Deasupra lacului străluceau stelele. Bătrînul privi îndelung cerul, apoi spuse:
— Aici, în munți, stelele produc o impresie ciudată. Par ca niște becuri într-o sală pustie. Oamenii au plecat, însă ele continuă să lumineze… cu multă stăruință, dar fără nici un folos.
Interlocutorul său era mult prea tînăr ca să ghicească din aceste cuvinte; starea de spirit în care se afla bătrînul. Răspunse:
— Judecînd după stele, o să fie vreme bună, ceea ce înseamnă că o să vedem iononava. Apoi, aruncînd o privire îngrijorată spre cer, adăugă: Vremea se schimbă aici din oră-n oră.
Între cei doi se așternu tăcerea.
Bătrînul se gîndea că tot ceea ce a făurit omul poartă amprenta destinului său. Orașele, mașini-le, cărțile se nasc și îmbătrînesc, uneori mai repede, alteori mai încet, au parte de glorie, ca și de uitare. „Nu, nu îmbătrînește chiar totul, se contrazise în gînd. Ideile care-i călăuzesc pe oameni, arta… da, desigur, arta… muzica…” Supunîndu-se unor legi proprii ale lor, gîndurile lui se întoarseră la muzică. Își aduse aminte de „Simfonia titanilor” a lui Borodin, care și-a revărsat aici acordurile cu patruzeci de ani în urmă.
Era tînăr pe-atunci. Rachetodromul, acum dat aproape cu desăvîrșire uitării, era și el tînăr. În defileul Buzdag din munții Caucaz, oamenii au săpat în stîncă o cupă uriașă pe care au umplut-o cu apă și au construit clădiri ușoare pe versanții abrupți ai munților. De-aici porneau spre stele rachetele ionice dirijate automat. După mulți ani se întoarceau tot aici, pe rachetodromul Buzdag. De altminteri nu se întorceau chiar toate. Din șaptezeci și două de rachete s-au întors numai cincizeci și patru. Cea de-a cincizeci și cincea — care fusese lansată prima — trebuia să aterizeze pe rachetodrom în seara aceasta. Făcuse un raid lung pînă la steaua Van Maanen și, după patruzeci de ani, revenea pe Pămînt.
Tînărul, care mergea alături de bătrîn, cunoștea vremurile acelea dintr-un vechi jurnal cinematografic. Cînd s-a născut el, oamenii începuseră să uite de rachetodromul Buzdag. Rachetele cu motoare ionice s-au învechit repede și locul lor l-au luat navele termonucleare. Puternice, dispu-nînd de o energie colosală, ele învingeau cu ușurință rezistența atmosferei. Ele nu aveau nevoie de rachetodromuri situate la mare altitudine. Așa se face că rampa de lansare din Caucaz a rămas pustie. Numai din cînd în cînd mai veneau aici oamenii, ca să întîmpine rachetele ce se întorceau pe Pămînt. La început fiecare întoarcere era un eveniment. Apoi lucrul acesta a devenit ceva obișnuit și, după o vreme, a rămas doar o simplă consemnare în analele istoriei. Noile mijloace de explorare — rachetele termonucleare, telescoapele cu difracție, analizoarele gravitaționale — aduceau date mult mai importante despre Cosmos decît iononavele, teribil de învechite și greoaie în ochii oamenilor din secolul XXI.
Tînărul fusese trimis să întîmpine cea de-a cincizeci și cincea iononavă. Pe rachetodromul Buzdag nu mai poposiseră oameni de trei ani. Tînărul a pus la punct utilajele, a verificat aparatajul și apoi a așteptat o săptămînă încheiată, plictisindu-se. Ziua pleca în munți, seara citea cărți. Lectura îl mai distra. Era obișnuit cu microfilmele, așa că masivele cărți, cu scoarțele îngălbenite de vreme, i se păreau ceva cu totul învechit. Ele întruchipau secolul trecut, romanticul și eroicul secol XX, crud și înduioșător totodată. De-aceea, atunci cînd pe seară a aterizat bătrînul, venirea lui nu l-a mirat. Bătrînul era și el o părticică din secolul XX. El a fost acela care a construit primele iononave, el era creatorul analizei gravitaționale, numele lui îl purtau un ocean de pe Venus și un vîrf de munte de pe Mercur. Încă de pe băncile școlii, tînărul cunoștea viața bătrînului. În orice caz socotea că o cunoaște. Memoria lui tînără reținea bine datele și faptele învățate. Ţinea minte anul de naștere al bătrînului, putea să enumere zborurile și descoperirile lui, îi cunoștea toate lucrările, de la clasica „Teorie a gravitației” pînă la cele mai noi cercetări în domeniul dinamicii astrale. Tînărul îl văzuse pe bătrîn în sute de microfilme și omul acesta i se părea tot atît de calm și de ferm ca stîncile pe care a construit cîndva rachetodromul.
Dinspre munți bătea un vînt slab, dar foarte rece. Lacul scotea aburi. Apa lui era încălzită de un reactor nuclear pus în funcțiune cu patruzeci de ani în urmă și nu îngheța nici pe gerurile cele mai cumplite. Aburul se tîra șerpuind pe deasupra apei și se ridica încet, în silă parcă, alcătuind o pîclă străvezie, căreia lumina becurilor fluorescente îi dădea o nuanță liliachie. Undele întunecate se izbeau de parapetul de beton pe care mergeau cei doi oameni.
