— Trebuie să fii un adevărat lingvist, spuse Burton.
— Nu vorbesc fluent nici una dintre ele, recunoscu Frigate. Pot citi în cele mai multe, dar din fiecare ştiu doar să rostesc fraze simple, uzuale. Spre deosebire de tine, nu stăpânesc treizeci şi nouă de limbi, fără a mai vorbi de limbajul pornografic.
„Individul pare să ştie multe despre mine”, gândi Burton. „Cu altă ocazie, voi afla şi ce anume.”
— O să fiu deschis faţă de tine, Peter, spuse Burton. Relatarea despre propria-ţi agresivitate m-a uimit. Nu te-aş fi crezut în stare să ataci şi să pui pe goană atâţia oameni. Sensibilitatea ta exagerată…
Frigate se lăsă pe vine lângă Loghu şi-şi frecă umărul de al ei. Ea îi aruncă o privire din ochii uşor oblici. Femeia avea să fie frumoasă când îi va creşte părul.
— Sunt atât de timid şi sensibil fiindcă mi-e teamă de furia şi de violenţa latente în mine. Mă tem de violenţă deoarece sunt violent. Mă îngrijorează ce s-ar putea întâmpla dacă nu mi-ar fi teamă. La naiba, ştiu asta de patruzeci de ani. Dar faptul că am avut cunoştinţă de temperamentul meu nu mi-a slujit prea mult.
Se uită la Alice şi-i spuse:
— Bună dimineaţa!
Alice îi răspunse destul de bine dispusă, ba chiar îi zâmbi lui Loghu, atunci când se făcură prezentările. Nu-l ignoră pe Burton, însă îi răspunse doar la întrebările adresate direct şi refuză să stea de vorbă cu el, privindu-l cu o expresie fermă.
Căscând, Monat, Kazz şi fetiţa se apropiară de foc. Burton se îndepărtă şi constată că locuitorii din Trieste dispăruseră. Unii îşi uitaseră potirele. Îi blestemă pentru nepăsare şi se gândi să le lase în iarbă pentru a le servi drept lecţie. Cu toate acestea, aşeză recipientele în adânciturile pietrei.
Dacă nu se întorceau, posesorii lor aveau toate şansele să rămână flămânzi, în cazul că nu se găsea cineva dispus să împartă hrana cu ei. Burton nu le putea lua mâncarea, întrucât îi era imposibil să ridice capacul potirelor. Cu o zi în urmă descoperiseră că acesta se debloca doar în prezenţa proprietarului. Făcând încercări cu un băţ lung, stabiliseră că el trebuia atins cu degetul sau orice parte a trupului pentru a se deschide. Frigate emise o teorie potrivit căreia în potir exista un mecanism acordat la configuraţia specifică a tensiunilor de la nivelul pielii posesorului. Ori pesemne că potirul conţinea un detector foarte sensibil la undele cerebrale ale individului.
Cerul se luminase. Soarele se afla încă dincolo de celălalt versant al muntelui care atingea şase mii de metri. Jumătate de oră mai târziu, piatra-potir emise flăcări albăstrui însoţite de un tunet asurzitor. Dinspre pietrele aflate de-a lungul fluviului răsunară alte bubuituri, rostogolindu-se ca un ecou reflectat de peretele muntos.
Potirele oferiră ouă cu slănină, şuncă, pâine prăjită, dulceaţă, lapte, un sfert de pepene galben, ţigări şi o ceaşcă plină cu cristale cafenii despre care Frigate afirmă că erau de cafea solubilă. Bău laptele, clăti cana şi o umplu cu apa dintr-o găleată de bambus, apoi o aşeză lângă foc. Când apa începu să fiarbă, puse o linguriţă de cristale în cană şi agită conţinutul. Cafeaua se dovedi delicioasă, iar cristalele ajungeau pentru şase porţii. Apoi Alice turnă cristalele în apă fără s-o încălzească şi descoperi că rezultatul era acelaşi. După adăugarea lor în apă, conţinutul fierbea în trei secunde.
După ce mâncară, spălară conteinerele şi le aşezară în potire. Burton şi-l legă pe al său de încheietura mâinii. Îşi pusese în gând să exploreze zona şi nu voia să-l lase pe piatră. Cu toate că nimeni altcineva nu-l putea folosi, risca să-i fie furat de răuvoitori care să se bucure doar văzându-l răbdând de foame.
