— Nu. Unei fete care a murit înainte de a ne putea căsători.
— Şi câţi ani ai fost însurat?
— Douăzeci şi nouă, deşi asta nu-i treaba ta.
— Doamne păzeşte-mă! Atâta vreme şi nu i-ai spus măcar o dată c-o iubeşti?
— N-a fost nevoie, spuse el şi se îndepărtă.
Coliba pe care şi-o alese era ocupată de Monat şi Kazz, care sforăia de zor. Monat stătea rezemat într-un cot şi fuma o ţigară cu marijuana, pe care o prefera tutunului fiindcă avea gust mai apropiat de al tutunului de pe lumea lui. Drogul nu-şi făcea simţit efectul. Pe de altă parte, tutunul îi dădea uneori viziuni trecătoare, dar foarte viu colorate.
Burton hotărî să păstreze restul de gumă de visat, după cum o numea el. Ştiind că marijuana ar putea să-i sporească sentimentul de frustrare şi furia, îşi aprinse o ţigaretă. Îi puse lui Monat întrebări despre lumea lui, numită Ghuurrkh. Îl interesa profund ce-i spunea Monat, dar marijuana îl trădă şi adormi pe nesimţite, în vreme ce auzi din ce în ce mai încet şi mai vag vocea lui Monat.
— …acum acoperiţi-vă ochii, băieţi! spuse Gilchrist cu pronunţia lui scoţiană.
Richard se uită la Edward, care surâse şi-şi puse palmele peste ochi, cu toate că privea printre degete. Richard duse şi el mâinile la ochi şi continuă să rămână în vârful picioarelor. Deşi el şi fratele său stăteau pe cutii, erau nevoiţi să întindă gâtul pentru a vedea peste capetele adulţilor din faţa lor.
Femeia era deja cu capul în obadă; părul castaniu îi căzuse peste faţă. Ar fi vrut să-i vadă expresia de acum, când privea în jos, la coşul care-o aştepta, sau mai curând aştepta căderea capului.
— Băieţi, nu vă uitaţi acum! repetă Gilchrist.
Se auzi un răpăit de tobe, un singur strigăt şi lama lunecă în jos, apoi răsunară ţipete şi gemete din rândul mulţimii şi capul se prăvăli. Sângele ţâşni din gâtul retezat, părând că nu se va mai opri. Continua să împroaşte mulţimea şi, deşi se afla la cel puţin cincizeci de paşi depărtare de ea, sângele îl stropi pe palme, furişându-se printre degete şi peste faţă, umplându-i ochii şi făcând ca buzele să-i devină năclăite şi sărate. Urlă…
— Trezeşte-te, Dick! tocmai spunea Monat. Îl scutură de umăr pe Burton. Trezeşte-te! Cred c-ai avut un coşmar.
Suspinând şi tremurând, Burton se ridică în capul oaselor. Îşi frecă mâinile, apoi îşi pipăi faţa. Erau umede. Dar de transpiraţie, nu de sânge.
— Am visat, spuse el. Aveam doar şase ani şi mă aflam în oraşul Tours. Asta-i în Franţa, unde locuiam pe vremea aceea. Tutorele meu, John Gilchrist, ne-a dus pe mine şi pe fratele meu să vedem execuţia unei femei care-şi otrăvise familia. Gilchrist zicea că era o ocazie. Mă simţeam emoţionat şi am privit pe furiş printre degete când ne-a spus el să nu ne uităm la ultimele clipe, când lama ghilotinei cobora. Dar eu m-am uitat; trebuia s-o fac. Ţin minte că mi s-a întors puţin stomacul pe dos, dar acesta a fost singurul efect al cumplitei scene la care am asistat. Părea că în timp ce priveam, mă detaşam de mine însumi; ca şi cum aş fi văzut totul printr-un geam gros şi ceea ce se petrecea nu era real. Ori eu eram cel ireal. Atunci nu m-a îngrozit.
Monat îşi mai aprinse o marijuana. Licărul ţigării era suficient pentru ca Burton să-l vadă clătinând din cap.
