— Făcând speculaţii, nu ajungem nicăieri, explică Ruach. Acum ce ne facem?
— Richard! strigă Alice cu glas ascuţit şi toţi se întoarseră şi o văzură stând în capul oaselor şi măsurându-i mirată.
Vreme de câteva minute, nu reuşiră s-o facă să priceapă ce se întâmplase. În cele din urmă, Alice spuse:
— De aceea ceaţa a cuprins şi uscatul! Mi s-a părut ciudat, dar, bineînţeles, n-aveam de unde să ştiu ce se întâmpla de fapt.
— Luaţi-vă potirele, rosti poruncitor Burton. Puneţi într-un sac tot ce vreţi să luaţi cu voi. Plecăm imediat. Vreau să ne îndepărtăm înainte de trezirea celorlalţi.
Alice făcu ochii şi mai mari de uimire.
— Unde mergem?
— Oriunde. Nu-mi place să dau bir cu fugiţii, dar cu oameni ca aceştia nu mă pot lupta. Mai ales că Ei ştiu cine sunt. Să vă spun, totuşi, ce planuri am. Vreau să găsesc capătul Fluviului. Trebuie să aibă un punct de pornire şi unul de sfârşit, şi pesemne că există o deschizătură prin care să pot ajunge până la izvoare. Dacă există un asemenea loc, îl voi găsi, pun rămăşag pe sufletul meu! Până una-alta, Ei mă vor căuta în alte părţi, aşa sper. Faptul că nu m-au găsit aici mă face să cred că Ei nu posedă mijloacele de a localiza imediat o anumită persoană. Chiar dacă ne-au însemnat ca pe vite, spuse el şi făcu semn către simbolurile de pe frunţile lor, căci până şi printre vite sunt unele de nestăpânit. Iar noi suntem vite înzestrate cu creier. Se întoarse către ceilalţi: Dacă vreţi să mergeţi cu mine, sunteţi bine veniţi. Realitatea e că m-aş simţi onorat.
— Eu caut Monat, spuse Kazz. N-ar vrea să rămână aici.
Burton se crispă şi răspunse:
— Scumpul de Monat! Nu mă lasă inima să-i fac aşa ceva, dar n-am încotro. El nu poate merge cu noi. Sare în ochi tuturor. Agenţilor le-ar fi extrem de uşor să găsească pe cineva care arată ca el. Îmi pare rău, dar nu se poate.
În ochii lui Kazz apărură lacrimi care începură să se rostogolească pe pomeţii proeminenţi.
— Burton-naq, spuse el cu glas sugrumat, nici eu nu pot merge cu tine. Şi eu arăt prea diferit.
Burton simţi că i se umezesc ochii.
— O să riscăm. La urma urmei, trebuie să mai fie şi alţii ca tine pe planetă. Am văzut treizeci sau mai mulţi în timpul voiajului.
— Dar nici o femelă, spuse Kazz pe un ton plângăreţ. Apoi zâmbi. Poate găsim una când mergem pe Fluviu. Dar imediat zâmbetul dispăru de pe faţa lui. Ba nu, la naiba, nu merg! Nu pot supăra Monat aşa rău. Eu şi el, ceilalţi ne văd urâţi şi înspăimântători. De aceea noi devenit buni prieteni. Nu e naq pentru mine, dar tare aproape. Rămân.
Se apropie de Burton şi-l cuprinse atât de tare în braţe, încât îl făcu să expire puternic şi şuierător, îi dădu drumul, strânse mâna celorlalţi, făcându-i să se strâmbe de durere, apoi se întoarse şi plecă abătut.
Ţinându-se de mâna strivită, Ruach spuse:
— Pleci ca să te afli în treabă, Burton. Îţi dai seama că ai putea naviga o mie de ani pe Fluviul ăsta şi tot ai mai avea de parcurs un milion de mile până la capătul lui? Eu rămân. Oamenii mei au nevoie de mine. Pe de altă parte, Spruce ne-a spus clar că ar trebui să tindem spre perfecţiune spirituală, nu să luptam contra Celor Care ne-au oferit şansa asta.