Burton începu lecţiile de engleză cu fetiţa şi Kazz, iar Frigate o convinse şi pe Loghu să participe. Ţinând seama de cele cincizeci sau şaizeci de mii de limbi şi dialecte folosite de omenire în decursul a milioane de ani de existenţă şi vorbite în prezent de-a lungul Fluviului, Frigate sugeră adoptarea unei limbi universale. Asta în cazul că fuseseră resuscitaţi toţi oamenii care trăiseră pe Pământ. La urma urmei, el nu cunoştea decât puţinele locuri pe care le văzuse. Era însă o idee bună să înceapă răspândirea limbii esperanto, inventată de oculistul polonez Zamenhof, în 1887. Gramatica acestei limbi sintetice era foarte simplă şi lipsită de excepţii, iar combinaţiile de sunete, deşi nu uşor de pronunţat, aşa cum se susţinea, se dovedeau relativ lesne de realizat. Pe de altă parte, baza vocabularului era latina, la care se adăugau cuvinte din engleză, germană şi multe alte limbi europene.
— Am auzit vorbindu-se despre ea înainte de a muri, recunoscu Burton, dar n-am avut prilejul să o cunosc mai îndeaproape. Ne-ar putea fi utilă, însă, până una-alta, le voi preda engleza.
— Dar majoritatea celor de aici vorbesc italiana sau slovena! protestă Frigate.
— Tot ce se poate, dar încă nu avem o statistică limpede. Oricum, eu n-am de gând să rămân multă vreme în acest loc, te asigur.
— Puteam să bag mâna în foc, bolborosi Frigate. Niciodată nu ţi-ai găsit locul; mereu ai simţit nevoia să călătoreşti.
Burton se uită urât la Frigate şi începu lecţia. Vreme de aproximativ un sfert de ceas îşi învăţă elevii să identifice şi să pronunţe substantive şi verbe, în total nouăsprezece cuvinte: foc, bambus, potir, bărbat, femeie, fată, mână, picioare, ochi, dinţi, a mânca, a merge, a alerga, a vorbi, a învăţa, pericol, eu, tu, ei, noi. Vroia să înveţe de la cursante aceleaşi lucruri din limba vorbită de ele. Cu timpul, el va fi în stare să vorbească şi limbile lor materne.
Soarele trecu peste culmea lanţului muntos dinspre răsărit. Aerul se încălzi şi lăsară focul să se stingă. Intraseră în cea de-a doua zi a de când fuseseră resuscitaţi şi nu ştiau aproape nimic despre lumea, rostul lor şi Cei care le modelau soarta.
Lev Ruach îşi iţi nasul mare printre firele de iarbă şi întrebă:
— Mă primiţi şi pe mine?
Burton încuviinţă din cap, iar Frigate îi răspunse:
— Sigur, de ce nu?
Ruach se apropie. Era urmat de o femeie cu ochi căprui, mari, şi trăsături delicate, pe care o prezentă: Tanya Kauwitz. O cunoscuse în noaptea precedentă, pe care o petrecuseră împreună, întrucât descoperiseră că aveau o mulţime de lucruri în comun. Evreică originară din Rusia şi născută în 1958 în Bronx, New York City, devenise profesoară de engleză, se căsătorise cu un om de afaceri care ajunsese milionar şi murise pe neaşteptate când ea abia împlinise patruzeci şi cinci de ani, ceea ce-i îngăduise să ia de soţ un bărbat minunat pe care-l iubise vreme de cincisprezece ani. Şase luni mai târziu, ea murise de cancer. Tanya prezentă toate aceste informaţii într-o singură frază.
— Seara trecută a fost un adevărat iad pe câmpia de lângă fluviu, spuse Lev. A trebuit ca eu şi Tanya să ne refugiem în pădure pentru a scăpa cu viaţă. De aceea am socotit că ar fi mai bine să rămânem alături de tine. Domnule Burton, îmi cer scuze pentru vorbele necugetate rostite ieri. Cred că observaţiile mele rămân valabile, însă atitudinea la care mă refeream ar trebui luată în consideraţie în contextul celorlalte atitudini pe care le-ai luat.
— Cu altă ocazie o să discutăm şi problema asta, spuse Burton. Pe vremea când am scris cartea, m-am lăsat influenţat de minciunile deşănţate şi răuvoitoare ale cămătarilor din Damasc, iar ei…
— Desigur, domnule Burton, spuse Ruach. Cu altă ocazie, aşa cum spuneţi. Vroiam doar să vă declar că vă consider o persoană foarte capabilă şi influentă, ceea ce mă convinge să mă alătur grupului dumneavoastră. Domneşte o stare de anarhie, dacă anarhia se poate numi o stare, iar mulţi dintre noi au nevoie de protecţie.
