Timp de patru zile, deasupra poligonului „Rîul înstelat” au atîrnat nori cenușii, zdrențuiți. Vîntul mîna pe pistele de beton șuvoaie tulburi de apă. Pe neașteptate, dinspre Platoul Taberei veni o boare rece, iar la miezul nopții începu să fulguiască. Zăpada se topea deîndată ce se așternea pe pămîntul jilav. Fulgii se mențineau numai pe grinzile metalice ale Emițătorului. Zăpada le acoperise cu o broderie fină și construcția înaltă de două sute de metri se profila pe cerul negru ca un desen de proporții uriașe.
Omul mergea ocolind mașinal băltoacele. Nu se uita pe unde calcă pentru că în răstimpul celor șaptesprezece ani învățase drumul acesta pînă în cele mai mici amănunte. L-a străbătut timp de șaptesprezece ani, la aceeași oră, pe orice vreme. Demult se dezobișnuise să mai ia în seamă cele din jurul lui. Observa numai lucrurile legate de gîndurile care-l frămîntau: o parte sau alta a Emițătorului, uneori cîte ceva din complexul de construcții al Centrului energetic. Dar în noaptea asta simțea vag o schimbare care-l împiedica să gîndească.
Se opri și se uită atent în jur. Nici nu observă zăpada; era ceva ce nu-l interesa. La Emițător nu se produsese în răstimpul ultimei săptămîni nici o schimbare. Geamurile pavilionului principal al Centrului energetic erau, ca de obicei, luminate. Acolo se făcea de gardă zi și noapte. Colinele care încercuiau din toate părțile poligonul nu se vedeau, din pricina întunericului.
Cîteva minute omul scrută depărtările. Apoi își dădu seama de schimbare: dispăruse geana galbenă de lumină de deasupra colinelor, reflexul luminilor din orașele îndepărtate, reflexul unei vieți de care el era acum cu totul străin. Nu mai părăsise poligonul de șaptesprezece ani. Nu se gîndea la ceea ce se afla dincolo de coline. Se obișnuise însă cu geana de lumină care se ivea noaptea. Uneori ardea mai cu putere, alteori slăbea, încît abia o mai putea desluși. Acum nu se vedea de loc.
— Să fie oare din pricina norilor? întrebă omul. Obișnuia să gîndească cu glas tare.
— Da, desigur, își răspunse singur. Vizibilitatea e proastă.
Deplasă maneta caloriferului electric și simți sub haină un val de aer cald. Uită numaidecît de dispariția genei de lumină.
De-aici îi venea la îndemînă să privească Emițătorul. Vîrful uriașului con, în formă de plasă, se pierdea în nori. Cîteva zeci de reflectoare luminau de jos conul, dînd impresia că el se sprijină pe razele albastre de lumină și nu pe pilonii metalici, invizibili în întunerc.
— Încă patru ani, rosti încet omul, cu îndoială în glas.
Se uita la uriașul con al Emițătorului și se gîndea că acum șaptesprezece ani aici nu era nimic. Cu șaptesprezece ani în urmă Emițătorul exista numai în închipuirea lui, exact așa cum îl vedea el acum. Ba nu, nu așa. Mult mai rău.
Rîse cu un rîs răgușit.
Da, pe vremea aceea toți — inclusiv el — socoteau că va fi nevoie de aproximativ șaizeci de ani pentru a se acumula energia necesară experienței. Dar au trecut șaptesprezece ani și iată că totul e aproape gata. Centrul energetic al poligonului experimental a căpătat în acest răstimp mult mai multă energie decît ar fi fost de așteptat. S-au putut face și unele modificări în construcția Emițătorului. An de an și-a perfecționat el Emițătorul, dăruindu-i totul. Şaptesprezece ani a muncit așa cum nimeni altul n-ar fi putut să muncească. Cîte optsprezece ore pe zi. Fără sărbători și fără odihnă.
Ştia că e socotit un mare savant. Credea și el în marea forță a minții sale. Își asemuia talentul cu o mașină perfectă. Iar atunci cînd mașina aceasta dădea rezultate bune (ceea ce se întîmpla foarte des), asta-i făcea plăcere.
Fulgii de zăpadă tremurau în razele reflectoarelor. Omul urmărea mașinal zborul fulgilor și nu vedea nimic altceva. Deodată își aduse aminte de furtuna pe care a stîrnit-o descoperirea lui cu două decenii în urmă. El a fost primul care a spus: „Viteza luminii nu e o limită”. La început n-a ridicat nimeni nici o obiecție — pentru că descoperirea lui n-a fost luată în serios. Atunci și-a publicat calculele și furtuna s-a dezlănțuit. Adversarii lui se refereau la experiențele lui Michelsohn, la zeci și sute de experiențe asemănătoare, care au confirmat valoarea absolută a vitezei de propagare a luminii. La asta el a răspuns cu noi calcule. În dosul rîndurilor de formule stătea o idee simplă în esență. Viteza de propagare a sunetului în aer nu e mare — 331 de metri pe secunda. Dar atunci cînd se produc explozii și cînd ia naștere o presiune colosală, unda sonoră se propagă la început cu o viteză de douăzeci și de treizeci de ori mai mare. Ceva asemănător se petrece și cu lumina. Lucru firesc în felul său, căci orice lege fizică e justă numai în anumite limite. Chiar și legea gravitației, denumită odinioară „universală”, s-a dovedit a fi inexactă la proporțiile macrocosmosului. Michelsohn, Miller, Piccard, Illingworth, Tomasek — toți aceștia au făcut experiențe cu surse de lumină de o forță relativ redusă. În aceste condiții viteza luminii nu trecea, într-adevăr, de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Dar în timpul catastrofelor astrale — cînd se aprindeau pe neașteptate stele nove și supranove — lumina se propaga un timp cu o viteză „de explozie”. Așa reieșea, în orice caz, din calcule. Emițătorul ce se înălța în mijlocul poligonului trebuia să dovedească pe cale experimentală că impulsurile explozive de o energie foarte mare pot depăși viteza luminii.
