Uraganul era saturat de electricitate. Prin norii aproape lipiți de pămînt șerpuiau fire de foc pe care vîrtejurile le sfîșiau împrăștiindu-le pe bolta cerului. La zenit ardea o pată încinsă pînă la incandescență — „ochiul furtunii”. Din bezna care stăruia în jurul „ochiului furtunii” se înfigeau în pămînt, zorite nevoie mare, cuțitele late ale fulgerelor. Perdeaua deasă a ploii se aprindea în răstimpuri ca un val de metal topit. Vîntul biciuia, urlînd nerăbdător, șuvoaiele scînteietoare de apă, care se izbeau unele de altele, se împleteau și fierbeau răspîndind o spumă purpurie.
Pilotul rămase îndelung la geam, ascultînd urletul răgușit al furtunii.
— Ăsta-i un spectacol, spuse el în cele din urmă. Jocuri de artificii, nu uragan. Pentru „Pasărea albastră” e nevoie de încercări serioase. Ia spune, doctore, asta-i tot ce au putut să dea meteorologii voștri?
Medicul, care ședea pe o canapea într-un colț retras al camerei, se uită la pilot. „Ca o stîncă, își zise. E curios că nu s-a gîndit nimeni să-l fotografieze așa: silueta lui neagră și fulgerele.”
— Uraganul nu e chiar de lepădat, răspunse medicul. Gradul unsprezece. Centrul uraganului se află deasupra rampei de lansare. Căutăm să nu prea facem zgomot. La șaizeci de kilometri spre est începe zona unei întreprinderi forestiere.
— Gradul unsprezece? întrebă pilotul. Pe Jupiter, chiar și în straturile superioare ale atmosferei, „Pasărea albastră” va avea de înfruntat uragane de zece ori mai puternice. Am adus niște fotografii făcute de rachetele de recunoaștere. E rău dacă pentru meteorologii voștri gradul unspre-zece e o limită.
— Nu e o limită, replică medicul. Dumneata erai așteptat să vii mîine. Pentru azi meteorolo-gilor li s-a comandat un uragan obișnuit. Au executat comanda și atît. Dacă li se va comanda un uragan catastrofal, vor face unul catastrofal. Ba chiar și unul supercatastrofal.
Pilotul se retrase de la geam și se opri în mijlocul camerei. Cercetă atent, oarecum nedumerit, rafturile înalte cu cărți și biroul mare, pe care se odihneau, claie peste grămadă, alte volume. Medicul cunoștea privirea aceasta. Oamenii care poposesc rar pe Pămînt găsesc deplasat spațiul neeconomic al clădirilor terestre.
— O mașină trebuie încercată în cele mai grele condiții, repetă pilotul.
Medicul putea să mai amîne cu cîteva minute discuția asta inevitabilă și ar fi vrut tare mult s-o facă, totuși răspunse:
— „Pasărea albastră” poate să nu mai fie pusă la încercare. A trecut toate probele.
Pilotul se întoarse la geam și coborî storurile. Ţesătura metalică compactă alunecă în jos. Numaidecît se făcu mai multă liniște. Becurile ascunse după învelișul mat al plafonului de sticlă se aprinseră.
— Vrei să stăm de vorbă? întrebă pilotul.
Medicul îi arătă tăcut un fotoliu. Așezîndu-se, pilotul remarcă un tubuleț albastru din material plastic ce stătea pe birou între filele unei cărți deschise.
— E un caleidoscop? întrebă mirat. Ochii lui albaștri se întunecară și fața i se îmbună numaidecît. E… al dumitale?
— E al proiectantului principal, răspunse medicul.
Pilotul se uită la interlocutorul său. Era doar o privire fugară, dar însușirea proprie astronauților de a surprinde într-o clipă principalul îi îngădui pilotului să vadă în ochii medicului o stare de încor-dată așteptare.
— Spune-mi, întrebă prudent pilotul, proiectantul principal… n-a zburat niciodată?
Medicul ridică din umeri.
— Ce înseamnă a zbura?
Pilotul se uită din nou la dînsul. Pe fața medicului, foarte slabă, de o paloare bolnăvicioasă, nu se clintea nici un mușchi.