Bătrînul nu lua în seamă vîntul. Nici măcar nu-și ridică gulerul hainei îmblănite. Trăgea cu urechea la clipocitul apei și desprindea din el acorduri din „Simfonia titanilor”. Muzica stăruia în sufletul lui, dar avea impresia că o aude dinafară. Însoțitorul lui își vîrîse mîinile în buzunarele hainei și se tot uita îngrijorat la cer.
La un moment dat bătrînul se opri și își consultă ceasul. Tînărul înțelese în felul său gestul și se grăbi să spună:
— Da, mai sînt patruzeci de minute. Ar trebui să conectăm sistemul de control al aterizării prin radio.
Simțea un fel de sfiiciune în prezența bătrînului. Ar fi vrut să se întoarcă în clădirea călduroasă, puternic luminată, la tabloul de comandă.
Bătrînul îl privi atent și spuse:
Du-te. Eu rămîn aici. Dar… spune-mi… radiofoanele funcționează?
Tînărul zîmbi:
— Radiofoanele? Nu există. Aici nu e decît o veche rețea de difuzoare și mai sînt și astea… cum le zice?… aparatele de înregistrare magnetică.
Bătrînul dădu din cap:
— Chiar la ele mă gîndeam. Încearcă, poate găsești Simfonia a doua a lui Borodin. Aș vrea s-o ascult… Ei hai, du-te…
Bătrînul își urmă drumul în jurul lacului. Acum mergea încet de tot, oprindu-se deseori. Vedea încă bine, chiar și în semiobscuritate. Dincolo de brîul de felinare din jurul lacului stăruia întunericul, dar bătrînul ghicea acolo stîncile abrupte, bătute de vînturi, mîncate de soare și de apă. Vedea copacii desfrunziți, parapetul de beton ros de vreme, pistele de asfalt pline de crăpături… „Bătrînețe! își zise mîhnit. Aici toate-s bătrîne: munții, rachetodromul și eu însumi.” Se vedea așa cum era: un om înalt, slab, ușor adus din spate, cu părul lung, încărunțit. „Bătrînețe, repetă. Şaptezeci și doi de ani. Atunci aveam treizeci și doi… treizeci și doi.”
Se opri și rămase multă vreme cu ochii la apa lacului. Se uita la nourașii de aburi și nu se gîndea la nimic. Gîndurile i se prăvăliseră undeva în adîncuri, tulburi, vagi, abia ghicite, ca apa care aleargă pe fundul unui pîrîu încătușat de ger.
Bătrînul era liniștit. În general era un om foarte calm, care știa să se stăpînească. Încă de tînăr era socotit un om aspru și rece. Avea o minte lucidă, înclinată spre analiză. Pentru cei care-l cunoșteau puțin, aceasta precumpănea asupra celorlalte însușiri. Tot așa par negre și petele incandescente din Soare, în contrast cu suprafața lui încă și mai fierbinte.
Privind pîcla ce tremura deasupra lacului, bătrînul se întoarse cu gîndul la ceea ce a fost aici cu patruzeci de ani în urmă. Încercă să-și imagineze totul într-o succesiune logică, dar nu izbuti: gîndurile se învălmășeau, memoria se îndîrjea să scoată la iveală niște lucruri cu totul neînsemnate. Revăzu — ciudat lucru! — clar, absolut clar, de parcă ar fi avut-o dinaintea ochilor eșarfa pe care-o purtase ea în seara aceea. Era o eșarfă pestriță — cu corăbioare roșii, faruri galbene și păsări albastre — transparentă, aeriană. „Nu, își zise, asta n-a fost aici. începusem să vorbesc, m-a întrerupt cineva… da, da, mecanicul șef… apoi ne-am retras amîndoi pe bancă…”
Bătrînul coborî de pe parapet și aruncă o privire în jurul său. Banca nu mai era la locul ei. Dar el știa că a fost aici. Se aplecă și văzu niște adîncituri în asfalt: erau urmele lăsate de picioarele băncii. Bătrînul zîmbi și pipăi apoi asfaltul. Printre crăpături răzbea iarba, acum galbenă, vestejită.
Vru să-și amintească cuvintele pe care le-a rostit în seara aceea, dar nu izbuti. Nu putea să-și aducă aminte nici măcar ce i-a răspuns ea atunci. Își amintea bine un singur lucru: deasupra rachetodromului se revărsau acordurile „Simfoniei titanilor”. Cuvintele — atît de importante și totodată fără nici un rost — nu le-a reținut. În memoria lui a rămas numai muzica. Apoi au ascultat în fiecare an, în ziua aceasta, „Simfonia titanilor”. În fiecare an, dacă el era pe Pămînt, ei întîmpinau ziua aceasta împreună. Așa s-au scurs treizeci și șase de ani. Ea a murit și el a rămas singur.
Bătrînul mîngîia iarba aspră, galbenă, ce străpunsese asfaltul.
Undeva, deasupra capului auzi un șuierat însoțit de un trosnet. Se ridică. Inima îi bătea cu putere în piept. Un difuzor vechi începu să prindă viață.
