Anatoli Sergheevici Skliarov, un om în vîrstă de treizeci de ani, profesor universitar de istorie, cuibărit comod pe canapea, recitea pentru a suta oară „Cei trei mușchetari”. Cardinalul Richelieu îl chemase la el pe d'Artagnan și asta îl neliniștea pe Anatoli Sergheevici, deși știa că totul are să se sfîrșească cu bine. Cardinalul tocmai îi înmînase cutezătorului gascon brevetul de locotenent, cînd de cealaltă parte a peretelui se auzi o bătaie sfioasă. Anatoli Sergheevici se uită la ceas: erau orele două noaptea. Puse cartea la o parte și se ridică de pe canapea.
Cealaltă parte a vilei era ocupată de un profesor de matematică, un bătrînel liniștit și timid. În două săptămîni, Skliarov, cufundat în scrierea unui articol pentru o revistă de istorie, a schimbat cu vecinul său doar cîteva fraze lipsite de importanță.
Anatoli Sergheevici își aprinse o țigară și se apropie de geam. Bătaia se repetă. Era o bătaie foarte ciudată: cîteva ciocănituri timide, apoi o pauză și iar cîteva ciocănituri.
Skliarov se încheie la pijama și ieși pe terasă. Matematicianul stătea în ușa camerei sale.
— Mă iertați, vă rog, spuse el repede la vederea lui Skliarov. Am îndrăznit să vă deranjez… Zicînd acestea, tuși și amuți.
— Ce s-a întîmplat, Semion Pavlovici? întrebă profesorul, uitîndu-se cu atenție la vecinul său.
Bătrînul era îmbrăcat, ca întotdeauna, într-un costum negru, călcat cu grijă. Dar după cravată, prea țipătoare și înnodată în pripă, Skliarov își dădu seama că s-a întîmplat ceva extraordinar.
Semion Pavlovici avea o față foarte bună, iar acum ea i se păru lui Skliarov deosebit de agreabilă. Profesorul își zise că asemenea fețe au medicii bătrîni de copii, a căror principală armă o constituie un stetoscop de lemn înnegrit de vreme și o nemărginită bunătate omenească.
— Ce s-a întîmplat? repetă întrebarea Skliarov.
Matematicianul își netezi jenat mustața bogată, încă mîndră, și spuse nesigur:
— Mașina… Acum are să vorbească. Am așteptat o jumătate de an și iată că s-a aprins becul de control. Dumneavoastră sînteți profesor universitar, doctor în științe și numai de-aceea am îndrăznit… la o oră atît de tîrzie… pentru obiectivitate…
Skliarov vru să spună că nu se pricepe de loc la mașini, dar bătrînul era foarte tulburat, așa încît Anatoli Sergheevici nu se împotrivi.
Intrară în camera pe care o ocupa matematicianul. „Da, nu prea e confort”, își zise Skliarov, aruncînd o privire prin cameră. Un birou încărcat de cărți, un pat de fier, acoperit cu grijă cu o pătură militară, un șifonier pîntecos cu picioarele sculptate — toate înghesuite într-un ungher. Din tavan atîrna de un fir negru un bec care avea în loc de abajur o bucată de carton. Pe scaune zăceau în dezordine colecții de reviste zdrențuite, cutii cu piese de radio și cu scule. În camera răcoroasă mirosea a noapte și a flori. De-a lungul unuia din pereți stăteau înșiruite pe dușumea mai multe borcane de sticlă cu trandafiri înfloriți.
Semion Pavlovici arătă spre pervazul geamului:
— Priviți, vă rog…
Lîngă geamul deschis stătea un foarte vechi aparat de radio „SI-235”. Skliarov se uită mirat la Semion Pavlovici.
— Asta e numai cutia, îl lămuri matematicianul. Vorbea în șoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă mașina. Ştiți, cutia nu importă. Mașina e înăuntru. Vă rog, luați loc…
Zicînd acestea îi aduse lui Skliarov un scaun, iar el continuă să se plimbe încoace și încolo prin cameră. În timp ce vorbea își tot scotea și își punea ochelarii. Erau și ei bătrîni, cu lentilele rotunde, avînd o ramă de metal învelită într-un material cafeniu, ca o coajă.