— Ce sălbăticie! Vrei să spui că voi nu numai că-i ucideaţi pe criminali, dar le şi tăiaţi capul. Şi asta în public! Şi le îngăduiaţi copiilor să fie martori la aşa ceva!
— În Anglia se arătau ceva mai umani, preciză Burton. Criminalii erau spânzuraţi.
— Măcar francezii le permiteau oamenilor să vadă că sângele criminalilor era vărsat, spuse Monat. Sângele apărea pe mâinile lor. Evident, nu oricine percepea acest amănunt. În mod conştient, mai precis. Iar acum, după nu ştiu câţi ani — şaizeci şi trei? — fumezi o marijuana şi retrăieşti o întâmplare despre care ai fost mereu convins că nu te afectase deloc. De astă dată însă le-ai cutremurat de groază. Ai strigat ca un copil înspăimântat.
Aş spune că marijuana a scos la iveală o trăire sublimată şi a eliberat groaza care stătuse adânc îngropată în mintea ta vreme de şaizeci şi trei de ani.
— Tot ce se poate, admise Burton.
Tăcu. În depărtare răsunau tunete şi licăreau fulgere. O clipă mai târziu se auzi un iureş şi apoi răpăitul picăturilor de ploaie pe acoperiş. Îşi aminti că plouase şi în noaptea precedentă, cam în jurul orei trei. Acum, la fel. Picăturile cădeau tot mai des şi îndesat, dar acoperişul fusese bine închegat şi prin el nu se scurse nici o picătură. Pe sub peretele din spate, care era situat spre pantă, apăru un firicel de apă, dar nu-i udă, întrucât iarba şi frunzele de sub ei formau un strat gros de vreo treizeci de centimetri.
Burton stătu de vorbă cu Monat încă aproximativ jumătate de oră, după care ploaia se opri. Monat adormi; Kazz nici măcar nu se trezise. Burton încercă să adoarmă, dar fără succes. Niciodată nu se simţise atât de singur şi se temea că va avea din nou un coşmar. După o vreme, ieşi din colibă şi merse către aceea pe care o alesese Wilfreda. Percepu mirosul de tutun înainte de a ajunge la intrare. Capătul ţigaretei lucea în întuneric. Ea rămăsese ca o siluetă întunecată stând pe moviliţa de iarbă şi frunze.
— Bine-ai venit, spuse ea. Speram că vei veni.
— E vorba de instinctul de proprietate, spuse Burton.
— Am îndoieli serioase că există un asemenea instinct în alcătuirea omului, nu se lăsă Frigate. Prin anii şaizeci unii au încercat să demonstreze că omul posedă un instinct pe care l-au denumit imperativ teritorial, dar…
— Îmi place expresia asta. Sună frumos.
— Eram sigur c-o să-ţi placă, mărturisi Frigate. Dar Ardey şi alţii n-au încercat să demonstreze doar că omul reclamă instinctual proprietatea asupra unei anumit teritoriu, ci şi că e urmaşul unei maimuţe ucigaşe. Iar impulsul instinctual de a ucide, moştenit de la maimuţă, e încă puternic. Asta explică frontierele dintre statele naţionale, atât patriotismul local cât şi na-ţional, capitalismul, războiul, asasinatele, fărădelegile şi multe altele. Celălalt curent de gândire, având alte tendinţe temperamentale, susţinea că toate acestea sunt rezultatele continuităţii culturale a societăţilor care, din cele mai vechi timpuri, s-au lăsat antrenate în ostilităţi tribale, războaie, asasinate, fărădelegi şi altele. Schimbă cultura, iar maimuţa ucigaşă dispare. Asta fiindcă nici n-a existat vreodată. Adevăratul ucigaş e societatea care îşi creează noii criminali din fiecare lot de nou-născuţi. Au existat însă societăţi, compuse din oameni fără cultură, adevărat, dar totuşi societăţi, care nu dădeau naştere unor criminali. Acestea stăteau ca dovadă că omul nu se trage din maimuţa ucigaşă. Aş spune mai curând că provenea din maimuţă, dar nu mai moştenea genele „ucigaşe”, tot aşa cum nu le moştenea nici pe acelea care îl fac să aibă o frunte teşită, păr pe tot corpul, sau un craniu cu capacitatea de şase sute cincizeci de centimetri cubi.