Freamătul vîntului, clipocitul apei, zgomotele îndepărtate și nedeslușite ale nopții — toate se contopiseră în sunetele muzicii. Bătrînul stătea nemișcat, cu ochii ațintiți în gol. Asculta marșul solemn. Supunîndu-se melodiei, în memoria lui răsăreau și dispăreau tablouri cînd largi și năvalnice, cînd triste și contemplative. Era o muzică domoală, străvezie, luminoasă, care ridicase între trecut și prezent o stavilă nevăzută, dar simțită. Amintirile se destrămară încetul cu încetul, învăluite în nuanțe calme.
Bătrînul închise ochii. Muzica venea în valuri zgomotoase, învălmășind în vîrtejul de sunete bucuria și tristețea, luminîndu-i sufletul. Bătrînul simți o atingere pe umăr, tresări și se întoarse. În fața lui stătea tînărul:
— Racheta.
Bătrînul nu răspunse. Tînărul repetă tare:
— Racheta.
Porniră spre lac. În aerul jilav și rece mai stăruiau încă acordurile harpei. Vîntul se întețise. Apa năvălea pe parapetul înclinat și se scurgea apoi cu zgomot în hăul negru al lacului.
Pe cer, deasupra defileului, se iviră două puncte galbene de lumină. Scînteierile lor făceau să se estompeze stelele din jur. Racheta cobora cu repeziciune. Motorul ionic lăsa o urmă abia vizibilă, o slabă sclipire albăstrie, care se stingea numaidecît. Reflectoarele de pe stînci se aprinseră, orbindu-i pentru o clipă pe cei doi oameni. Razele lor albăstrii luminară astronava. Din clipa aceea bătrînul nu mai ascultă muzica.
Văzuse racheta cu patruzeci de ani în urmă. De-atunci toate s-au schimbat, dar racheta a rămas așa cum era. Lumina galbenă a farurilor ei de bord se împletea cu razele albastre ale reflectoarelor, din care pricină corpul alungit și fără aripi al rachetei părea verde. Broderia antenelor sclipea în lumină. Se auzea distinct zgomotul motorului ionic.
Zgomotul acesta îl făcu pe tînăr să zîmbească. Văzuse de multe ori fotografiile rachetei, cunoștea construcția ei. Racheta nu era mare — lungă de șaizeci de metri, cu un diametru de trei metri — semănînd cu puternicele astronave nucleare tot atît cît seamănă o barcă cu un pachebot. Avea o formă aerodinamică? În asta el vedea doar o mărturie că racheta a străpuns cu greu atmosfera Pămîntului. Barele subțiri ale antenelor aminteau de începuturile radiolocației. Peste toate acestea mai venea și zgomotul motorului ionic, în locul vuietului uniform pe care-l făceau navele nucleare.
— Ce construcție stupidă! spuse el.
— Da, răspunse bătrînul, cu ochii la rachetă. A fost lansată demult. Dar rachetele acestea au un avantaj — ele au apucat să străbată un drum mare. Astronavele nucleare se află încă relativ aproape de Pămînt, pe cînd acestea… o, ele au văzut multe!
„Acesta-i avantajul bătrîneții, adăugă el în gînd. Să fi străbătut un drum lung, să fi văzut și să fi înțeles multe…”
Racheta rămase suspendată la vreo doi metri deasupra lacului. Sub duzele motorului apa clocotea. Apoi racheta se afundă vertical în apă, risipind cercuri de valuri pe întinsul lacului. Bătrînul și tînărul se îndepărtară de parapet, căci apa se revărsa peste platforma de beton. Apoi racheta ieși din nou la suprafață, de data aceasta în poziție orizontala, legănîndu-se pe valuri.
— Gata! exclamă tînărul. Era tulburat, deși poate n-ar fi putut să explice nici el pricina acestei tulburări. Acuși iese robotul cercetaș. Ar fi timpul…
— Nu te pripi, rîse bătrînul. E doar o construcție veche! Nu știe să se grăbească. Secolul douăzeci…
Sclipind în razele reflectoarelor, din corpul rachetei se ridică o mică emisferă, care rămase o clipă suspendată în aer și apoi alunecă pe deasupra apei. Robotul se îndepărta de locul unde stăteau oamenii.
— Ce-i asta? se miră tînărul. De ce nu vine spre noi?
Bătrînul ridică din umeri:
— Înseamnă că a coborît și pe o altă planetă.
Tînărul nu înțelese. Se uita cînd la bătrîn, cînd la robotul care se îndepărta, semănînd cu o broască țestoasă.
— Ei și? întrebă el nerăbdător.
— E infectat cu microorganisme străine, îl lămuri bătrînul.
— Dar racheta are la bord…
— Are, îl întrerupse bătrînul. Însă e o construcție veche, „stupidă”. Nu te prea poți bizui pe ea. E nevoie de un control.
Zicînd acestea, rămase tăcut și își ridică gulerul.
— Putem pleca, spuse apoi, fără a-și lua ochii de la rachetă. Robotul o să vină singur în sala de montaj.
Tînărul se simțea vinovat. Își dădea seama că bătrînul putea să se fi supărat din pricina expresiei acesteia de „construcție stupidă”. El a construit racheta și pentru dînsul, oricîtă vreme ar fi trecut de-atunci, ea nu era stupidă. Dar egoismul propriu tinereții nu putea să ia lucrul acesta în serios. În ochii tînărului tot ce era vechi apărea primitiv, nerațional, stupid.