Lui Burton nu-i plăcuse niciodată să fie întrerupt. Făcu o grimasă şi continuă:
— Dă-mi voie să-ţi explic. Eu…
Frigate se ridică brusc în picioare şi exclamă:
— Uite-i şi pe ceilalţi. Unde-or fi fost până acum? Dintre cei nouă plecaţi, se întorseseră doar patru. Maria Tucci povesti că, după ce mestecaseră guma, plecaseră cu toţii şi se opriseră în jurul unuia dintre focurile de tabără de pe câmpie. Apoi avuseseră loc multe incidente; încăierări şi atacuri: bărbaţi contre femei, bărbaţi contra bărbaţi, femei contra femei şi chiar violenţe asupra copiilor. Grupul se dispersase într-un haos de nedescris, iar ea îi întâlnise pe cei trei bărbaţi în urmă cu o oră, în timp ce căuta dealul unde-şi lăsase potirul.
Lev adăugă o serie de detalii. Rezultatele consumului de gumă fuseseră dezastruoase, amuzante sau agreabile, totul depinzând, evident, de reacţiile individuale. Guma acţionase ca afrodisiac asupra multor oameni, însă consumul ei avusese şi alte efecte. Era notabil cazul celor doi soţi decedaţi în Opcina, o suburbie a oraşului Trieste în 1899. Resuscitaţi fiind, se treziseră la depărtare de doi metri unul de altul. Plânseseră de bucurie că, dintre atâtea perechi despărţite, ei doi avuseseră şansa de a se regăsi. Mulţumiseră Domnului pentru norocul hărăzit, deşi îşi exprimaseră în gura mare părerea că această lume nu semăna cu cea care le fusese promisă. Trăiseră cincizeci de ani într-o perfectă armonie casnică, iar acum sperau să rămână etern împreună.
La numai câteva minute după ce mestecaseră amândoi gumă, bărbatul îşi sugrumase soţia şi, aruncând-o în fluviu, strânsese altă femeie în braţe şi fugise cu ea în adâncul întunecat al pădurii.
Un alt bărbat se căţărase pe o piatră-potir şi ţinuse o cuvântare toată noaptea, chiar şi în timpul ploii. În faţa puţinilor spectatori, dintre care unii nici măcar nu-l ascultaseră cu atenţie, omul enunţase principiile unei societăţi perfecte şi modul în care acestea puteau fi aplicate.
Spre dimineaţă răguşise atât de rău, încât abia mai putea vorbi. Când trăise pe Pământ rareori se deranjase să meargă la vot, iar acum…
Un bărbat şi o femeie, revoltaţi de dezmăţul carnal etalat în public, încercaseră să despartă perechile cu forţa. Se aleseseră doar cu vânătăi, nasul spart, buzele însângerate şi contuzii. Unii îşi petrecuseră noaptea în genunchi, rugându-se şi mărturisindu-şi păcatele.
Şi copiii suferiseră bătăi, violuri, sau chiar fuseseră ucişi. Nu toată lumea se lăsase pradă acestei nebunii colective. O serie de adulţi îi apăraseră pe copii, ori măcar încercaseră.
Ruach descrise disperarea şi dezgustul unui musulman croat şi al unui evreu austriac deoarece potirele le oferiseră carne de porc. Un hindus pornise să urle obscenităţi văzând că i se dăduse carne.
Un al patrulea, strigând că se aflau cu toţii în ghearele diavolului, azvârlise ţigările în fluviu.
— De ce nu ni le-ai dat nouă dacă tot nu-ţi făceau trebuinţă? l-au întrebat câţiva.
— Tutunul e născocirea diavolului; iarba asta a fost creată de Diavol în Grădina Raiului!
— Puteai măcar să împărţi ţigările cu noi, îi reproşă altul. Nu te-ar fi afectat cu nimic.
— Dacă aş putea, aş arunca tot tutunul în fluviu! ţipase el.
— Eşti un bigot insuportabil şi ţi-ai pierdut minţile, îi răspunsese altul şi-l lovise peste gură. Până să se adune de pe jos, ceilalţi patru săriseră pe el cu pumnii şi picioarele.
După o vreme, luptătorul antitabac se ridicase nesigur de la pământ şi, plângând de furie, strigase:
— Ce rău Ţi-am făcut, Doamne, Dumnezeul meu, să fiu tratat astfel? Am fost întotdeauna un om de treabă. Am dat mii de lire la acţiunile caritabile, Te-am venerat de trei ori pe săptămână în templu, am dus toată viaţa un război necruţător împotriva păcatului şi destrăbălării, am…
— Te ştiu eu! răcnise o femeie înaltă, cu ochi albaştri, chip frumos şi cu trup admirabil. Te ştiu! Sir Robert Smithson! El amuţise şi o privise mirat.