Soţia îl strânsese în braţe de parcă ar fi fost în stare să pună moartea pe fugă.
— Doamne, sunt pierdut! strigase el.
Prin uşa deschisă văzuse o cămilă neagră şi uriaşă, cu o singură cocoaşă, şi auzise clinchetul clopoţeilor de la harnaşamentul ei, mângâiaţi de vântul fierbinte al deşertului, Apoi, în cadrul uşii apăruse un cap uriaş, acoperit cu un turban negru. Ţinând o coasă argintie în mână, eunucul tuciuriu se strecurase înăuntru precum un nor. Spaimă a Plăcerilor şi Ruină a Societăţii, moartea apăruse în sfârşit…
Întuneric. Neant. Nici măcar nu-şi dăduse seama că inima i se oprise. Neant.
Apoi se trezi cu ochii deschişi. Inima îi bătea cu forţă. Se simţea puternic, viu! Guta care-i chinuise picioarele, sfârşeala ficatului, junghiurile din inimă, toate deveniseră amintiri.
Era atâta linişte, încât îşi putea simţi sângele pulsându-i în tâmple. Se afla singur într-o lume din care sunetele dispăruseră.
Lumina strălucitoare, egală ca intensitate, îl înconjura din toate părţile. Vedea, dar nu putea interpreta imaginile. Ce erau lucrurile acelea aflate deasupra, dedesubt, alături de el? Unde se găsea?
Încercă să se ridice în capul oaselor şi simţi, ca o ameninţare încă nelămurită, panica. Nu află nici un punct de sprijin, fiindcă atârna pur şi simplu în gol. Tentativa îl făcu sa se mişte înainte şi în sus, foarte încet, de parcă ar fi plutit într-un lichid vâscos. La vreo treizeci de centimetri depărtare de vârful degetelor se găsea o bară dintr-un metal roşu, strălucitor; care venea dinspre infinit, coborând la nesfârşit. Fiind singurul obiect aparent solid la îndemână, încercă s-o apuce, însă ceva invizibil îi opuse rezistenţă. Ca şi cum nişte linii de forţă exercitau o presiune asupra lui, respingându-l.
Se răsuci cu gesturi lente, încercând un salt peste cap. Forţa necunoscută îl opri când mai avea puţin şi ar fi atins bara cu degetele. Se încordă şi reuşi să înainteze câţiva milimetri. În acelaşi timp, trupul începu să i se rotească de-a lungul axei longitudinale. Trase aer în plămâni, scoţând un sunet amintind de hârşâitul unui ferăstrău. Deşi conştient că nu putea găsi nici un punct de sprijin, nu reuşi să-şi stăpânească dorinţa instinctivă de a vântura disperat din mâini, străduindu-se să se agaţe de ceva.
Nu putea spune dacă era cu faţa în „jos” sau în „sus”. Poziţia era oricum opusa celei în care se trezise. Într-un fel sau altul, asta nu avea nici o importanţă. „Sus” ori „jos”, imaginea era aceeaşi. Suspendat în spaţiu, stătea susţinut de un înveliş invizibil şi imperceptibil. La aproape doi metri „dedesubt” văzu trupul unei femei cu pielea foarte albă. Era goală şi complet lipsită de păr. Părea să doarmă. Ţinea ochii închişi, iar sânii i se ridicau şi coborau în ritmul respiraţiei. Stătea cu picioarele drepte şi lipite, ţinându-şi braţele de-a lungul trupului. Se rotea încet, ca un pui la frigare.
Amândoi se supuneau aceleiaşi forţe de rotaţie. Îndepărtându-se încet de ea, văzu câteva şiruri de trupuri goale lipsite de păr, bărbaţi, femei şi copii, învârtindu-se în tăcere. Deasupra lui se afla trupul gol, lipsit de pilozităţi, al unui negru.
