Începuse să le crească părul pe tot corpul, mai puţin pe faţă.
Pe Burton îl întrista acest lucru. Dintotdeauna se mândrise cu mustaţa lungă şi barba despicată; susţinea că lipsa lor îi făcea să se simtă mai dezbrăcat decât dacă n-ar fi avut pantaloni.
Wilfreda pufni în râs auzindu-l şi spuse:
— Mă bucur c-au dispărut bărbile. Niciodată nu mi-au plăcut. Când sărutam un bărbat cu barbă era ca şi cum mi-aş fi băgat capul în încâlceai a de arcuri stricate ale unei dormeze.
Trecuseră şaizeci de zile. Ambarcaţiunea fusese împinsă de-a latul câmpiei pe role din lemn de bambus. Sosise şi ziua lansării la apă. Hagiul avea doisprezece metri lungime şi era alcătuit din două corpuri ascuţite la vârf, construite din lemn de bambus, fixate printr-o platformă pe care se aflau un bompres cu o pânză balon şi un singur catarg cu greement aurie, pânzele fiind confecţionate din fibre de bambus întreţesute. Vasul se putea dirija cu ajutorul unei vâsle mari din lemn de pin, întrucât cârma şi timona se dovediseră inutile. Singurul material disponibil pentru odgoane era iarba, deşi peste o vreme aveau să utilizeze pielea tăbăcită şi maţe de la speciile mai mari de peşti care creşteau în Fluviu. La prova se afla legată o barcă scobită de Kazz din trunchiul unui pin.
Înainte de a lansa ambarcaţiunea, Kazz le făcu unele greutăţi. Reuşea deja să vorbească engleză foarte stricat şi împleticit, ştiind şi câteva înjurături în arabă, baluchi, swahili şi italiană, toate învăţate de la Burton.
— Trebuie nevoie… cum zice la ea?… wallah! ce cuvânt?… ucis cineva 'nainte de pus vas pe apă… ştii… merda… nevoie vorbă, Burton-naq… dai, Burton-naq… cuvânt… cuvânt… ucis om pentru că zeul, Kabburqanaqruebemss… zeu apă… nu scufund vas… supără el… înecat noi, mâncat.
— Sacrificiu? întrebă Burton.
— La naiba, multe mulţumiri, Burton-naq. Sacrificiu! Tăiat gât… pus pe vas… frecat la lemn… apoi zeu apă nu supărat la noi.
— N-avem nevoie de aşa ceva, i-o tăie Burton.
Kazz se opuse, dar în cele din urmă se înmuie şi urcă la bord strâmbându-se şi părând foarte agitat. Pentru a-l linişti, Burton îi spuse că nu se aflau pe Pământ. După cum se putea convinge şi singur privind în jur, dar îndeosebi la stele, nu erau pe Pământ. În valea Fluviului nu existau zei. Kazz ascultă şi surâse, dar tot arăta de parcă s-ar fi aşteptat să vadă din clipă în clipă faţa îngrozitoare a lui Kahburqanaqruebemms, cu barbă verde şi ochi bulbucaţi, ridicându-se din adâncurile apei.
În dimineaţa aceea, malul era înţesat de oameni. Pe mile întregi se adunase toată suflarea, întrucât orice lucru ieşit din comun devenea motiv de distracţie. Oamenii strigau şi glumeau. Deşi unele comentarii erau făcute în batjocură, toată lumea arăta bine dispusă. Înainte ca ambarcaţiunea să fie împinsă pe role în Fluviu, Burton se urcă pe „puntea căpitanului”, o platformă ceva mai înălţată, şi ridică o mână cerând să se facă linişte. Sporovăiala încetă şi li se adresă în italiană:
— Ridicaţi din morţi, prieteni, locuitori ai văii Ţării Promise! Vă vom părăsi peste câteva minute…
— Dacă nu se răstoarnă vasul! bolborosi Frigate.
