Privind cadavrul, Ruach observă:
— Morţii de aici arată ca şi cei de pe Pământ. Mă întreb în ce viaţă de apoi or mai merge.
— Dacă trăim îndeajuns de mult, s-ar putea să aflăm şi asta. Doamnelor, aţi dat dovadă de mult curaj.
— Am făcut ce trebuia, spuse Alice şi se îndepărtă.
Era albă la faţă şi tremura de efort. Pe de altă parte, Loghu părea entuziasmată.
Ajunseră la piatra-potir puţin înainte de amiază. Situaţia se schimbase. În depresiunea pe care-o considerau a lor erau acum vreo şaizeci de oameni, dintre care mulţi se străduiau să prelucreze bucăţi de cuarţ. Un bărbat se ţinea de ochiul însângerat în care-i sărise un ciob. Alţii aveau feţele pline de zgârieturi ori degetele strivite.
Burton se supără, dar nu-i putea alunga. Speră că lipsa apei îi va convinge pe ceilalţi să plece, pentru ca grupul lui să redevină astfel stăpân peste acel loc izolat şi liniştit. Speranţa aceasta se risipi curând. O femeie îi spuse că la o milă şi ceva spre vest se găsea o cascadă nu prea mare. Apa cădea din vârful muntelui printr-un canion îngust, ajungând într-o adâncitură a terenului pe care o umpluse doar pe jumătate. Cu vremea, avea să se reverse, pornind să-şi caute drum în josul dealurilor, împrăştiindu-se pe câmpie dacă oamenii nu aveau să aducă piatră de lângă peretele muntos pentru a construi un canal.
— Putem face ţevi din beţe groase de bambus, propuse Frigate.
Îşi aşezară potirele pe piatră, ţinând minte exact locul fiecăruia, şi aşteptară. Burton avea intenţia de a se muta din acel loc imediat ce se umpleau potirele. Stabilirea taberei la jumătatea drumului dintre cascadă şi piatra-potir ar fi prezentat avantajul de a scăpa de aglomeraţie.
Flăcările albăstrui apărură cu un bubuit exact în clipa când soarele ajunse la zenit. De astă dată potirele le oferiră o salată-aperitiv, pâine neagră italienească, unt topit, condimentat cu usturoi, spaghete şi chiftele, o ceaşcă de vin roşu sec, struguri, cristale de cafea, zece ţigarete, o ţigară de marijuana, un trabuc, hârtie igienică şi o bucată de săpun, dar şi patru porţii de cremă de ciocolată. Unii se plânseră că nu agreau mâncarea italienească, dar nimeni nu refuză s-o consume.
Fumând, membrii grupului merseră spre cascada de la poalele muntelui. Numeroşi oameni îşi stabiliseră tabăra în jurul depresiunii de la capătul canionului de formă triunghiulară. Apa era rece ca gheaţa. După ce-şi spălară conteinerele şi le uscară, îşi umplură găleţile şi porniră înapoi spre piatra-potir. După ce parcurseră jumătate de milă, aleseră o colină acoperită de pini până aproape de vârf, unde se înălţa un falnic arbore de fier. În jur creşteau bambuşi de toate mărimile. Sub îndrumarea lui Kazz şi a lui Frigate, care trăise câţiva ani în Malaezia, tăiară bambuşi şi-şi înălţară colibe: construcţii de formă rotundă, cu o singură uşă şi o fereastră în partea din spate şi cu acoperişul înclinat, acoperit cu ramuri subţiri. Lucrară repede şi nu se preocupară de înfăţişarea lor, astfel că la vremea mesei de seară le terminaseră, mai puţin acoperişurile. Frigate şi Monat fură aleşi să rămână pe loc pentru a le păzi, iar ceilalţi luară potirele şi plecară către piatră. În apropierea acesteia găsiră mai bine de trei sute de oameni construindu-şi colibe şi adăposturi. Burton anticipase această situaţie. Majoritatea nu aveau chef să meargă pe jos jumătate de milă de trei ori pe zi pentru a căpăta de mâncare, preferând să se îngrămădească în preajma pietrelor-potir. Colibele erau aranjate alandala şi prea apropiate una de alta. Rămânea nerezolvată problema apei potabile, şi de aceea prezenţa atâtor oameni aici îl surprinse pe Burton. Află însă de la o slovenă atrăgătoare că în acea după-amiază se descoperise o sursă de apă în apropiere. Dintr-o scobitură situată la mică distanţă de piatra-potir ţâşnea un izvor. Burton se duse să cerceteze. Firicelul de apă ieşise la lumină dintr-o peşteră şi se scurgea pe faţa stâncii într-un bazin de vreo cincisprezece metri diametru, adânc de doi metri şi jumătate.
Se întrebă dacă acest izvor reprezenta o hotărâre de ultim moment a Acelora care creaseră această lume.
