— Tot ce poate oferi o femeie, spuse Burton zâmbind cu gura până la urechi.
În mod surprinzător, Wilfreda izbucni în râs. Îl atinse pe piept şi-l întrebă:
— Nu crezi că eşti cam obraznic? Ce-ai păţit, nu-ţi poţi găsi o fată?
— Am avut una şi-am pierdut-o, spuse Burton.
Ceea ce nu era întru totul adevărat. Nu cunoştea intenţiile Alicei. Nu reuşea să înţeleagă de ce mai rămânea alături de grupul său dacă se arăta atât de îngrozită şi dezgustată. Decât să se azvârle în necunoscut, prefera, pesemne, răul cu care se obişnuise. Deocamdată, pe Burton îl deranja stupizenia ei, dar n-ar fi vrut să plece. Poate că dragostea pe care-o încercase faţă de ea cu o noapte în urmă fusese provocată de drog, dar sentimentul nu se risipise încă. Atunci de ce o ruga pe femeia aceasta să se alăture grupului? Probabil că vroia să trezească gelozia Alicei. Ori poate să aibă aproape o femeie care să-l accepte în caz că Alice avea să-l refuze astă-seară. Poate… nu reuşea să-şi clarifice sentimentele.
Alice stătea pe mal, iar unghiile de la picioare aproape atingeau apa. Malul era aici doar cu doi-trei centimetri deasupra apei. Stratul de iarbă scurtă continua şi în apă, formând un covor continuu până şi pe albia fluviului. Intră până la gât în apă şi simţi iarba sub tălpi. Îşi aruncă săpunul pe mal, înotă vreo zece metri în larg şi se scufundă. Aici, curentul devenea brusc mai puternic, iar apa mult mai adâncă. Ţinând ochii deschişi, porni spre adânc până ce umbrele se înteţiră şi începură să-l doară urechile. Continuă totuşi să se afunde şi într-un târziu atinse fundul. Era la fel de încărcat de iarbă ca şi malul.
Când se întoarse înot până în porţiunea unde apa îi venea până la brâu, văzu că Alice îşi lepădase îmbrăcămintea. Se afla aproape de mal, dar stătea pe vine în apă, astfel că apa îi venea până la gât. Îşi săpunea capul şi faţa.
— De ce nu intri şi tu? îl întrebă el pe Frigate.
— Păzesc potirele, veni răspunsul.
— Foarte bine faci!
Burton înjură în barbă. Trebuia să se fi gândit la asta, punând pe cineva de pază. În realitate, nu era un bun organizator, având uneori tendinţa de a lăsa lucrurile să-i scape de sub control, sperând ca ele să se rezolve de la sine. Îşi recunoştea acest păcat. Pe Pământ condusese multe expediţii, dar nici una dintre ele nu se remarcase prin eficienţă şi bună gospodărire. Şi totuşi, în timpul Războiului Crimeei, pe când era comandantul Forţelor Neregulate ale lui Beatson şi pregătea dezlănţuita cavalerie turcă, formată din başbuzuci, se descurcase remarcabil, mult mai bine decât alţii. Prin urmare, nu era cazul să-şi aducă singur reproşuri…
Lev Ruach ieşi din apă şi-şi trecu palmele peste trupul ciolănos pentru a se usca mai repede. Burton veni şi se aşeza lângă el. Alice îi întoarse spatele, iar el nu reuşi să-şi dea seama dacă o făcuse dinadins ori nu.
— Nu mă încântă atât că-s din nou tânăr, spuse Lev vorbind engleză cu accentul lui specific, cât faptul că mi-am recăpătat piciorul înapoi. Se bătu uşor peste genunchiul drept. L-am pierdut într-un accident de circulaţie pe autostrada cu plată New Jersey când aveam cincizeci de ani. Apoi râse şi adăugă: Situaţia prezenta un aspect de ironie pe care unii ar numi-o soartă. Cu doi ani înainte, pe când efectuam prospecţiuni în deşert, căutând substanţe minerale, fusesem capturat de arabi, în Israel, înţelegi?
— Vrei să spui Palestina?!
