— A fost o femeie deosebit de interesantă. Exasperantă din cale-afară, recunosc, înduioşător de superstiţioasă, schizofrenică şi înclinată spre autoamăgire. Foarte puţini ar fi dispuşi s-o ierte pentru arderea manuscriselor şi jurnalelor tale…
— Poftim? răcni Burton. A ars?…
Frigate dădu afirmativ din cap şi continuă:
— Doctorul tău, Grenfell Baker, a descris asta drept „un holocaust nemilos, care a urmat regretabilei sale dispariţii”. A ars şi traducerea de la Grădina parfumată, pretinzând că tu n-ai fi vrut s-o vezi publicată decât dacă ai fi avut nevoie de bani şi bineînţeles că nu-ţi mai trebuia nimic, de vreme ce muriseşi.
Burton rămase mut, lucru ce i se întâmplase foarte rar în viaţă.
Frigate îl privi din colţul ochiului şi surâse. Părea să-l bucure nenorocirea lui Burton.
— Deşi destul de regretabilă, distrugerea Grădinii parfumate nu a însemnat o pierdere extraordinară. Însă arderea ambelor seturi de jurnale, cele secrete, în care, după cum se presupune, îţi dădeai frâu liber celor mai profunde gânduri şi celor mai intense sentimente de ură şi chiar a celor publice, jurnalele privind evenimentele zilnice, ei bine, pentru asta eu unul n-aş ierta-o! Asta-i şi părerea altora. A fost o pierdere grea; n-a scăpat decât o agendă de-a ta, una mică, dar şi asta a ars în timpul bombardamentelor asupra Londrei în Al Doilea Război Mondial. Făcu o pauză şi apoi reluă: E adevărat că ai trecut la catolicism pe patul de moarte, aşa cum a susţinut soţia ta?
— Tot ce se poate, spuse Burton. Ţinând cu orice chip să mă convertesc, Isabel nu-mi dăduse pace ani în şir, deşi niciodată n-a îndrăznit să mă îndemne de-a dreptul. Când eram grav bolnav s-ar putea să-i fi spus că sunt gata să trec la catolicism, ca s-o fac fericită. Era tare îngrijorată, chiar nenorocită, la gândul că voi arde în iad.
— Atunci înseamnă c-ai iubit-o?
— Aş fi iubit şi un câine, răspunse Burton.
— Deşi eşti mai întotdeauna supărător de sincer şi deschis, uneori te exprimi foarte ambiguu.
Discuţia aceasta avusese loc în anul 1 A.R., la aproximativ două luni după Prima Zi. Rezultatul ei era sugestiv pentru modul în care s-ar fi simţit Doctorul Johnson dacă ar fi întâlnit un alt Boswell.[8]
Aceasta fusese a doua etapă a straniei relaţii dintre ei. Frigate devenise o prezenţă mai apropiată dar, în acelaşi timp, mai iritantă. Americanul se arătase mereu reţinut în comentariile sale privind atitudinea lui Burton, din pricină că nu voia să-l înfurie, desigur. De altfel, Frigate depunea eforturi vizibile să nu deranjeze pe nimeni. Însă fără să-şi dea seama, reuşea să stârnească ostilitatea tuturor. Atitudinea lui răutăcioasă se materializa prin multe acţiuni şi exprimări mai mult sau mai puţin subtile. Lui Burton nu-i plăceau astfel de situaţii. Era un tip direct, care nu se temea de furia lui sau a altora. Probabil, aşa cum afirmase şi Frigate, era tot timpul dornic să se confrunte cu cineva.
