Fără a se uita la colaboratorii pe care-i convocase în cabinetul său, directorul institutului își scărmănă îndelung barbișonul negru, cu părul des, și în cele din urmă spuse abătut:
— Tineri colegi, e un scandal. Cel mai veritabil scandal. Ba chiar, aș zice, un ultrascandal. O să rîdă lumea de noi.
— Dar la drept vorbind ce s-a întîmplat? întrebă un tînăr în cămașă în carouri.
Directorul îi aruncă o privire tristă prin ochelarii mari și puternici cu ramă de baga:
— Dumneata, conducătorul laboratorului experimental, s-ar cuveni s-o știi. Da. Ieri noapte „Marțianul” a vorbit cu „Aristotel”.
— Care… marțian? întrebă cu îndoială în glas tînăra care ședea lîngă geam, șefa secției mașinilor de informații logice
— Nu te uita așa la mine, spuse directorul, apăsînd pe fiecare silabă. Sînt în toate facultățile mele mintale. „Marțianul” de care vorbesc se scrie cu literă mare și între ghilimele.
Fata schiță un zîmbet jenat.
— Da, urmă directorul. Nimeni nu-și aduce aminte. Nimeni nu știe despre ce e vorba. Ei bine, am să vă amintesc eu. Acum trei ani, stimați colegi, acum trei ani, cînd domniile voastre erați încă studenți, aici la noi s-a făcut o experiență. Omul care a făcut această experiență lucrează în prezent în alt oraș. Da. Se punea întrebarea dacă se vor putea înțelege unul cu altul, un astronaut și un locuitor înzestrat cu rațiune al unei oarecare alte planete. Desigur, în cazul cînd s-ar întîlni. Vă dați seama, cred, că problema aceasta are o contingență directă cu noi, ciberneticienii. Da. Ea se apropie de problema codificării și recodificării dintr-o limbă în alta.
— Just! exclamă șeful secției de modelare electronică, punîndu-și ochelarii cu ramă de baga, foarte asemănători cu aceia ai directorului. Acum încep să-mi amintesc. Au fost construite două automate, care puteau comunica între ele cu ajutorul unor dispozitive acustice. Unul din automate a fost botezat „Marțianul”, iar celălalt… celălalt, nu se știe de ce, „Aristotel”.
— Cum adică „nu se știe de ce”? replică pe un ton ofensat directorul. E la mintea cocoșului că cu cît e mai mare în timp distanța dintre două ființe înzestrate cu rațiune, cu atît le este mai greu să găsească un limbaj comun. Dumneata, tinere coleg, poți stabili mai ușor contactul cu un marțian decît, de pildă, faraonul Amenchotep al patrulea. Iată de ce primul automat a fost înzestrat cu toate informațiile, toate cunoștințele și noțiunile pe care trebuia, după părerea istoricilor, să le aibă Aristotel sau un savant contemporan de-al lui, iar cel de-al doilea… Da, cu cel de-al doilea automat am avut foarte mult de furcă. L-am acordat sub supravegherea unor astronomi, biologi, filozofi și a ăstora… a unor fantaști științifici. A fost teribil de greu! Cîți consultanți, atîtea păreri.
— Dar din experiența asta n-a ieșit nimic, spuse cu băgare de seamă șeful secției de modelare electronică, scoțîndu-și ochelarii, care-l împiedicau să vorbească.
— Ce înseamnă „n-a ieșit nimic”? întrebă indignat directorul. Dumneata îți închipui că la prima întîlnire, chiar, „Marțianul” avea să i se arunce de gît lui „Aristotel”? Sau poate crezi că trebuiau să se ia numaidecît la bătaie?…
Directorul se uită cu o privire aspră la colaboratorii săi, care amuțiseră, și deodată zîmbi.
— Atunci, cu trei ani în urmă, și nouă ni se părea că se va petrece ceva asemănător… Aici directorul făcu un gest nedefinit cu mîna. Primul contact… Romantism… Da. Dar nu s-a întîmplat nimic. Tăceau amîndoi și nu voiau cu nici un chip să vorbească unul cu altul. Programarea era imperfecta, se făcuseră greșeli de construcție. Da. Automatele au fost predate la depozitul de rezerve, cu ordinul strict de a se păstra cu grijă. Pentru orice eventualitate.
