Se născuse la 25 aprilie 1852, iar numele de fată îi fusese Alice Pleasance Liddell. Pe vremea aceea Burton avea treizeci de ani. Descendentă directă a Regelui Edward al III-lea şi al fiului acestuia, John de Gaunt. Tatăl ei fusese decan al Colegiului Christ Church din Oxford şi coautor al faimosului lexicon grec-englez. (Liddell şi Scott! îşi aminti Burton.) Avusese o copilărie fericită, primise o educaţie aleasă şi cunoscuse mulţi oameni vestiţi ai vremii: Gladstone, Mathew Arnold, Prinţul de Wales, care fusese dat în grija tatălui ei pe perioada cât studiase la Oxford. Soţul ei fusese Reginald Gervis Hargreaves, iar ea îl iubise foarte mult. Gentleman „de ţară”, acestuia îi plăcea să citească autori francezi, să meargă la vânătoare sau pescuit, să joace cricket sau să planteze copaci. Avusese trei fii, toţi căpitani, dintre care doi căzuseră în Marele Război din 1914-l918. (Era a doua oară în acea zi că Burton auzea de Marele Război.
Vorbi necontenit, de parcă ar fi băut ceva care-i dezlegase limba. Ori vroia să facă din această conversaţie o barieră între ea şi Burton.
Îi povesti despre Dinah, pisica tărcată la care ţinuse în copilărie, despre copacii uriaşi din grădina botanică a soţului, despre tatăl ei care, cât lucrase la lexicon, avea crize de strănut exact la amiază în fiecare zi, şi nimeni nu descoperise de ce… La vârsta de optzeci de ani i se oferise titlul onorific de Doctor în Litere al unei universităţi americane pentru rolul vital pe care-l jucase în geneza faimoasei cărţi a domnului Dodgson. (Uită să menţioneze titlul, iar Burton, deşi cititor împătimit, nu-şi aminti să fi văzut vreo carte de Dodgson.[2]
— Fusese o după-amiază într-adevăr superbă, rememoră ea. în ciuda buletinului meteorologic oficial. Pe 4 iulie 1862 aveam zece ani… Eu şi surorile mele purtam pantofi negri, şosete albe trei sferturi, rochiţe albe din bumbac şi pălării cu borul lat.
Ochii îi erau larg deschişi, din când în când clătina din cap de parcă ar fi dus o luptă lăuntrică, şi începuse să vorbească mai precipitat:
— Domnii Dodgson şi Ducksworth duceau coşurile pentru picnic… Noi am pornit cu barca de la Podul Folly în sus pe Isis[3] ca să mai schimbăm peisajul. Domnul Ducksworth vâslea cu o singură padelă; picăturile de apă cădeau de pe ea ca nişte lacrimi de sticlă, tulburând oglinda râului şi…
Burton auzi ultimele cuvinte ca şi cum cineva i le-ar fi urlat în ureche. Uimit, se uită la Alice, ale cărei buze se mişcau sugerând vorbirea la un nivel obişnuit. Privirea îi era aţintită asupra lui, dar părea să-l străpungă, îndreptându-se spre un timp şi spaţiu aflat dincolo de el. Braţele îi rămăseseră suspendate în aer, de parcă Alice fusese surprinsă de ceva şi nu şi le putea clinti din acea împietrire.
Recepta fiecare sunet amplificat. Putea auzi respiraţia fetiţei, bătăile inimii ei şi ale Alicei, traficul intestinal şi alunecarea brizei printre ramurile copacilor. Undeva, departe, răsună un strigăt.
Se ridică să asculte. Ce se petrecea? De ce acea acuitate a simţurilor? Cum de putea auzi bătaia inimii altora şi pe a lui nu? Percepea de asemenea forma şi textura ierbii de sub picioare. Aproape că simţea moleculele individuale de aer ciocnindu-se de trupul lui.
Şi Alice se ridicase în picioare.
— Ce se întâmplă? întrebă ea, iar vocea ei îl izbi ca o rafală grea de vânt.