— Evreii au întemeiat un stat independent în 1948, îl lămuri Lev. N-ai cum să ştii despre asta, desigur. Când o să am timp, o să-ţi povestesc. În fine, am fost răpit şi torturat de gherilele arabe. N-o să intru în detalii; mi se face rău când îmi aduc aminte. Am evadat în aceeaşi noapte, dar nu înainte de a sfărâma capetele a doi dintre ei cu un bolovan şi de a-i împuşca pe alţi doi. Ceilalţi au fugit, iar eu am scăpat cu viaţă. Am fost norocos. M-a cules o patrulă militară. Cu toate astea, doi ani mai târziu, când mă întorsesem în Statele Unite şi conduceam pe autostradă, un camion mare cu semiremorcă, o să ţi-l descriu cu altă ocazie, mi-a tăiat calea şi am intrat în el. Am fost rănit grav, iar piciorul drept mi-a fost amputat de sub genunchi. Poanta acestei întâmplări e că acel şofer de camion se născuse în Siria. Deci, după cum vezi, arabii erau pe urmele mele, mă găsiseră, dar n-au reuşit să mă ucidă. Treaba asta a reuşit-o prietenul nostru din Tau Ceti, deşi aş putea spune că el n-a făcut decât să grăbească sfârşitul umanităţii.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Milioane de oameni mureau de foame, chiar şi cei din Statele Unite primeau raţii stricte, iar poluarea apelor, solului şi aerului ucidea alte milioane. Oamenii de ştiinţă afirmaseră că jumătatea din cantitatea de oxigen a Pământului avea să se epuizeze în următorii zece ani din cauză că fitoplanctonul din oceane — acesta producea jumătate din oxigenul din atmosferă — era pe moarte. Oceanele erau poluate.
— Oceanele?
— Nu-ţi vine a crede? Păi, tu ai murit în 1890, prin urmare ţi se pare de neconceput. Dar unii oameni anticipaseră încă din 1968 exact ce s-a întâmplat în 2008. Fiind biochimist, eu i-am crezut, Dar majoritatea oamenilor, îndeosebi cei care aveau un cuvânt de spus, masele şi politicienii, au refuzat să creadă până în ultima clipă, când era deja prea târziu. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, s-au luat măsuri, însă acestea erau prea ineficiente şi tardive şi respinse de cei care riscau să piardă bani din pricina lor. Istoria e lungă şi tristă, iar dacă vrem să ne construim case, am face bine să începem imediat după masa de prânz.
Alice ieşi din fluviu şi-şi trecu mâinile peste corp. Soarele şi briza o uscară iute. Îşi luă hainele din ierburi, dar nu le îmbrăcă imediat. Wilfreda o întrebă de ele. Alice îi răspunse că îi dădeau mâncărimi, însă avea să le păstreze pentru a le purta noaptea, în caz că se lăsa prea prea frig. Alice se arătă politicoasă faţă de Wilfreda, dar se purtă distant. Auzise o bună parte a biografiei Wilfredei şi aflase că fusese o simplă lucrătoare care devenise prostituată şi murise de sifilis. Sau cel puţin aşa crezuse, fiindcă nu-şi amintea despre propria-i moarte. Aşa cum singură recunoscuse, mai întâi îşi pierduse minţile.
Cunoscând toate astea, Alice se ţinu deoparte. Burton rânji, întrebându-se ce-ar fi gândit ea dacă ar fi ştiut că şi el suferise de aceeaşi boală, contractată în 1853 de la o sclavă din Cairo pe vremea când era deghizat în musulman şi mergea în pelerinaj la Mecca. Fusese „lecuit”, iar mintea îi scă-pase neatinsă, cu toate că suferinţele lui mentale se dovediseră cumplite. Problema era însă că resuscitarea oferise fiecăruia un trup tânăr, proaspăt şi sănătos şi s-ar fi cuvenit ca atitudinea faţă de oameni să nu ţină seama de modul în care-şi câştigaseră aceştia existenţa pe Pământ.
S-ar fi cuvenit nu era totuna cu ceea ce se întâmpla.
Nu putea s-o învinovăţească pe Alice Hargreaves pentru purtarea ei. Era produsul societăţii în care trăise — asemeni tuturor femeilor, fusese modelată de bărbaţi — şi avea tărie de caracter şi gândire flexibilă pentru a se ridica deasupra unor prejudecăţi ale timpului şi clasei sociale din care făcea parte. Se adaptase destul de uşor la starea de goliciune şi nu se arăta vădit ostilă sau dispreţuitoare faţă de fată. Ceea ce făptuise împreună cu Burton era în flagrantă contradicţie cu îndoctrinarea făţişă sau discretă din cursul vieţii de pe Pământ. Iar fapta aceea se petrecuse în prima noapte a noii ei vieţi de după moarte, când ar fi trebuit să cadă în genunchi, înălţând rugi fiindcă „păcătuise”, şi să promită că nu va mai „păcătui”, numai să nu fie azvârlită în focul iadului.