Într-o seară, pe când stăteau în jurul focului de sub o piatră-potir, Frigate vorbise despre Karachi. Acest sat, care devenise mai târziu capitala Pakistanului, naţiunea creată în 1947, avea o populaţie de numai două mii de locuitori pe vremea lui Burton. Prin 1970, populaţia sa crescuse la două milioane de oameni. Asta îl făcu pe Frigate să întrebe, mai curând indirect, despre raportul întocmit de Burton şi înaintat generalului său, Sir Robert Napier, privind casele de prostituţie masculină din Karachi. Raportul trebuia inclus între dosarele secrete ale Armatei Indiei de Est, însă fusese descoperit de unul dintre numeroşii inamici ai lui Burton. Deşi documentul nu se dăduse niciodată publicităţii, el fusese folosit împotriva sa, urmărindu-l toată viaţa. Burton se deghizase în straie de băştinaş pentru a pătrunde în acea casă de toleranţă şi culesese informaţii ia care nici un european nu avea acces. Se mândrise cu faptul că scăpase neprins, şi acceptase neplăcuta sarcină fiindcă era singurul în stare s-o ducă la îndeplinire şi întrucât iubitul său şef, Napier, îl rugase să nu refuze.
Burton răspunsese destul de morocănos la întrebările lui Frigate. În aceeaşi zi, Alice îl înfuriase — în ultima vreme părea să reuşească asta fără prea mari eforturi — şi se gândea, la rându-i, cum s-o scoată din sărite. Acum profită de ocazia neaşteptată oferită de Frigate. Se lansă într-o relatare fără perdea a ceea ce se petrecea în casele de toleranţă din Karachi. În cele din urmă, Ruach se ridică şi plecă. Deşi arăta de parcă i s-ar fi făcut rău, Frigate rămase locului. Wilfreda se tăvăli pe jos de râs. Kazz şi Monat îşi păstrară aerul serios şi imperturbabil. Gwenafra dormea pe ambarcaţiune, aşa că Burton nu se simţea nevoit să-şi cenzureze exprimarea. Loghu părea fascinată, dar şi îngreţoşată.
Alice, ţinta sa principală, păli, iar mai apoi roşi. Într-un târziu, se ridică şi zise:
— Serios, domnule Burton, şi până acum mi-ai făcut o impresie proastă. Dar să te făleşti cu… cu aceste… eşti degenerat, demn de dispreţ şi dezgustător. Şi nu cred o iotă din cele ce spui. Nu-mi pot închipui că cineva s-ar putea comporta cum pretinzi dumneata şi să se mai şi laude cu asta. Trăieşti întocmai cum ţi-e reputaţia, ca unul căruia îi face plăcere să-i şocheze pe ceilalţi, indiferent cât de mult şi-ar terfeli propria reputaţie.
Dispăru în întuneric.
— Poate o să-mi spui cândva cât de multe dintre acestea sunt adevărate, spusese Frigate. La început eram de părerea Alicei. Dar când am mai înaintat în vârstă, s-au descoperit noi dovezi privind viaţa ta şi un biograf a făcut chiar o analiză psihologică a persoanei tale folosindu-ţi propriile scrieri şi diferite surse documentare.
— Iar concluziile? întrebă Burton cu un ton batjocoritor.
— Altă dată, Dick, spuse Frigate. Dick huliganul, adăugă el şi plecă.
Acum, stând la cârmă, urmărind razele de soare scăldându-i pe oamenii din grupul său, ascultând susurul apei despicate de cele două prove gemene, scârţâitul velaturii, se întreba ce se afla dincolo de canalul care semăna cu un canion. Sigur, nu capătul Fluviului. Pesemne că acesta curgea la nesfârşit. Însă mult mai aproape era destrămarea grupului. Rămăseseră împreună prea mult timp. Prea multe zile petrecute pe puntea îngustă, având prea puţine lucruri de făcut în afară de a sporovăi sau a ajuta la manevrarea ambarcaţiunii. Se deranjau din ce în ce mai mult unii pe alţii şi fiecare dintre ei se săturase de asta. În ultima vreme, până şi Wilfreda devenise tăcută şi nepăsătoare. Nu se putea spune că el o ajutase din cale afară de mult să iasă din această stare. Cinstit vorbind, i se acrise de ea. N-o detesta şi nici nu-i dorea răul. Doar că-l plictisea, iar faptul că o putea avea pe ea şi nu pe Alice îl irita şi mai rău.
Lev Ruach nu se apropia de el, ori se ferea să-i spună prea multe. Pe de altă parte, se certa tot mai des cu Esther din cauza obişnuinţelor lui alimentare şi a eternei stări de visare în care se complăcea. De ce nu mai stătea de vorbă cu ea?
