Cârmi catamaranul în volte pe canalul care se îngusta mereu. Cale de aproape cinci mile, Fluviul se lărgise, ajungând la trei mile şi jumătate, iar acum devenea un canal îngust de maximum jumătate de milă. Şerpuia şi dispărea între pereţii unui canion.
În porţiunea aceea, ambarcaţiunea abia se va putea strecura în amonte, fiindcă va trebui să înfrunte un curent mai puternic, iar spaţiul necesar deplasării în zigzag era limitat. Mai trecuse de multe ori prin strâmtori asemănătoare şi de aceea nu-şi făcea griji prea mari. Cu toate acestea, de fiecare dată când avea de navigat prin astfel de zone, socotea, fără voia lui, că vasul renăştea. Trecea dintr-un lac, asociat cu un pântece, printr-o deschizătură strâmtă, pătrunzând în alt lac. Semăna cu o rupere de apă, gândea el, iar pătrunderea în cealaltă parte putea oferi şansa unei aventuri fantastice sau a unei revelaţii.
Catamaranul coti pe lângă o piatră-potir, aflată la doar douăzeci de metri. Pe câmpie, care aici era largă de numai o milă, se găseau nenumăraţi oameni. Strigau către călători, făceau semne cu mâna, le arătau pumnul, răcneau cuvinte obscene, greu de auzit, dar al căror înţeles era priceput de Burton, care mai trecuse prin multe asemenea situaţii. Localnicii nu păreau ostili, însă străinii erau întotdeauna întâmpinaţi în diverse moduri. Oamenii de pe mal erau slabi, cu părul negru, pielea închisă la culoare şi scunzi. Vorbeau o limbă despre care Ruach afirmă că aducea cu cea proto-hamit-semitică. Pe Pământ trăiseră undeva în Africa de Nord sau Mesopotamia, pe vremea când aceste regiuni se dovediseră mai fertile. Purtau prosoapele drept kilturi, însă femeile avea sânii dezgoliţi şi foloseau „sutienele” drept eşarfe sau turbane. Ocupau malul drept pe o distanţă de şaizeci de pietre, adică tot atâtea mile. Populaţia din aval, compusă din ceylonezi, la care se adăuga o minoritate de mayaşi precolumbieni, se răspândise cale de optzeci de pietre.
Frigate numise această distribuţie a umanităţii „un cazan etnic al Timpului”. „Cel mai măreţ experiment social şi antropologic.”
Afirmaţiile lui nu se dovedeau chiar trase de păr. Popoarele păreau amestecate parcă pentru a învăţa câte ceva unele de la altele. În unele ca-zuri, grupurile minoritare şi ciudate reuşiseră să creeze diferite elemente detensionante şi trăiau într-o relativă bună înţelegere cu majoritarii. Alteori, se ajungea la masacrarea unora de către alţii ori la o exterminare reciprocă sau la căderea în sclavie a celor înfrânţi.
După resuscitare, o vreme domnise doar anarhia. Oamenii se „strângeau laolaltă” şi formau grupuscule, în scop de apărare, pe întinderi foarte mici. Apoi se detaşaseră conducătorii înnăscuţi sau cei avizi după putere, iar susţinătorii se aliniaseră în spatele liderilor pe care şi-i alegeau potrivit preferinţelor — sau, în multe cazuri, erau aleşi ei de lideri.
Unul dintre diversele sisteme politice care rezultase din astfel de asocieri era cel al „sclaviei potirului”. Un grup dominant din zonă îi păstra pe prizonierii nevolnici. Le dădeau acestora din urmă să mănânce doar pentru că potirul unui sclav mort devenea inutil. Le luau însă ţigaretele, trabucele, marijuana, guma de visat, băutura şi alimentele mai apetisante.
Hagiul fusese cât pe ce să fie capturat de proprietarii de sclavi de cel puţin trei ori, atunci când încercaseră să tragă la mal. Dar Burton şi ceilalţi stăteau cu ochii în patra, căutând semne care să le indice dacă statul respectiv lua sclavi. Adesea primeau avertismente din partea statelor învecinate. Alteori, oameni în ambarcaţiuni porniseră spre ei să-i intercepteze în loc să-i ademenească la mal, iar Hagiul scăpase ca prin urechile acului în douăzeci de rânduri, fără să fie scufundat sau acostat.
Burton se văzuse silit să se întoarcă din drum, navigând în aval de cinci ori. Catamaranul său depăşea în viteză bărcile urmăritorilor, care nu se arătau dornici să-l vâneze dincolo de graniţele lor. După aceea, Hagiul se strecurase înapoi pe timpul nopţii, navigând în siguranţă prin dreptul statelor sclavagiste.