— Acolo totul se păstrează cu grijă, spuse tînăra. E o încăpere specială, temperatură constantă, curățenie… Noaptea face de gardă un salariat.
— Ce fel de salariat? întrebă încet directorul. Dă-mi voie să întreb: ce fel de salariat. Şi fără a mai aștepta răspunsul, spuse răspicat: Un paznic! Cel mai obișnuit paznic! Paznicul, stimați colegi, căruia domniile voastre îi spuneți respectuos unchiul Vasia.
— Unchiul Vasia își exercită funcția foarte conștiincios, replică tînăra.
— Conștiincios, se învoi directorul, mîngîindu-și plictisit barbișonul. Ba chiar mult prea conștiincios. Ieri, la orele unsprezece noaptea, mi-a telefonat și mi-a spus că cei doi… „Marțianul” și „Aristotel”… au început să vorbească. Vă dați seama, stimați colegi? Au început să vorbească. S-au angajat într-o discuție aprinsă.
— Despre ce? întrebă nerăbdător tînărul cu cămașă în carouri.
— A, te interesează despre ce? spuse foarte politicos directorul. Am prevăzut lucrul acesta și de-aceea ți-am telefonat aseară. Dumitale și tuturor celorlalți. Dar nimeni nu era acasă. Da. M-am dus la unchiul Vasia singur. Ei bine, „Marțianul” și „Aristotel” discutau într-adevăr cu aprindere. Dădeau de zor din gurile lor de metal. Era un vuiet în sală de parcă ar fi lucrat un ciocan cu aburi.
— Deci experiența a reușit totuși? exclamă tînăra. Şi despre ce vorbeau?
— Despre ce? întrebă la rîndul său, calm, directorul. Iată despre ce vorbeau. „Aristotel” susținea că în campionatul de fotbal primul loc în grupa „A” îi va reveni echipei „Aripile Sovietelor”. „Marțianul”, cu vocea lui pițigăiată și tremurată, cu care l-a înzestrat un fantast, o ținea una: „Aiurea, aiurea, aiurea!… Nouăzeci și șapte și șase zecimi la sută, Fiu al Planetei Albastre, că va cîștiga „Dinamo”!'… Da. „Aristotel” turna la nume de jucători, citind cronicarii sportivi și… Vă rog să nu rîdeți! se răsti directorul. Nu văd nimic de rîs în asta!
— Nu rîdem, spuse tînăra. Ne dăm silința să nu rîdem. Nu s-a întîmplat nimic. Mașinile au fost pur și simplu prost programate și asta-i tot.
— Crezi? făcu directorul, întorcîndu-se spre ea. Ei bine, am lămurit eu lucrurile. Făcînd de gardă la depozit, unchiul Vasia a tot citit vreme de trei ani cu glas tare ziare și reviste de sport. Asculta transmisiile de pe stadioane. Mai mult decît atît, unora dintre dumneavoastră le plăcea să dea dimineața pe-acolo, pentru a comenta, ca să zic așa, rezultatele sportive. Da. Şi nimeni nu s-a gîndit că alături se află mașinile, fie ele vechi și proaste, totuși niște mașini. Nimeni nu s-a gîndit că automatele au receptoare acustice și că deci pot…
Vocea directorului se pierdu în rîsetele celor de față.
— Nu fiți necăjit, spuse tînărul cu cămașa în carouri. Automatele acestea nu prezintă o valoare prea mare, de fapt sînt de-a dreptul inutile. Dar dacă vreți, se poate înlătura cu ușurință informația aceasta de prisos despre… fotbal.
— Nu, nu, lucrurile trebuiesc cercetate, obiectă tînăra. Chiar dacă automatele au fost considerate neizbutite și nefolositoare, acum însă… acum ele discută despre fotbal. Nu e oare asta o mărturie că mașina poate gîndi ca omul? Vreau să zic aproape ca omul.
Directorul clătină din cap.
— Prietenă dragă, spuse el cu ironie în glas. În cazul de față funcționează subansamblurile de analizare a probabilității și atît. Cum se poate spune că automatele gîndesc, dacă unul din ele îi dă zor cu „Aripile Sovietelor”, iar celălalt cu „Dinamo”?! E la mintea cocoșului: campionatul o să-l cîștige „Torpedo”. Obișnuiți cumva să frecventați stadioanele?…