— Robotul ăsta e destul de bun, spuse tînărul, vrînd să-și dreagă într-un fel greșeala. Foarte inteligent principiul aeroglisorului!
— Aș! i-o tăie bătrînul. Robotul e teribil de învechit.
Bătrînul nu era supărat. Nici nu luase în seamă cuvintele pe care tînărul le rostise cu atîta ușurință. Vorbind, se gîndea și acum la ale sale.
— Am avut multă bătaie de cap cu roboții, urmă el. Cercetarea unor planete necunoscute implica o seamă de condiții obligatorii. Primii roboți se deplasau cu ajutorul șenilelor. De altfel, s-a și renunțat imediat la ei. Cădeau în crăpăturile solului, se prăvăleau de pe povîrnișurile abrupte… Erau pe-atunci o mulțime de proiecte de tot felul, pînă la cele mai stupide. Un imbecil, de pildă, a construit roboți pășitori. Da, nu rîde — roboți pășitori. Un corp de oțel semănînd cu un butoiaș, prevăzut cu trei perechi de picioare metalice, cu articulații. Era o mare prostie! Prima locomotiva a avut și ea picioare, dar de ce să se repete vechile greșeli după un secol și jumătate? Am făcut și eu parte din comisia de experimentare a acestor gîndaci. Se împotmoleau în mlaștini, se încurcau în hățișurile pădurilor, nu se puteau cățăra pe o stîncă cu pereții verticali… Apoi am construit roboții-glisori. Ca acesta de-aici. Cu ajutorul compresoarelor se forma o pernă-suport de aer și roboții alunecau cu ușurință pe deasupra pămîntului. Asta ni se părea culmea eleganței în materie de proiectare… Bătrînul rîse încet: După cinci ani au apărut dispozitivele electrofore și apoi motoarele gravitaționale…
Urcară pe scărița îngustă de metal în sala de montaj, o clădire scundă, lipită de o ieșitură de stîncă. Sala era pustie. Pe lîngă pereți stăteau cîteva fotolii (bătrînul observă că erau noi, altele decît cele de pe vremuri). În centrul sălii se înălța un stand, pe care nu era nimic. Becurile fluorescente răspîndeau o lumină rece. Bătrînul îi arătă tînărului butonul de conectare a instalației de încălzire.
Fără a-și scoate haina, se trase într-un ungher și se așeză. Abia acum tînărul văzu cît de bătrîn era omul acesta. Deodată înțelese, simți că bătrînețea aceasta au pricinuit-o nu anii (bătrînul se ținea bine), ci altceva. Tînărului îi era teamă de cuvintele pompoase, de-aceea nu cuteză să înlocuiască cuvîntul „bătrînețe” cu un altul — „înțelepciune”.
— Fac o cafea, spuse el.
— Da, te rog, răspunse indiferent bătrînul.
În sală se auzea susurul domol al lămpilor. Bătrînul se gîndea la seara aceea. Atunci pe stand stătea robotul, iar ei, șase oameni, ședeau aici, în jilțuri. Era un vechi obicei să stai puțin jos înainte de despărțire. Cu toate că ei rămîneau și pleca numai robotul, cei șase oameni au stat o vreme tăcuți în sala aceasta. Cei care au stat atunci alături de el nu mai sînt. Erau oameni cutezători și inteligenți, buni prieteni. Acum numele lor erau purtate de cîteva piscuri de pe Mercur — șase munți situați unul lîngă altul, așa cum au stat și ei cîndva alături.
Bătrînul nu se simțea mîhnit. Muzica îi risipise tristețea. Acum își depăna pur și simplu amintirile, calm, de parcă ar fi frunzărit o carte despre viața altcuiva, o viață străină, dar interesantă. Își dădea seama că nu se va mai întoarce niciodată aici. Peste cîteva zile urma să plece, la bordul unei noi nave, într-o cursă îndepărtată, spre steaua de unde s-a întors racheta de recunoaștere. Ghicea ce anume a adus racheta. Aceasta putea să nu se mai întoarcă, ci să transmită informațiile prin radio. Dar bătrînul voise să mai respire o dată aerul tinereții sale și nu-i părea rău că a procedat așa. În sufletul lui a răsunat toată seara „Simfonia titanilor” și el știa că sunetele acestea puternice și luminoase îl vor însoți de-acum înainte întotdeauna.
Numai un om foarte puternic poate da ochi cu tinerețea, la o vîrstă foarte înaintată, fără să se înfioreze. Întîlnirile de felul acesta îi distrug pe lași, dar dau forță oamenilor curajoși. Bătrînul era înzestrat cu o minte limpede și avea o voință de neclintit.
Tînărul veni cu cafeaua. Bătrînul își scoase haina și sorbi în tăcere băutura fierbinte, cu miresme sudice. Bîndu-și cafeaua, se uita gînditor la ceșcuță: lichidul negru îl făcu să-și aducă aminte de lac — rampa de lansare a iononavelor. Se întoarse cu gîndul la rachetă, își zise că de data aceasta informațiile obținute de robot s-ar putea să fie interesante.
— Steaua Van Maanen, bombăni bătrînul. Ei bine, dacă presupunerile mele se adeveresc…
— Ați spus ceva? se grăbi să întrebe tînărul.