— A zbura înseamnă a te ridica deasupra pămîntului cu o mașină, îl lămuri politicos pilotul.
— În cazul acesta proiectantul principal a zburat, spuse medicul. A zburat în ziua în care ai fost dumneata întîmpinat după primul raid pe Mercur. Proiectantul principal era pe-atunci… un copil. Voia să-ți semene. Voia să zboare. În ziua aceea a încercat să decoleze cu prima sa mașină. O făcuse din bucăți de placaj și duraluminiu. O jucărie. Dar această… mașină a decolat. S-a ridicat la cincisprezece metri. Apoi s-a prăbușit. Cam asta-i tot. A început să umble după trei ani. Mai întîi în cîrje. Nu i s-a permis să zboare. Nici măcar cu elicopterele care fac curse în suburbii.
Uraganul se potolea încetul cu încetul. Afară, vîntul vuia uniform.
— Da, spuse pilotul. Cred că aveți piloți de încercare buni. Unui proiectant îi vine greu dacă n-a zburat niciodată cu mașini adevărate.
— Noi nu avem piloți de încercare. Proiectantul principal și-a încercat întotdeauna singur mașinile. Toate probele cu „Pasărea albastră” el le-a făcut. Şi azi a zburat…
— Proiectantul principal a murit acum opt zile, vorbi rar pilotul. A murit și morții nu zboară.
Medicul clătină din cap. Erau multe de spus și asta îl deprima. Luă caleidoscopul de pe filele cărții și împinse cartea înspre pilot:
— Poftim, privește aici. Vulturul zbura spre Soare și a murit. A murit în zbor… și nu s-a prăbușit, ci și-a continuat zborul.
Cartea era deschisă la o filă cu alte versuri, dar pilotul îl recunoscu pe autor și își aminti aceste rînduri:
Spuse cu blîndețe în glas:
— Asta-i poezie.
— Da. Asta e poezie, repetă mașinal medicul.
Mîinile îi tremurau, făcînd să sune cu un clinchet trist cioburile din caleidoscop.
— Da-a, spuse pilotul după un răstimp. Dar dumneata însuți ai spus că proiectantul principal n-a decolat niciodată la bordul unor mașini adevărate. S-au folosit piloți automați? Nu! Pentru încercarea noilor mașini, pentru zborul prin uragan e nevoie de un om. Aici se cere inteligență, îndrăzneală, voință, inventivitate.
— Da, replică medicul. Mașinile pot să facă ceea ce pot. Omul știe să facă și imposibilul.
— Așadar piloții automați se exclud. Proiectantul principal dirija nava de pe sol. Numai așa. Dar dacă e vorba de obișnuita dirijare prin radio, se cere o foarte precisă coordonare a mișcărilor. Trebuie să știi să muți fulgerător mîna de la o manetă la alta, trebuie… să fii aproape tot atît de sănătos ca și pentru un zbor. Nu, e exclus și asta. Mai rămîne o singură posibilitate — dirijarea bioelectronică de la distanță. Este?
— Da, răspunse scurt medicul.
Bine, urmă pilotul. Acum vorbea cu mai multă siguranță în glas, mai rigid. Așadar bioelectronica. Omul stă pe Pămînt, în fața tabloului de comandă, urmărește după aparate zborul ma-șinii și manevrează în gînd comenzile. Aparatajul intensifică biocurenții care apar în creier și în mușchi, iar stația de radio transmite semnalele mașinii. Am urmărit și eu un astfel de zbor. Pe o vreme bună și fără vînt, mașina s-a ridicat la vreo sută de metri și a descris încet un cerc pe deasupra terenului de zbor. Apoi a aterizat. Un divan zburător…
Medicul îl întrerupse nerăbdător:
— „Pasărea albastră” e cea de-a patra mașină creată de el. Pe toate le-a încercat singur. E cu totul altceva. Şedea pe scaun. N-avea nici tablou de comandă, nici aparate. Înțelegi dumneata — nimic! Şedea cu ochii închiși și vedea în gînd tot zborul, de la decolare pînă la aterizare. Își imagina în toate amănuntele fiecare mișcare a pilotului. Biocurenții erau înregistrați. Pe bandă apăreau două serii de oscilații: una reprezentînd condițiile imaginare ale zborului, cealaltă — acțiunile imaginare ale omului. Apoi banda aceasta servea ca program pentru automatele electronice de la bordul rachetoplanului. Mașina efectua zborul conceput în gînd de om. Aparatele înregistrau comportarea navei. Construcției i se aduceau cuvenitele modificări. Apoi urmau alte încercări, în condiții tot mai complexe. Omul își imagina aceste condiții, trăia în gînd zborul și înregistrarea biocurenților se adăuga la memoria electronică a automatelor de comandă… Ştiu ce vrei să spui. Ştiu! Da, se pot ivi lucruri neprevăzute. Dar mașina are și ea diferite înregistrări. Omul trăiește zborurile în cele mai felurite condiții. Prevede tot ce poate fi întîmpinat într-un zbor real.
