Farul se afla pe o stîncă înaltă, ieșită departe în larg. Oamenii veneau aici numai arareori, ca să verifice utilajul automat. La vreo două sute de metri de far se ridica din apă o insuliță. Cu mulți ani în urmă pe insulița aceasta a fost așezată, ca pe un postament, o navă cosmică. Nava a revenit pe Pămînt după un raid lung. Astfel de nave nu-și mai aveau rostul să fie trimise în Cosmos.
Venisem aici cu inginerul care răspundea de toate farurile de pe litoralul Mării Negre. Cînd ne-am urcat pe platforma de sus a farului, inginerul mi-a dat binoclul și a spus:
— Vine o furtună. E foarte bine: înainte de a se strica vremea, ea prinde întotdeauna viață.
Soarele roșiatic scotea reflexe opalescente pe coamele cenușii ale valurilor. Stînca spinteca talazurile, care o ocoleau și se cățărau mugind pe bolovanii lunecoși și ruginiți. Apoi, trăgîndu-și cu zgomot răsuflarea, se scurgeau în pîrîiașe înspumate, dînd drum altor valuri. Așa atacau legiunile romane: după ce izbea, șirul din față se retrăgea prin golurile pe care le făcea șirul următor, care apoi se strîngea la loc și pornea la asalt cu o nouă forță.
Prin binoclu vedeam bine nava. Era o astronavă foarte veche, cu două locuri, de tipul „Cercetașul îndepărtat”. În partea de la vîrf ieșeau în evidență două spărturi cu grijă astupate. De-a lungul carcasei se întindea o adîncitură serioasă. Colierul acceleratorului gravitațional era despicat în două și turtit. Deasupra cabinei se roteau încet detectoarele în formă conică ale unui sistem de mult învechit de observații meteorologice cu ajutorul frecvenței infracosmice.
— Observi, spuse inginerul, ea simte furtuna.
Undeva țipă speriat un pescăruș. Marea îi răspunse cu plescăitul înfundat al valurilor. Pîcla cenușie ce stăruia deasupra mării învăluia treptat orizontul. Vîntul ridica înspre nori coamele albite ale valurilor, iar norii, suprasaturați, se lăsau deasupra apei. Din atingerea cerului cu marea trebuia să izbucnească furtuna.
— Ei bine, urmă inginerul, asta înțeleg: bateriile solare alimentează acumulatoarele și creierul electronic dă comenzi aparatelor. Dar toate celelalte… Cîteodată pare că uită de pămînt, de mare, de furtuni și începe să se intereseze numai de cer. Radiotelescopul iese în afară, antenele locatoarelor se rotesc zi și noapte… Sau altceva: deodată apare o țeavă și se apucă să examineze oamenii. Iarna aici bat vînturi reci și nava se acoperă cu un strat de gheață, dar e destul să vină oameni la far, pentru ca gheața să dispară numaidecît… De altminteri nici algele nu se prind de ea…
Marea asalta insulița. Valurile se succedau într-una, unele mai înalte și mai puternice decît altele. Cît vedeai cu ochii — numai valuri cenușii. Pe navă se aprinseră luminile de furtună.
— Vezi, vezi! spuse triumfător inginerul. Acum o să-și aprindă reflectorul. Uneori am impresia că o să zboare. Uite-așa — o să zboare… Am fost o dată aici noaptea și încă și pînă azi… înțelegi, Luna se ridica deasupra mării, iar nava… se întindea înspre ea. Ţeava asta, antenele și alte chestii de-acolo, din spatele cabinei — toate erau îndreptate spre Lună. Era ceva mistic, zău!…
I-am explicat inginerului că nu era nimic mistic. Navele staționate definitiv rămîn cu aparatajul electronic conectat la sistemul de alimentare. Lucrul acesta e necesar pentru ca nava să-și poarte singură de grijă: să ia măsuri împotriva coroziunii, a jivrajului [4]*, să nu lase să se strîngă praful și noroiul, să semnalizeze un pericol neprevăzut. Uneori creierul electronic manifestă inițiative cu totul inutile: face observații asupra Lunii și a stelelor, înregistrează radiația cosmică, furtunile magnetice… Dar să zboare în Cosmos nava nu poate: n-are echipaj, n-are carburant, îi lipsesc agregatele principale ale acceleratorului gravitațional.
Inginerul clătină a îndoială din cap și întrebă:
— Şi țeava? De ce o îndreaptă spre far?
N-am apucat să-i răspund.