Şi Frigate era supărat pe el dintr-un motiv nemărturisit, însă laş cum îl ştia, niciodată nu avea curaj să spună ceva decât dacă se vedea încolţit şi chinuit până-şi ieşea din minţi. Loghu era furioasă şi dispreţuitoare faţă de Frigate, fiindcă se purta morocănos cu ea şi cu alţii. Pe de altă parte, Loghu se mâniase pe Burton, care o respinsese cu câteva săptămâni în urmă, pe când se aflau singuri la strâns lemn de bambus. El spusese nu, adăugând că nu scrupulele morale îl împiedicau să facă dragoste cu ea, dar nu dorea să trădeze încrederea lui Frigate sau a altui membru al echipajului. Loghu afirmase că nu-i făcuse propunerea pentru că nu-l iubea pe Frigate ci pentru că simţea din când în când nevoia unei schimbări. Întocmai ca Frigate.
Alice era pe punctul să abandoneze orice speranţă de a mai întâlni vreodată pe cineva cunoscut. Apreciase că trecuseră prin dreptul a cel puţin 44 370 000 de oameni şi nu văzuse nici o figură familiară de pe Pământ. Adevărat, îi luase pe unii drept vechi cunoştinţe. Recunoştea totuşi că, din cele peste patruzeci şi patru de milioane, pe puţini îi văzuse mai de aproape. Dar nu asta conta. Căzuse pradă unei deprimări fără margini şi se săturase să stea de dimineaţa până noaptea la prova, nefăcând altceva decât să ţină echea sau să manevreze pânzele, ori să vorbească de una sau alta, de cele mai multe ori fără nici un câştig.
Burton nu voia să recunoască, dar se temea că Alice va pleca. La următoarea escală putea să coboare pe mal cu potirul şi cele câteva obiecte personale şi să-i spună adio. „Ne vedem peste o sută şi mai bine de ani.” Tot ce se putea. Principalul lucru care-o reţinuse până acum fusese Gwenafra. O educa pe copila britonă pentru a o transforma într-o micuţă doamnă cu maniere victoriene care trăieşte într-o epocă postresuscitare. Era o combinaţie ieşită din comun, dar cu nimic mai ciudată decât multe altele întâlnite de-a lungul Fluviului.
Până şi Burton se săturase de voiajul etern pe mica ambarcaţiune. Voia să-şi găsească un loc de refugiu şi odihnă într-o zonă primitoare, pentru ca apoi s-o studieze, să participe la activităţile oamenilor, obişnuindu-se din nou cu viaţa de pe uscat, îngăduind impulsului sufletesc spre călătorie să renască. Dar dorea să facă toate acestea doar având-o pe Alice alături de el.
— Dacă stai locului îţi stă şi norocul, mormăi el.
Trebuia să ia taurul de coarne în ce-o privea pe Alice; destul se purtase ca un domn. Îi va face curte; o va asalta şi-o va cuceri. În tinereţe se dovedise un bărbat agresiv în relaţiile amoroase; apoi, după căsătorie, se obişnuise să fie cel iubit, nu cel care iubeşte. Iar vechile obiceiuri şi modul lui de gândire rămăseseră aceleaşi. Era un bărbat în vârstă înzestrat cu un trup nou.
Hagiul intră în canalul întunecat şi turbulent. Pereţii din piatră neagră-albăstruie se ridicau de o parte şi de alta, iar ambarcaţiunea urmă un cot şi marinarii pierdură din ochi lacul care rămăsese în urmă. Săriră cu toţii să manevreze pânzele în vreme ce Burton cârmea vasul în volte prin torentul îngust de numai un sfert de milă, împotriva curentului care dădea naştere unor valuri mari. Ambarcaţiunea sălta şi se afunda brusc în apă, înclinându-se periculos de mult când Burton schimba cursul prea brusc. În câteva rânduri ajunseră la câţiva metri de pereţii canionului de care valurile se spărgeau cu forţă. Însă Burton condusese ambarcaţiunea atâta vreme, încât devenise una cu ea, iar echipajul, după îndelunga experienţă căpătată sub comanda lui, nici nu mai avea nevoie să primească ordine, fiind capabil să le anticipeze, însă nimeni nu îndrăznea să acţioneze înainte de a le auzi direct din gura lui.