Burton zâmbi larg arătându-şi dinţii albi şi sclipitori. Îşi învârti potirul ca pe o armă.
— Nu eu am cerut să fiu azvârlit aici, tot aşa cum n-am cerut să mă nasc pe Pământ. Nu vreau să fac temenele în faţa unor dictatori! Sunt hotărât să descopăr capătul Fluviului. Iar dacă nu voi reuşi, măcar fac ce-mi place şi o să învăţ multe în această călătorie.
Oamenii începuseră deja să iasă împleticindu-se din colibe, căscând şi frecându-se la ochi. Ruach nu le acordă nici o atenţie; urmărea ambarcaţiunea care ridica pânza, strângând vântul, pornind cu viteză în susul Fluviului. Burton manevra cârma; se întoarse o dată şi agită potirul, făcând razele de soare să se reflecte ca nişte suliţe orbitoare.
Ruach se gândi că Burton era de-a dreptul fericit că fusese silit să ia o asemenea hotărâre. În felul acesta scăpa de răspunderea apăsătoare de a guverna micul stat şi putea face tot ce-i poftea inima. Avea libertatea de a porni în cea mai măreaţă dintre aventurile sale.
— Cred că-i cel mai bine aşa, murmură Ruach în barbă. Dacă ţin neapărat, unii îşi pot găsi mântuirea pe drumuri la fel de bine ca şi acasă. Totul depinde de ei. Până atunci însă, eu, aidoma personajului voltairian, cum l-o fi chemat? Lucrurile pământeşti au început să treacă în uitare — va trebui să-mi cultiv mica grădină[12].
Rămase puţin tăcut şi privi plin de dor după Burton.
— Cine ştie? Poate că-ntr-o bună zi îl va întâlni întâmplător pe Voltaire. Oftă, apoi surâse. Pe de altă parte, poate mă găseşte Voltaire pe mine.
— Te urăsc, Hermann Göring!
Vocea izbucni şi se stinse de parcă ar fi fost dintele unei rotiţe, încurcat în mecanismul visului altcuiva, pătrunzând şi apoi ieşind din visul lui.
Aflându-se la apogeul stării hipnopompice, Richard Francis Burton ştia că visează, dar era prea neajutorat pentru a se trezi.
Primul vis reveni.
Întâmplările erau încâlcite şi de neînţeles. O dâră ca un fulger, care era el însuşi, aflată în sala necuprinsă cu trupuri care pluteau; o altă fulgerare a Custodelui fără de nume care îl găsise şi-l adormise din nou; apoi o linie tremurată a visului pe care-l avusese înainte de adevărata resuscitare pe malul Fluviului.
Dumnezeu — un bătrânel frumos, îmbrăcat ca un gentleman victorian cu dare de mână şi bună creştere — îl împungea în coaste cu un baston de fier şi-i spunea că îi datorează pentru carne.
— Poftim? Ce carne? întrebă Burton dându-şi vag seama că bolborosea în somn. În vis nu-şi putea auzi cuvintele.
— Plăteşte! spuse Dumnezeu. Trăsăturile chipului se topiră, apoi se remodelară, devenind la fel ca ale lui Burton.
În visul avut cu cinci ani înainte, Dumnezeu nu-i dăduse răspuns. Acum însă vorbi:
— Fă astfel încât să merite efortul de a te fi resuscitat, neghiobule! M-am străduit din răsputeri şi m-am chinuit să vă ofer, ţie şi celorlalţi netrebnici, o a doua şansă.
— A doua şansă, pentru ce? întrebă Burton.