Nu-i răspunse, rămânând cu privirea aţintită la ea. I se părea că abia acum îi vede trupul pentru prima oară. Şi că o vede pe ea, adevărata Alice.
Ea se apropie de el cu braţele întinse în faţă, ochii întredeschişi şi buzele umede. Se clătină încetişor şi îngână dulce:
— Richard! Richard!
Apoi împietri; pupilele i se dilatară. El păşi spre ea, desfăcând larg braţele. Ea strigă:
— Nu! nu!
Se întoarse şi fugi printre copaci, pierzându-se în întuneric.
Burton rămase o clipă neclintit. I se părea imposibil ca ea să nu împărtăşească acest sentiment pe care nu-l mai avusese faţă de nimeni alta.
Probabil ca vroia să-l aţâţe. Asta era… Alergă după ea, strigând-o de nenumărate ori.
Ploaia se abătu asupra lor câteva ore mai târziu. Fie că efectul drogului dispăruse de la sine, fie că-l risipiseră picăturile reci, dar amândoi se treziră din extaz şi din starea de visare în acelaşi timp. În clipa când un fulger le lumină chipurile, Alice ridică ochii spre el, ţipă şi-l împinse cu brutalitate.
Burton se rostogoli pe iarbă, dar reuşi să întindă mâna, prinzând-o de gleznă pe Alice, care încerca să se depărteze de el în patru labe.
— Ce te-a apucat? strigă el.
Alice încetă să se mai zbată. Se aşeză, îşi rezemă capul de genunchi, ascunzându-şi faţa, şi începu să plângă violent. Burton se ridică şi, apucând-o de bărbie, o sili să ridice ochii spre el. Un fulger ce lovise un copac nu departe de ei îi lumină chipul chinuit.
— Ai promis să mă aperi! ţipă ea.
— Te-ai purtat ca şi cum n-ai fi dorit asta, spuse el. Eu nu ţi-am promis să te apăr de un impuls uman şi firesc.
— Impuls!? exclamă ea. Impuls? Dumnezeule, niciodată n-am făptuit ceva mai rău! Când m-am căsătorit eram virgină şi i-am rămas toată viaţa credincioasă soţului meu. Iar acum… cu un bărbat complet necunoscut… Aşa, pe negândite! Nu ştiu ce m-a apucat!
— Deci te-am dezamăgit, spuse Burton şi izbucni în râs, cu toate că îl încercau părerea de rău şi tristeţea.
Dacă ar fi fost vorba numai de dorinţa ei, atunci nu ar fi simţit nici o mustrare de conştiinţă. Însă guma aceea conţinuse un drog puternic şi-i făcuse să se poarte ca doi amanţi a căror pasiune nu cunoaşte hotare. Iar ea, bineînţeles, trăise aventura cu dorinţa unei femei din haremul unui sultan.
— Nu trebuie să te laşi doborâtă de remuşcări sau să-ţi faci singură reproşuri, spuse el blând. Ai căzut pradă drogului. El e de vină.
— Ba eu! spuse ea. Eu… Eu! Am vrut! Of, ce târfă josnică am ajuns!
— Nu-mi amintesc să-ţi fi oferit bani.
Nu avusese intenţia să pară nemilos. Voise mai curând s-o înfurie în asemenea măsură, încât să facă uitat sentimentul de înjosire. Şi reuşi. Alice sări în picioare şi se năpusti spre el, zgâriindu-l pe piept şi pe faţă. Îi adresă cuvinte pe care o doamnă educată din înalta societate victoriană nici n-ar fi trebuit să le cunoască.
Burton o apucă de încheieturile mâinilor pentru a se feri de dezlănţuirea ei distructivă, iar ea continuă să-l împroaşte cu vorbe urâte. În cele din urmă, după ce se mai potoli şi reîncepu să plângă, Burton o conduse înapoi la focul de tabără care se transformase între timp într-o grămăjoară de cenuşă umedă. Îndepărtă stratul de deasupra până dădu de tăciuni încă fumegând şi aruncă peste ei o mână de iarbă uscată ce rămăsese ferită de ploaie sub un copac. În lumina flăcărilor, o zări pe fetiţă dormind ghemuită între Kazz şi Monat, toţi trei stând sub arborele de fier, acoperiţi de un morman de iarbă. Se întoarse la Alice, care se aşezase sub un alt copac.