— Nu se poate prevedea totul, obiectă pilotul. Își dădea silința să vorbească calm. E ceva ca într-un caleidoscop. Poți dumneata să prevezi infinitele combinații ale cioburilor?
— Eu nu pot, răspunse ferm medicul, uitîndu-se la caleidoscop. Proiectantul principal… putea. Își cunoștea mașinile. Începea cu zboruri simple și trecea treptat la zboruri mai complicate. După fiecare zbor imaginar se efectuau zboruri reale de verificare. N-am avut nici un accident. Încercările cu „Pasărea albastră” se fac deja de o jumătate de an. Proiectantul principal a efectuat treizeci și șase de zboruri pe Iupiter. Pe un scaun obișnuit, într-o cameră ca toate camerele. Zboruri imaginare, de fiecare dată tot mai adînc și mai adînc în atmosfera lui Iupiter. Dumneata… dumneata, de fapt, abia ai să vii în atingere cu atmosfera lui Iupiter. Suprasarcina e de vină. Atîta vreme cît se va afla un om la bordul rachetoplanului, nu se va putea realiza mai mult. Nava va rezista, omul nu. Proiectantul principal putea pătrunde foarte adînc în atmosfera lui Iupiter. Acesta este avantajul metodei sale. Şi mai e un avantaj: electrogramele zborurilor imaginare și reale efectuate de cei mai buni piloți pot fi strînse la un loc și atunci automatele vor dispune de experiența sintetizată a omului. Şi nu numai de experiență, ci și de cutezanța și abnegația lui. Vor dispune de stilul uman, care le lipsește mașinilor electronice obișnuite. Se poate imprima o colecție de electrograme de o sută, de o mie de ori. Pentru multe nave. Pentru multe mașini, aici, pe Pămînt. Dar n-am apucat s-o facem…
— Da, spuse pilotul. Zboruri imaginare spre un Iupiter imaginar. Putem să ne imaginăm cel mai teribil uragan, dar va fi el oare așa ca unul real?
— Va fi! strigă cu o surprinzătoare ciudă în glas medicul. Nu există uragane pe care omul să nu și le poată închipui. Gîndirea omului e… e… Trebuie să înțelegi un lucru simplu. Posibilitățile fizice ale omului sînt limitate. Natura a stabilit cu zgîrcenie anumite limite. Da, da, firește, ele pot fi depășite. Se pot crea oameni înalți de trei metri, puternici și rezistenți. Dar aceasta nu va schimba în esență nimic. Există anumite limite și ele pot fi doar deplasate puțin. O singură însușire a omului nu are nici o limită — însușirea lui de a gîndi. Înțelegi dumneata?
Pilotul dădu din cap:
— Înțeleg. Înțeleg totul, afară de un singur lucru. Eu am fost invitat de proiectantul principal; dar văd că sînt privit aici ca un dușman. De ce?
Medicul puse caleidoscopul pe birou și se frecă obosit la ochi.
— De ce? repetă pilotul întrebarea.