Călătoria prin canion dură aproape jumătate de oră. Trecerea îi îngrijoră pe unii — faptul că Frigate şi Ruach se temeau nu mira pe nimeni — dar îi şi însufleţi. Aventura izgonise, măcar pentru o vreme, aerul posomorât şi plictisit de pe feţele lor.
Hagiul pătrunse în apele unui lac scăldat de razele soarelui. Avea patru mile lăţime şi se întindea spre nord cât puteau vedea cu ochii. Munţii se trăseseră în lături; câmpiile de pe ambele maluri reveniră la lăţimea de o milă.
Văzură imediat vreo cincizeci de ambarcaţiuni de tot felul, începând cu bărci scobite din trunchiuri de pin şi terminând cu vase cu două catarge, construite din lemn de bambus. Majoritatea lăsau impresia că ieşiseră la pescuit. Spre stânga, la depărtare de o milă, se afla nelipsita piatră-potir şi de-a lungul malului se zăreau siluete întunecate. În spatele lor, pe câmpie şi pe dealuri, erau colibe din bambus ridicate în stilul arhitectural pe care Frigate îl numea neopolinezian sau, uneori, riveran post-mortem.
În dreapta, la jumătate de milă de ieşirea din canion, se înălţa un fort construit din buşteni. În faţa acestuia se găseau zece docuri impunătoare din buşteni, de care erau legate diverse ambarcaţiuni mari şi mici. La câteva secunde după apariţia Hagiului, se auziră bătăi de tobe, pesemne confecţionate din trunchiuri goale de copaci cu membrana din piele de peşte sau de om. În faţa fortului se strânsese deja o mare de oameni, iar mulţi ieşeau ca furnicile din fort sau din colibele aflate în spatele lui. Aceştia se urcară claie peste grămadă în bărci şi porniră spre larg.
Siluetele aflate pe malul stâng lansau şi ele la apă bărci, canoe şi nave cu un singur catarg.
Agitaţia părea să sugereze că de pe ambele maluri erau trimise ambarcaţiuni într-o competiţie pentru capturarea catamaranului.
Burton manevră ambarcaţiunea în volte, aşa cum se cuvenea pentru a căpăta viteză şi, în câteva rânduri, reuşi să se strecoare printre bărci. Oamenii de pe malul drept aveau o distanţă mai mică de parcurs; erau albi şi bine înarmaţi, dar nu catadicseau să folosească arcurile. Un bărbat postat la prova unei canoe având treizeci de vâslaşi le strigă în germană să se predea:
— Nu veţi păţi nimic!
— Venim cu gânduri paşnice! urlă Frigate.
— Ştie! spuse Burton. E limpede că n-o să-i atacăm cu puţinii oameni pe care-i avem.
Acum răpăitul se auzea din toate părţile. Răsuna de parcă toate tobele de pe ambele maluri ale lacului se treziseră la viaţă. Pretutindeni viermuiau oameni, toţi înarmaţi, lansând bărci în încercarea de a le tăia drumul. Ambarcaţiunile care porniseră mai devreme în urmărirea lor pierdeau viteză.
Burton şovăi o clipă. Să întoarcă din drum şi să intre din nou în canal, pentru a reveni în cursul nopţii? Se putea dovedi o manevră primejdioasă, întrucât pereţii înalţi de şase mii de metri împiedicau lumina stelelor şi a norilor gazoşi să pătrundă în canion. Ar însemna să navigheze aproape orbeşte.