După ce porniră să traverseze câmpia, privi mereu peste umăr, deoarece gândul la ea nu-i dădea pace. Capul lipsit de podoaba capilară o făcea să arate mult mai în vârstă, însă lipsa de păr pubian o transforma într-o copilă. Toţi ilustrau această contradicţie; bătrâni ori bătrâne de la gât în sus şi copii de la buric în jos.
Rări pasul până ajunse alături de ea. Rămase în urma lui Frigate şi Loghu. Chiar dacă încercarea lui de a discuta cu Alice se dovedea infructuoasă, se simţi recompensat având-o în faţa ochilor pe Loghu, care avea un posterior cu rotunjimi atrăgătoare; fesele ei aminteau de două ouă. Şi se mişca la fel de încântător ca Alice.
— Dacă cele petrecute noaptea trecută te-au afectat atât de mult, de ce mai rămâi cu mine? o întrebă el cu voce scăzută.
Frumosul ei chip se contorsionă, urâţindu-se.
— N-am rămas cu tine! Stau cu grupul. Pe de altă parte, m-am gândit la noaptea trecută, deşi asta mă îndurerează. Trebuie să fiu sinceră. Narcoticul din gumă ne-a făcut pe amândoi să ne comportăm… atât de… Eu, cel puţin, sunt sigură că el a influenţat purtarea mea. Şi-ţi ofer circumstanţe atenuante.
— Deci să nu mai sper în reeditarea unei asemenea nopţi?
— Cum poţi să pui o asemenea întrebare? Sigur că nu! Cum de îndrăzneşti?
— Nu te-am silit, spuse el. După cum am mai arătat, ai făcut ceea ce se cuvenea dacă n-ai fi încorsetată de propriile-ţi inhibiţii. Ele sunt utile în anumite condiţii; de exemplu, dacă ai trăi în Anglia şi ai fi soţia legitimă a cuiva. Dar Pământul, aşa cum îl ştiam noi, nu mai există. Nici Anglia. Şi nici societatea engleză. S-ar putea să nu-ţi revezi niciodată soţul, chiar dacă întreaga umanitate ar fi resuscitată şi răspândită de-a lungul acestui fluviu. Nu mai eşti căsătorită. Mai ţii minte? Până când moartea ne va despărţi… Aţi murit amândoi şi, ca urmare, sunteţi despărţiţi. Mai mult, în rai nu există căsătorie.
— Eşti un păcătos, domnule Burton. Am citit despre tine în ziare şi am avut în mână câteva dintre cărţile tale despre Africa şi India, precum şi aceea despre mormonii din Statele Unite. Am auzit şi tot felul de zvonuri care te prezentau drept un păgân, dar n-am dat crezare multora dintre ele. Reginald a fost scandalizat când ţi-a citit Kasidah. A spus că nu vrea să ţină asemenea literatură ateistă şi scârboasă în casa lui şi ţi-a aruncat toate cărţile în foc.
— Dacă sunt atât de josnic, iar tu simţi că ai devenit o femeie „stricată”, de ce nu pleci?
— Chiar trebuie să-ţi repet? În următorul grup aş putea da peste bărbaţi mult mai răi. Şi, aşa cum ai avut amabilitatea s-o afirmi, nu m-ai silit. Sunt convinsă că sub aerul tău batjocoritor şi cinic se ascunde, totuşi, o fărâmă de omenie. Te-am văzut lăcrimând când o cărai pe Gwenafra, care plângea.
— M-ai convins, spuse el rânjind. Foarte bine. Fie cum vrei tu. Mă voi purta cavalereşte, nu voi încerca să te seduc sau să te tulbur în nici un fel. Dar când mă vezi data viitoare că mestec gumă, fă bine şi ascunde-te. Până atunci însă, îţi dau cuvântul meu de onoare: atâta vreme cât nu sunt sub influenţa drogului nu trebuie să te temi de mine.
Ea făcu ochi mari de mirare şi se opri:
— Ai de gând să mai încerci?
— De ce nu? Consumul de gumă i-a transformat pe unii în fiare, dar asupra mea n-a avut un asemenea efect. Nu mă simt atras de ea, prin urmare, nu cred că pot deveni dependent. Să ştii că obisnuiam să fumez opiu din când în când şi n-am devenit sclavul lui, aşa că, psihologic vorbind, nu am slăbiciuni pentru droguri.