Deasupra cabinei navei ieși în afară un reflector. Raza albăstruie străpunse cu ușurință pîcla ce stăruia deasupra mării în așteptarea furtunii și, lunecînd pe țărm, se înfipse în temelia farului, după care se ridică spre platformă.
Din pricina luminii puternice am închis fără să vreau ochii. În aceeași clipă reflectorul se stinse.
— Uite! exclamă inginerul cu altă voce, luîndu-mi repede binoclul. Uite! Asta nu s-a mai întîmplat niciodată…
Pe navă se aprinseră toate luminile de pe bordaj, luminînd bolovanii negri, șlefuiți de valuri, ai insuliței și carcasa verzuie a astronavei. În peretele navei apăru o crăpătură: se desfăceau canaturile trapei principale…
— Asta… nu s-a mai întîmplat! repetă surescitat inginerul.
Nu-și mai lua binoclul de la ochi și vorbea foarte tare, aproape că striga. Vîntul, mai puternic acum, vuia în grinzile de fier ale farului. Auzeam numai frînturi de fraze: „În patruzeci de ani… predecesorii mei… nu știa nimeni…”
Valurile măturau insulița. Dar bătrîna navă, care a văzut marile uragane din Lumea Stelelor, nu mai lua în seamă furtuna ce se apropia. Cu o încetineală gravă, chiar măreață, făcea tot ceea ce trebuie făcut înaintea unui zbor.
Din trapă coborî o scăriță. Sistemul complex de antene luă poziția de zbor. În partea centrală a corpului navei ieșiră în afară niște aripi scurte, trase înapoi. În spatele duzelor motorului de lansare apărură cîrmele cu gaze. Erau îndoite, dar se plasară ireproșabil, așa cum era nevoie pentru scurtul lansaj pe apă. Emițătorul periscopic al videosistemului (”țeava” de care vorbea inginerul) se întoarse spre larg. Lumina semnalului de start clipi de trei ori și deasupra cabinei se ridică un fanion purpuriu.
Era tradiționalul semnal: „Gata de zbor!”
Valurile se prăvăleau peste insuliță. În jurul navei apa clocotea. Deodată mi s-a părut că marea stă nemișcată, iar nava s-a avîntat înainte. Aveam impresia că am auzit duduitul motorului de lansare. Asta a durat cîteva secunde, nu mai mult. Dar atunci am înțeles de ce a fost aleasă pentru staționarea definitivă insulița aceasta mică și neînsemnată.
Brusc luminile de pe astronava s-au stins.
Am rămas multă vreme în așteptare. Vîntul legăna tot mai cu putere platforma farului.
— E timpul să plecăm! strigă inginerul, aplecîndu-se spre mine și ștergîndu-și fața udă.
Jos, deasupra apei, țîșni un fulger vinețiu. Bubuiturile prelungi ale tunetului se contopiră cu mugetul mării.
Furtuna începuse.
În timp ce coboram scara în spirală, inginerul îmi spuse:
— Te căuta pe dumneata. Întotdeauna cerceta oamenii, dar abia azi te-a văzut pe dumneata și a deschis trapa.
— De ce tocmai pe mine? am întrebat. Doar eram amîndoi.
— Dumneata porți uniforma Flotei Stelare, răspunse inginerul și adăugă cu convingere în glas: Ei, da, porți uniforma de astronaut.
Ideea era foarte naivă, de altminteri admisibilă la un nespecialist. Mașinile electronice de pe vechile astronave de recunoaștere nu știau să distingă hainele oamenilor. Mașina a aflat probabil că se apropie o furtună foarte puternică și a luat hotărîrea cea mai simplă în asemenea condiții — să-și ia zborul, să evite furtuna. Desigur, nava nu putea să decoleze, dar totuși s-a pregătit pentru zbor.
Ascultîndu-mi explicația, inginerul spuse cu îndoială în glas:
— Se poate să fie și așa… Nu zic ba… Dar nava stă de patruzeci de ani pe insulița asta. De patruzeci de ani! Oare în acest răstimp nu s-a schimbat nimic cu de la sine putere în memoria ei electronică?…
Nu i-am răspuns. Mă gîndeam la altceva.
Astronava era pe veci țintuită de stîncă. Pe deasupra ei zburau alte nave, răsăreau și apuneau stele îndepărtate. Şi dacă în bătrîna navă mai stăruia ceva asemănător cu rațiunea, la ce putea oare să se gîndească veșnic neobositul ei creier electronic?
Vreme de patruzeci de ani creierul acesta a fost lăsat în voia lui. Numai în voia lui. Şi a amintirilor.
* Jivraj — strat de gheaţă care se deţpune pe maşinile de zbor. (n. red. rom.)