— E greu de explicat, replică medicul. Înțelege, cîndva ne-am îndoit cu toții că proiectantul principal… va putea… Apoi am crezut și de-atunci am trăit aici cu toții în numele aceluiași scop. Am înțeles ce înseamnă gîndirea omului. Nu, altceva voiam să spun. Închipuie-ți că oamenii lucrează cu vreun reactor din cele mai puternice sau cu o instalație electronică. Acestea sînt niște mașini. Ele pot fi admirate și atît. Noi am făcut însă experiențe cu gîndirea omului și i-am văzut forța nemărginită. Nu, nu e vorba numai de forță. Noi am simțit vraja gîndirii omului, marea ei frumusețe. Da. Ştiam că mașinile noastre zboară mai bine decît toți piloții, afară de dumneata. De numele dumitale era legată aici ultima limită, care trebuia depășită.
— Şi… ați depășit-o? întrebă pilotul.
Medicul îl privi în ochi și răspunse ferm:
— Da, desigur. Dar proiectantul principal… nu mai e. Acum ai venit dumneata.
Ploaia zgîria stăruitor geamul.
Pilotul examina procesele verbale ale probelor cu „Pasărea albastră”. Erau multe. Mașina fusese încercată din greu, în cele mai diferite condiții. Laolaltă cu procesele verbale în mapă se mai aflau și trei file scrise de mînă, ceva ca o ciornă a unui raport. Proiectantul principal n-a mai apucat să termine raportul. Ultima frază rămăsese la jumătate: „Consider că în zborul spre Iupiter nava trebuie…”
Pilotul se ridică și deschise geamul. „Plouă, își zise. Iar plouă. Pe Pămînt plouă mereu.” Rîse. Pe Pămînt nu ploua mereu. Dar acolo unde erau încercate mașinile noi, era de obicei o vreme mizerabilă.
Ploaia făcea să foșnească frunzele copacilor.
Așa era și acum trei ani. Acum trei ani, pilotul s-a gîndit pentru întîia oară că va rămîne pe Pămînt. Ce idee caraghioasă! Elicopterul care trebuia să-l aducă la rachetodrom a întîrziat cu șapte minute. Numai atît.
Pilotul se gîndea adesea la Pămînt. Cîndva, înălțîndu-se în Cosmos, a văzut pentru prima oară Pămîntul de-acolo. Putea privi ore în șir globul albastru, învăluit într-o pîclă multicoloră. Admira frumusețea Pămîntului și totodată era bucuros că s-a putut ridica deasupra lui.
Cu trecerea anilor a început să vadă Pămîntul într-alt chip, pentru că de Pămînt erau legate o mulțime de primejdii. Trebuia să învingă forța gravitației terestre, să străpungă centura de radiații, să evite meteoriții atrași de Pămînt.
Pilotul iubea Pămîntul. O dată însă s-a surprins gîndindu-se la el cu o nostalgie pe care n-o putea el însuși înțelege. Nu era nostalgia Pămîntului. Acum trei ani, cînd stătea în așteptarea elicopterului, și-a dat brusc seama ce fel de nostalgie era aceea. Elicopterul a întîrziat cu șapte minute și în aceste șapte minute, stînd sub un arțar udat de ploaie, el și-a dat seama că mai devreme sau mai tîrziu va trebui să se întoarcă pe Pămînt pentru totdeauna.
De-atunci evita în fel și chip vizitele pe Pămînt. Se sili să nu se gîndească la ceea ce trebuie să se întîmple în mod inevitabil…
Pilotul asculta cu atenție zgomotele ploii. Firele de apă, invizibile în întuneric, izbeau ritmic asfaltul. Burlanul bombănea și fornăia într-una. Căzînd pe pervazul din material plastic, picăturile ploii scoteau niște sunete prelungi. Ploaia avea o mulțime de glasuri și asta i se părea pilotului ciudat de surprinzător.
„M-am dezobișnuit, își zise. Dar am să mă întorc pe Pămînt. Am să mă întorc pentru totdeauna. Atunci n-au să-mi mai rămînă decît zborurile imaginare pe niște rute imaginare. Păcat… Pilotul rîse. Doctorul are dreptate: gîndirea e mai puternică decît orice. E mai puternică și mai rapidă. Dar ea nu poate da ceea ce îi dă omului acțiunea.”
