland și de data aceasta nu s-a mai întors.
Atunci oamenii au căzut la îndoială, întrebîndu-se dacă acolo trebuie căutată într-adevăr Floarea de Foc. Căpitanul navei „Zodiacul”, fire sceptică, avînd predilecție pentru paradoxuri, a declarat că Floarea de Foc crește probabil pe planetele reci, îndepărtate de sorii lor. „Floarea de Foc luminează în întuneric ca peștii în adîncurile oceanului, spunea căpitanul „Zodiacului”. Ea trebuie căutată pe planetele unde domnește noaptea eternă.” După aceasta multe nave au coborît pe piscurile planetelor înghețate. Dar în bezna rece nu se vedea nici o luminiță. Încătușate de gheață, planetele acestea erau lipsite de viață.
Căpitanii stelari căutau cu îndîrjire Floarea de Foc. Oamenii știau bine încă de pe-atunci că în Lumea Stelelor nu există obstacol în fața căruia rațiunea și voința omului să fie neputincioase. Navele porneau spre Lumea Stelelor înfruntînd primejdiile și nimic nu-i putea opri pe căpitanii stelari.
Vestitul căpitan al lui „Granit”, un om formidabil de norocos, a găsit pe una din planetele din sistemul stelei Lacaille un obelisc în cinstea Florii de Foc, năpădit de nisip. Inscripția de pe obelisc pomenea de steaua Leyten. Cîțiva ani mai tîrziu, nepăsătorul căpitan al lui „Taifun”, cel care a naufragiat de patru ori, a izbutit să răzbată prin norul compact de asteroizi din jurul stelei Leyten și a coborît pe o planetă mare, singura din acest sistem. Era o planetă sinistră, populată cu orocho, cele mai înfiorătoare ființe din Lumea Stelelor. Luptîndu-se în încleștări desperate cu orocho, „Taifun” a înaintat de-a lungul ecuatorului planetei pînă a găsit rămășițele pietrificate ale Florii de Foc.
Se spune însă că jumătate de secol mai tîrziu, căpitanul „Caravelei”, un mare cunoscător al Lumii Stelelor, a găsit undeva o Floare de Foc vie. Dar „Caravela” a pierit pe drumul de întoarcere, ciocnindu-se în apropiere de steaua Groombridge cu o îngrămădire de praf de antisubstanță.
Timpul a trecut și oamenii au încetat să mai creadă în legendele despre Floarea de Foc. Dar iată că tocmai atunci o astronavă a descoperit o planetă pe care creștea Floarea de Foc. Astronava aceea se numea „Prometeu”.
Pe-atunci se obișnuia să se dea căpitanilor numele navelor pe care le conduceau. Era o tradiție dreaptă, pentru că în Lumea Stelelor viața căpitanului și viața navei alcătuiau un tot. Dacă murea căpitanul, murea și nava lui, căci căpitanii plecau singuri în raidurile periculoase, locul echipajului ținîndu-l mașinile electronice.
Căpitanul care a găsit Floarea de Foc se numea Prometeu, după numele navei sale. Se spune că el s-a născut într-o mică colonie întemeiată de oameni pe planeta Ren, planetă cu o climă aspră din sistemul stelei Proxima Balenei. Se spune, de asemenea, că Prometeu a venit pentru prima oară pe Pămînt abia la vîrsta de douăzeci de ani. După mulți ani petrecuți în cabina neîncăpătoare a unei nave, el a văzut Pămîntul nostru: pădurile verzi, fremătînd în bătaia vîntului, albastrul blînd al cerului, talazurile cu coame cărunte ale oceanului izbindu-se de stîncile țărmului… Atunci a înțeles el că pînă și pe cel mai mic petec de pămînt există mai multă viață și frumusețe decît în nemărginitele spații interastrale. O furnică pe un fir tremurător de iarbă, o picătură de rouă pe o frunză verde, un pîrîiaș susurînd pe sub un bolovan — toate acestea sînt o întreagă lume pentru omul care știe să vadă și să audă.