Se întoarse la piatră o dată cu izbucnirea flăcărilor albăstrui.
Kazz se opri brusc să se uşureze. Nu catadicsi să se întoarcă cu spatele; Loghu chicoti; Tanya roşi; italiencele erau obişnuite să-i vadă pe bărbaţi stropind zidurile atunci când nu se mai puteau abţine; Wilfreda se învăţase cu multe altele, iar Alice, surprinzător, îl ignoră de parcă ar fi fost vorba de un câine. Asta explica atitudinea ei. Pentru ea, Kazz nu era om şi, prin urmare, nici nu se putea aştepta din partea lui la o comportare tipic umană.
N-avea nici un rost să-l dojenească pe Kazz, mai ales că deocamdată n-ar fi înţeles ce i se spunea. Va trebui să apeleze la un limbaj prin semne cu prima ocazie când va face acelaşi lucru în vreme ce restul grupului se va afla la masă. Purtarea fiecăruia trebuia să se încadreze în anumite limite şi era necesar ca anumite atitudini care-i deranjau pe ceilalţi să fie interzise, între acestea numărându-se, desigur, şi cearta în asemenea momente. Burton se văzu silit să recunoască în mod cinstit că, atât cât trăise, avusese parte de nenumărate dispute aprinse în timpul cinei.
Trecând prin apropierea lui Kazz, îl bătu peste ţeasta lunguiaţă. Kazz se uită la Burton, care clătină din cap, socotind că primitivul va pricepe gestul când va învăţa să vorbească engleză. Uită însă cu ce gând pornise şi, oprindu-se în loc, se frecă pe creştetul capului. Da, simţi sub degete un puf delicat.
Îşi pipăi faţa şi constată că era la fel de netedă ca în prima zi. Descoperi acelaşi puf şi la subsuori. Porţiunea pubiană rămăsese tot fără păr. Pesemne că în acea zonă părul creştea mai încet decât pe cap. Le spuse şi celorlalţi, iar ei începură să se pipăie şi să se cerceteze reciproc. Era adevărat. Părul le creştea din nou, cel puţin pe cap şi la subsuori. Kazz constituia singura excepţie. Părul avea să-i crească pe tot corpul, mai puţin pe faţă.
Descoperirea îi făcu să jubileze. Râzând şi glumind, merseră prin umbra de la poalele muntelui. Cotiră spre răsărit şi străbătură iarba înaltă cale de patru coline, apoi ajunseră la povârnişul dealului pe care începuseră să-l considere cămin. Când ajunseră la jumătatea pantei, se opriră locului şi rămaseră tăcuţi. Frigate şi Monat nu le răspunseseră la strigătele de bun găsit. După ce le spuse celorlalţi să se disperseze şi să meargă înainte încet, Burton porni în fruntea lor. Colibele erau părăsite, iar câteva dintre adăposturile mai mici fuseseră dărâmate sau călcate în picioare. Burton simţi un fior de parcă ar fi fost atins de un vânt rece. Liniştea, colibele deteriorate, absenţa celor doi păreau să fie un semn rău.
O clipă mai târziu auziră o chemare şi se întoarseră spre poalele colinei, de unde venea strigătul. Din iarbă răsăriră Monat şi Frigate, care apoi urcară spre ei. Monat avea o mină serioasă, însă americanul rânjea. Avea zgârieturi pe obraji, iar degetele ambelor mâini îi erau zdrelite şi însângerate.