— …pentru a naviga în amonte, împotriva vântului şi curentului. Alegem acest drum anevoios fiindcă greul oferă întotdeauna recompensa cea mai mare, dacă ar fi să credem spusele moraliştilor de pe Pământ, iar acum ştiţi în ce măsură trebuie să ne încredem în ei!
Se auziră râsete. Unii, religioşii împătimiţi, se uitară strâmb.
— Pe Pământ, aşa cum ştiu unii dintre voi, am condus odată o expediţie spre inima întunecatei Africi pentru a descoperi izvoarele Nilului. Nu le-am găsit, deşi am fost pe-aproape, şi meritele mele au fost însuşite de un om care-mi datora totul, un anume domn John Hanning Speke. Dacă-l voi întâlni în cursul călătoriei mele, voi şti cum să mă port cu el…
— Doamne Dumnezeule! exclamă Frigate. Vrei să se sinucidă iarăşi de remuşcare şi ruşine?
— …dar problema e că acest Fluviu s-ar putea dovedi cu mult mai mare decât Nilul, care, chiar de ştiţi sau nu, era cel mai lung fluviu de pe Pământ, în ciuda pretenţiilor nejustificate ridicate de americani în privinţa complexelor Amazon şi Missouri-Mississippi. Unii dintre voi şi-au pus desigur întrebarea de ce pornim spre o ţintă aflată la nu ştiu ce depărtare sau care s-ar putea să nici nu existe. Vă declar că ridicăm pânzele pentru simplul motiv că Necunoscutul există şi vrem să-l facem Cunoscut. Nimic mai mult! Iar aici, contrar tristelor şi dezamăgitoarelor noastre experienţe de pe Pământ, nu avem nevoie de bani pentru aprovizionare sau pentru a ne continua voiajul. Regele Ban a murit şi odihnească-se în pace! Nici nu vom fi siliţi să completăm sute de cereri şi formulare sau să cerşim audienţă la persoane influente şi la birocraţi neînsemnaţi pentru a obţine permisiune de a naviga pe Fluviu. Nu ştiu să existe graniţe naţionale…
— …deocamdată, interveni Frigate.
— …nici paşapoarte sau oficialităţi care trebuie mituite. Construim o ambarcaţiune fără a cere zeci de aprobări şi ridicăm pânzele fără a solicita îngăduinţa vreunui băgător de seamă, fie el mare, obişnuit sau umil. Pentru întâia oară în istoria umanităţii, suntem liberi. Liberi! Prin urmare, vă spun adio, nu la revedere…
— …nici nu eşti în stare, murmură Frigate.
— …fiindcă s-ar putea să ne întoarcem peste o mie de ani şi mai bine! Aşadar, vă adresez un adio, echipajul, la fel, şi vă mulţumim pentru ajutorul ce ni l-aţi dat la lansare. Cu aceeaşi ocazie, cedez postul meu de Consul al Majestăţii-Sale Britanice de la Trieste oricui doreşte să-l primească şi mă declar cetăţean al lumii Fluviului! Nu voi plăti tribut nimănui; nu datorez supunere nicicui; îmi voi fi credincios doar mie însumi!
— Fă ce te-ndeamnă bărbăţia şi n-aştepta ca alţii să te-aclame sau îndrume; În viaţă ori în moarte e nobil doar acela ce face legea-n lume, recită Frigate.
Burton îi aruncă americanului o privire, dar nu se opri. Frigate cita versuri din poemul lui Burton, numit Kasidah-ul din Haji Abdu Al-Yazdi. Nu era prima oară când cita din opera poetică sau în proză a lui Burton. Şi, deşi Frigate îl agasa uneori, Burton nu se putea supăra prea tare pe cineva care-l admirase într-atât încât să-i înveţe cuvintele pe de rost.