…Ocolind mașinal băltoacele, omul pășea pe pista de beton, mărginită de tufe joase, veșnic verzi. Se uita la pavilionul principal al Centrului energetic și se gîndea că acolo, pe tablourile aparatelor de control, indicatoarele se apropie de linia care marchează sfîrșitul unei așteptări îndelungate. În spatele Centrului energetic erau păstrate, în subsoluri adînci, cufundate în heliu lichid, bateriile de descărcare. Erau încărcate aproape pînă la limită cu energie. Nicicînd încă nu s-a concentrat atît de multă energie. Vreme de șaptesprezece ani, zi și noapte, s-a scurs aici pe cablurile subterane energia acumulată pe toate continentele Pămîntului.
— Patru ani, spuse omul, oprindu-se în dreptul unei bănci.
Vîntul legăna alene felinarul agățat între doi stîlpi. Umbra dănțuia pe șipcile băncii. Omului i se păru că umbra stă pe loc, în vreme ce banca, aidoma unei ființe vii, aci se afundă în beznă, aci se trage îndărăt la lumină. Omul o dojeni, amenințînd-o cu degetul:
— Nu-u! Douăzeci de luni…
Nu observă că radiofonul portativ emitea de mult semnale. Semnalele acestea, care semănau cu țipătul unei păsări speriate, păreau că vin de undeva de departe și că nu-l privesc cîtuși de puțin. Pasărea începu să țipe tot mai tare și mai stăruitor, împiedicîndu-l să se concentreze. În cele din urmă o auzi. Scoase din buzunar radiofonul și răsuci butonul de acord. Pe micul ecran, de dimensiunile unei cutii de chibrituri, apăru fața tulburată a inginerului de serviciu.
— Ei, întrebă omul. Nu putea suferi să fie întrerupt din gîndurile sale.
— Iertați-mă că vă deranjez…
— Ei, repetă nerăbdător omul. Cuvintele de prisos îl iritau.
Inginerul își scoase cu o mișcare bruscă ochelarii de pe nas, dar se stăpîni și spuse aproape calm:
— Vă caută secretarul consiliului științific al Academiei.
— Bine. Spune-i… te rog să-i spui că mă aflu pe Aleea sudică.
Omul puse la loc radiofonul, se așeză pe marginea băncii și se frecă obosit la ochi. Deîndată ce înceta să se mai gîndească, se simțea obosit. Se uită la Emițător (de-aici se vedea numai conul) și rîse înfundat. În noaptea asta rezolvase o problemă care l-a frămîntat vreme de cîteva luni. Da, va fi nevoie să se aducă unele modificări sistemului de protecție magnetică. În schimb, cei patru ani se vor reduce la douăzeci de luni. Ceea ce e puțin de tot — de zece ori mai puțin decît a trecut pînă acum.
— Douăzeci de luni, spuse el, încercînd să deslușească vîrful conului. Las' că mai găsesc eu ceva. Şi-apoi o să se furnizeze și mai multă energie. Asta înseamnă nu douăzeci de luni, ci numai nouă… sau șapte…
Deodată simți bătăile puternice ale inimii. Se emoționa întotdeauna cînd se gîndea la clipa în care totul va fi gata. Azi însă inima îi bătea mult prea tare. Atît de tare, încît tresări auzindu-i aievea bătăile.
Era zgomotul unor pași pe alee. Se întoarse, văzu silueta unei femei și se ridică.
Femeia era foarte tînără, mult mai tînără decît omul care o aștepta pe bancă. Era îmbrăcată în niște haine care semănau cu un costum de schi. Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei negru, strîns într-o coafură înaltă. Fața femeii avea o expresie blîndă și de aceea cutele adînci de la colțurile ochilor păreau că nu-i aparțin.
Se întîlniră la mijlocul aleii, sub felinar. Stăteau la trei pași unul de altul. Pe pămînt, umbrele lor se agitau.
Femeia spuse încet:
— Bună seara.
Omul se trase brusc îndărăt, ascunzîndu-se în întuneric. Apoi întrebă:
— Așadar tu ești… secretarul consiliului?
— De trei luni, răspunse femeia. Nu știai?
Omul rămase tăcut.
— Nu ne-am văzut de mult, reluă ea vorba, după o clipă de șovăială.
— De nouăsprezece ani, preciză el. Da, aproape nouăsprezece ani. Ultima oară ne-am văzut aici. Ţi-aduci aminte?