Prometeu a îndrăgit Pămîntul și oamenii. Poate că asta l-a și făcut poet, căci ce-ar putea oare să spună în versuri un om care nu iubește sau nu cunoaște frumusețea Pămîntului său?
Prometeu iubea Pămîntul, dar el era căpitan și pleca des în Lumea Stelelor. Nava zbura spre stele, în timp ce antenele ei ascuțite slobozeau în bezna nesfîrșită versurile fremătătoare alcătuite de Prometeu. Versurile acestea erau recepționate cu lăcomie pe Pămînt, pentru că în versurile lui Prometeu, ca și pe Pămînt, trăiau oameni puternici și frumoși, cu sufletul bogat și generos.
Din Lumea Stelelor e greu de vorbit cu Pămîntul: undele de radio se sting, împrăștiate de furtunile magnetice, abătute din drumul lor de cîmpurile de gravitație. De aceea cea de-a șasea poruncă a căpitanilor stelari îi previne să nu angajeze discuții care nu sînt necesare. Dar lui Prometeu — așa au hotărît toți căpitanii — i s-a dat dreptul de a vorbi cu oamenii oricînd va voi. Aceasta fiindcă el era poet.
Da, el era poet și căpitan stelar. Prometeu privea în felul său Lumea Stelelor. De aceea în adîncurile nemărginite ale Lumii Stelelor el vedea multe lucruri pe care alții nu puteau încă să le vadă. Acesta e privilegiul unui poet, pentru că Arta merge întotdeauna înaintea Ştiinței, pătrunzînd pe aripile Fanteziei acolo unde Rațiunea e încă neputincioasă.
Prometeu era singurul poet printre căpitanii stelari și el a fost acela care a găsit Floarea de Foc.
Iată cum s-a întîmplat asta, potrivit legendei.
Odată, după un zbor lung și greu, nava lui Prometeu s-a apropiat de steaua Feridan. Era o stea de dimensiuni mici, semănînd cu Soarele nostru. În sistemul stelei Feridan se aflau nouă planete, la fel ca în sistemul nostru solar. Opt planete erau lipsite de viață. Suprafața celei de-a noua planete, cea mai mare, era învăluită într-o atmosferă ionizată, plină de nori. Prometeu a denumit această planetă Zeus, pentru că Zeus e sinonimul lui Iupiter, cea mai mare planetă din sistemul Soarelui.
Pe vremea aceea coborîrea pe o planetă necunoscută era însoțită de o primejdie de moarte. Locatoarele refuzau să funcționeze în atmosfera ionizată, aparatele optice nu mai vedeau în norii compacți. Nava putea să se sfarme izbindu-se de munții ascunși în ceață, putea să se prăbușească în oceanul dezlănțuit, să se împotmolească într-o mlaștină sau în nisipurile mișcătoare. Prometeu nu știa ce se ascunde dincolo de atmosfera impenetrabilă a lui Zeus. Un singur lucru i-au spus aparatele, că masa planetei e mare și că la suprafața ei greutatea e de patru ori mai mare decît pe Pămînt.
Nava pătrundea încet în atmosfera planetei necunoscute. Prometeu o dirija în așa fel încît să se apropie de ecuatorul lui Zeus, pentru că cea de-a doua poruncă a căpitanilor stelari spune: „Coborîți-vă navele numai la ecuatorul planetei, fiindcă forța centrifugă echilibrează aici forța greutății și nava se poate reîntoarce cu ușurință în Lumea Stelelor”.
Duzele trepidau din pricina încordării. Nava frîna, apropiindu-se de suprafața planetei. Atmosfera devenea mai densă. Fulgere liliachii o spintecau furioase cu tăișurile lor. În întîmpinarea navei veneau vîrtejuri de aer fierbinte. Prometeu a văzut că ecranele locatoarelor de mare distanță s-au acoperit cu pete luminoase, ceea ce arăta că pe suprafața lui Zeus erau mulți vulcani care azvîrleau foc. Descărcările necontenite ale fulgerelor electrizaseră atmosfera; cu cît cobora nava mai jos, cu atît devenea mai difuză imaginea de pe ecranele locatoarelor. Numai pentru o clipă s-a limpezit ecranul unuia din locatoarele de mare distanță și Prometeu a văzut că la nord de ecuator, la poalele unui vulcan, creșteau niște flori care răspîndeau lumină. Cu toate că ecranul s-a acoperit numaidecît de străfulgerări, Prometeu simțea, ghicea, știa că acolo cresc Flori de Foc!