Câteva minute mai târziu, când ambarcaţiunea era împinsă în apele Fluviului iar mulţimea izbucnise în ovaţii, Frigate îl cită din nou. Privi lung spre mal, trecând în revistă miile de tineri şi tinere cu înfăţişare atrăgătoare, purtând kilturi, sutiene şi turbane colorate care fluturau în vânt, şi spuse:
Ambarcaţiunea alunecă în apă şi vântul şi curentul puternic o răsuciră spre aval, însă Burton dădu câteva ordine cu voce puternică şi pânzele fură ridicate, iar el mişcă viguros vâsla mare astfel încât botul se întoarse, şi curând porniră împinşi de vânt. Hagiul se înălţa şi cobora legănat de valuri, apa fâşâia, tăiată fiind de provele gemene. Razele soarelui erau calde şi puternice, ei se simţeau fericiţi, dar şi puţin îngrijoraţi îndepărtându-se de malurile şi chipurile familiare care rămâneau în urmă ca nişte umbre. Nu aveau hărţi şi nici nu auziseră istorii spuse de alţi navigatori care să-i îndrume; lumea avea să fie creată o dată cu fiecare milă străbătută.
În aceeaşi seară, în timp ce trăgeau la ţărm pentru prima oară, se petrecu un incident care-i dădu de gândit lui Burton. Kazz tocmai păşise pe ţărm în mijlocul unui grup de curioşi când, deodată, deveni foarte agitat. Începu să sporovăiască în limba lui şi încercă să pună mâna pe un individ aflat în apropierea lui. Omul o rupse la goană şi dispăru în mulţime.
Când Burton îl întrebă ce făcea, Kazz îi răspunse:
— N-are… of… cum îi zice? asta… asta… şi arătă cu degetul spre frunte.
Apoi trasă câteva simboluri cu mâna prin aer. Burton insistă să afle mai multe, dar Alice, pornind să se tânguie, alergă spre un bărbat. I se păruse că-l vede pe unul dintre fiii ei, care căzuse la datorie în Primul Război Mondial. Se creă harababură. Alice îşi dădu seama că se înşelase. Apoi, luaţi cu alte lucruri, uitară. Kazz nu mai aduse vorba despre cele întâmplate, iar lui Burton îi ieşiră din minte. Dar evenimentul avea să reînvie în memoria lui.
După exact patru sute cincisprezece zile de călătorie, trecuseră prin dreptul a 24 900 de pietre-potir aflate pe malul drept al Fluviului. Navigând în volte, sau împotriva curentului şi a vântului, parcurgând şaizeci de mile pe zi, oprindu-se în timpul zilei pentru a-şi încărca potirele şi noaptea pentru a dormi, trăgând uneori la mal chiar şi o zi întreagă astfel încât să se poată dezmorţi şi sta de vorbă şi cu alţi oameni, străbătuseră 24 900 de mile. Pe Pământ, această distanţă ar fi însemnat lungimea ecuatorului. Dacă Mississippi-Missouri, Nilul, Congo, Amazonul, Yangtze, Volga, Amurul, Hwang, Lena şi Zambezi ar fi fost puse cap la cap pentru a alcătui un singur curs de apă, tot n-ar fi avut aceeaşi lungime ca porţiunea de Fluviu pe care navigasem. Şi, cu toate acestea, Fluviul se întindea în fata ochilor, făcând coturi largi, şerpuind. Pretutindeni vedeau câmpii de-a lungul malurilor, colinele acoperite cu copaci dincolo de ele şi, în fundal, semeţ, de netrecut, neîntrerupt, lanţul muntos.
Uneori, câmpiile se îngustau, iar dealurile înaintau până la marginea Fluviului. Alteori Fluviul se lărgea, devenind ca un lac de trei, cinci sau şase mile lăţime. Din când în când, şirurile de munţi de o parte şi de alta se arcuiau unul către celălalt, iar ambarcaţiunea ţâşnea prin cazane, unde calea navigabilă îngustă silea curentul să fiarbă bolborosind, iar cerul se vedea ca un firicel subţire de albastru, sus, sus de tot, deasupra pereţilor abrupţi şi întunecaţi care ameninţau să-i strivească pe călători.