— Nu te apropia, îi ceru ea. Nu vreau să te mai văd nicicând. M-ai dezonorat, m-ai pângărit! Şi asta după ce ţi-ai dat cuvântul că mă vei proteja.
— N-ai decât să îngheţi, dacă ţii neapărat, îi răspunse el. Aveam de gând să-ţi propun să ne îngrămădim unul lângă celălalt, pentru a ne mai încălzi. Dar dacă preferi să suferi… Îţi repet că ceea ce-am făcut e din cauza drogului. Nu, nu provocat. În general, drogurile nu generează dorinţe sau acţiuni; mai degrabă le permit să iasă la iveală. Inhibiţiile noastre s-au topit şi n-ar avea nici un rost să căutăm vinovatul. Cu toate acestea, aş minţi dacă aş afirma că nu mi-a plăcut, iar tu la fel, dacă ai susţine aşa ceva. Prin urmare, de ce să ai mustrări de conştiinţă?
— Eu nu-s o bestie ca tine! Sunt o femeie onorabilă, cu frica lui Dumnezeu.
— Nici nu mă îndoiesc, o aprobă sec Burton. Dă-mi voie, totuşi, să subliniez un lucru. Nu cred că te-ai fi lăsat pradă dorinţelor dacă în adâncul inimii tale n-ai fi dorit asta. Drogul ţi-a anulat inhibiţiile, dar nu el a plantat în mintea ta îndemnul de a comite fapta. Acţiunea întreprinsă după consumarea drogului îşi are izvorul în tine, pentru că aşa ai vrut să se întâmple.
— Ştiu! strigă Alice. Crezi că-s o slujnică neştiutoare? Am şi eu creier! Ştiu ce am făptuit şi de ce. Doar că nu mi-am închipuit niciodată că aş putea deveni o asemenea persoană. Iată că am fost! E sigur!
Burton încercă s-o consoleze, să-i demonstreze că fiecare om are în caracterul lui trăsături nedorite. Arătă că dogma păcatului originar scotea în evidenţă tocmai acest aspect; ea era umană şi, ca urmare, nutrea dorinţe obscure de care n-avea ştiinţă. Şi aşa mai departe. Cu cât se strădui să o calmeze, cu atât mai nenorocită se simţea Alice. Într-un târziu, tremurând de frig şi epuizat de eforturile zadarnice, renunţă. Se strecură între Monat şi Kazz şi-o luă pe fetiţă în braţe. Căldura degajată de cele trei trupuri, covorul alcătuit de firele de iarbă şi apropierea corpurilor goale îi dădură o stare de calm. Adormi, iar plânsul Alicei, atenuat de pătura de iarbă, continuă o vreme să-i picure slab în urechi.
Când se trezi, era scăldat în lumina cenuşie a falselor zori căreia arabii îi spun „coada lupului”. Monat, Kazz şi fetiţa încă dormeau. Se scărpină o vreme în locurile în care simţea mâncărimile produse de asprimea ierbii, apoi se strecură afară din culcuş. Focul se stinsese; de frunzele copacilor şi de vârfurile firelor de iarbă atârnau picături de apă. Pătruns de frig, tremura din tot corpul. Nu resimţea oboseala şi nici efectele secundare neplăcute ale drogului, aşa cum se aşteptase. Sub un arbore găsi o grămadă de lemn de bambus relativ uscat, acoperit cu iarbă.
Reaprinse focul şi în scurt timp se simţi mult mai bine. Apoi văzu găleţile pline şi bău apă dintr-una. Alice şedea pe un maldăr de iarbă şi-l fixa cu o expresie posacă. Avea pielea de găină.
— Vino să te încălzeşti! o chemă el.