Pilotul reveni la birou și căută o fotografie prinsă cu un ac de unul din procesele verbale. Era o copie mărita dintr-un fragment de electrogramă. Fotografia era străbătută în lung de două șiruri de oscilații complicate, separate între ele de o scală de durată; fiecare șir reprezenta o stratificare de biocurenți. Pilotul examină îndelung fotografia. Privea împletitura de linii frînte și încerca să-și închipuie la ce se gîndea proiectantul principal în acea zecime de secundă cînd aparatele au înregistrat aceste oscilații.
Supunîndu-se unor legi proprii, gîndurile pilotului reveniră la Pămînt. Trase cu urechea la zgomotul ploii și se gîndi că în general el nu prea cunoaște bine Pămîntul. Pe marginea biroului mai stătea cartea deschisă. Pilotul căută poeziile despre care-i vorbise medicul. Se apucă să le citească și se opri la aceste versuri:
Puse cartea la loc și dînd la o parte procesele verbale ale zborurilor de încercare, luă ultima filă a raportului. Abia acum înțelese pilotul cum trebuia să se sfîrșească ultima frază: „Consider că în zborul spre Iupiter nava trebuie să plece fără om”.
Pilotul începu să recitească procesele verbale.
Ploaia făcea să foșnească frunzele copacilor.
După o oră se întoarse medicul și-l pofti pe pilot la adjunctul proiectantului principal. Punînd în mapă procesele-verbale, pilotul spuse:
— Mîine meteorologii trebuie să facă tot ce le stă în puteri. Am nevoie de un uragan adevărat.
— Da, spuse scurt medicul.
— Aș vrea să-i văd pe meteorologi, urmă pilotul. Uraganul trebuie să fie… ca pe Iupiter.
— Azi trebuie să te odihnești, replică medicul.
— Am nevoie de un uragan adevărat, stărui pilotul. Nu poți zbura spre Iupiter dacă n-ai încre-dere în mașină.
— Un uragan adevărat? întrebă medicul. Ascultă… Proiectantul principal a murit în timp ce era pe Iupiter. Era al treizeci și șaptelea zbor. Un zbor imaginar pe un Iupiter imaginar. O cameră obișnuită și un scaun ca toate scaunele. Dar inima n-a rezistat.
Postul de observație se afla la mare adîncime sub pămînt. Dar vuietul uraganului răzbea și aici.
În camera strîmtă și scundă stăteau în fața teleecranului doi oameni — inginerul și medicul.
Pe ecran se vedeau următoarele:
„Pasărea albastră” se apropia de rachetodrom. Pe rampa de lansare s-au aprins reflectoarele puternice și s-au stins numaidecît. Razele lor nu puteau străpunge negreala uraganului. Reflexele purpurii ale fulgerelor abia se strecurau prin vîrtejurile de nori.
În răstimpuri reflexele acestea atingeau „Pasărea albastră” și atunci pe zidul compact dindărătul navei apărea o gigantică umbră neagră. Fulgerele se stingeau, lăsînd goluri opalescente prin care răzbea nava, singura particulă de materie înzestrată cu rațiune în haosul de vînt, apă și foc.
Mașina nu era de dimensiuni prea mari. Era una din acele mașini care efectuează zboruri cosmice la bordul unor nave de cursă încăpătoare și apoi coboară pentru a face recunoașteri pe planetele neexplorate. „Pasărea albastră” era destinată să lupte cu ceea ce putea s-o pîndească în atmosfera altei planete. Totul la această navă — corpul alungit, fără nici o protuberanță, aripile scurte, date îndărăt, emițătoarele de radiații infraroșii, ascunse pînă la momentul oportun — era destinat acestei bătălii. Aceluiași scop îi slujea și forța colosală a motoarelor ionice, cu totul neproporțională cu dimensiunile reduse ale navei.
„Pasărea albastră” cobora, înfruntînd asaltul uraganului. Cea mai mare primejdie o prezentau perioadele de bruscă acalmie. Uraganul se trăgea îndărăt și nava se prăbușea în gol, în neant. În aceste momente din duzele de frînare țîșneau limbi ascuțite de flăcări albe.
Deasupra ecranului clipi un beculeț galben. În difuzor se auzi vocea pilotului:
— Aici „Pasărea albastră”. Chem meteorologul.