Bătrînul se uită la el. În ochi i se ivi o sclipire șireată:
— Îți plac surprizele?
— Da! răspunse tînărul, cu o notă de provocare în glas.
„Bravo! își zise bătrînul. Bun băiat! Seamănă puțin cu…” Şi bătrînul își aduse aminte de unul din prietenii săi de altădată.
— Azi o să avem surprize, spuse.
— Dacă dumneavoastră știți…
— Ştiu, îl întrerupse bătrînul, dar n-aș putea spune ce surprize anume.
Vru să mai spună ceva, dar nu mai apucă: se auzi un duduit și pe ușa întredeschisă se strecură, întorcîndu-se pe-o parte, emisfera de oțel, robotul. Bătrînul îi întinse tînărului ceșcuța goală. Duduind de zor, robotul alunecă spre stand și se lăsă exact în mijlocul lui. Duduitul încetă.
Cei doi oameni se uitau în tăcere la mașina ce coborîse pe o altă planetă. Pe corpul șlefuit al robotului sclipea stema cu inscripția „U.R.S.S.”, însoțită de data lansării.
— Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, citi tînărul.
— Da, făcu bătrînul. Pe-atunci încă socialiste. Şase ani mai tîrziu, cuvîntul acesta a fost înlocuit cu un altul — „comuniste”.
— Asta s-a întîmplat cu doisprezece ani înainte de a mă naște eu, spuse tulburat tînărul.
Zicînd asta, se apropie de carapacea de metal și atinse cu băgare de seamă proeminența stemei. Apoi dădu ocol robotului.
— Ce-i asta? exclamă tînărul. Nu mai înțeleg nimic! Priviți! Aici e o inscripție…
Bătrînul se ridică și aprinse lumina din tavan. Pe coasta netedă a robotului era săpat: „Oameni de pe Pămînt, noi…” Tînărul se uita întrebător cînd la bătrîn, cînd la inscripție. În cele din urmă nu se mai putu stăpîni.
— Asta au făcut-o acolo, spuse el cu o voce tremurată. Pe planetă erau ființe înzestrate cu rațiune…
— Înzestrate cu rațiune? spuse gînditor bătrînul. Nu, nu numai atît. Ele sînt cu mult mai inteligente decît noi. Şi tocmai aici e enigma.
— Ce enigmă? întrebă nehotărît tînărul.
— N-au apucat să termine inscripția, spuse bătrînul, gîndindu-se la ale sale. Da, iată o adîncitură — începutul cuvîntului următor.
— Dar de ce sînt mai inteligente decît noi? Despre ce enigmă vorbești? stărui cu întrebările tînărul.
Îl mira calmul bătrînului și-l irita încetineala cu care examina robotul. Bătrînul se întoarse la fotoliu.
— Racheta a ajuns la steaua Van Maanen, spuse el încet, de parcă și-ar fi dat glas gîndurilor. Steaua aceasta, după cum știm, are o singură planetă. Racheta a devenit pentru o vreme satelitul acestei planete. La început, observațiile s-au efectuat cu ajutorul aparatelor de bord, apoi o rachetă auxiliară a coborît robotul pe planetă. Potrivit unui program dinainte întocmit, robotul trebuia să rămînă pe planetă cincizeci de ore. Dacă nu s-ar fi întors după cincizeci de ore, racheta ar fi pornit înapoi spre Pămînt. Pricepi acum? În cincizeci de ore, ființele acestea au izbutit să înțeleagă construcția robotului și, după aparatajul lui, i-au înțeles și limba.
— Imposibil! exclamă tînărul.
Bătrînul ridică din umeri:
— Mai uită-te o dată la inscripție. Vezi că deși fraza n-a fost terminată, ea a fost totuși alcătuită din litere săpate cu foarte multă migală. N-au fost uitate nici chiar detaliile cele mai mărunte, în genere inutile. Aceste ființe nu știau că literele pot fi simplificate. Ele le-au copiat întocmai după aparatul de imprimare grafică al robotului.
— Dar robotul are și un sistem de imprimare sonoră, spuse tînărul. De ce atunci… Aha, înțeleg! Așadar o să le auzim vocile?
— Nu. Bătrînul zîmbi. O să auzim vocea robotului. Sistemul de imprimare sonoră nu era destinat pentru imprimarea sunetelor dinafară. El deflecta numai ceea ce înregistra creierul electronic al robotului. Iată de ce vocea trebuie să fie a robotului, dar cuvintele pot fi sugerate de… ele.
— Vorbeați de o enigmă.
— Da. Ființele acestea sînt mai inteligente decît noi. Au o cultură mai veche. Poate ne-au luat-o înainte cu mii, cu milioane de ani. De ce, atunci, ne-am dus noi la ele și n-au venit ele la noi? Asta e enigma.
Bătrînul ședea ghemuit în ungherul lui. Tînărul își schimba nerăbdător greutatea de pe un picior pe altul. El ar fi vrut să deschidă mai repede robotul, dar bătrînul tăcea cufundat în gîndurile sale și tînărul nu cuteza să-l tulbure. Nu-l înțelegea pe bătrîn. De ce era nevoie să cugete atîta, cînd putea să deschidă robotul și să afle totul? În locul bătrînului, el așa ar fi făcut. „De ce-o mai fi zăbovind? se întrebă. Dacă va ghici adevărul, asta n-are nici o importanță, fiindcă și așa o să spună robotul totul. Şi dacă greșește… o să-i fie rușine. Nu, eu n-aș mai sta pe gînduri!”