Lăsându-şi bărbia în piept, se uită de-a lungul propriului său trup. La rândul lui, era gol şi fără urmă de păr. Avea pielea netedă, iar pântecele îi era vălurit de muşchi şi îşi simţea coapsele puternice, tinere. Venele care până nu demult ieşeau în evidenţă, precum nişte muşuroaie de cârtiţă, dispăruseră. Nu mai avea trupul bătrânului neputincios şi bolnav de şaizeci şi nouă de ani care murise doar cu câteva momente mai devreme. Iar nenumăratele cicatrice dispăruseră.
Abia acum observă că în jurul său nu era nici un bătrân. Întrucât absenţa părului pubian şi capilar făcea trupurile să pară în acelaşi timp tinere şi bătrâne, îi veni greu să le stabilească vârsta, însă toate arătau de douăzeci şi cinci de ani.
Deşi se fălise mereu că nu ştie ce înseamnă frica, în aceste momente simţi cum ea face să-i îngheţe în gâtlej ţipatul pornit din adâncul fiinţei. Apăsat de acest sentiment, se trezea la o nouă viaţă.
La început fusese uimit că încă trăieşte. Mai apoi, poziţia sa din spaţiu şi dispunerea elementelor noului mediu înconjurător îi amorţiseră simţurile. Vedea şi simţea totul ca printr-un geam gros, semitransparent. Câteva clipe mai târziu, percepu o explozie lăuntrică. Aproape sonoră, precum deschiderea bruscă a unei ferestre.
Lumea luă o înfăţişare pe care o simţea aproape, dar nu o putea înţelege. Deasupra, în lături, dedesubt, atât cât reuşi să cuprindă cu privirea, văzu doar trupuri. Erau dispuse în şiruri verticale şi orizontale. Cele orizontale erau separate de bare roşii, subţiri, dintre care una se afla la treizeci de centimetri depărtare de picioarele celor care dormeau, iar cealaltă la aceeaşi distanţă de capetele lor. Între un trup şi cele care îl înconjurau era o distanţă de cel puţin doi metri.
Vergelele metalice porneau dintr-un abis al cărui capăt nu se vedea şi se avântau într-un alt abis fără sfârşit. Nuanţa aceea cenuşie în care dispăreau vergelele şi trupurile nu era nici pământ nici cer. În depărtare nu se vedea decât strălucirea mată a infinitudinii.
Într-o parte se afla un bărbat negricios cu trăsături toscane. În cealaltă parte, o indiancă din Asia, iar dincolo de ea, un bărbat solid, cu aspect de nordic. Abia la a treia rotaţie reuşi să-şi dea seama ce anume îi reţinuse atenţia asupra lui. Imediat mai jos de cot, braţul drept era roşu. Părea lipsit de piele.
Câteva secunde mai târziu, la mai multe rânduri depărtare, văzu trupul unui bărbat adult căruia îi lipseau pielea şi toţi muşchii feţei.
Existau şi alte corpuri incomplete. Departe, în interiorul unui schelet, se profila neclar o întreagă harababură de organe. Rotindu-se fără încetare, observă şi alte lucruri, în vreme ce inima i se zbătea înspăimântată în piept. înţelesese deja că se găsea într-o încăpere de dimensiuni colosale, unde vergelele metalice radiau un soi de forţă care, în mod inexplicabil, susţinea şi răsucea milioane — poate chiar miliarde — de fiinţe omeneşti.
Unde era acest loc?
Sigur nu în oraşul Trieste din Imperiul Austro-Ungar al anului 1890.
Nu amintea deloc de iadul sau raiul despre care auzise ori citise, deşi până atunci crezuse că a dobândit cunoştinţe despre toate teoriile vieţii de după moarte.
Murise, iar acum era din nou viu. Cât trăise, ideea vieţii de după moarte îi stârnise un surâs batjocoritor. De data asta trebuia să-şi recunoască greşeala. Însă în aceste clipe nu era nimeni prin preajmă care să-l admonesteze: „Şi doar ţi-am spus, necredincios afurisit!”