O altă voce, vibrînd din pricina emoției abia stăpînite, răspunse:
— Meteorologul la recepție! „Pasărea albastră”, meteorologul șef e pe recepție…
— Aici „Pasărea albastră”, repetă pilotul. Rog să modificați programul probelor. Puteți să faceți ceva neașteptat?
— Programul probelor nu poate fi modificat. E… periculos.
— Am întrebat: puteți face ceva neașteptat?
După cîteva clipe de gîndire, meteorologul răspunse:
— Da. Dacă ordonă constructorul principal adjunct.
Inginerul, un om în vîrstă, foarte calm, trase microfonul spre el și spuse:
— Se permite.
— Da, se auzi din nou în difuzor vocea meteorologului. Am înțeles. Am să…
— Nu, nu, îl întrerupse pilotul. Auziți? Eu nu trebuie să știu ce anume o să faceți. Încercarea trebuie să fie neașteptată.
Inginerul îndepărtă microfonul.
— Ştiam că o să se întîmple așa, îi spuse medicului.
Mîinile inginerului alergau pe claviatura pupitrului de comandă. Imaginea de pe ecran se risipi și dispăru, apoi apăru din nou. Acum se vedea o altă parte a rachetodromului. De-aici înainta spre navă un nor care semăna cu o stîncă colțoasă de granit. Norul se tîra încet, strivind alți nori care-i ieșeau în cale. Mișcarea aceasta tăcută era mai amenințătoare decît toată furia uraganului.
Inginerul întoarse butonul de acord. Proporțiile imaginei de pe ecran se micșorară și acum se vedea întreg rachetodromul.
Norul se apropia, acoperind treptat tot cerul. Pe rampa de lansare se aprinseră din nou reflectoarele.
— Privește! spuse cu un glas înfundat medicul.
Suprafața inferioară a norului, pînă atunci aproape netedă, începu să se alungească, luînd forma unui con albicios. Vîrful conului se apropia cu repeziciune de Pămînt. Părea că norul a întins un tentacul uriaș. De jos se întindea un alt tentacul, tot atît de colosal.
Deasupra ecranului clipi alarmat semnalul roșu. Inginerul deschise difuzorul. O voce tînără spuse, voit tărăgănat:
— Serviciul de securitate a zborurilor. O trombă de la sud-est. Rachetele de combatere a furtunii sînt gata de lansare. Aștept dispoziții.
— Viteza… Ce viteză are? întrebă inginerul.
Din difuzor răspunse vocea meteorologului șef:
— Şaptesprezece metri pe secundă.
Inginerul zîmbi:
— În sfîrșit meteorologul nostru și-a făcut cheful!…
Medicul ridică din umeri.
Pe ecran se vedeau următoarele:
Tromba se apropia de navă. Se apropia învăluită într-un nor de aburi. Semăna cu un șarpe uriaș.
Reflectoarele își repeziră razele în cerul negru și apoi le înfipseră în tromba care se zvîrcolea.
Meteorologul raportă calm:
— Douăzeci și șase de metri pe secundă… Douăzeci și nouă…
În bătaia razelor puternice ale reflectoarelor, tromba părea semitransparentă. De-a lungul ei se prăvăleau vijelios zdrențe de nori. Partea de jos a trombei se zvîrcolea, dibuind un punct de sprijin ca să facă un salt.
Inginerul ceru să se stingă lumina. Reflectoarele se stinseră. Numai o rază mai zăbovi o vreme pe trunchiul cenușiu al trombei, încercînd parcă s-o stăvilească.
Tromba înainta spre „Pasărea albastră”.
Mașina făcu o manevră de întoarcere. Tromba (acum era neagră-vînătă) se precipită numaidecît în calea ei. Difuzorul hîrîi:
— A fost smuls acoperișul hangarului! Complet…
Vocea aceea tînără spuse din nou, voit tărăgănat:
— Serviciul de securitate a zborurilor. Rachetele de combatere a furtunii sînt gata…
Inginerul închise difuzorul.