Alice se târî puţin, apoi se ridică, se duse până la găleata din bambus şi, aplecându-se, luă apă în pumni şi şi-o aruncă pe faţă. După aceea se lăsă pe vine lângă foc, încălzindu-şi mâinile. „Când toată lumea e dezbrăcată, curând până şi cei mai decenţi îşi pierd sfiala”, gândi el.
Câteva clipe mai târziu, auzi foşnete prin iarbă. Apăru o ţeastă cheală, aceea a lui Peter Frigate. Păşea grav, urmat de o femeie. Când ajunseră mai aproape, Burton îi remarcă trupul arătos şi ud. Avea ochi mari, de un verde închis, iar buzele îi erau puţin prea groase pentru a fi frumoase, dar în rest, celelalte trăsături erau desăvârşite.
Frigate zâmbea cu gura până la urechi. Întorcându-se, o trase pe femeie mai aproape de căldura focului.
— Arăţi ca motanul care abia a înfulecat un canar, observă Burton. Ce-ai păţit la mână?
Frigate îşi privi articulaţiile degetelor de la mâna dreaptă. Erau umflate, iar pe dosul palmei avea câteva zgârieturi.
— Am nimerit într-o încăierare, explică el. Arătă cu degetul către femeie, care se ghemuise alături de Alice şi se încălzea. Astă-noapte, lângă fluviu a fost un adevărat balamuc. Guma aceea conţine sigur un drog. Nici nu-ţi vine să crezi de ce-au fost în stare oamenii. Sau poate că da. La urma urmei, eşti Richard Francis Burton. Într-un fel sau altul, toate femeile erau ocupate, chiar şi cele urâte. Văzând ce se petrece, la început mi-a fost teamă, apoi m-am înfuriat. Am lovit doi bărbaţi cu potirul şi i-am lăsat laţi. Atacaseră o fată de zece ani. Poate i-am omorât; sper s-o fi făcut. Am încercat s-o conving pe fată să vină cu mine, dar s-a pierdut în noapte. Am hotărât să mă întorc aici. Începusem să reacţionez cam violent, dacă e să judec după ce le-am făcut celor doi, chiar dac-o meritau din plin. Drogul era de vină; sigur dezlănţuise frustrările şi furiile acumulate de-a lungul întregii vieţi. Atunci am pornit încoace şi am dat peste alţi doi bărbaţi, numai că ei tocmai asaltaseră o femeie, cea de faţă. Cred că ea nu se opunea ideii de contact sexual în sine cât dorinţei lor de a o avea simultan, sper că înţelegi ce vreau să zic. În tot cazul, femeia urla, se zbătea, iar ei se apucaseră s-o molesteze. Aşa că i-am lovit cu picioarele, cu pumnii şi cu potirul până i-am pus pe goană. Apoi am luat-o pe femeie, şi fiindcă veni vorba, o cheamă Loghu, dar mai multe nu ştiu despre ea, pentru că nu pricep o iotă din ce vorbeşte, iar ea a mers cu mine. Zâmbi cu subînţeles şi adăugă: Dar ne-am oprit pe drum. Redeveni serios şi se cutremură. Ne-am trezit în ploaie şi fulgere care cădeau asupra noastră precum mânia lui Dumnezeu. Am crezut că poate, să nu râdeţi, sosise Ziua Judecăţii de Apoi, că Dumnezeu ne dăduse frâu liber o zi ca să ajungem să ne judecăm singuri. Iar acum El avea să ne azvârle în cazanul cu smoală. Râse cam crispat şi continuă: Am devenit agnostic la paisprezece ani şi până la nouăzeci tot aşa am rămas, deşi în ultimele clipe mă gândisem să chem un preot la căpătâiul meu. Copilaşul speriat de părinţi cu Bătrânul Dumnezeu, Focul Iadului sau Pedeapsa Veşnică încă sălăşluia în sufletul bătrânului aflat pe moarte. Ori al celui tânăr renăscut.
— Ce s-a întâmplat? vru să ştie Burton. S-a sfârşit lumea dintr-un bubuit de tunet sau dintr-un fulger? După cum văd, eşti teafăr şi n-ai renunţat la deliciile păcatului, întrupate de această femeie.