Femeia dădu din cap:
— Da. Pe vremea aceea era un maidan. Căutam un nume… pentru poligon.
Femeia zîmbi, își duse distrată un deget la bărbie și omul tresări, recunoscînd zîmbetul și gestul.
— Undeva pe-aici era un rîu, urmă ea. Nu, nu era un rîu, un pîrîiaș. Dar în el se oglindeau stelele. Foarte multe stele.
— Da, multe, încuviință omul. Mai tîrziu nu putea nimeni să înțeleagă de unde s-a luat numele acesta… Rîul nu mai e. De mult.
Se așezară pe banca udă din pricina zăpezii care se topise și rămaseră multă vreme tăcuți. Femeia se uita cu coada ochiului la el, dar omul stătea la marginea băncii, în întuneric, și nu i se vedea fața.
— Am venit cu o treabă, spuse ea, nemaiputînd răbda tăcerea.
— Da, rosti el indiferent.
— S-a produs o catastrofă cu mașina din subterană. Cred că știi, nu?
— Nu.
— Nu știi?!
Omul ridică înciudat din umeri:
— Nu.
— Bine, urmă ea, după o pauză. Am să-ți explic. E o mașină subterană experimentală de o construcție cu totul nouă. Vechile mașini coborau pînă la o adîncime de trei-patru kilometri. Aceasta a pătruns pînă la treizeci și șase de kilometri. Era de presupus că va ajunge la patruzeci. Dar s-a produs un accident. În mașină sînt trei oameni… Mă auzi?
Femeia scrută întunericul, dar nu putu desluși fața omului.
— Da, răspunse el, te aud.
— Au oxigen puțin, urmă ea. O parte din baloane s-au distrus cînd s-a produs accidentul. Oamenii vor putea însă să reziste un timp. Legătura e defectuoasă. E greu de spus cît vor putea rezista. E prețioasă fiecare oră… Nu mai e timp să se facă un foraj. Dacă forăm, nu mai apucăm să ajungem la timp… Mai rămîne o singură modalitate — electroforajul.
— A, știu! Omul se învioră: Ştiu: o descărcare dirijată. Se formează o sondă cu pereții fuzionați. Cîte zile se menține o astfel de sondă?
— Depinde, răspunse femeia. Nouă ne sînt suficiente cîteva ore.
Omul izbucni în rîs:
— N-o să puteți face nimic! Pentru asta e nevoie de o cantitate colosală de energie. Să străbați scoarța Pămîntului… Acum îmi aduc aminte. S-au făcut experiențe pînă la adîncimi de douăzeci de kilometri. Da, da… Experiențele acestea au consumat o groază de energie. Am protestat atunci și experiențele au fost sistate. Energia i s-a dat lui, urmă omul, arătînd cu mîna în direcția Emițătorului. Dar cînd a fost asta?… Acum opt ani. Da, acum opt ani.
— Energie există, spuse femeia. Există în bateriile poligonului tău. Oare tu…
Tăcu, căci îi venea greu să vorbească.
Omul se ridică și făcu cîțiva pași. Apoi întrebă, fără a întoarce capul:
— Așa a ordonat consiliul științific?
Vocea lui trăda indiferență. Femeia se așteptase la orice, numai la asta nu.
— Nu, răspunse ea. Nu e un ordin. Mai bine zis nu e chiar un ordin. La ședința consiliului toți s-au pronunțat pentru folosirea energiei din bateriile tale, dar cu rezerva unanim acceptată ca ea să fie folosită numai dacă ești de acord și tu.
— Așadar hotărîrea depinde de mine?
— Da.
— Şi n-o să protesteze nimeni dacă…
— Nu.
Omul se întoarse la bancă și se așeză.
— Spune-le că nu sînt de acord.
Femeia tresări și se uită la el:
— Tu…
— Am zis — nu. Te rog să taci. Am să-ți explic totul.
Femeia încerca zadarnic să-i vadă fața. Vocea lui (așa i se părea ei) venea de undeva de departe.
— Să zicem că dau energia acumulată aici în răstimp de șaptesprezece ani. Aveți nevoie de toată energia, nu?
— Da, de toată, întări femeia. Bateriile tale conțin aproximativ nouăzeci la sută din energia de care avem nevoie. Sonda trebuie să aibă un diametru mare și…
— Bine, o întrerupse el. Bine. O să luați energia și cei trei oameni vor fi salvați. Așadar, vom pierde o energie acumulată în șaptesprezece ani, în schimb vom salva trei oameni… Te-am rugat să nu mă întrerupi! Ascultă-mă pînă la capăt. Tu știi că energia acumulată aici este necesară pentru o experiență hotărîtoare. Dacă ajungem să realizăm viteze mai mari decît viteza luminii, vom deschide omenirii drum spre cele mai îndepărtate galaxii. Dar nu e vorba numai de asta. Navele cosmice se distrug adesea din cauză că motoarele lor nu sînt suficient de puternice. Cunoști statistica, sper. Dacă vom echipa navele cu noi motoare — și acesta este țelul final al muncii mele — vom salva viețile multor astronauți. După cum vezi, e un calcul rigid. Eu nu mă călăuzesc după considerente de ordin personal. Mă gîndesc la oameni. Într-un caz vor muri trei oameni, dar știința va face un salt înainte, va da tehnicii mijloace care vor preveni în viitor moartea a sute și poate a mii de oameni. În celălalt caz vom izbuti să salvăm trei oameni, dar vom pierde șaptesprezece ani și aceasta va duce inevitabil — direct sau indirect — la alte victime omenești. Ai înțeles tot?