Vîrtejurile de aer strîngeau tot mai puternic bordajul de titan al navei. Planeta era furioasă de îndrăzneala veneticului și atmosfera ei necuprinsă se dezlănțuise într-un uragan. Nava zbura pe deasupra unor prăpăstii adînci, peste cratere de vulcani. Printre norii sfîșiați de uragan răzbeau scînteieri lugubre de foc.
Prometeu a călcat cea de-a doua poruncă a căpitanilor stelari. El a îndreptat nava spre nord de ecuator, într-acolo unde creștea Floarea de Foc. Prometeu știa că acum energia reactorului nu va fi suficientă pentru decolare. Ştia că nava nu va mai putea părăsi teribila planetă. Dar Prometeu le-a spus la plecare oamenilor că el va aduce Floarea de Foc. Putea oare acum să dea îndărăt?…
Nava a coborît la poalele unui vulcan abrupt și stîncos. De pe stînci lava se scurgea în rîuri roșii, iar între șuvoaiele incandescente, pe un povîrniș, înnegrit de cenușă, ardea Floarea de Foc…
Pe Pămînt sînt acum multe Flori de Foc. Noi ne-am obișnuit cu ele și totuși frumusețea lor ne uluiește de fiecare dată. Da, inscripțiile pe care le-au citit cîndva căpitanii stelari spuneau adevărul: Floarea de Foc înzecește puterile omului, luminează rațiunea, dă o viață lungă. Oare nu de-aceea tînărul îndrăgostit își exprimă dragostea dăruindu-i fetei iubite Floarea de Foc? Şi oare nu de-aceea ne împodobim noi cele mai frumoase sărbători cu Flori de Foc? În ele arde focul care i-a dat odinioară omului o mare forță. Focul dragostei… Focul rațiunii… Focul vieții…
Prometeu era poet și el a luat primul dintre oameni în mînă Floarea de Foc. Încercați să vă închipuiți ce a simțit el atunci!
Da, frumoasă-i Floarea de Foc! Petalele ei subțiri răspîndesc o lumină blîndă, culorile ei se amestecă, se schimbă, aci căpătînd o strălucire orbitoare, aci pălind și devenind străvezii…
Avea dreptate bătrînul și înțeleptul căpitan al „Ecuatorului”: Floarea de Foc a crescut într-o atmosferă incandescentă, împrumutînd forța și culorile ei.
Se spune că atunci cînd a rupt Floarea de Foc, de emoție Prometeu n-a mai putut să alcătuiască versuri, ceea ce i se întîmpla pentru prima oară. El a schimbat doar cîteva cuvinte din ceea ce a spus altcineva înaintea lui:
Limbile de foc ale lavei incandescente lingeau eu lăcomie stînca, strecurîndu-se spre carcasa de titan a navei. Dar Prometeu era de-acum cu mîna pe manșă. Duzele începură să urle, acoperind bubuiturile furtunii. Nava s-a avîntat în sus, spre cerul spintecat de fulgere. Alături de flacăra orbitoare ce țîșnea din duze, fulgerele au pălit.
Floarea de Foc i-a fost răpită lui Zeus!
Dar Prometeu avea să plătească pentru asta. Nava n-a putut să se smulgă spre Lumea Stelelor. Energia reactorului s-a mistuit repede. Lanțurile nevăzute ale gravitației au încătușat nava, legînd-o de planetă și transformînd-o în satelit al ei.
Așa s-a răzbunat Zeus pe Prometeu.