Pe de altă parte, Hagiul părea mai rapidă decât oricare navă duşmană. Asta deocamdată. Din depărtare se vedeau apropiindu-se cu rapiditate câteva veliere. Acestea aveau de partea lor curentul şi vântul, iar dacă el le ocolea, erau ele în stare să-l prindă din urmă când vor schimba direcţia de mers? Toate ambarcaţiunile pe care le văzuse până acum erau înţesate de oameni, făcându-le să piardă din viteză şi manevrabilitate. Chiar având aceleaşi calităţi ca Hagiul, nici una nu putea naviga la fel de repede, din cauza încărcăturii suplimentare. Hotărî să-şi continue cursa în amonte. Zece minute mai târziu, în vreme ce schimba drumul pentru a veni cu prova în vânt, o canoe mare îi tăie calea. În ea erau şaisprezece vâslaşi pe fiecare latură, iar la pupa şi la prova avea câte o punte minusculă. Pe aceste punţi stăteau câte doi oameni lângă nişte catapulte montate pe piedestale din lemn. Cei doi bărbaţi de la prova aşezară pe platanul catapultei un obiect rotund din care ieşea fum. Unul trase piedica şi braţul armei se lovi de traversă. Canoea se cutremură, iar gâfâielile ritmice ale vâslaşilor înregistrară o pauză. Obiectul fumegând zbură, descriind un arc larg, până ajunse la aproximativ şase metri în faţa Hagiului şi la trei metri deasupra apei. Explodă cu un zgomot puternic, producând mult fum, pe care vântul îl risipi aproape imediat.
Câteva dintre femei scoaseră ţipete de spaimă, iar unul dintre bărbaţi lăsă să-i scape un strigăt. „Deci în zona asta se găseşte sulf, gândi Burton, „altfel n-ar fi reuşit să facă praf de puşcă.”
Ridică glasul la Loghu şi Esther Rodriguez, cerându-le să treacă la eche. Amândouă păliseră, dar păreau destul de calme, deşi nici una nu mai văzuse bombe până atunci.
Gwenafra fusese adăpostită în teugă. Alice avea un arc din lemn de tisă şi o chivără cu săgeţi în spinare. Pielea ei albă contrasta vădit cu buzele rujate şi ochii machiaţi cu verde. Dar ea trecuse prin cel puţin zece bătălii purtate pe apă, şi rămăsese de fiecare dată neclintită ca stâncile de la Dover. Alice era cel mai bun arcaş din tot grupul. Burton era un ţintaş neîntrecut cu arme de foc, însă îi lipsea practica tragerii cu arcul. Kazz putea întinde coarda arcului din corn de balaur de fluviu mai bine decât Burton, însă era un ţintaş jalnic. Frigate pretindea că nici nu avea să fie bun vreodată; ca la majoritatea sălbaticilor, simţul perspectivei era foarte slab dezvoltat.
Oamenii de la catapulte nu mai plasară un alt proiectil pe platanul armei. Primul fusese evident un semnal de avertizare pentru a-i determina să oprească. Burton nu voia să facă asta nici în ruptul capului. Urmăritorii de până acum ar fi putut să-i facă ciur cu săgeţi. Faptul că se abţinuseră însemna că doreau să-i prindă pe membrii echipajului vii şi nevătămaţi.
Canoea, cu prova înspumată şi cu vâslaşii scoţând strigăte ritmice la unison, trecu foarte aproape de prova Hagiului. Cei doi bărbaţi de pe puntea prova săriră, iar canoea se clătină. Unul dintre ei căzu în apă şi atinse doar cu degetele copastia ambarcaţiunii. Celălalt ateriză în genunchi pe punte. Strângea între dinţi un cuţit din lemn de bambus; la centură avea două teci, în care se aflau o toporişcă din piatră şi un stilet din corn de peşte. Vreme de o clipă, cât încercă să se agaţe de puntea umedă pentru a se ridica, privi cu ochi mari spre Burton. Părul îi era blond, ochii albaştri, iar chipul lui avea o frumuseţe clasică. Intenţia lui era de a răni unul sau doi membri ai echipajului, iar apoi să sară peste bord, probabil cu vreo femeie în braţe şi, în timp ce el le-ar fi dat de lucru, tovarăşii săi, abordând, ar fi năvălit cu toţii, şi astfel totul s-ar fi terminat fără luptă.
Nu avea şanse prea mari de a-şi duce planul la bun sfârşit; pesemne că ştia asta, dar nu se sinchisea. Majoritatea oamenilor se temeau de moarte, întrucât spaima făcea parte din structura lor cea mai intimă şi reacţionau instinctiv. Puţini erau aceia care-şi înfrângeau sentimentul de teamă, iar alţii nu erau conştienţi de el.