— Mi se pare deosebit de interesant, spuse Burton. Vom aprofunda teoria asta cu altă ocazie. Dă-mi voie să precizez, totuşi, că aproape fiecare dintre cei resuscitaţi provine dintr-o cultură care a încurajat războiul, asasinatul, fărădelegea, violul, jaful şi nebunia. Printre astfel de oameni trăim şi cu ei vom avea de-a face. S-ar putea ca într-o bună zi să apară o nouă generaţie. N-am de unde să ştiu. E prematur să anticipez, fiindcă ne aflăm aici doar de şapte zile. Dar, chiar dacă ne place sau nu, suntem într-o lume populată de fiinţe care deseori acţionează de parcă ar fi maimuţe ucigaşe.
— Până una-alta, să ne întoarcem la modelul nostru.
Stăteau pe scaune din bambus în faţa colibei lui Burton. Pe o măsuţă din faţa lor se găsea macheta unei ambarcaţiuni construite din lemn de pin şi bambus. Era formată din două corpuri deasupra cărora se afla o platformă cu o balustradă nu prea înaltă în centru. Avea un singur catarg foarte înalt, cu greemeni aurie un foc-balon şi o punte uşor ridicată unde se afla timona. Burton şi Frigate folosiseră cuţite din piatră şi tăişul forfecuţelor pentru a sculpta modelul de catamaran, Burton hotărâse să numească ambarcaţiunea, atunci când va fi gata, Hagiul. Avea să meargă într-un pelerinaj, cu toate că destinaţia sa nu va fi Mecca. Voia să navigheze în susul Fluviului cât se putea de repede. (Acum fluviul devenise Fluviu.)
Cei doi discutau despre imperativul teritorial din pricina dificultăţilor pe care prevedeau că le vor întâmpina în construirea ambarcaţiunii. Se putea spune că oamenii din această zonă se aşezaseră deja la casele lor. Îşi marcaseră proprietăţile şi-şi construiseră locuinţele sau încă lucrau la ele. Adăposturile erau diverse, începând cu sălaşuri şi terminând cu unele clădiri destul de pretenţioase din trunchiuri de bambus şi piatră, cu patru camere şi chiar cu etaj. Majoritatea erau aşezate în apropierea pietrelor-potir de pe mal şi la poalele muntelui. Studiul efectuat de Burton în urmă cu două zile ajunsese la concluzia că densitatea aproximativă a populaţiei era de două sute şaizeci de locuitori pe mila pătrată. Fiecărui sfert de milă pătrată de câmpie aflată pe un mal şi pe celălalt îi corespundeau circa 2,4 mile pă-trate de zonă colinară. Dar colinele erau înalte şi repartizate inegal, astfel încât ele ofereau o suprafaţă locuibilă de aproape nouă mile. În cele trei zone pe care le cercetase, constatase că o treime din locuitori îşi ridicaseră locuinţele aproape de pietrele de pe mal şi o treime în jurul pietrelor din interiorul teritoriului. Două sute şaizeci de persoane pe mila pătrată indica o densitate mare a populaţiei, dar dealurile erau atât de dens împădurite şi întortocheate ca topografie, încât, locuind acolo, membrii unui grup mic se pu-teau simţi izolaţi. Cu excepţia orelor de masă, câmpia era puţin aglomerată, fiindcă oamenii de la câmpie mergeau în păduri sau la pescuit de-a lungul Fluviului. Mulţi îşi ciopleau bărci din trunchiuri de copaci sau din lemn de bambus din dorinţa de a pescui în mijlocul Fluviului ori, la fel ca Burton, vrând să plece în explorare.