— Da, răspunse încet femeia. Mă îngrozesc la gîndul că ești așa.
Omul zîmbi ironic și-i aruncă o privire scurtă.
— Ai ceva de obiectat? Argumente rezonabile? Sînt gata să te ascult.
Femeii îi era frig. Uitase de caloriferul electric din costum. Zăpada cădea pe umerii ei și nu se topea.
— Da, spuse ea după o tăcere îndelungată. Am argumente. Tu ai dreptate. Navele cosmice au nevoie de motoare puternice. Aceasta va deschide drumul spre galaxii și va împuțina catastrofele. Dar toate acestea sînt o chestiune de viitor. Deci e timp destul pentru ele. Tu nu ești singurul care te gîndești la motoarele de acest fel. Da, îmi dau bine seama că descoperirea ta e ceva cu totul excepțional. Dar și alte tipuri de motoare ne vor ajuta, în anii apropiați, să evităm catastrofele datorate forței insuficiente a motoarelor. Nu, nu, nu se poate să-ți argumentezi în felul acesta refuzul.
Omul zîmbi cu indulgență.
— Zîmbești, spuse femeia cu mîhnire în glas. Nu văd, dar știu că zîmbești… Te-am văzut de-atîtea ori așa! Simt că nu ai dreptate și nu pot s-o dovedesc… E greu de discutat cu tine. Dar e oare drept ca din această cauză cei trei…
— Nu e drept, răspunse el sec. Bine, să zicem că acum e mai important să salvăm trei oameni decît să mizăm pe rezultatele îndepărtate ale experienței mele. Dar ce poate să contrabalanseze importanța ei științifică? Nimic!
— Nimic, repetă femeia. Şi totuși viața unui om prețuiește mai mult. Ştiința e făcută pentru oameni.
— Acesta-i adevărul adevărat! Eu îmi fac experiența nu ca să mă amuz. Pentru oameni o fac. Asta îi va face mai puternici, mai fericiți…
— Nu, nu! Mi-e greu să discut cu tine. Dar eu… eu încep să cred că acum experiența ta nu va face decît să frîneze dezvoltarea științei.
Omul se uită la ea. Avea impresia că discuția era încheiată. Acum îl interesa doar logica raționamentelor ei. O întrebă curios:
— De ce?
Femeia nu-i răspunse imediat. Şedea nemișcată și fulgii de zăpadă i se aninau de gene. „Are ochii negri, negri de tot, își zise omul. Negri și nu albaștri deschiși…” Se sili să-și întoarcă privirea spre Emițător. Mult mai greu îi era însă să-și schimbe firul gîndurilor. Era pentru întîia oară după un lung răstimp cînd gîndurile nu mai voiau să i se supună. „Ciudat, își zise, vor trece patruzeci sau cincizeci de ani și acest puternic Emițător li se va părea oamenilor greoi și caraghios, pe cîtă vreme frumosul, frumosul pe care-l întruchipează ea, va stîrni admirația și după mii de ani… Şi dacă ar fi ea acolo, sub pămînt?…” Pentru o clipă avu impresia că la capătul luminat al băncii nu se află nimeni.
— Am să-ți explic, spuse femeia. își dădea silința să vorbească liniștită, cîntărind fiecare cuvînt. Am să-ți explic în limbajul argumentelor logice, pe înțelesul tău. Cei care dezvoltă știința sînt oamenii. Acum ei înfruntă riscurile și săvîrșesc fapte de eroism, știind că la nevoie se va face totul pentru a li se da o mînă de ajutor. Vorbesc nu numai despre cei care se află acum acolo, în cabina mașinii subterane. Vorbesc despre echipajele navelor cosmice, despre expedițiile pe alte planete, despre constructorii orașelor submarine… Ei știu bine că, în caz de nevoie, îi vor sprijini toți. Asta le sporește puterile, asta… Iartă-mă, m-am abătut de la limbajul logic. Logică și numai logică! Dezvoltarea tehnicii depinde într-o anumită măsură de faptul că oamenii cred în sprijinul întregii omeniri. Dacă credința aceasta va fi o dată înșelată… înțelegi? Azi nu dăm energia bateriilor tale, mîine cineva va sta la îndoială dacă să înfrunte sau nu riscul, altcineva se va arăta mai puțin cutezător… Şi așa în toate domeniile științei, oriunde omul se încleștează în luptă cu natura. În ansamblu aceasta va avea un efect atît de negativ, încît experiența ta și alte zeci de experiențe de felul acesta…
Femeia continua să vorbească, dar el nu mai auzea nimic. Înțelesese dintr-un cuvînt ideea ei și acum vedea mult mai departe decît vedea ea însăși.
— Destul! spuse el cu un glas înfundat. Se poate să ai dreptate. Logica pare să nu fie de partea mea.
