La jumătatea Fluviului, Burton ordonă ca Hagiul să întoarcă în vânt cu o sută optzeci de grade. Manevra permise navelor cu pânze să se apropie mai mult, dar el anticipase această situaţie. Strângând din nou vântul, ambarcaţiunea tăie apa printre cele două goelete. Veniseră atât de aproape, încât reuşise să vadă limpede trăsăturile oamenilor de la bordul ambelor nave. Majoritatea erau albi, începând cu bruneţi şi terminând cu blonzi nordici. Căpitanul vasului de la babord strigă în germană către Burton, cerându-i să se predea:
— Nu vă vom face nici un rău dacă cedaţi de bunăvoie, dar vă vom tortura dacă veţi continua să ripostaţi!
Vorbea germana cu un accent unguresc.
Drept răspuns, Burton şi Alice traseră două săgeţi. Cea slobozită de Alice trecu razant pe lângă căpitan, însă îl nimeri pe timonier, care se împletici şi căzu pe spate, rostogolindu-se peste balustradă şi ajungând în apă. Vasul îşi schimbă imediat direcţia spre pupa. Căpitanul se repezi la timonă, iar cea de-a doua săgeată din arcul lui Burton pătrunse în partea din spate a genunchiului său.
Cele două goelete se ciocniră la un oarecare unghi, făcând un zgomot puternic şi azvârlind în aer frânturi de lemn din bordaje. Oamenii urlară îngroziţi şi căzură pe punte sau peste bord. Cu toate că cele două vase nu se scufundaseră, nici unul nu mai putea continua vânătoarea.
Cu o clipă înainte de ciocnire, arcaşii de la bordul lor trăseseră însă cu săgeţi aprinse, dintre care vreo zece se înfipseseră în pânzele din bambus ale Hagiului. De corpul săgeţilor fuseseră legate şomoioage de iarbă uscată îmbibate cu terebentină obţinută din răşină de pin, iar flăcările, alimentate de vântul puternic, cuprinseră velele imediat.
Burton trecu la eche în locul femeilor şi strigă câteva ordine. Membrii echipajului lăsară în apă vase din lut şi potire şi apoi aruncară apă peste flăcări. Loghu, care se putea căţăra ca o maimuţă, urcă pe catarg cu o frânghie pe umăr. Dădu drumul la un capăt al frânghiei şi trase sus vasele cu apă.
Celelalte goelete şi câteva canoe profitară de această situaţie şi se apropiară. Una dintre ele urma un drum care o aducea exact în calea Hagiului. Burton cârmi încă o dată în vânt, dar acum ambarcaţiunea era lentă din cauza greutăţii lui Loghu, aceasta aflându-se pe catarg. Ambarcaţiunea se roti nebuneşte, întrucât oamenii nu reuşiră să manevreze pânzele cum se cuvenea, iar alte săgeţi aprinse loviră în ele, întinzând incendiul. Câteva săgeţi se înfipseră în punte. Vreme de o clipă, Burton crezu că inamicul se răzgândise şi încerca să-i doboare. Dar arcaşii greşiseră dinadins ţinta.
Hagiul despică apa printre două goelete. Căpitanii şi echipajelor de pe ele rânjeau. Probabil că de multă vreme nu mai avuseseră prilejul să se distreze vânând vreo navă. Cu toate acestea, membrii echipajelor se adăpostiră pe după balustrade, lăsându-i pe ofiţeri, timonieri şi arcaşi în bătaia săgeţilor trase de pe Hagiul. Se auzi un vâjâit şi săgeţi cu capetele roşii şi cozile albastre străpunseră pânzele în zeci de locuri; o parte intrară în catarg sau în ghiu, altele căzură sfârâind în apă, iar una trecu la câţiva centimetri de capul lui Burton.
În timp ce Esther se afla la cârmă, Alice, Ruach, de Greystock, Wilfreda şi el însuşi sloboziseră săgeţi. Loghu rămăsese ca îngheţată pe catarg, aşteptând ca ploaia de săgeţi să se oprească. Dintre cele cinci săgeţi, trei îşi găsiră ţinta: un căpitan, un timonier şi un marinar care scosese capul din ascunzătoare la momentul cel mai nepotrivit.
Se auzi strigătul disperat al Estherei şi Burton se răsuci pe călcâie să vadă ce se întâmplase. Canoea venise din spatele goeletei şi se afla la mai puţin de un metru de prova ambarcaţiunii. Coliziunea directă nu putea fi evitată. Cei doi oameni de pe platformă tocmai săreau în apă, iar vâslaşii se ridicaseră în picioare, sau încercau s-o facă, pentru a se arunca peste bord. Hagiul izbi canoea la babord în imediata apropiere a provei, spintecând-o şi azvârlind membrii echipajului în Fluviu. Cei de pe Hagiul se treziră propulsaţi înainte, iar de Greystock se prăbuşi în apă. Burton alunecă, răzuindu-şi pielea de pe burtă, faţă şi genunchi.