Bătrînul se gîndea. Rezolva problema ca un jucător de șah, cu multe mutări înainte. Din fiecare concluzie pe care o trăgea decurgeau alte și alte consecințe, construcțiile logice se complicau. Apoi totul se simplifică brusc. Bătrînul dibui calea cea dreaptă și gîndurile i se precipitară înainte.
— Au să vină la noi! exclamă, sărind în sus și împingînd în lături fotoliul. Cred că au și pornit!
Tînărul se uita buimac la bătrîn. Ştia că paleontologii pot reconstitui după un singur os găsit înfățișarea unui animal demult dispărut, dar nu și-ar fi putut închipui că după un singur fapt s-ar putea ajunge cu atîta certitudine la concluzii atît de îndepărtate și surprinzătoare.
— O lupă! porunci bătrînul, apropiindu-se de robot.
Tînărul zăbovi și bătrînul repetă nemulțumit:
— Am cerut o lupă! Hai odată!
Găsiră o lupă într-unui din sertarele dulapului din perete. Bătrînul cercetă cu atenție suprafața șlefuită a robotului.
— Perfect lucrat! șopti el pe un ton aprobativ. Metalul nu și-a pierdut aproape nimic din calitățile sale.
Apoi aruncă lupa în fotoliu și făcu cîțiva pași repezi de la un capăt al încăperii la altul. Mersul bătrînului — ușor, elastic, viguros — stîrni uimirea tînărului.
— Deschide robotul, ordonă bătrînul, întorcîndu-se la fotoliu.
Se juca cu lupa, în vreme ce pe fața lui se întipărise un zîmbet. Tînărul se moșmondi mult cu capacul robotului. În cele din urmă se auzi un țăcănit și capacul se săltă în sus.
— Vezi dacă au fost scoase sigiliile dinăuntru, spuse bătrînul.
— Nu e nici un sigiliu!
— Aha! făcu bătrînul, dînd din cap cu un aer satisfăcut. Va să zică au demontat robotul complet. Mestecă din buze și urmă: Nu se vede nici o urmă de foc?
— Foc? întrebă mirat tînărul. Firește că nu. Dar de ce?!
— Pentru că, spuse bătrînul, silabisind rar, acest robot a fost într-o lume alcătuită din antisub-stanță. Da, da, nu mă întrerupe! Steaua Van Maanen, singura ei planetă și ființele care populează această planetă — toate sînt alcătuite din antisubstanță. Aceiași atomi, aceleași molecule, dar în loc de electroni — pozitroni, în loc de protoni, neutroni și mezoni — antiprotoni, antineutroni și antimezoni.
— Robotul ar fi făcut explozie dacă ar fi dat de antisubstanță, obiectă tînărul. Substanța și antisubstanța se anihilează reciproc, transformîndu-se în energie.
Bătrînul rîse.
— Cunoști bine noțiunile elementare ale fizicii, spuse el ironic, dar ai uitat axiomele filozofiei. Evoluția nu se oprește niciodată. Ființele care trăiesc pe această planetă au străbătut un drum mai lung decît noi. Ele au învățat — ce e drept, foarte recent — să prevină exploziile atunci cînd vin în contact corpurile alcătuite din substanța și din antisubstanță.
— Recent? întreba tînărul.
— Da, recent, repetă cu tărie în glas bătrînul. Tocmai de-aceea n-au putut să vină pe Pămînt mai devreme.
Tînărul fu cuprins de un tremur nervos. Se uita plin de emoție la bătrîn, care i se înfățișa ca un vizionar.
— Conectează aparatajul de imprimare sonoră, spuse bătrînul.
Tînărul apăsă pe un buton. Numaidecît se auzi un sfîrîit slab. O voce distinctă, dar absolut inexpresivă rosti: „Au fost conectate aparatele. Racheta auxiliară s-a desprins de iononavă și se îndreaptă spre atmosfera planetei. La exterior se observă o concentrare ridicată de pozitroni…”
Vocea amuți. Banda magnetofonului fîșîia abia auzit. Apoi aceeași voce lipsită de orice expre-sie urmă: „Altitudinea față de suprafața planetei este de șase mii de kilometri. Concentrația de pozitroni crește repede. Învelișul robotului se încălzește… Altitudinea patru mii de kilometri. Atmosfera planetei e compusă din antisubstanță. Revenirea e imposibila — cîrmele rachetei nu mai funcționează… Trei mii de kilometri. Metalul din părțile proeminente ale robotului se topește. Aparatele funcționează normal. Peste treizeci de secunde se va produce explozia…”
Cu mîinile înfipte în rezemătoarele fotoliului, bătrînul se aplecă înainte. Tînărul încremeni lîngă robot. Vocea impasibilă a aparatajului cibernetic, care vestea distrugerea inevitabilă a robotului, făcea o impresie lugubră.