Pretutindeni erau oameni. Bărbaţi, femei şi copii înţesau zi şi noapte malurile Fluviului, iar pe dealuri se aflau şi mai mulţi.
Navigatorii descoperiră o structurare. Umanitatea fusese resuscitată de-a lungul Fluviului într-o aproximativă ordine cronologică şi naţională. Ambarcaţiunea trecuse prin dreptul unor ţinuturi unde se găseau sloveni, italieni şi austrieci care decedaseră în cursul ultimelor decenii ale secolului nouăsprezece, apoi unguri, norvegieni, finlandezi, greci, albanezi şi irlandezi. Alteori, trăgeau la mal în zone unde trăiau popoare din alte timpuri şi vremuri. Una dintre acestea era o porţiune de douăzeci de mile lungime populată cu aborigeni australieni care, cât trăiseră pe Pământ, nu văzuseră nici un european. O altă porţiune, lungă de o sută de mile, era ocupată de tocarieni, un popor care trăise cam pe vremea lui Cristos în locurile care mai târziu aveau să se numească Turkestanul chinez. Aceşti oameni fuseseră reprezentanţii ramurii celei mai estice a popoarelor vorbitoare de limbă indo-europeană din timpurile antice; cultura lor înflorise o vreme, apoi se stinsese în faţa asaltului deşertului şi a invaziei popoarelor barbare.
Prin studii relativ nesigure şi efectuate sub presiunea timpului, Burton stabilise că, în general, fiecare zonă era populată în proporţie de circa şaizeci la sută cu oameni dintr-o anumită naţie aparţinând unui secol, treizeci la sută din alte popoare şi zece la sută din oameni provenind din diferite timpuri şi locuri de pe Pământ.
Toţi bărbaţii se treziseră circumcişi. La resuscitare, toate femeile fuseseră virgine. În cazul majorităţii femeilor, fecioria aceasta nu supravieţuise primei nopţi petrecute pe planetă, remarcă răutăcios Burton.
Deocamdată nu se auzise de vreo femeie însărcinată. Cei care aduseseră omenirea în acest loc se îngrijiseră de sterilizarea oamenilor, având motive întemeiate. Dacă omenirea s-ar fi reprodus, valea Fluviului ar fi devenit neîncăpătoare în mai puţin de un secol.
La început avuseseră impresia că, în afară de om, planeta era lipsită de viaţă animală. Acum se ştia că noaptea ieşeau din sol câteva specii de viermi şi râme. Iar Fluviul adăpostea cel puţin o sută de specii de peşti, începând cu unii mărunţi de aproximativ cincisprezece centimetri şi termi-nând cu cei de mărimea unei balene, numiţi „balauri de fluviu”, care trăiau pe fundul Fluviului, la adâncimea de trei sute de metri. Frigate susţinea că animalele fuseseră create cu un scop precis. Peştii se hrăneau cu gunoaie, păstrând astfel curate apele Fluviului. Unii viermi consumau reziduuri şi cadavre. Alţii aveau funcţia râmelor.
Gwenafra se mai înălţase. Toţi copiii crescuseră. În decurs de doisprezece ani, în valea Fluviului nu avea să mai existe nici un copil sau adolescent, asta dacă situaţia s-ar fi prezentat pretutindeni aşa cum o ştiau călătorii.
Gândindu-se la acest aspect, Burton îi spuse Alicei:
— Acest prieten al tău, reverendul Dodgson, care iubea doar fetiţe, pesemne că se va simţi tare frustrat, nu?