Esther fusese smulsă de la eche şi aruncată de-a rostogolul pe punte, lovindu-se de rama gurii de magazie a teugii. Rămăsese acolo nemişcată.
Burton privi în sus. Vela ardea fără speranţă de a mai fi salvată. Loghu nu mai era pe catarg, prin urmare fusese azvârlită în momentul impactului. Ridicându-se apoi în picioare, o văzu lângă de Greystock, îndreptându-se către Hagiul. Apa din jurul lor fierbea de mişcările dezordonate din braţe ale ocupanţilor canoei, dintre care mulţi, judecând după strigătele lor deznădăjduite, nu ştiau să înoate.
Burton strigă oamenilor să-i ajute pe cei doi să urce la bord, în timp ce el cercetă stricăciunile. Amândouă provele crăpaseră în urma ciocnirii, iar apa năvălea înăuntru. Fumul ce ieşea din velă şi catarg se învălătucea spre ei, făcându-le pe Alice şi Gwenafra să se înăbuşe.
Dinspre nord se apropia iute o canoe de război; cele două goelete navigau în vânt spre ei.
Ar fi putut lupta şi provoca pierderi în rândul duşmanilor, care s-ar fi abţinut să-i omoare. Ori ar fi putut încerca să scape înot. Oricum ar fi procedat, până la urmă tot ar fi fost prinşi.
Îi traseră la bord pe Loghu şi de Greystock. Frigate îi raportă că Esther încă nu-şi recăpătase cunoştinţa. Ruach îi luă pulsul, îi desfăcu pleoapele şi apoi se întoarse la Burton.
— N-a murit, dar nici n-o să-şi revină prea curând.
— Voi, femeile, ştiţi ce veţi păţi. Voi hotărâţi, desigur, dar eu vă sugerez să înotaţi cât de adânc puteţi şi să luaţi o gură zdravănă de apă. Vă veţi trezi mâine, nou-nouţe.
Din teugă apăru Gwenafra. Îşi încrucişase braţele şi privea la ei, fără să plângă, dar înspăimântată. Burton o cuprinse cu un braţ, trăgând-o lângă el, şi spuse:
— Alice! Ia-o cu tine!
— Unde? făcu Alice mirată.
Se uită la canoe, apoi spre el. Tuşi iarăşi când fumul o înconjură, de aceea încercă să meargă în direcţia din care bătea vântul.
— Când o să cobori, zise el şi făcu un gest către Fluviu.
— Nu pot.
— Doar nu vrei s-o laşi pe mâna acestor oameni. E doar un copil, dar asta nu le va înmuia inimile.
Alice arata ca şi cum chipul îi era gata să se topească şi să fie spălat de lacrimi. Cu toate acestea, reuşi să-şi controleze sentimentele.
— Prea bine, acceptă ea. Acum nu mai e un păcat să-ţi pui capăt zilelor. Sper numai…
— Da, spuse el.
Nu tărăgănă cuvântul; acum nu era momentul potrivit pentru aşa ceva. Canoea se afla la vreo doisprezece metri de ei.
— Locul în care mă voi trezi ar putea fi la fel de bun sau de rău ca şi acesta, spuse Alice. Iar Gwenafra are să fie singură. Ştii că şansele de resuscitare în acelaşi loc sunt reduse.
— N-avem ce face.
Ea strânse din buze, apoi izbucni:
— O să lupt până în ultima clipă. După aceea…
— Cred că-i prea târziu, remarcă el.
Ridică arcul şi scoase o săgeată din chivără. De Greystock şi-l pierduse pe-al lui, aşa că-l luă pe al lui Kazz. Primitivul puse o piatră în praştie şi începu s-o învârtă, apoi Lev făcu acelaşi lucru. Monat folosi arcul Estherei, întrucât şi al lui căzuse în Fluviu.
Căpitanul canoei le strigă în germană:
— Lăsaţi jos armele! Nu veţi păţi nimic!
O secundă mai târziu, străpuns de săgeata trasă de Alice, se prăbuşi de pe platformă, strivind un vâslaş. O altă săgeată, pornită probabil din arcul lui de Greystock, îl făcu pe cel de-al doilea om aflat pe platformă să se răsucească în loc şi să cadă în apă. O piatră îl lovi în umăr pe un vâslaş care scoase un ţipăt şi se prăbuşi. O altă piatră îl izbi în cap pe un alt vâslaş, care scăpă rama din mână.