Se spune că, cu mii de ani în urmă, oamenii au născocit un mit care seamănă cu povestea lui Prometeu, poetul și căpitanul stelar. Se spune, de asemenea, că în acest mit titanul care a răpit de la zei focul și l-a dat oamenilor a fost pentru asta înlănțuit vreme de multe veacuri de o stîncă. Ba se spune, chiar, că cel care a răpit focul se numea Prometeu. Stupidă născocire! Oare oamenii l-ar fi lăsat în voia soartei pe cel care le-a adus focul? Ei s-ar fi năpustit asupra zeilor. Cine oare poate fi mai puternic decît oamenii?
Nu, mai curînd e la mijloc o greșeală, căci isprava lui Prometeu poetul și căpitanul stelar s-a încheiat cu totul altfel.
Oamenii de pe Pămînt nu l-au părăsit pe omul care a răpit pentru ei Floarea de Foc. Antenele stațiilor de pe Pămînt au interceptat semnalul de alarmă lansat de Prometeu. Numaidecît stațiile terestre au ordonat tuturor navelor din toate părțile Lumii Stelelor să-i vină în ajutor. Din clipa aceea, de îndată ce undele de radio ce purtau ordinul veneau în atingere cu antenele unei nave, căpitanul — oriunde s-ar fi aflat el — trebuia să se gîndească înainte de toate la salvarea lui Prometeu. Așa era ordinul.
Apoi stațiile terestre s-au adresat tuturor oamenilor din toate colțurile Pămîntului. Şi fiecare om de pe Pămînt a făcut atunci tot ce putea să facă pentru a-l salva pe Prometeu. Rațiunea tuturor oame-nilor, cunoștințele, experiența, voința și energia lor s-au contopit. Așa a luat naștere un plan de pătrundere spre steaua Feridan.
Spre Lumea Stelelor a pornit o escadră compusă din șase nave puternice. La bordul acestor nave se aflau cei mai cutezători căpitani, cei mai încercați piloți, cei mai iscusiți ingineri. Căpitanii altor nave, care părăsiseră mai de mult Pămîntul, se grăbeau să-i iasă în întîmpinare escadrei, ca să-i dea energia din reactoarele lor. Completîndu-și rezervele de energie, escadra se putea deplasa cu o viteză pe care nu a atins-o încă nimeni.
Așa cum am mai spus, escadra cuprindea șase nave. Două din ele au fost avariate de meteoriți și s-au reîntors pe Pămînt. Escadra însă, prinzînd viteză tot mai mare, își urma drumul înainte. Alte două nave n-au putut răzbate prin cîmpul magnetic din apropierea stelei Van Maanen și au coborît pe planetele din sistemul acestei stele. Escadra însă, prinzînd viteză tot mai mare, mergea înainte. Încă o navă n-a putut să reziste vitezei uriașe și a rămas în urmă. Dar ultima din navele trimise și pe care a fost înălțat steagul escadrei, a răzbit la steaua Feridan.
Încetinindu-și anevoie viteza, ea s-a apropiat de planeta Zeus și a transmis forța uriașă a reactorului său navei lui Prometeu.
Sfărîmînd lanțurile gravitației, ambele nave s-au avîntat spre Lumea Stelelor.
În întîmpinarea lor goneau acum alte nave, aducînd energie proaspătă.
Așa a fost eliberat Prometeu.
Cînd a pornit spre Pămînt, el i-a spus răzbunătoarei planete Zeus:
El era poet, el i-a răpit lui Zeus Floarea de Foc ca s-o dea oamenilor și de-aceea avea dreptul să vorbească astfel.
Ţineți minte, voi toți cei care străbateți drumurile necunoscute ale Lumii Stelelor: Pămîntul nu-l va părăsi niciodată pe cel ce a săvîrșit o faptă de eroism în numele oamenilor
* Jenşen — (lat. panax ginseng) plantă din Extremul Orient. Rădăcina ei se foloseşte foarte mult în medicina chineză. Jenşen în chineză înseamnă rădăcina vieţii. (n. red. rom.).