Se temu de răspunsul pe care i l-ar fi putut da Dumnezeu. Avu un sentiment de uşurare când Dumnezeu, Tatăl Atotputernic — abia acum văzu că singurul ochi al lui Iahveh-Odin dispăruse şi din orbita golită izbucneau flăcările iadului — nu-i răspunse. Se mistuise — ba nu, nu dispăruse, ci se metamorfozase într-un turn înalt şi cenuşiu, de forma unui cilindru, cu vârful ţâşnind din ceţurile întunecate din care răzbătea şi urletul mării tălăzuind.
— Potirul!
Îl văzu din nou pe omul care-i spusese de Marele Potir. Acesta auzise de la altul, care aflase de la o femeie care, la rândul ei ştia de la… şi aşa mai departe. Marele Potir era una dintre legendele povestite de miliardele de oameni care trăiau pe malurile Fluviului — acest Fluviu care se încolăcea ca un şarpe în jurul planetei, de la un pol la altul, născut dintr-un loc de neatins şi prăbuşindu-se într-unui inaccesibil.
Un om sau un sub-uman reuşise să urce munţii de la Polul Nord. Văzuse Marele Potir, Turnul Întunecat şi Castelul Ceţurilor cu puţin timp înainte de a luneca în gol. Ori fusese împins. Urlând, căzuse cu capul în jos în apele reci ale mării ascunse de ceaţă şi murise. Apoi, omul, sau sub-umanul, se trezise din nou undeva pe malurile Fluviului. Moartea nu era eternă aici, deşi nu-şi pierduse nimic din durere.
Povestise despre viziunea avută. Iar istoria se răspândise de-a lungul văii Fluviului mai iute decât dacă ar fi fost dusă de călători.
În felul acesta, Richard Francis Burton, eternul pelerin şi rătăcitor, tânjea să ia cu asalt redutele Marelui Potir. El avea să dezvăluie secretul resuscitării şi al acestei planete, fiindcă era convins că fiinţele care remodelaseră lumea construiseră şi acel turn.
— Mori, Hermann Göring! Mori, şi dă-mi pace! strigă omul în germană.
Burton deschise ochii. Nu putu vedea nimic în afară de licărul palid al nenumăratelor stele prin fereastra deschisă, situată de cealaltă latură a colibei.
Văzul i se obişnui cu forma lucrurilor întunecate dinăuntru şi-i văzu pe Frigate şi Loghu dormind pe saltelele lor de lângă peretele opus. Întoarse capul să vadă prosopul alb de mărimea unei pături cu care era învelită Alice. Ovalul palid al chipului ei era întors spre el, iar norul negru al părului se răsfirase pe podea.
În acea seară, ambarcaţiunea cu un singur catarg, pe care navigau el şi ceilalţi trei, ajunsese într-un tărâm primitor. Micuţul stat numit Sevieria era locuit în principal de englezi din secolul al şaisprezecelea, deşi conducătorul lor era un american care trăise la sfârşitul secolului al optsprezecelea şi, respectiv, începutul secolului al nouăsprezecelea. John Sevier, întemeietor al „statului lui Franklin”, care devenise mai târziu Tennessee, îi primise bine pe Burton şi pe oamenii săi.
Sevier şi populaţia de aici nu acceptau sclavia şi nu vroiau să-i reţină pe oaspeţi mai mult decât ar fi dorit aceştia să poposească. După ce le îngăduise să-şi încarce potirele pentru a se hrăni, Sevier îi invitase la o petrecere. Sărbătoreau Ziua Resuscitării; după aceea pusese pe cineva să-i conducă la căminul pentru oaspeţi.
Burton dormise dintotdeauna uşor, iar acum somnul lui devenise agitat şi neliniştit. Ceilalţi începuseră să respire regulat sau să sforăie cu mult înainte ca el să se lase pradă oboselii. După un vis interminabil, se trezise auzind vocea care pătrunsese în visurile lui. Hermann Göring, gândi Burton. Îl ucisese pe Göring, dar el trebuie să fi fost în viaţă undeva de-a lungul Fluviului. Omul care gemea şi striga în coliba alăturată o fi suferit şi el din cauza lui Göring, fie pe Pământ, fie în valea Fluviului?