Pâlcurile de bambus dispăruseră, deşi era evident că vor creşte curând la loc. Bambusul se dezvolta uimitor de repede, Burton apreciase că o plantă putea ajunge la maturitate în zece zile, atingând înălţimea de cincisprezece metri.
Oamenii din echipa lui munciseră cu îndârjire, tăind tot ce consideraseră că le va trebui pentru ambarcaţiune. Voiau în acelaşi timp să-i ţină departe pe hoţi, astfel că folosiseră mult lemn pentru a înălţa un gard înalt, pe care-l terminaseră chiar în ziua când definitivaseră macheta ambarcaţi-unii. Necazul era că ambarcaţiunea trebuia construită la şes. Dacă ar fi construit-o pe loc le-ar fi fost imposibil s-o transporte prin păduri şi peste coline.
— Da, dar dacă ne mutăm de aici şi ne stabilim o nouă bază, vom a-vea de înfruntat opoziţia celorlalţi, remarcase Frigate. Nu mai există un centimetru pătrat de câmpie care să nu fie revendicat de cineva. Până acum, nimeni n-a încercat să facă scandal în legătură cu drepturile de proprietate, dar lucrurile se pot schimba de la o zi la alta. Iar dacă facem ambarcaţiunea dincolo de zona de câmpie, putem s-o transportăm din pădure printre colibe. Dar va trebui să o păzim zi şi noapte, altfel toate materialele vor fi furate. Sau distruse. Doar îi ştii pe barbarii ăştia.
Se referea la colibele răvăşite şi la pângărirea iazurilor din aval de iz-vor şi cascadă. Mai făcea aluzie la obiceiurile sanitare complet nesănătoase ale multor localnici. Aceştia nu voiau să folosească latrinele de utilitate pub-lică pe care le construiseră unii oameni.
— Vom ridică noi locuinţe şi un şantier naval cât se poate de aproape de graniţă, propuse Burton. Apoi vom doborî copacii care ne stau în cale şi vom călca proprietatea oricui nu ne îngăduie să trecem.
Alice îi vizită pe câţiva oameni care aveau colibe în zona graniţei dintre dealuri şi câmpie şi-i convinse să încheie un târg. Nu spuse nimănui de intenţia ei. Cunoscuse două sau trei perechi care nu erau mulţumite de locul în care trăiau din pricina aglomeraţiei. Aceştia se declarară de acord şi, în-tr-o joi, a douăsprezecea zi după Resuscitare, se mutară în colibele oamenilor lui Burton. Printr-o convenţie aprobată unanim, duminica era considerată data de întâi şi devenise Ziua Resuscitării. Ruach spuse că ar fi preferat ca prima zi să fie numită sâmbătă sau, mai curând, doar Prima Zi. Numai că se aflau într-o zonă populată în majoritate de ne-evrei — sau foşti ne-evrei (dar sângele apă nu se face) — aşa că trebui să accepte hotărârea majorităţii.
Ruach avea un băţ din bambus pe coaja căruia ţinea socoteala zilelor, făcând în flecare zi câte o crestătură. Băţul stătea înfipt în pământ în faţa colibei lui.
Transportul cherestelei pentru construirea ambarcaţiunii le luă patru zile de efort intens. Perechile de italieni socoteau deja că le ajunsese cât îşi tociseră degetele până la os. La urma urmei, de ce să se îmbarce şi să plece de aici când toate locurile erau probabil la fel ca acesta? Se vedea limpede că ei fuseseră resuscitaţi doar pentru a se distra. Altfel, la ce slujeau băutura, ţigaretele, marijuana, guma de visat şi goliciunea?
Plecară fără să stârnească păreri de rău; în realitate, în cinstea lor se organiză o petrecere de rămas-bun. În ziua următoare, a douăzecea a Anului 1 A.R., avură loc două evenimente, unul dintre ele rezolvând, iar celălalt adăugând un mister, deşi acesta din urmă nu era esenţial.