Dintre milioanele de indivizi, era singurul treaz. Învârtindu-se într-un ritm pe care-l aprecie la o rotaţie completă efectuată în zece secunde, văzu şi altceva, care-i provocă un icnet de uimire. La cinci rânduri depărtare se afla un trup care, la prima vedere, părea uman. Însă nici un specimen de Homo sapiens nu prezenta trei degete, plus cel gros, la mână şi câte patru degete la picior. Nici nas şi buze subţiri şi negricioase, ca ale câinelui. Sau scrot cu numeroase proeminenţe mici. Cu atât mai puţin urechi cu asemenea spirale ciudate.
Spaima i se risipi. Deşi nu-şi reluă ritmul obişnuit, inima încetă să-i mai bată atât de rapid. Mintea i se limpezi. Trebuia să iasă din starea aceasta, în care se simţea la fel de neajutorat ca un porc pus în frigare. Voia să ajungă lângă cineva care să-i poată spune ce căuta într-un asemenea loc, cum nimerise aici şi de ce.
Hotărârea trebuia materializată.
Ridică picioarele şi izbi cu ele în gol, descoperind astfel că acţiunea, ori, mai curând, reacţiunea, îl împinse înainte cu vreun centimetru. Repetă mişcarea şi, în ciuda rezistenţei întâmpinate, se mai deplasă puţin. Dar imediat ce încetă să se mişte se trezi mutat încet spre locul din care pornise. Îşi simţi picioarele şi braţele împinse cu blândeţe către poziţia rigidă, aşa cum fuseseră la început.
Revoltat, izbind din picioare şi mişcându-şi braţele cu gesturi ritmice de înotător, reuşi să-şi croiască drum spre vergeaua metalică. Cu cât se apropia de ea mai mult, cu atât mai puternică devenea reţeaua de forţă. Nu se dădu bătut. Dacă renunţa, urma să fie împins înapoi la locul de plecare, fără a mai avea după aceea puterea să reînceapă lupta. Iar lui nu-i stătea în fire să se recunoască învins atâta vreme cât mai avea în trup o fărâmă de vlagă.
Gâfâia, trupul îi era scăldat în sudoare, mişcarea braţelor şi a picioarelor părea frânată de o substanţă vâscoasă, iar distanţa parcursă, neînsemnată. Apoi, cu degetele mâinii stângi, atinse bara. Era caldă şi dură.
Înţelese brusc în ce parte se afla „jos”. Căzu.
Atingând vergeaua, rupsese vraja. Plasa de aer din jur se destrămase fără un sunet, iar el se prăbuşea în gol.
Fiind destul de aproape de bară, reuşi să o apuce cu mâna. Oprirea bruscă a mişcării îl făcu să se izbească dureros cu şoldul de ea. Alunecând de-a lungul barei, simţi că pielea palmei îi ia foc, apoi se agăţă şi cu cealaltă mână şi se opri.
În faţa lui, de partea opusă a barei, începuseră să cadă şi celelalte trupuri. Coborau cu viteza pe care o capătă corpurile aflate în cădere liberă pe Pământ, fiecare menţinându-şi poziţia rigidă şi distanţa faţă de cele de deasupra sau de dedesubt. Îşi continuau chiar şi rotirea în jurul axei longitudinale.
Adierea aerului pe spinarea transpirată îl făcu să se răsucească în jurul barei. În urma lui coborau şi adormiţii din şirul de deasupra, în care se aflase şi el până atunci. Unul după altul, de parcă ar fi fost aruncaţi metodic printr-o trapă, treceau în viteză pe lângă el, rotindu-se încet. Cât pe ce să fie atins de capetele lor. Din fericire, când se lovise de bara metalică, nu fusese azvârlit cât colo, în gol, alături de ceilalţi.
Corpurile cădeau ca într-o procesiune grandioasă. Trup după trup, revârsându-se de o parte şi de alta a barei, în vreme ce restul, milioane şi milioane de indivizi, îşi continuau somnul. Privi uimit, uitând de sine. Apoi se apucă să numere trupurile; ţinuse dintotdeauna la precizie. Dar când ajunse la trei mii unu renunţă. După aceea, contemplă cascada de trupuri. Pe câte rânduri fuseseră stivuite? Şi cât de jos puteau să cadă? Fără să vrea, atingând bara, întrerupsese câmpul de forţă emanat de ea şi declanşase prăbuşirea lor.