„Două mii șapte sute de kilometri, vorbi din nou robotul. Racheta e înconjurată de o perdea magnetică densă. Temperatura nu mai crește. Coborîrea continuă… O mie cinci sute de kilometri. Tensiunea perdelei magnetice crește. Temperatura a scăzut pînă la valoarea normală. Aparatele funcționează bine. E imposibil de filmat și de fotografiat — în cîmpul magnetic s-au defectat obturatoarele obiectivelor… Cinci sute de kilometri. O forță… o forță necunoscută abate racheta spre pol…”
Surveni o pauză lungă. Tînărul se aplecă deasupra robotului. Banda magnetofonului se derula încet. Apoi se auzi un sunet prelung și înalt, ca o lovitură de gong. Cînd sunetul încetă se făcu din nou auzită vocea robotului. Era aceeași voce „de mașină”, fără nici o expresie, care pronunța exagerat de distinct fiecare sunet. Dar pauzele dintre cuvinte și fraze deveniseră mai lungi. Frazele înseși erau acum construite parcă altfel — erau chinuite și nu întotdeauna corecte. Se simțea în ele ceva străin.
„Oameni de pe planeta Pămînt, vorbi rar vocea metalică. Voi sînteți tineri și cutezători. Voi v-ați trimis automatul pornind de la premisa că planeta pe care va coborî el va fi în linii generale asemănătoare cu planeta voastră. V-ați echipat automatul cu un utilaj primitiv și ați instalat un sistem inutil de intercepție prin radio a comenzii. Un astfel de automat poate fi folositor numai în cazul, puțin probabil, cînd planeta explorată e populată cu ființe care au același nivel de dezvoltare ca și voi. Dar, potrivit principiilor probabilității, despre care aveți și voi unele noțiuni elementare, jumătate din planetele locuite trebuie să vă fi depășit în nivelul de dezvoltare. În aceste cazuri automatul se va dovedi a fi prea puțin util, ceea ce s-a și întîmplat. Dar mai e un lucru de care voi n-ați ținut seama. Lumea voastră e alcătuită, în raport cu lumea noastră, din antisubstanță. Automatul trebuia să se distrugă. Noi însă am învățat în ultimul timp să conservăm antisubstanța.
Aici vă vom da lămuririle necesare. Cunoștințele noastre ne-au permis să stabilim că toate stelele și sistemele de planete apropiate de noi, printre care și sistemul vostru, sînt alcătuite, în raport cu noi, din antisubstanță. Navele noastre cosmice au întreprins încă de demult călătorii prin Univers, dar n-au putut să coboare pe nici o planetă. Cît despre sistemele de planete alcătuite nu din antisubstanță, în raport cu noi, ele nu pot fi încă atinse de navele de care dispunem.
Planeta noastră a fost deseori supusă acțiunilor distructive ale meteoriților compuși din antisub-stanță. Noi am învățat să izolăm meteoriții cu un cîmp magnetic și să-i coborîm pe planetă. Așa a fost coborît și automatul vostru, pe care la început l-am luat drept un meteorit.
Înaltele cunoștiințe pe care le posedă ființele de pe planeta noastră ne-au îngăduit să demontăm automatul și să înțelegem construcția lui. A fost o problemă grea, deoarece cunoștințele noastre sînt mai avansate cu mii de perioade de timp numite ani. Automatul vostru era mult prea simplu pentru ca să-l putem înțelege cu ușurință. S-a creat o situație pentru care n-am găsit cuvîntul potrivit în vocabularul automatului.”
— Cuvîntul acesta e „umor”, spuse bătrînul. Robotul nu-l cunoaște.
„Ne-a fost greu, urmă impasibila voce metalică, să demontăm automatul făcut din antisubstanță și să-i înțelegem construcția în așa măsură, încît să vă comunicăm lucrul acesta. Timpul de care dispuneam era limitat. Aici trebuie spus că noi considerăm nerezonabil sistemul vostru de divizare a timpului. Noi știm că un an este perioada de revoluție a planetei Pămînt în jurul stelei numită Soare. Dar de ce să se împartă perioada de rotație a Pămîntului în douăzeci și patru de părți, iar fiecare din aceste părți în șaizeci de diviziuni? E nerezonabil, deoarece în alte cazuri voi folosiți sistemul zecimal. Ne-am dat însă seama că automatul trebuie să se întoarcă la racheta cosmică cu care a venit aici după cincizeci de unități de timp numite ore. Acest răstimp ne-a fost suficient ca să ne facem o imagine clară asupra nivelului de dezvoltare a vieții de pe planeta Pămînt. Am obținut informații vaste despre cunoștințele voastre. Am ajuns la convingerea că nivelul vostru de dezvoltare e suficient de ridicat pentru ca să putem trimite la voi nave fără a le expune primejdiei, ceea ce vom și face cît de curînd. Prevăzute cu un sistem de protecție magnetică, navele noastre vor sta în siguranță în antilume. În afară de asta…”
Vocea amuți. Apoi se auzi din nou. Pauzele dintre cuvinte erau acum mai scurte.
„Oameni de pe planeta Pămînt, peste cîteva șaizecimi de oră automatul trebuie să pornească înapoi. S-au luat măsuri pentru ca el să revină cu bine la navă. Noi…”
Magnetofonul derula banda cu fîșîit. Vocea se frînse.
— Gata, spuse încet bătrînul, lăsîndu-se pe speteaza fotoliului. Poți să-l deconectezi.