Femeia scruta întunericul. Lumina felinarului o izbea în ochi. Abia deslușea silueta pudrată cu zăpadă a omului.
— Ești… de acord?
— Ascultă, întrebă el, uitîndu-se la conul Emițătorului, să zicem că dau energia. Să zicem. Dar nu există certitudinea că acest… electroforaj va reuși. N-a fost încercat încă niciodată la o asemenea adîncime. În cazul acesta energia se va irosi în zadar.
— Da, răspunse ea, nu există o certitudine absolută. Însă toate calculele… Un eșec este aproape de neconceput. Dar și experiența ta…
— Aș! o întrerupse el înciudat. Experiența mea va fi încununată de succes. Afară de asta, chiar și un rezultat negativ ar prezenta importanță pentru știință.
— Bine, nu zic ba. Dar… cum ai hotărît totuși?
— Cum am hotărît? întrebă el, la rîndul său. Va să zică hotărîrea depinde de mine…
Femeia îi răspunse încet de tot:
— Așa a decis consiliul.
— În cazul acesta eu sînt împotrivă. Nu dau bateriile.
— De ce? întreba ea liniștită și omul simți cît de greu îi venea ei să-și păstreze calmul.
— Liniștește-te, spuse el, cu o surprinzătoare duioșie în glas. Am să încerc să-ți explic. Ţi-aduci aminte cum eram eu acum douăzeci de ani? Acum însă… În definitiv, tu ești mai tînără decît mine numai cu doi ani. Eu însă sînt aproape un bătrîn. E bine că nu mă contrazici. Tu ai fost întotdeauna cinstită. Ei bine, acum eu sînt aproape un bătrîn, pe cînd tu tot tînără ai rămas. Ca atunci. Emițătorul acesta mi-a luat totul. Şi pe tine mi te-a luat, și toată viața mea.
— Nu, protestă femeia. Eu singură…
— Fie și așa, se învoi omul. Fie și așa. Nu e de vină Emițătorul că te-am pierdut. Dar de șapte-sprezece ani eu stau aici, la poligon. De șaptesprezece ani. Taci? Ei bine. Ești tot atît de inteligentă cum te știu. Îți dai seama că dacă aș fi muncit numai cît doi sau cît trei, Emițătorul ar fi fost gata peste șaizeci de ani. Desigur, am fost ajutat. Mi s-a dat mult mai mult ajutor decît am cerut. Dar nici o mie de muzicanți dintre cei mai buni nu pot să cînte ca un singur muzicant de geniu. Ştii că nu mă supraestimez.
— Ştiu, spuse ea cu o sforțare.
În primii ani, urmă omul, mi-a fost greu aici. Dar îmi dădeam seama că sînt răspunzător față de oameni pentru creierul meu. Trebuia să-l folosesc cu un randament maxim. Am lucrat cîte optsprezece ore pe zi. Şi în fiecare secundă din aceste optsprezece ore îmi sileam creierul să lucreze cu maximum de intensitate. Am făcut în așa fel, încît medicii să nu se poată atinge de mine. Lucram la uzură…
Omul tăcu, apoi deodată izbucni în rîs:
— Îmi venea să trec munții și să mă duc la oameni… Mă trăgea într-acolo. Îmi aduceam aminte de locul nostru de pe malul înalt al Volgăi… Dar nu-i vorba de asta. Nu puteam să plec. Ştiam că nu am dreptul să condamn mașina asta la inactivitate. Aici se lovi cu degetul peste frunte. Uneori îmi zic că am avut pur și simplu ghinion. În medicină, în biologie, în chimie, în oricare alt domeniu al tehnicii aș fi lucrat laolaltă cu oamenii. N-aș fi fost atît de singur. Munca mea însă mă țintuia la masa de scris și cerea singurătate. Ceea ce făceam eu se afla undeva la hotarul dintre fizica teoretică și filozofie. Căutam să pătrund ideile generale, să caut principiile comune… Așa sau aproape așa a lu-crat cîndva Einstein. N-aveam nevoie de laboratoare, nu trebuia să plec în expediții. Mi se puneau la dispoziție informații selecționate. Undeva se făceau calculele de care aveam nevoie… La început am avut prieteni, colaboratori. Dar cu fiecare an sarcina mea se îngusta tot mai mult. Energie, energie, energie! În lupta pe care o duceam pentru energie nu-mi puteam îngădui zece minute pentru o convorbire intimă. Așa se face că am rămas fără prieteni. Cît despre colaboratori… Nu-i văd aproape de loc. Vorbim de la distanță. Cineva construiește piesele Emițătorului; dar am eu oare posibilitatea să fac o vizită la uzină? Cineva lucrează la mașinile de calcul; am eu oare timp să stau de vorbă cu oamenii aceștia?… Şaptesprezece ani! Cred că drumul acesta s-ar fi putut străbate fără atîta încordare în vreo treizeci de ani. Eu l-am străbătut în șaptesprezece și am plătit scump pentru asta.
— Dacă ai fi lucrat împreună cu oamenii, replică femeia, l-ai fi putut străbate în doisprezece ani. Sau în zece. Te-ai gîndit la asta?