Nu avea cum să urce pe bara metalică, în schimb putea coborî de-a lungul ei. Începu să-şi dea drumul în jos, apoi, ridicând ochii, ignoră trupurile care treceau rapid pe lângă el. Venind de deasupra, un murmur tindea să acopere fâşâitul provocat de trupurile aflate în cădere.
Un obiect ciudat, alcătuit dintr-o substanţă verde, strălucitoare, semănând cu o canoe, se strecura între coloana celor care cădeau şi cea învecinată, a celor suspendaţi în nemişcare. Ambarcaţiunea aeriană părea să plutească liber, iar faptul că nu-şi dăduse seama de calamburul care-i trecuse prin minte dădea măsura exactă a spaimei ce-l stăpânea. Nici un mijloc vizibil de susţinere. Ca o corabie vrăjită din O mie şi una de nopţi.
De după bordaj se iţi un cap. Ambarcaţiunea se opri, iar murmurul încetă. Alături de primul cap apăru încă unul. Ambele cu părul negru, lung şi drept. Chipurile dispărură imediat, zgomotul reveni cu putere sporită, iar canoea coborî către el. Când se apropie la un metru şi jumătate, se opri. Pe prora de culoare verde avea înscris un mic simbol: o spirală albă, deschizându-se spre dreapta. Unul dintre ocupanţi vorbi într-o limbă care folosea multe vocale, în care apăreau frecvente sunete ocluzive glotale, uşor de distins. Aducea oarecum cu polineziana.
Crisalida invizibilă din jurul lui se întări pe neaşteptate. Trupurile aflate în cădere liberă pierdură din viteză, apoi se opriră. Încă încleştat de ţeavă, se simţi cuprins şi ridicat de o forţă căreia nu i se putea opune. Deşi se agăţă cu disperare, picioarele îi fură mişcate în sus şi într-o parte, iar corpul urmă curând aceeaşi direcţie de deplasare. La scurt timp după aceea era aşezat cu faţa în jos. Mâinile îi fuseseră desprinse cu forţa; simţi că-i fuseseră retezate toate legăturile cu viaţa, lumea, pierzându-şi chiar şi echilibrul interior. Începu să lunece în sus, rotindu-se. Trecu pe lângă ambarcaţiune şi ajunse deasupra ei. Cei doi bărbaţi atrăgători din canoe erau dezbrăcaţi, având pielea negricioasă a arabilor yemeniţi. După trăsăturile feţei păreau nordici, semănând cu puţinii islandezi pe care-i cunoscuse.
Unul dintre ei întinse în faţă un obiect metalic, de mărimea unui creion. Luă linia de ochire de-a lungul lui, de parcă s-ar fi pregătit să slobozească vreun proiectil.
Bărbatul care plutea în aer strigă plin de ură, mânie şi neputinţă, şi-şi flutură braţele către vehicul.
— Voi ucide! urlă el. Ucide! Ucide!
Uitarea îl cuprinse iarăşi.
Zăcea întins pe iarba din apropierea ochiurilor de apă şi a sălciilor plângătoare, iar Dumnezeu stătea aplecat deasupra lui. Avea ochii larg deschişi, simţindu-se nevolnic precum un nou-născut. Dumnezeu îl împungea în coaste cu vârful unei cârje din fier. Dumnezeu era un bărbat înalt, între două vârste. Avea barba lungă şi neagră, în furculiţă, şi era îmbrăcat elegant, de sărbătoare, ca un gentleman din cel de-al cincizeci şi treilea an al domniei Reginei Victoria.
— Ai întârziat, spuse Dumnezeu. Termenul scadent a trecut de mult, să ştii.
— Ce datorii am? întrebă Francis Burton.[1]
Îşi trecu vârful degetelor peste coaste pentru a se convinge că erau întregi.
— Eşti dator pentru carne, îi răspunse Dumnezeu, înghiontindu-l din nou cu cârja. Fără a mai aminti de spirit. Ai datorii pentru carne şi spirit, care sunt unul şi acelaşi lucru.