— Am priceput că deseori erai afumat, domnule Burton. Tu şi creatura aceea greţoasă, domnul Swinburne…[5]
Amuţi. Fusese strigată de un bărbat şi, cu toate că nu înţelegea limba italiană, nu-i scăpă semnificaţia gestului obscen. Roşi toată, dar continuă să păşească apăsat. Burton îi aruncă individului o privire ameninţătoare. Era un tânăr brunet şi bine făcut, cu nasul mare, bărbia rotundă şi ochii apropiaţi unul de altul. După vorbă părea un reprezentant al lumii răufăcătorilor din Bologna, unde Burton îşi petrecuse timp îndelungat cercetând relicvele şi mormintele etrusce. Era urmat de zece bărbaţi, majoritatea la fel de fioroşi şi ameninţători ca şi liderul lor, precum şi de cinci femei. Se vedea clar că bărbaţii doreau să mai atragă şi alte femei în grupul lor. Era de asemenea evident că doreau să pună mâna pe armele din piatră ale oamenilor lui Burton. N-aveau ca arme decât potirele şi câteva beţe de bambus.
Burton dădu un ordin răstit şi oamenii săi se regrupară. Kazz nu-i înţelese vorbele, dar simţi imediat ce se întâmpla. Rămase în urmă, formând, împreună cu Burton, ariergarda. Înfăţişarea sa primitivă şi securea din mâna uriaşă mai tăiară din elanul bolognezilor. Urmăriră grupul lui Burton, făcând comentarii cu voce tare şi ameninţând, dar nu îndrăzniră să se apropie prea mult. Când însă ajunseră la poalele dealului, şeful bandei strigă o comandă şi atacară cu toţii.
Răcnind şi învârtindu-şi potirul legat cu o cordeluţă, tânărul se repezi la Burton, care se feri de potir şi apoi azvârli suliţa din bambus. Vârful din piatră pătrunse în plexul omului, care se prăbuşi într-o parte cu suliţa înfiptă în el. Primitivul lovi potirul învârtit de un alt atacator, smulgându-i-l din mână. După aceea sări spre el şi-l lovi cu muchia securii în creştetul capului. Omul se prăvăli la pământ cu ţeasta crăpată.
Micuţul Lev Ruach azvârli potirul în pieptul unui agresor, apoi se repezi la el să-l doboare. Îl lovi cu picioarele în faţă chiar în timp ce acesta încerca să se ridice. Omul se prăbuşi pe spate; Ruach sări pe el şi îşi înfipse cuţitul din cremene în umărul lui. Ţipând de durere, omul se ridică în picioare şi o rupse la fugă.
Frigate se descurcă mai bine decât se aşteptase Burton, fiindcă la început, când banda de atacatori îi provocase, acesta pălise şi începuse să tremure. Potirul îi era legat de încheietura mâinii stângi, iar în dreapta ţinea o secure. Se aruncă asupra grupului, primi o lovitură de potir în umăr, dar reuşi să amortizeze forţa izbiturii cu propriul lui potir, şi căzu pe o parte. Ţinând un băţ de bambus cu ambele mâini deasupra capului, unul dintre ticăloşi vru să-l lovească, însă el se rostogoli, ridică potirul şi pară lovitura. Apoi se ridică fulgerător şi-l plesni pe individ cu capul în burtă, împingându-l astfel înapoi. Căzură împreună, Frigate rămase deasupra şi, cu securea din piatră, îl trăsni de două ori în tâmplă.
Alice îşi aruncase potirul în faţa unui inamic şi apoi îl împunse cu o suliţă din bambus al cărei vârf fusese întărit la foc. Loghu veni în goană pe cealaltă parte şi-l lovi cu băţul în cap atât de puternic, încât el se prăvăli la pământ.
Încăierarea ţinuse un minut. Ceilalţi indivizi fugiră, urmaţi de femeile lor. Burton îl răsuci pe liderul grupului pe spate şi scoase suliţa din golul stomacului. Vârful nu pătrunsese decât un centimetru.
Bărbatul se ridică în picioare şi, cu sângele şiroind din rană, se îndepărtă încovoiat de durere. Doi membri ai bandei rămăseseră la pământ, fără cunoştinţă, însă aveau să-şi vină în simţiri. Bărbatul pe care-l atacase Frigate era mort.
Din palid, americanul deveni roşu la chip, apoi păli din nou, însă nu păru îndurerat sau scârbit de ce făcuse. Pe faţa lui apăru un aer de exaltare şi uşurare.
— Asta-i primul om pe care-l ucid, spuse el.