Canoea se apropia din ce în ce. Cei doi oameni de pe platforma pupa îşi îndemnau echipajul să nu se oprească. Apoi se prăbuşiră şi ei, străpunşi de săgeţi.
Burton se uită în spate. Cele două goelete îşi coborau pânzele. Era limpede că ele vor veni uşor până în dreptul catamaranului, iar marinarii de pe ele vor azvârli ancorele de abordaj. Dar dacă se apropiau prea mult, cele două nave puteau lua foc.
Canoea, care din echipajul complet avea acum la bord paisprezece morţi sau oameni prea grav răniţi pentru a mai putea lupta, abordă catamaranul prin pintenare. Cu o clipă înainte ca prova canoei să se înfigă în bordul Hagiului, supravieţuitorii îşi abandonară vâslele şi ridicară scuturile mici şi rotunde din piele. Chiar şi aşa. două săgeţi le străpunseră şi se înfipseră în braţele oamenilor. Rămăseseră totuşi douăzeci de oameni împotriva a şase bărbaţi, cinci femei şi un copil.
Dar unul dintre ei era un bărbat păros de un metru şi optzeci, cu o putere înspăimântătoare, înarmat cu o secure, Kazz, care sări în sus exact când canoea se înfipse în copastie la tribord şi ateriză la o clipă după ce ea se oprise. Sfărâmă două ţeste cu securea şi apoi lovi în fundul bărcii. Bolborosind, apa începu să pătrundă în canoe, iar de Greystock, răcnind ceva în engleza medie vorbită în Cumberland, sări alături de Kazz. Într-o mână avea un stilet, iar în cealaltă, o măciucă din stejar cu ţepuşe din cremene.
Restul oamenilor de pe catamaran continuară să tragă săgeţi. Deodată, Kazz şi de Greystock se căţărară înapoi la bord, întrucât canoea se scufunda, ducând în adânc morţii, muribunzii şi supravieţuitorii înspăimântaţi. Unii se înecară, alţii se îndepărtară înot ori încercară să se agaţe de copastia Hagiului. Aceştia căzură înapoi în apă cu degetele ciopârţite sau strivite.
Deodată, un obiect căzu plescăind pe punte lângă Burton, care simţi apoi ceva încolăcindu-i-se în jurul gâtului. Se răsuci şi reteză frânghia din piele ce-i strângea beregata. Făcu un salt în lături, evitând-o pe următoarea, şi smuci puternic de frânghie, trăgându-l pe cel care-o aruncase peste balustradă. Strigând disperat, omul îşi pierdu echilibrul şi căzu cu un bufnet pe puntea catamaranului, lovindu-se la umăr. Burton îi zdrobi faţa cu securea.
De pe punţile celor două goelete soseau alţi şi alţi luptători, iar frânghiile cu laţ la capăt cădeau pretutindeni. Fumul şi flăcările incendiului sporeau vacarmul şi confuzia, deşi acestea le slujeau mai mult supravieţuitorilor de pe Hagiu decât atacanţilor.
Burton strigă la Alice să o ia pe Gwenafra şi să se arunce în Fluviu. N-o putea găsi şi, pe de altă parte, trebuia să pareze loviturile de suliţă ale unui negru solid. Omul părea să fi uitat ordinul de a-l captura pe Burton de viu; era hotărât să-l ucidă. Burton izbi suliţa, deviind-o, şi se răsuci, reuşind să provoace negrului o rană la gât. Îşi continuă mişcarea de rotaţie, simţi o durere ascuţită în coaste, alta în umăr, dar doborî doi oameni şi se aruncă în apă. Căzu între goeletă şi Hagiu, se scufundă, lăsă toporişca să se ducă în adânc şi-şi scoase stiletul din teaca de la brâu. Când ieşi la suprafaţă, dădu cu ochii de un bărbat ciolănos, cu părul roşcovan, care o ridicase pe Gwenafra în aer, deasupra capului, azvârlind-o apoi departe în apă.
Burton se scufundă din nou şi când ieşi să ia o gură de aer, văzu faţa Gwenafrei la mai puţin de un metru. Era cenuşie, iar ochii aveau o strălucire mată. Înainte de a reuşi s-o atingă, ea se duse la fund. Plonjă după ea, o prinse şi o trase la suprafaţă. Avea vârful unui corn de peşte înfipt în spate.
Lăsă cadavrul să se ducă la fund. Nu înţelegea de ce omul preferase s-o ucidă când ar fi putut s-o facă prizonieră fără probleme. Pesemne că o înjunghiase Alice, iar individul îşi închipuise că fetiţa era moartă de-a binelea, motiv pentru care o azvârlise ca hrană pentru peşti.