— Tocmai ne-am întors din urmărirea celor patru bărbaţi şi trei femei care voiau să ne ocupe colibele, explică el. Le-am spus să-şi construiască singuri, fiindcă la venirea voastră or s-o încaseze şi tot vor trebui să plece. M-au înţeles foarte bine, pentru că vorbeau englezeşte. Fuseseră resuscitaţi lângă piatra-potir aflată la o milă în amonte faţă de a noastră. Majoritatea oamenilor de acolo erau originari din Trieste de pe vremea ta, însă vreo zece proveneau din Chicago şi muriseră în jurul anului 1985. Distribuţia morţilor e cam ciudată, nu crezi? Am impresia că plasarea noastră se face la întâmplare. În fine, le-am amintit ce scrie Mark Twain c-ar fi zis diavolul: Voi, cei din Chicago, vă închipuiţi că sunteţi cei mai buni din părţile astea, dar, din respect pentru adevăr, trebuie spus că de fapt sunteţi cei mai numeroşi. Asta nu le-a prea priit; sperau să ne batem pe burtă unii cu alţii fiindcă şi eu sunt american. Una dintre femei mi s-a oferit, numai să trec de partea lor, ajutându-i să pună mâna pe colibe. Ea trăia cu doi bărbaţi. Am refuzat. Susţineau că vor acapara oricum colibele, chiar dacă vor trebui să mă omoare. Dar erau curajoşi doar din gură. Monat i-a băgat în sperieţi doar uitându-se mai urât la ei. În plus, aveam arme şi suliţe. Cu toate astea, liderul lor îi tot îndemna să ne pună pe goană, şi atunci m-am uitat mai bine la el. Pe vremea când l-am întâlnit prima oară avea părul des şi negru, nu era chel ca acum, avea treizeci şi cinci de ani şi purta ochelari cu ramă de oţel. Nu-l mai văzusem de patruzeci şi cinci de ani. Atunci m-am dat mai aproape să-i văd mai bine rânjetul de sconcs şi i-am zis: „Lem? Lem Sharkko! Eşti Lem Sharkko, nu?” Şi-atunci a făcut ochii mari, zâmbetul i s-a lăţit pe toată faţa, m-a luat de mână, auzi, de mână, după câte îmi făcuse, şi a exclamat de parcă am fi fost doi fraţi pierduţi care se regăsesc după mulţi ani: „Aşa e! Aşa e! Peter Frigate! Dumnezeule, Peter Frigate!” Cât pe ce să mă arăt la fel de încântat să-l revăd. Apoi mi-am zis: „Ăsta-i ticălosul de editor care m-a înşelat cu patru mii de dolari tocmai când începusem să scriu, şi care ani de zile m-a împiedicat să-mi fac o carieră. Asta-i bişniţarul unsuros de două parale care m-a trişat la bani, pe mine şi pe cel puţin alţi patru scriitori, iar apoi s-a declarat falit pentru a scăpa. După aceea a moştenit o groază de bani de la un unchi şi a dus-o grozav, dovedind astfel că merită să fii necinstit. Asta-i omul pe care nu l-am uitat, nu numai din cauza batjocurii îndurate de mine şi de alţi confraţi, ci şi din cauza altor editori cu care-am avut de a face mai târziu.”
Burton zâmbi şi spuse:
— Am afirmat odată că preoţii, politicienii şi editorii nu vor trece niciodată de porţile raiului. Se pare că m-am înşelat, dacă ne aflăm cumva în rai.
— Da, ştiu, răspunse Frigate. N-am uitat vorbele astea. În fine, m-am prefăcut că mă bucur văzând o figură cunoscută şi i-am zis: „Sharkko…”
— Şi cu toate că-l cheamă aşa[6], ai avut încredere în el? se miră Alice.
— Mi-a spus că-i un nume ceh, însemnând demn de încredere, dar, ca toate poveştile lui, s-a dovedit o minciună. Ei, eu şi Monat eram aproape convinşi că trebuia să-i lăsăm să ne ia colibele. Voiam să ne retragem şi să-i alungăm la întoarcerea voastră. Mi se părea cel mai înţelept lucru cu putinţă. Dar când l-am recunoscut pe Sharkko, m-am înfuriat rău şi i-am zis: „Chiar mă bucur să-ţi văd mutra după atâţia ani. Mai ales că pe-aici nu sunt poliţişti sau tribunale!” Şi i-am ars una drept în bot! A căzut ca buşteanul pe spate şi i-a ţâşnit sângele pe nas. Ne-am năpustit la ceilalţi, eu i-am dat unuia un picior, apoi am fost lovit cu potirul în obraz. Am văzut stele verzi, dar Monat l-a doborât pe unul cu capătul suliţei, a rupt coastele altuia; e slăbănog, dar al naibii de iute şi ştie o grămadă de chestii despre autoapărare sau, mai precis, atac. Sharkko s-a ridicat, iar eu l-am lovit cu pumnul celeilalte mâini, dar i-am şters doar falca. Mai rău m-am rănit eu. S-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la sănătoasa, dar eu nu l-am slăbit. Au şters-o şi ceilalţi, iar Monat îi mâna din urmă, lovindu-i cu coada suliţei. L-am fugărit pe Sharkko până pe colina următoare, l-am prins din urmă tocmai când cobora panta şi i-am trântit una, da' zdravănă! A pornit târâş, cerşind îndurare, pe care i-am acordat-o, împreună cu un şut în fund care l-a azvârlit atât de tare la vale, că nu s-a oprit decât jos.
Frigate încă vibra de emoţie, dar era încântat peste măsură.
— Mă temeam că o să dau cinstea pe ruşine, recunoscu el. La urma urmei, totul s-a petrecut demult şi în altă lume şi poate că ne aflăm aici pentru a-i ierta pe duşmani — şi pe unii dintre prieteni — şi pentru a fi iertaţi. Pe de altă parte, m-am gândit eu, suntem aici să răzbunăm câte ceva din ce a trebuit să îndurăm pe Pământ. Ce părere ai, Lev? Nu ţi-ar plăcea să-l perpeleşti puţin la foc mic pe Hitler? Încet de tot?