— Nu, răspunse omul. Nici acum nu mă gîndesc. Crede-mă: nu mă plîng și nu regret nimic. E o mare fericire să trăiești mereu în vîrtejul ideilor, să răzbați cu puterea minții pe un tărîm necunoscut încă omului. Nu regret nimic. Asta e viața mea. Da. Dar uite că vii tu și-mi ceri să șterg eu însumi cu buretele toate astea, îmi spui că sînt pe moarte trei oameni care și-au închinat viața rezolvării unei probleme științifice. Dar și eu mi-am consacrat viața rezolvării unei probleme științifice. Tu vrei să-i salvezi. E nobil din partea ta. Foarte nobil. Dar îți dai tu oare seama că atunci am să mor eu? Eu nu pot să mai aștept șaptesprezece ani, iar fără asta viața mea… Ei bine, spune-mi: e drept oare ca oamenii aceștia să fie salvați cu prețul vieții mele? Îmi închipui că munca mea prezintă și ea importanță. Cred că cei șaptesprezece ani ai mei valorează tot atît cît coborîrea lor la o adîncime de treizeci și șase de kilometri. Atunci de ce ei da și eu nu? De ce? Logica e totuși de partea mea. Logica și echitatea.
Femeia nu-i răspunse. Privea zăpada și se gîndea că acolo, sub pămînt, trei oameni se sufocă de dogoare. Instalația refrigerentă probabil nu funcționează și șuvoaiele invizibile de căldură răzbat prin învelișul izolator în interiorul mașinii…
Pămîntul începu să se lumineze încetul cu încetul. Mai întîi se iviră niște fîșii albe pe marginile aleii, apoi un păienjeniș alb se întinse peste dalele de beton ale aleii, cuprinzînd și partea neocupată a băncii. Frunzele late ale arbuștilor se plecau sub povara zăpezii. Conul Emițătorului se făcuse cu desăvîrșire alb. Zăpada se strîngea în cutele hainei bărbatului și acoperise cu un strat uniform puloverul femeii.
— Bine, spuse femeia, scuturîndu-și zăpada de pe genunchi, am să transmit consiliului hotărîrea ta. Plec. N-o să-ți ia nimeni bateriile. Dar trebuie să-ți spun ce cred eu despre toate astea. De altfel e părerea mea personală, așa că tu…
Omul făcu un gest brusc cu mîna:
— Vorbește!
Femeia rămase multă vreme tăcută. Omul se uita la ea. „Oare o mai iubesc și acum?” își zise. De mulți ani nu-și mai adusese aminte de ea. Dar iată că acum, cînd a venit, inima lui se strîngea din nou de durere și sentimentul pierderii suferite îl apăsa din nou.
— Mi-e greu să-ți spun totul, începu femeia, dar am să-ți spun.
— Spune, șopti bărbatul.
Voia să-i audă vocea. Numai vocea!
— Ei, bine, ascultă. Vorbea cu privirea ațintită înainte, în pîcla albicioasă. Te-ai schimbat foarte mult. Ai încetat de a mai fi om și comunist. Mă tem că în curînd n-ai să mai fii nici savant. Nu, acum ascultă-mă! Tu însuți ai vrut-o. Atunci ascultă… Mai înainte trăiai pentru oameni. Semănai cu aceia care pe vremuri acopereau cu corpul lor ambrazurile cazematelor. Azi n-ai mai face asta.
— Te înșeli! spuse el rece.
— Nu, nu mă înșel. Ai socoti că este important să-ți conservi creierul pentru binele oamenilor. Pentru binele oamenilor n-ai fi dispus să-ți salvezi tovarășii! Tu cunoști bine aritmetica calculelor logice și ai uitat cu desăvîrșire matematica superioară a relațiilor dintre oameni. Acolo, în afara poligonului, toți socot că viața ta e o pildă de eroism. Numai de-aceea te-a lăsat consiliul științific să spui tu ultimul cuvînt. Noi nu știam însă că viața ta a încetat de mult de a mai fi o pildă de eroism. E și vina noastră. Da, munca ta cere singurătate. Dar nu o singurătate ca aceea pe care ți-ai creat-o tu! Încetul cu încetul ai început să nu mai observi nimic în jurul tău. Socoți un merit că ai trăit și ai muncit în singurătate. Îți închipui că ți-ai dăruit creierul oamenilor și aceasta justifică totul. Greșeală! De la un anumit moment tu ai încetat să mai lucrezi pentru oameni. Ai încetat să te mai gîndești la oameni. Munca a devenit pentru tine un scop în sine. Ceea ce e de neiertat, chiar dacă ai fi de trei ori genial. Tu ai făcut în șaptesprezece ani un lucru care altora le-ar fi solicitat mult mai mult timp. Dar oare ai lucrat singur?! Tu n-ai găsit timp să te interesezi de ceilalți, de cei care au acumulat această energie… Vorbesc de toți oamenii de pe Pămînt. Vreme de șaptesprezece ani ei au păstrat cu grijă fiecare particulă de energie pentru bateriile tale! Au renunțat la multe proiecte ispititoare și asta tot pentru bateriile tale! Ei au căutat, s-au gîndit, au construit… Toți laolaltă, ei au dat incomensurabil mai mult decît ai dat tu. Şi ar fi vrut să dea și mai mult. Dacă nu survenea catastrofa asta, peste o săptămînă ai fi început să primești de trei ori mai multă energie. Așa au hotărît oamenii, cu toate că tu nu ți-ai găsit timp să stai de vorbă cu ei.