În câteva ocazii, nu putuseră să tragă pe uscat zile în şir din cauză că pe ambele maluri se aflau asemenea state, care se întindeau pe suprafeţe mari. Echipajul fusese nevoit să reducă raţiile la jumătate sau, cu puţin noroc, reuşiseră să prindă suficient peşte pentru a-şi potoli foamea.
După ce fuseseră asiguraţi că marinarii de pe Hagiul nu aveau intenţii ostile, proto-hamit-semiţii din această porţiune a Fluviului se arătară destul de prietenoşi. Un moscovit din secolul optsprezece îi avertiză că pe malul celălalt al canalului se aflau state sclavagiste. Nu ştia prea multe despre ele din cauza munţilor abrupţi Prin strâmtoare trecuseră câteva bărci, însă puţine se întorseseră. Temerarii care reuşiseră acest lucru povestiseră despre răutatea oamenilor de dincolo de Fluviu.
Încărcară ambarcaţiunea cu muguri de bambus, peşte uscat şi alimente obţinute de la pietrele-potir şi economisite pe o perioadă de două săptămâni.
Mai aveau jumătate de oră până să se aventureze în strâmtoare. Burton era cu gândul atât la felul cum vor reuşi să navigheze cât şi la membrii echipajului. Aceştia stăteau întinşi la prova, bucurându-se de razele soarelui, ori rezemaţi cu spatele de rama gurii de magazie pe care o numeau „teugă”.
John de Greystock lega de capătul unei săgeţi oase subţiri, cioplite din corn de peşte. În această lume, în care nu existau păsări, oasele serveau drept pene.
Greystock, sau Lord Greystock, după cum insista Frigate să i se adreseze dintr-un motiv cunoscut doar de el, amuzându-se, se dovedea bun în luptă atunci când situaţia era grea. Spunea multe lucruri interesante, chiar dacă se exprima incredibil de vulgar, relatând nenumărate întâmplări petrecute în cursul campaniilor sale din Gascoigne şi de la frontieră, cuceriri în rândul femeilor, bârfe despre Edward Picioare Lungi şi, bineînţeles, informaţii privind vremurile în care trăise. Era, în acelaşi timp, foarte încăpăţânat, cam certat cu curăţenia şi, din punctul de vedere al celor care trăiseră în alte epoci, rigid în multe privinţe. Susţinea că fusese foarte bisericos în timpul vieţii pe Pământ şi pesemne că spunea adevărul, altfel nu s-ar fi bucurat de cinstea de a face parte din suita Patriarhului de la Ierusalim. Acum însă, când religia lui îşi pierduse creditul, îi detesta pe preoţi. Cu dispreţul său, era în stare să-l înfurie pe oricare preot întâlnit, în speranţa că acesta îl va ataca. Unii o şi făceau, riscând chiar să fie ucişi. Burton îl dojenise cu fereală pentru asemenea obiceiuri (nimeni nu-i vorbea aspru lui Greystock decât dacă dorea să se lupte cu el pe viaţă şi pe moarte), arătând că, aflându-se în calitate de oaspeţi într-un teritoriu străin şi copleşiţi numeric de gazde, era recomandabil să se poarte politicos. Greystock recunoştea că Burton are dreptate, însă nu-şi putea înfrâna pornirea de a sâcâi orice preot apărut în cale. Din fericire, poposeau rareori în zone unde să găsească preoţi creştini. Pe de altă parte, puţini erau aceia care să declare că profesaseră preoţia în viaţa de pe Pământ.
Prinsă într-o conversaţie, alături de el se afla concubina sa actuală, născută Mary Rutherford în 1637, devenită Lady Warwickshire, care murise în 1674. Era englezoaică, dar născută cu trei sute de ani mai târziu decât el, astfel că între atitudinile şi faptele lor apăreau multe diferenţe. Din câte îşi dădea seama Burton, convieţuirea lor nu avea să mai ţină mult.