Se făcu liniște. Bătrînul căzu pe gînduri, cu ochii închiși. Tînărul umbla încoace și încolo, mușcîndu-și nerăbdător buzele. Era foarte tulburat. Nu avusese încă niciodată prilejul să afle el cel dintîi un lucru atît de nou în știință. Deși racheta fusese lansată de alții, deși ființele acelea străine vorbiseră cu vocea robotului, tînărul era atît de emoționat, de parcă el ar fi făcut toate aceste descoperiri. În capul lui se învîrtejeau gînduri peste gînduri: unde să comunice, ce să comunice… Bătrînul însă tăcea și tînărul se sili să aștepte pînă va vorbi. Simțea o emoție neobișnuită cînd se afla în fața lui. Şi dacă bătrînul ar fi început să vorbească acum în limba locuitorilor acelei planete înde-părtate, tînărul nu s-ar fi mirat cîtuși de puțin.
Bătrînul deschise ochii și se ridică.
— Mîine dimineață trimiți jos toate aparatele, spuse el cu a voce vibrantă. Toate aparatele robotului și ale rachetei. Eu am să fac chiar azi o comunicare preliminară.
— Prin radio? întrebă tînărul.
Bătrînul se uită la el și clătină din cap:
— Nu. Plec cu ornitopterul.
— În toiul nopții? Tînărul era uluit. Peste munți, pe o vreme ca asta? Am să chem un rachetoplan…
— Nu-i nevoie, spuse zîmbind bătrînul. Crede-mă că n-are să se întîmple nimic.
Omul acesta degaja o forță atît de mare, încît tînărul se liniști numaidecît. Acum știa — și o știa bine — că n-are să se întîmple nimic. Nu putea pune la îndoială cele spuse de bătrîn.
Coborîră pe scărița îngustă, care se legăna la fiecare pas, și ieșiră pe aleea luminată de becuri fluorescente. Bătrînul își ridică gulerul hainei, aruncă o privire în jur și aspiră cu nesaț aerul rece.
— Dumneata du-te, îi spuse tînărului, întinzîndu-i mîna. Du-te.
Tînărul ar fi vrut să-l conducă, dar nu cuteză să nu-i dea ascultare. De obicei foarte vorbăreț, în seara aceasta și-a însușit, fără să observe el însuși, felul de a fi al bătrînului, care obișnuia să vorbească puțin, precis și bine gîndit.
— Am înțeles! răspunse scurt tînărul.
Bătrînul mergea pe aleea mărginită de tufe joase. Se uita înainte și zîmbea distrat propriilor sale aduceri aminte. În ochii minții răsăreau chipurile acelora care au lansat împreună cu el de-aici, acum patruzeci de ani, racheta. În numele acestor oameni a întîmpinat el azi nava reîntoarsă. Acum putea să le spună: „Prieteni, munca noastră n-a fost zadarnică…”
În fața lacului bătrînul se opri. Vîntul mîna pe întinsul apei valuri întunecate, legănînd iononava, care semăna cu o balenă. Bătrînul îi dădu binețe, ca unui prieten drag. „Stupidă construcție… își zise el cu duioșie. Ce greu ți-o fi fost acolo, în Cosmos!…” Apoi ridică mîna, luîndu-și rămas bun de la rachetă, se întoarse brusc și porni înspre locul unde stătuse cîndva banca.
„Da, aici a fost, își zise. Acum îmi amintesc precis. Iar cuvintele?… Ei da, sigur… N-a răspuns nimic. N-a scos o vorbă, căci altfel aș fi ținut minte. Şi-a pus mîna pe pieptul meu își n-a spus nimic. Cred c-a împiedicat-o muzica. Oare asta să fi fost?…”
Bătrînul rîse.
„Acum am să modific ruta expediției, își zise. Nu mai are nici un rost să zbor spre steaua Van Maanen. Am să plec într-o cursă scurtă, ca să mă reîntorc pe Pămînt. Trebuie să-i văd… Da, sînt inteligenți… inteligenți… Am să mă reîntorc pe Pămînt. Şi am să revin și aici… Oricine pleacă în Cosmos ia cu el o părticică de Pămînt. Da, firește, am să iau de-aici.”
Se lăsă în genunchi, își scoase batista și puse cu grijă în ea cîțiva bulgări de pămînt și un mănunchi de fire de iarbă, aspre și galbene. Apoi se ridică și porni cu pași repezi, fără a întoarce capul, spre pista de decolare unde stătea ornitopterul lui.
Tînărul vedea totul de la una din ferestrele clădirii centrale a rachetodromului. Stătea în camera cufundată în întuneric, în fața ferestrei largi, și se uita în jos. Deodată simți un nod în gît.
Bătrînul se făcu nevăzut după un cot al aleii. Tînărul își lipi fruntea de geam și privea lacul. De-aici, iononava părea mică de tot. „Ca armurile de pe vremuri, își zise. S-au învechit demult, s-au îndoit, au ruginit, dar… le-au purtat niște titani!” Cuvîntul acesta îl făcu să-și aducă aminte de simfonia lui Borodin. Puse repede magnetofonul, fără a aprinde lumina, și se întoarse la geam.
Deasupra rachetodromului, acoperind șuierul trist al vîntului, se revărsau acordurile puternice ale muzicii. În bătaia reflectoarelor sclipiră, parcă săltate de muzică, aripile subțiri ale ornitopterului.
Tînărul rămase cu ochii la cer.