— Așa… s-a hotărît?
— Da. Proiectul a fost aprobat. Dar mai are asta vreo importanță acum? Tu spui că Emițătorul a devenit țelul vieții tale. Oamenii știu asta. Dar tu știi oare cîți oameni și-au dat viața pentru Emițător? Şi-au dat-o în înțelesul cel mai adevărat al acestui cuvînt. Statistica, așa cum spui tu…
— Nu exagera, răspunse el calm. La poligon nu s-a produs nici un accident. Nu te grăbi, gîndește-te la ceea ce spui.
— M-am gîndit. M-am gîndit mult, spuse încet femeia. La poligon n-a fost nici un accident. Iar în afara poligonului pentru tine nu mai există nimic. Mai bine zis există o omenire abstractă.
— Ești nedreaptă.
Femeia schiță un zîmbet amar.
— Nedreaptă? Acum un an mi-a murit fiul. Un accident pe șantierul unei centrale termo-nucleare. Erau grăbiți… El și colegii lui… Taci! Taci și ascultă! Așa s-a întîmplat nu o dată în tot acest răstimp. Da, energia strînsă în bateriile tale a costat scump, foarte scump. Ţie nu ți s-a spus nimic. Nu ți-aș fi spus-o nici eu, dar ai amintit aici de echitate.
— Iartă-mă…
— Să te iert? N-ai înțeles nimic. Nimic! Oare oamenii au făcut asta de dragul tău? Oare experiența ți-e necesară numai ție? Ah, ce greu e de vorbit cu tine!…
— Iartă-mă, repetă omul. Mi-aduc aminte că atunci și-au găsit moartea patru oameni. Dar nu mi-aș fi închipuit că unul din ei…
— Nici acum nu te gîndești la alții. Ai obținut anularea experiențelor cu electroforajul și ai luat energia în bateriile tale. Exploratorii subterani n-au ridicat obiecții. Dar și ei își iubeau meseria și au continuat să-și experimenteze mașinile. Unii înfruntau riscul știind că nu s-ar fi expus la nici o primejdie dacă s-ar fi continuat experiențele cu electroforajul. De fapt, cei trei stau acum blocați în mașina lor pentru că acum opt ani tu le-ai luat energia care le era destinată. Femeia se ridică. Dacă ar fi să hotărască echipajul mașinii subterane, bateriile ar rămîne la tine. Pînă și consiliul ți-a lăsat ție ultimul cuvînt. Şi rău a făcut! Dar fie! O să facem noi ceva și fără bateriile tale. Nici nu poți să-ți închipui cît de mizere sînt rezervele Centrului tău energetic în comparație cu ceea ce avem noi.
— Toate rezervele au fost trimise aici. Voi n-aveți aproape nimic.
— Avem! Acum șase ore, pe întreg cuprinsul globului pămîntesc s-a oprit furnizarea energiei.
Omul o privi țintă și clătină din cap.
— O să fie prea tîrziu.
— Nu. Am oprit toate uzinele. Am sistat aproape toate lucrările. Am anulat zborurile tuturor rachetelor cosmice. Am stins lumina în toate orașele. Nimeni — mă auzi? — nimeni n-a protestat, nimeni nu s-a plîns… S-a oprit totul! Oamenii dau din proprie inițiativă și energia din bateriile de uz personal. Totul — de la giganticele centrale termonucleare pînă la generatoarele portative pentru turiști — lucrează numai pentru salvarea celor trei oameni.
— O să fie prea tîrziu, repetă el cu încăpățînare.
— Nu. Îi vom salva. Fără bateriile tale. După cum vezi, n-am oprit furnizarea curentului aici, la Centrul tău energetic. Geamurile pavilioanelor tale sînt luminate. Aleea asta e luminată și ea. Acolo însă s-au stins luminile de pe străzi, s-au închis teatrele, muzeele, laboratoarele. Pînă și copiii se gîndesc la ora asta numai la energie.
— Prostii! replică el pe un ton violent. Teatre, copii… Prostii! Pentru teatrele și muzeele astea, pentru iluminatul străzilor revine o parte cu totul neînsemnată din consumul total de energie. O zecime de procent. Cu asta sau fără asta trebuie să acumulați energie cel puțin timp de două zile. O să întîrziați. Treizeci și șase de kilometri…
Da, treizeci și șase! Dacă va fi nevoie, vom răzbi pînă-n centrul Pămîntului. Sîntem mulți. Un singur fulg de zăpadă e o nimica toată, chiar dacă e mare. Dar cînd sînt mulți și vin grămadă… Tot așa și oamenii. Pe Pămînt sînt opt miliarde de oameni. Nu, am greșit. Opt miliarde minus un om. Pe tine nu te putem pune la socoteală. Tu ți-ai pierdut acest drept.
Bărbatul ridică din umeri:
— Depinde. Rămîne de văzut. Uneori omul de știință trebuie să meargă…
— Nu! îl întrerupse femeia. Nu trebuie! înainte vreme era încă posibil ca omul să vadă mai departe decît omenirea. Acum — nu. Azi omenirea vede mai departe decît omul. Ai să înțelegi și tu asta… mai tîrziu.