Kazz stătea răsfirat pe punte, ţinându-şi capul în poala Fatimei, o turcoaică pe care o cunoscuse în cursul unei escale pentru masa de prânz. Fa-tima, după cum se exprimase Frigate, părea să se „dea în vânt după oameni păroşi”. Aceasta era explicaţia lui pentru obsesia manifestată de soţia unui brutar din Ankara secolului şaptesprezece faţă de Kazz. Îl considera interesant din toate punctele de vedere, dar păroşenia lui îi dădea stări vecine cu extazul. Toată lumea se arăta încântată de situaţia asta, îndeosebi Kazz. În cursul călătoriei, el nu văzuse nici măcar o femeie din rasa lui, deşi auzise de existenţa câtorva. Majoritatea femeilor se fereau din calea lui din pricina înfăţişării brutale şi a părului abundent de pe tot corpul. Înainte de a o cunoaşte pe Fatima, nu avusese o concubină permanentă.
Micuţul Lev Ruach se rezema de peretele dinspre prova al teugii, făcând o praştie din piele de peşte cu corn. Săculeţul de lângă el conţinea circa treizeci de pietre culese în cursul ultimelor douăzeci de zile. Alături de el, vorbind repede şi arătându-şi neîncetat dinţii lungi şi albi, se afla Esther Rodriguez. Ea o înlocuise pe Tanya, care îl cicălea pe Lev înainte de plecarea în voiaj a ambarcaţiunii. Tanya era o femeie scundă şi atrăgătoare, dar părea mereu nemulţumită de bărbaţii ei, încercând să-i „remodeleze”; Lev aflase că ea îşi mai „tratase” în acelaşi fel tatăl, unchiul, doi fraţi şi doi soţi. Încercase acest procedeu şi pe pielea lui Lev, de obicei cu voce tare, astfel încât de sfaturile ei să beneficieze şi alţi bărbaţi aflaţi în preajmă. într-o zi, cu puţin înainte ca Hagiul să ridice pânzele, Lev sărise la bord, se răsucise pe călcâie şi spusese:
— Adio, Tanya. Nu mai suport dădăceala ta de Gură Bogată din Bronx. Găseşte-ţi pe altul, unul care să fie perfect.
Tanya rămăsese mută, pălise, iar apoi începuse să se răstească la Lev. Judecând după felul cum ţinea gura când Hagiul se îndepărtase binişor de mal şi fiindcă zgomotele de acolo se auzeau vătuit, se părea că încă mai răcnea. Ceilalţi pufniseră în râs şi-l felicitaseră, însă el se mulţumise să surâdă întristat. Două săptămâni mai târziu, într-o zonă în care trăiau cu precădere libieni, o cunoscuse pe Esther, o evreică sefardă din secolul cincisprezece.
— De ce nu-ţi încerci norocul cu o ariană? îl întrebase odată Frigate.
Lev ridicase din umerii săi înguşti.
— Am făcut-o. Dar mai curând sau mai târziu ajungi la o ceartă la cuţite, ele îşi ies din pepeni şi strigă după tine că eşti un jidan nenorocit. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu evreicele, dar din partea lor mai accept asemenea vorbe.
— Ascultă prietene, îl sfătui americanul. Pe malurile Fluviului poţi găsi miliarde de ariene care n-au auzit în viaţa lor de evrei. Nu au prejudecăţi. Încearcă una din astea.
— Mă mulţumesc cu răul pe care-l cunosc.
— Adică eşti dinainte mulţumit, remarcase Frigate.
Burton se întreba uneori ce-l ţinea pe Ruach la bord. Niciodată nu mai făcuse vreo aluzie la Evreul, ţiganul şi Islamul, deşi îi pusese lui Burton o sumedenie de întrebări despre alte aspecte din trecutul său. Se arăta destul de prietenos, dar manifesta o anumită reticenţă, greu de definit. Deşi mărunt de statură, dovedea curaj în luptă şi-i fusese de un nepreţuit ajutor lui Burton, învăţându-l judo, karate şi jukado. Aerul de tristeţe care-l învăluia ca o ceaţă delicată chiar şi când râdea sau făcea dragoste, dacă era să-i dea crezare Tanyei, îşi avea originea în suferinţe spirituale. Acestea erau rezultatul îngrozitoarelor experienţe trăite în lagărele de concentrare din Germania şi Rusia, ori cel puţin aşa pretindea el. Tanya spusese că Lev avea o tristeţe înnăscută. Moştenise toate genele purtătoare de amărăciune de pe vremea când strămoşii lui stătuseră şi plânseseră lângă sălciile Babilonului.