— Am montat-o acum o jumătate de an, spuse matematicianul. Ştiți, cred că se poartă o discuție asupra problemei dacă mașina poate să gîndească. Eu n-am, desigur, pregătirea necesară… Nu, nu, să nu vă-nchipuiți că intenționez să exprim o părere proprie. Am făcut o mică experiență… Matematicianul zîmbi jenat. Poate că e prea mult spus experiență. E numai o simplă încercare și atît. Vedeți dumneavoastră, Einstein a rostit cîndva această cugetare… Am să v-o citez din memorie: „Indiferent ce va face mașina, ea va fi în stare să rezolve orice probleme, dar niciodată nu va ști să ridice măcar una”. E o cugetare profundă, nu-i așa?… Ați putea crede că îndrăznesc să discut cu Einstein… Matematicianul dădu din mîini în semn de protest. Nu. Eu am făcut doar o experiență. Aceasta e prima mașină destinată să ridice probleme.
Skliarov nu-l mai asculta pe matematician. Se uita la Semion Pavlovici, da mașinal din cap și se gîndea că bătrînul nici nu bănuiește cît de grandioasă e experiența lui. Fără să știe de ce, Anatoli Sergheevici își aduse aminte de un alt profesor, de Ţiolkovski, și întrebă respectuos:
— Mașina dumneavoastră… poate să fie de folos astronauticii?
Matematicianul se uită mirat, pe deasupra ochelarilor, la Skliarov.
— Nu știu, nu m-am gîndit la asta, spuse el, scuzîndu-se parcă. Desigur, într-o anumită măsură… De exemplu pentru efectuarea de recunoașteri pe planetele neexplorate.
Skliarov îl întrerupse nerăbdător:
— Şi n-ați arătat încă nimănui mașina dumneavoastră?
— Nu…
Semion Pavlovici se fîstîci de-a binelea. Stătea în fața profesorului, înalt, slăbănog, adus din spate și își freca tulburat mîinile. Anatoli Sergheevici deveni deodată circumspect. Ca orice om care nu are nici o contingență cu tehnica, era încredințat că descoperirile se nasc doar în laboratoare echipate după ultimul cuvînt al tehnicii. De altminteri își imagina destul de vag în ce consta acest ultim cuvînt al tehnicii și dădea respectivei noțiuni un înțeles deosebit de grav.
— Ați montat-o chiar dumneavoastră? întrebă cu băgare de seamă.
— Eu, răspunse matematicianul. Vocea lui avea un timbru de parcă și-ar fi cerut scuze. A fost greu, numai, de găsit ideea, principiul construcției.
— Aha, făcu Skliarov.
Aici își aminti de d'Artagnan. După lectura cărții lui Dumas credea mai lesne în lucrurile extraordinare. „Şi dacă chestia asta o să lucreze într-adevăr? se întrebă. La urma urmei orice invenție nouă n-a fost de loc arătoasă: prima locomotivă, primul vapor… Chiar și primul ciclotron.”
— Şi ce problemă va ridica această… hm… mașină? întrebă. O problemă de matematică?
— Nu știu, răspunse matematicianul. Ea poate să-și aleagă orice problemă — și din matemati-că, și din, iertați-mă, istorie, și din biologie… Ba chiar, ca să zic așa, și din sfera vieții practice. Mașina, ca să folosesc o imagine, e încărcată cu informații de tot felul. Desigur, eu n-aș fi putut să-i umplu toată memoria, dar am avut ocazia să folosesc unele elemente gata. Un fost elev de-al meu lucrează la Academie și el m-a ajutat să procur o serie de elemente de acest fel. Firește, ele erau destinate altor scopuri, dar în mașina aceasta au fost montate altfel. Ştiți, aici sînt înregistrate foarte multe lucruri: vreo zece enciclopedii, tot felul de ghiduri, manuale, reviste, ziare…
Skliarov își șterse cu batista fruntea îmbrobonită de sudoare.
— Şi acum o să-i auzim… vocea?
Semion Pavlovici răspunse repede:
— Nu, adică da… O să auzim alfabetul Morse.
Anatoli Sergheevici se apropie de mașină. Cercevelele geamului deschis scîrțîiau încet. Undeva aproape de tot cîntă un cocoș. Sirena unei locomotive electrice vui prelung și se opri brusc, parcă speriată că a tulburat liniștea nopții.