Zicînd acestea, femeia îi întoarse spatele și se îndepărtă. Bărbatul rămase pe bancă. Fulgii de zăpadă acopereau cu grijă urmele lăsate de picioarele ei.
— Zăpadă! spuse mirat omul, uitîndu-se la urmele acestea.
Abia acum observase că ninge.
Încercă să-și imagineze străzile cufundate în întuneric ale orașelor, secțiile uzinelor automate cu mașinile oprite, siluetele negre ale navelor cosmice pe rampele de lansare pustii… Apoi încercă să-și închipuie cabina mașinii subterane și nu putu. Încetase de mult să se intereseze de tot ceea ce nu avea vreo legătură cu Emițătorul. Se gîndi că nici nu știe măcar cine sînt cei trei oameni. Nici prin cap nu i-a trecut să întrebe. Trei oameni… O cifră și atît. În clipa aceea îl străfulgeră un cu totul alt gînd: „Ea avea un băiat mare…”
Se ridică și se îndreptă spre rampa centrală. Fulgii de zăpadă îi cădeau pe față și se topeau. Asta îl împiedica să se gîndească. Își șterse înciudat fața cu palma. Rampa centrală era acoperită cu zăpadă. Razele reflectoarelor, ticsite de fulgii de zăpadă, păreau orbitor de albe. „Rău, foarte rău! își zise omul. N-am timp să mă gîndesc la toate astea.”
Scoase radiofonul și apăsă pe un buton. Fulgii cădeau pe ecran. Omul se aplecă pentru ca să-l poată vedea pe inginerul de serviciu.
— Ascultă-mă cu atenție, îi spuse el inginerului. Comunici consiliului științific că bateriile poligonului „Rîul înstelat” se pun la dispoziție pentru salvarea mașinii subterane. Apoi oprești recepția energiei. Stingi lumina pe teritoriul poligonului. Toată lumina, pînă la cel din urmă bec. Afară de linia de siguranță din pavilionul bateriilor. Ai înțeles?
— Da, răspunse scurt inginerul. Se așteptase, pare-se, să primească aceste dispoziții, așa încît nu-l mirară. Asta-i tot?
— Nu. Cîți oameni sînt la poligon?
— Doisprezece, răspunse inginerul și după o pauză adăugă: Cu dumneavoastră.
— Bine. Anunță-i pe toți că vom pregăti bateriile pentru transport. De altfel… La această opera-ție poate să ia parte numai cine dorește.
Inginerul schiță un zîmbet și răspunse:
— Se face.
— De ce zîmbești? întrebă omul. Cred că n-am spus nimic de rîs.
— Nu, nu, se grăbi să-l încredințeze inginerul. Atît că toți oamenii sînt deja aici. Vă așteptăm.
„Obraznicul!” își zise omul fără răutate și închise radiofonul.
Ninsoarea se întețea. Acum părea ca o ploaie torențială: fulgii alcătuiau șuvițe albe. Dar totul se petrecea într-o tăcere absolută și de-aceea era ca un cîntec solemn fără cuvinte. „E liniște. O liniște ciudată, își zise omul. Pentru întîia oară după mulți ani gîndurile i se succedau încet și în dezordine. Vocea ei nu s-a schimbat de loc. Miroase a ger. Oare să aibă miros zăpada?… Azi n-a trecut reaplanul de cursă, ceea ce înseamnă că și zborurile au fost oprite… Băiatul trebuie să-i fi semănat…”
Omul se opri și ducîndu-și palma streașină la ochi se uită lung la conul Emițătorului. Deodată își imagină absolut limpede ceea ce aștepta de atîta vreme. Din con țîșni o flacără puternică și o rază orbitoare, străfulgerînd norii, se precipită spre stele. „Zăpada, își zise omul. Reflexele zăpezii. Dar și ea greșește… Cum a spus? „Simt că nu ai dreptate și nu pot s-o dovedesc”. Acum nu pot să i-o dovedesc eu… Cine are totuși dreptate? Cine?… Energia aceasta aparține într-adevăr oamenilor. Eu nu sînt de acord s-o consum, dar părerea mea e doar o părere personală. Fie și așa. Dar viitorul? Da, da. Pe noi o să ne judece viitorul.”
Deodată se făcu întuneric. Omul închise ochii și porni cu pași siguri înainte. Cînd ochii i se obișnuiră cu întunericul, îi deschise iar și se uită la Emițător. Deslușea anevoie niște vagi pete albe. Emițătorul semăna în întuneric cu o stîncă uriașă troienită de zăpadă.
Omul scoase radiofonul și acordă ecranul.
— Da? întrebă inginerul de serviciu. De după lentilele groase ale ochelarilor privirea lui era blîndă, calmă, atentă.
— Intră în legătură cu secretarul consiliului, spuse omul. Mașina ei e undeva pe drum. Transmite-i în numele meu că pe Pămînt sînt opt miliarde de oameni, fără nici o scădere. Ai înțeles?
— Da, răspunse imperturbabil inginerul. Trebuie să-i transmit secretarului consiliului,că pe Pămînt sînt opt miliarde de oameni. Fără nici o scădere.