Monat reprezenta alt caz de tristeţe, deşi el reuşea să o alunge cu totul în unele ocazii. Tau cetanul căuta neîncetat pe cineva din neamul său, unul dintre cei treizeci de bărbaţi care fuseseră sfârtecaţi de mulţimea dezlănţuită. Nu-şi punea speranţe prea mari. Părea aproape imposibil să aibă un asemenea noroc ţinând seama că era vorba de treizeci de indivizi azvârliţi între treizeci şi cinci până la treizeci şi şase de miliarde de fiinţe răspândite de-a lungul unui fluviu care putea avea chiar zece milioane de mile lungime. Dar încă nu-şi pierduse nădejdea.
Alice Hargreaves stătea jos în faţa teugii şi i se vedea doar creştetul capului; privea la oamenii de pe mal ori de câte ori ambarcaţiunea se apropia îndeajuns de mult pentru a reuşi să distingă chipurile. Îşi căuta soţul, Reginald, precum şi cei trei fii, mama, tatăl, surorile şi fraţii. Cerceta orice chip familiar şi drag ei. Dăduse de înţeles că va coborî pe mal de îndată ce ar fi găsit pe vreunul dintre ei. Burton nu comentase decizia ei. Dar când se gândea la asta, simţea o durere sfâşietoare în piept. Dorea s-o vadă plecată, dar, pe de altă parte, o voia alături de el. Dacă n-ar mai fi văzut-o, şi-ar fi scos-o din minte. Era inevitabil. Dar alunga ideea inevitabilului. Nutrea faţă de ea aceleaşi sentimente pe care le avea pentru iubita sa persană, şi pierderea ei ar fi însemnat să treacă prin aceleaşi chinuri care nu-i dăduseră pace toată viaţa.
Cu toate acestea, nu-i spusese nici o vorbă despre sentimentele sale. Îi vorbea, glumea cu ea, îi arăta o grijă care îl umplea de amărăciune, fiindcă ea nu-i răspundea în acelaşi fel, şi, în cele din urmă, o făcea să se calmeze atunci când erau împreună. Mai precis, se simţea mai degajată când erau şi alţii în preajmă. Imediat ce rămâneau singuri, devenea crispată.
După acea primă noapte, Alice nu mai consumase gumă de visat. El apelase la gumă şi a treia oară, apoi păstrase porţia zilnică, schimbând-o pe alte lucruri. Ultima oară când mestecase gumă, în speranţa unei nopţi de dragoste plină de extaz cu Wilfreda, fusese cuprins de un acces de „tremurici”, boala care era cât pe ce să-l răpună în timpul expediţiei sale către lacul Tanganika. În vis îi apăruse Speke, pe care-l ucisese. Speke murise într-un „accident” de vânătoare, pe care toată lumea îl considerase sinucidere, deşi nimeni n-o spusese răspicat. Torturat de remuşcări fiindcă-l trădase pe Burton, Speke se împuşcase; însă în vis el îl strângea de gât pe Speke în vreme ce acesta se aplecase asupra lui pentru a-l întreba cum se simte. Apoi, când viziunea dispărea, Burton sărutase buzele reci ale lui Speke.
Ştia că ţinuse la Speke dar, în aceeaşi măsură, îl urase, şi nu fără motiv. La vremea respectivă, fusese vag conştient de dragostea ce i-o purta şi nu dăduse importanţă acestui sentiment. În timpul coşmarului provocat de guma de visat, înţelegând deosebirea dintre iubirea nemărturisită şi ura neîmpăcată, se simţise atât de îngrozit, încât urlase. Se trezise şi o văzuse pe Wilfreda scuturându-l şi întrebând ce păţise. Cât trăise pe Pământ, Wilfreda fumase opiu sau îl pusese în bere, dar aici, după ce încercase guma de visat, se temuse să mai continue. O îngrozea gândul de a-şi revedea în vis un frate mai tânăr murind şi de a retrăi anumite experienţe din viaţa de târfă.
— E o senzaţie psihedelică stranie, îi spusese Ruach lui Burton şi după aceea îi explicase înţelesul cuvântului. Discuţia pe acest subiect continuase multă vreme. Se pare că aduce la suprafaţă incidente traumatizante într-un amestec de realitate şi simbolism. Dar nu întotdeauna. Uneori are efectul unui afrodisiac. Alteori, cum se spunea, ie duce într-o „călătorie” plăcută. Dar îmi închipui că guma de visat ne-a fost pusă la dispoziţie din motive terapeutice, daca nu chiar de purificare. Numai individual putem învăţa cum s-o folosim.
— De ce nu mesteci mai des? îl întrebă Frigate.
— Din acelaşi motiv pentru care altădată mulţi oameni refuzau să urmeze un tratament psihoterapeutic, ori îl abandonau înainte de apariţia unor rezultate pozitive: mă tem.