— S-a zis cu el, spuse în șoaptă medicul. Acum s-a zis cu el. În situația asta putea să se descurce numai proiectantul principal.
Se întoarse spre inginer:
— Ordonă-i… să transmită comanda bioautomatului! Auzi? Spune-i pilotului să transmită comanda…
Inginerul nu-i răspunse.
Tromba se apropia de „Pasărea albastră”. Se îndoise ca o fiară gata să se arunce asupra prăzii și în partea ei de mijloc apăru un semicerc negru.
Medicul se repezi la ușă. Fără a-și lua ochii de la ecran, inginerul îl preveni:
— Fii atent. Afară bîntuie uraganul.
Pilotul și medicul ședeau sub aripa „Păsării albastre”. Şedeau pe pămîntul scormonit de uragan, jilav încă, mirosind a umezeală. De pe marginea din față a aripii cădeau alene picături de apă.
Pilotul se uita la cer. Din pricina soarelui puternic al amiezii cerul părea incolor. Numai la orizont se vedea o geană albăstrie, ce se contopea cu fîșia întunecată a pădurii din zare.
— Loxici [3]*, spuse pilotul. Uite, zboară loxicile! Nu le-a luat furtuna…
— S-au obișnuit, răspunse medicul. S-au obișnuit. Spune-mi… ai trecut chiar de la început la comanda bioelectronică?
— Da, răspunse pilotul, urmărind atent păsările. Nici n-am pus mîna pe manșă. Mă gîndeam că la nevoie voi putea… mă rog, cred că înțelegi… Apoi am văzut că el (așa spuse pilotul — „el”) ia hotărîri mai repede decît mine. Cu o secundă, cu o jumătate de secundă, cu o clipită, dar mai repede. Şi… cum să-ți spun… cu mai multă siguranță. Parcă ar mai fi trecut nu o dată prin asta și știe totul.
— Ştie, spuse medicul, ridicîndu-și gulerul de la trenci. Încheie-te la haină… După un uragan atmosfera nu se calmează imediat. Da… „Pasărea albastră” are o părticică de suflet omenesc. O părticică dintr-un mare suflet omenesc. Marx spunea despre mașini că sînt forța materializată a cunoașterii. Treizeci și șapte de zboruri pe Iupiter…
— Treizeci și șapte, repetă pilotul. Acum o să plece în cel de-al treizeci și optulea zbor. Fără mine. Cînd se apropia tromba de mașină, m-am gîndit că electrogramele pot fi comprimate. Ca la filmări. Înregistrarea se poate face cu încetinitorul, iar proiectarea cu viteza obișnuită. Gîndurile sînt mai repezi decît mișcările mîinii. Noi însă putem crea ceva și mai rapid decît gîndirea.
— Pentru asta te-a și invitat proiectantul principal, spuse medicul. Ştia că va fi așa. În curînd se va termina asamblarea unei noi mașini. Va fi… pentru dumneata.
Pilotul se uită la „Pasărea albastră”:
— Oare nu se poate realiza o mașină care să nu solicite din partea pilotului o încordare atît de mare?
— Nu, răspunse medicul. Nu se poate. Să luăm, de pildă, „Pasărea albastră”. Acum aceasta e o mașină de recorduri. Zborul cu ea este imposibil fără o încordare maximă a forțelor fizice și spirituale. Dar vor trece vreo zece ani, mașina va fi perfecționată și oricine va putea zbura cu ea. Dar atunci ea nu va mai fi o mașină de recorduri. Vor apare alte mașini, care vor solicita și mai mult pe pilot. Proiectantul principal știa că el nu va zbura niciodată cu mașini adevărate. „Pasărea albastră” nu poate fi stăpînită. Numai gîndirea omului o poate face să asculte.
Rămaseră multă vreme tăcuți. Apoi pilotul, cu ochii tot la „Pasărea albastră”, spuse:
— Forța materializată a cunoașterii… Da, așa e. Bine zis!
Medicul zîmbi:
— Asta e poezie.
— Da, asta e poezie, se învoi pilotul
* Păsări (lat. loxia curvirostra) răspîndite pe aproape întreg teritoriul U.R.S.S. Trăiesc în special în pădurile de conifere (n. red. rom.)