— Spuneți-mi, Semion Pavlovici, întrebă profesorul, de ce natură poate fi totuși această problemă? Îmi închipui că nu puteți da un răspuns precis, totuși ați putea spune măcar cu aproximație.
— Vă rog să mă credeți că nu m-am gîndit la asta, răspunse matematicianul. E prima experiență… Un singur lucru importă aici: ca întrebarea pe care o va pune mașina să nu fie lipsită de sens.
Skliarov auzi un rîs și tresări; atît de ciudat i se păru acum un simplu rîs omenesc. Pe trotuarul de lemn, de-a lungul gardului ce împrejmuia grădina, se auziră pași: erau doi trecători. Nu se grăbeau și după vocile lor tinere, înfundate, se putea ghici lesne că erau un băiat și o fată. Zgomotul pașilor încetă brusc. Se auziră niște șoapte repezi, nelămurite. Apoi veni vuietul unui tren, care se apropia cu repeziciune. Zgomotul zorit al roților acoperi toate sunetele nopții.
— Trenul de Moscova, două patruzeci, constată Semion Pavlovici. Începem, dacă n-aveți nimic împotrivă.
Profesorul se întoarse la scaunul său. Își stăpînea anevoie emoția. Anatoli Sergheevici era pasionat de istorie. Poate de-aceea i se părea că prima problemă pe care o va ridica mașina va fi neapărat de domeniul istoriei.
— Să începem, Semion Pavlovici, spuse el tulburat și cuprinse camera cu privirea. Totul în această cameră i se păru acum altfel — semnificativ, poate chiar istoric. Să începem, repetă profesorul.
Matematicianul își îndreptă cravata și aspirînd adînc deplasă o manetă ce ieșea dintr-o tăietură făcută în peretele din față al mașinii. Se auzi un țăcănit, urmat de un sfîrîit slab.
Skliarov era cu ochii țintă la cutia vechiului aparat de radio. Difuzorul sfîrîi mult. Anatoli Sergheevici începu să creadă că experiența n-a reușit. Se uită cu un aer întrebător la matematician și în clipa aceea auzi țăcănitul intermitent al alfabetului Morse. Semion Pavlovici se grăbi să noteze. Skliarov nu cunoștea alfabetul Morse, așa că se uita nerăbdător cînd la mașină, cînd la matematician.
Semnalele se întrerupseră tot atît de brusc cum au început.
Anatoli Sergheevici sări de pe scaun și veni lîngă matematician. Acesta îi întinse o fîșie de hîrtie ruptă dintr-un ziar.
— A pus o întrebare! Așadar… Ce ziceți, nu e oare o întrebare lipsită de sens?
Skliarov citi însemnarea. În primul moment își zise: „Oho! Oricum ar fi, dar cutia asta are simțul umorului!” Apoi se gîndi, uitîndu-se chiorîș la mașină: „Stranie întrebare. Foarte stranie întrebare. Şi dacă… a pus-o în serios?”
— Ei, ce părere aveți, tovarășe profesor? întrebă Semion Pavlovici cu neliniște în glas. Întrebarea… nu e cumva lipsită de sens?
— Mi-e greu să apreciez, spuse Skliarov. Cred că într-o anumită măsură întrebarea e firească. Mașina a căpătat pentru prima oară posibilitatea să-l întrebe pe om ceva… Hm… Din proprie inițiativă… Şi iată… Da, da, spuse el cu mai multă siguranță în glas, e cu totul logic să fi început tocmai cu această întrebare. Nu știu de ce se consideră că mașina trebuie să gîndească… hm… ca mașinile. Şi dacă o să gîndească așa cum gîndește omul? Înțelegeți ce vreau să spun? Mă rog, Luna, de pildă, răspîndește lumina reflectată a Soarelui… Așa și mașina.
După ce rămase cîteva clipe pe gînduri, Skliarov adăugă:
— Mîine, chiar, să arătați mașina unor specialiști. Auziți, Semion Pavlovici? S-o arătați neapărat unor ciberneticieni. Să decidă ei. Şi… păstrați și bilețelul acesta.
Skliarov îi dădu matematicianului bucățica de ziar pe care acesta scrisese migălos, cu puncte și liniuțe, o singură frază: „Poate omul să gîndească?”