— Da, la fel şi eu, recunoscu Frigate. Dar într-o bună zi, când o să ne oprim undeva mai multă vreme, o să mestec o lamă pe noapte, pe cuvânt. Chiar dacă o să mă sperii de moarte. Sigur, mi-e uşor să fac asemenea afirmaţii acum.
Peter Jairus Frigate se născuse la numai douăzeci şi opt de ani după moartea lui Burton, însă prăpastia dintre ei era uriaşă. Aveau păreri diametral opuse despre unul şi acelaşi lucru; s-ar fi certat violent, dacă Frigate ar fi fost în stare de aşa ceva. Nu era vorba de disciplina de grup sau de modul de guvernare al ambarcaţiunii, ci de felul în care fiecare dintre ei vedea lumea. Cu toate acestea, Frigate semăna cu Burton în multe privinţe şi pesemne că de aceea se simţise atât de fascinat de Burton în cursul vieţii de pe Pământ. În 1938, Frigate găsise o carte ieftină de Fairfax Downey, intitulată Burton: Aventurierul celor O Mie de Nopţi. Ilustraţia de pe copertă îl înfăţişa pe Burton la vârsta de cincizeci de ani. Chipul fioros, fruntea înaltă şi arcadele proeminente, sprâncenele dese şi stufoase, nasul drept şi dur, cicatricea care acoperea o bună parte din obrazul drept, buzele groase şi „senzuale”, concentrarea intensă şi agresivitatea trăsăturilor, îl făcuseră să cumpere cartea.
— Până atunci nu ştiusem de existenţa ta, Dick, spuse Frigate. Dar am citit cartea imediat şi m-a fascinat. Aveai ceva care mă atrăgea, în afară de modul îndrăzneţ în care ţi-ai trăit viaţa, cunoaşterea secretelor scrimei, stăpânirea multor limbi, deghizarea ca doctor sau neguţător localnic, sau ca pelerin mergând la Mecca, primul european care a reuşit să iasă viu din oraşul sacru Harar, descoperitor al lacului Tanganika şi aproape de descoperirea izvoarelor Nilului, cofondator al Societăţii Regale de Antropologie, inventator al termenului P.E.[7], traducător al celor O mie şi una de nopţi, cunoscător al practicilor sexuale orientale şi câte altele… În afară de toate acestea, pentru mine ai reprezentat o pasiune ieşită din comun. Peoria era un orăşel, dar biblioteca publică de acolo avea multe cărţi scrise de sau despre tine, donate de un admirator, şi le-am citit pe toate. Apoi m-am apucat să colecţionez ediţii princeps de şi despre tine. Evident, am devenit scriitor, dar plănuiam să scriu biografia ta definitivă şi completă, călătorind în aceleaşi locuri ca şi tine, făcând fotografii, întemeind o societate pentru colectarea de fonduri în scopul păstrării mormântului tău…
Era prima oară că Frigate adusese vorba de mormânt. Tresărind, Burton întrebă:
— Unde? Apoi îşi aduse aminte: A, sigur. Mortlake. Uitasem. Chiar era de forma unui cort arab, aşa cum îl gândisem eu şi Isabel?
— Sigur. Numai că cimitirul a fost înghiţit de o suburbie săracă, mormântul a fost profanat de vandali, pe pământ crescuseră bălării şi se vorbea despre strămutarea osemintelor într-o parte mai îndepărtată a Angliei, deşi era deja imposibil să se găsească o zonă mai puţin populată.
— Şi ai întemeiat societatea pentru restaurarea mormântului meu? se interesă Burton.
Se obişnuise cu gândul că murise, dar discuţia purtată cu cineva care-i văzuse mormântul îl făcea să simtă un fior rece pe spinare.
Frigate oftă adânc. Cu un aer jenat, răspunse:
— Nu. Când puteam s-o fac, mi-a fost ruşine să risipesc atâta timp şi bani pentru cineva mort. Lumea devenise un adevărat haos. Cei vii aveau cu totul alte griji. Poluare, sărăcie, oprimare şi câte altele. Acestea erau lucrurile care contau.
— Şi biografia aceea definitivă?
Frigate îl privi din nou stânjenit:
— Când am citit prima oară despre tine, m-am gândit că eram singurul care te redescoperise sau era interesat de persoana ta. Dar în anii şaizeci viaţa ta a stârnit un interes neaşteptat de mare. S-au scris şi câteva cărţi despre tine sau soţie.
— Isabel? A scris cineva despre ea? De ce?