— Dodgson nu era un pervers, interveni Frigate. Ce se va întâmpla oare cu bărbaţii ale căror dorinţe sexuale au ca obiect doar copiii? Ce vor face când aceştia vor dispărea? Şi cum vor trăi cei care se simt bine doar torturând sau maltratând animalele? Eu unul regret absenţa animalelor, să ştii. Iubesc pisicile, câinii, urşii, elefanţii şi multe altele. Maimuţele, nu. Seamănă prea mult cu omul. Mă bucur că n-am văzut aşa ceva aici. Acum nu mai pot fi chinuite. Toate acele animale neajutorate care sufereau sau mureau de foame sau sete din pricina vreunei fiinţe umane nechibzuite sau haine… S-a terminat cu asta.
Mângâie părul blond al Gwenafrei, lung de aproape cincisprezece centimetri.
— Aceleaşi sentimente le-am avut şi faţă de micuţii neajutoraţi şi maltrataţi.
— Ce fel de lume a aceea în care nu există copii? întreba Alice. Fiindcă veni vorba, ce înseamnă viaţa fără animale? Dacă nu mai pot fi chinuite sau maltratate, atunci nici nu poate fi vorba de a fi iubite sau mângâiate.
— În lumea asta, fiecare lucru îşi are contraponderea, remarcă Burton. Nu poţi găsi iubire fără ură, bunătate fără câinoşenie, pace fără război. Oricum ar fi, noi nu putem influenţa lucrurile într-un sens sau altul. Nevăzuţii Stăpâni ai acestei lumi au hotărât ca oamenii să nu aibă animale, iar femeile să nu poată da viaţă copiilor. Fie cum vor ei.
Dimineaţa celei de-a patru sute şaisprezecea zi nu se deosebea prin nimic de celelalte. Soarele răsărise deasupra culmii lanţului muntos din stânga Fluviului. Vântul dinspre amonte avea viteza de cincisprezece mile pe oră, ca întotdeauna. Temperatura aerului crescu în mod constant, urmând să atingă treizeci de grade Celsius în jurul orei două după-amiaza. Catamaranul Hagiul naviga în volte. Burton stătea pe „puntea de comandă” strângând în mâini echea groasă din lemn de pin aflată în partea dreaptă, lăsând ca vântul şi soarele să-i tăbăcească pielea bine bronzată. Purta un kilt în pătrăţele stacojii cu negru, care îi venea până aproape de genunchi, şi un colier confecţionat din vertebrele negre şi strălucitoare provenite de la peştele cu corn. Acesta era un peşte de circa doi metri, având în frunte un corn de cincisprezece centimetri. Trăia la o adâncime de treizeci de metri şi, când se prindea în cârlig, era adus la suprafaţă cu mare greutate. Din vertebrele lui se făceau coliere frumoase, iar pielea, tăbăcită cum se cuvine, se folosea pentru confecţionarea de sandale, armuri şi scuturi, sau putea fi prelucrată, obţinandu-se centuri şi odgoane. Cornul era însă cel mai căutat. Slujea la confecţionarea vârfurilor de lance sau săgeată, ori devenea mâner de cuţit sau stilet.
Pe o poliţă din apropierea sa, închis în băşica transparentă luată de la un peşte, se afla un arc făcut din oasele curbate provenite de la gura unui peşte-balaur. Capetele oaselor fuseseră tăiate în aşa fel încât să se potri-vească unul cu celălalt şi se obţinuse astfel un arc dublu curbat. Prevăzut cu o coardă din intestine de peşte-balaur, arcul realizat putea fi mânuit doar de un bărbat cu forţă în braţe. Burton îl întâlnise pe posesorul acestei arme în urmă cu o sută patruzeci de zile şi-i oferise pe el patruzeci de ţigarete, zece trabuce şi un litru de whisky. Oferta fusese respinsă. De aceea, Burton şi Kazz reveniseră în aceeaşi noapte şi-l furaseră, ori, mai degrabă, făcuseră un schimb, întrucât Burton se simţise obligat să-i lase în loc arcul său din lemn de tisă.