În zori, grupul traversă câmpia, îndreptându-se spre piatra-potir. Lângă ea găsiră dormind doi străini. Se treziră imediat, dar păreau alarmaţi şi dezorientaţi. Unul dintre ei era un tânăr slăbănog, înalt şi brunet, care vorbea o limbă necunoscută, iar celălalt, un bărbat masiv, musculos şi atrăgător, cu ochi cenuşii şi părul negru. Exprimarea lui se dovedi de neînţeles până când Burton îşi dădu brusc seama că vorbea engleza. Era vorba de dialectul din Cumberland al englezei folosite în timpul domniei Regelui Edward I, supranumit uneori şi Picioare lungi. După ce stăpâniră sunetele şi făcură unele inversiuni, Burton şi Frigate reuşiră să poarte o conversaţie chinuită cu acest om. Din lecturi, Frigate cunoştea multe cuvinte din engleza medie timpurie, dar pe unele nu le întâlnise niciodată şi nici nu ştia anumite structuri gramaticale.
John de Greystock se născuse în conacul Greystoke din comitatul Cumberland. Îl însoţise pe Edward I în Franţa atunci când acesta invadase provincia Gascoigne. Acolo se făcuse remarcat prin faptele sale de arme, dacă puteau să dea crezare vorbelor lui. Mai apoi fusese convocat în Parlament ca Baron Greystock, iar după aceea plecase din nou la război în Gascoigne. Făcea parte din suita Episcopului Anthony Bec, Patriarhul Ierusalimului. În cel de-al douăzeci şi optulea şi, respectiv, în cel de-al douăzeci şi nouălea an al domniei lui Edward, luptase împotriva scoţienilor. Murise în 1305, fără a avea urmaşi direcţi, dar lăsase conacul şi titlul de baron moş-tenire pentru vărul său, Ralph, fiul Lordului Grimthorpe din Yorkshire.
Fusese resuscitat undeva pe malul Fluviului, în mijlocul unei populaţii formate în proporţie de aproximativ nouăzeci la sută din englezi şi scoţi-eni de la începutul secolului paisprezece şi zece la sută sibariţi antici. Oa-menii de peste Fluviu erau o amestecătură de mongoli din vremea lui Kublai Khan şi indivizi negricioşi, a căror provenienţă îi rămăsese necunoscută. După descrierea lui Greystock, se putea deduce că putea fi vorba de indieni din America de Nord.
În a nouăsprezecea zi după Resuscitare, sălbaticii de pe malul celălalt al Fluviului porniseră la atac. Nu-i mâna alt motiv decât dorinţa de a lupta pe cinste, ceea ce şi căpătară. Armele erau în general beţe şi potire, fiindcă în zonă se găsea foarte puţină piatră de cioplit. John de Greystock ucisese zece mongoli numai cu potirul, apoi primise o lovitură de piatră în cap şi fusese înjunghiat cu vârful întărit în foc al unei suliţe. Se trezise gol-puşcă, având asupra lui doar propriul potir.
Celălalt îşi spuse istoria prin semne şi pantomimă. Pescuia, iar cârligul îi fusese agăţat de ceva foarte puternic, trăgându-l în apă. Ridicându-se la suprafaţă, se lovise cu capul de fundul bărcii şi se înecase.
Aflară astfel ce se întâmpla cu cei ucişi în viaţa de apoi. O întrebare la care nu aveau răspuns era de ce nu se trezeau în aceeaşi zonă în care muriseră.
Apoi, într-o zi, pietrele nu le dădură masa de prânz. Înăuntrul cilindrilor găsiră în schimb doar şase prosoape. Divers colorate, acestea erau de diferite dimensiuni şi modele. Patru erau clar croite pentru a sluji drept kilt-uri. Puteau fi fixate pe corp cu ajutorul unor cleme magnetice aflate în ţesătură. Două erau dintr-un material mai subţire, aproape transparent, şi făcute pentru a deveni sutiene, deşi li se puteau da şi alte întrebuinţări.
Deşi ţesătura era moale şi absorbantă, rezista chiar la cele mai aspre condiţii şi se dovedea imposibil de tăiat, chiar dacă se utiliza cel mai ascuţit cuţit din cremene sau bambus.