— Nu cred că-l poţi compara pe un editor ticălos cu Hitler, spuse Ruach. Nu, n-aş vrea să-l ţin la foc. Mai curând l-aş lăsa să piară de foame ori i-aş da atât cât să nu moară. Dar n-aş fi în stare de aşa ceva. La ce bun? Asta l-ar face să-şi schimbe părerea, să creadă că şi evreii sunt fiinţe umane? Nu, l-aş ucide dacă mi-ar sta în putere, să nu mai poată face rău şi altora. Dar nu-s sigur că n-ar învia la loc. Cel puţin aici.
— Eşti un adevărat creştin, spuse Frigate zâmbind.
— Şi eu care credeam că-mi eşti prieten! îi replică Ruach.
Era a doua oară că Burton auzea numele lui Hitler. Ar fi vrut să ştie totul despre el, dar deocamdată erau nevoiţi să lase taifasul pentru a termina acoperişurile colibelor. Se apucară de treabă şi tăiară iarbă cu forfecuţele pe care le găsiseră în potire sau se căţărară în arborii de fier să rupă frunze verzi de formă triunghiulară cu nervuri roşiatice. Acoperişurile lăsau mult de dorit. Burton avea de gând să caute prin zonă un specialist pentru a deprinde tehnica cea mai bună. Pe moment, drept pat vor trebui să folosească maldăre de iarbă, deasupra cărora vor aşeza frunze de arbore de fier, şi se vor înveli tot cu frunze.
— Slavă lui Dumnezeu, ori Celui care ne are în grijă, că nu există insecte, zise Burton şi ridică spre cer cana în care mai avea două guri de whisky de cea mai bună calitate. În sănătatea Lui, oricine-ar fi El. Dacă ne-ar fi ridicat din morţi pentru a trăi pe o copie exactă a Pământului, ar trebui să împărţim patul cu zece mii de feluri de vieţuitoare care pişcă, muşcă, înţeapă, gâdilă, irită şi sug sângele.
Băură cu toţii, apoi se aşezară în jurul focului şi o vreme fumară şi stătură de vorbă. Umbrele se îndesiră, cerul îşi pierdu din strălucire, iar stelele gigantice şi norii luminoşi, care înainte de amurg se văzuseră doar ca nişte fantome palide, înfloriră. Cerul părea acum o văpaie de frumuseţe.
— Ca o ilustraţie de Sime, remarcă Frigate.
Burton nu avea idee ce însemna asta. Jumătate din conversaţiile pe care le purta cu persoane care nu aparţineau secolului nouăsprezece constau în explicaţii de o parte sau de alta.
Se ridică, ocoli focul şi se aşeză lângă Alice, care abia se întorsese după ce o culcase pe Gwenafra într-una dintre colibe.
Îi întinse Alicei o bucată de gumă spunându-i:
— Eu am mestecat o jumătate. O vrei pe cealaltă?
Ea îl privi fără să schiţeze nici un gest şi rosti simplu:
— Nu, mulţumesc.
— Sunt opt colibe, zise el. Nu încape nici o îndoială privind cine cu cine doarme şi unde, în afară de Wilfreda, tu şi eu.
— Cred că lucrurile sunt limpezi, răspunse ea.
— Atunci împarţi coliba cu Gwenafra?
Alice evită să-l privească direct în ochi. El mai rămase câteva clipe în aşteptare, apoi se ridică şi se apropie de Wilfreda, care stătea de cealaltă parte a focului, şi se aşeză lângă ea.
— Poţi să-ţi vezi de drum, Sir Richard, îl primi ea strâmbând din buze. Să mă bată Dumnezeu, dar nu-mi place să fiu pe post de înlocuitoare. Puteai s-o întrebi când nu te vedea nimeni. Am şi eu mândria mea.
Burton rămase tăcut o vreme. La început se simţise îndemnat să o pună la punct cu o insultă bine ţintită. Dar Wilfreda avea dreptate. Se arătase prea dispreţuitor faţă de ea. Chiar dacă fusese prostituată, avea dreptul de a fi tratată ca fiinţă umană. Mai ales că foamea o împinsese pe acea cale, deşi el punea la îndoială spusele ei. Prea multe prostituate simţeau nevoia să-şi motiveze alegerea profesiunii; prea multe imaginau tot soiul de justificări privind intrarea într-un asemenea carusel. Şi totuşi, izbucnirea ei de furie împotriva lui Smithson şi purtarea faţă de el constituiau dovezi de sinceritate.
— N-am vrut să te jignesc, spuse el ridicându-se.
— Eşti îndrăgostit de ea? întrebă Wilfreda, ridicând ochii spre el.
— Unei singure femei i-am declarat iubire, răspunse Burton.