Împrejurimile erau luminate ca pe Pământ, într-o noapte cu lună plină. În absenţa lunii, cerul părea incendiat de stele uriaşe de nenumărate culori şi crâmpeie palide de gaz cosmic.
Căminele se găseau la o milă şi jumătate de Fluviu, pe un deal din al doilea şir colinar învecinat cu câmpia. Clădirile din lemn de bambus, compuse dintr-o singură încăpere cu acoperiş înclinat acoperit cu frunze, erau în număr de şapte. La o oarecare distanţă, sub ramurile enorme ale arborilor de fier sau sub stejarii sau pinii uriaşi, se aflau alte colibe. La jumătate de milă, pe coama unui deal înalt, era o îngrăditură mare de formă circulară, numită în limbajul comun „Casa rotundă”. Acolo dormeau conducătorii Sevieriei.
Pe malul Fluviului, la distanţă de jumătate de milă una de alta, fuseseră construite turnuri înalte din bambus. Pe platformele de pe care santi-nelele vegheau să nu fie atacaţi de invadatori ardeau torţe întreaga noapte.
După ce scrută umbrele de sub copaci, Burton merse câţiva paşi până la coliba de unde se auziseră gemetele şi strigătele.
Dădu în lături perdeaua din ierburi. Lumina stelelor căzu prin fereastra deschisă exact pe faţa celui care dormea. Lui Burton îi scăpă un şuierat de uimire. Lumina îi dezvăluia trăsăturile largi şi părul blond al unui tânăr pe care îl cunoştea.
Fiind desculţ, păşi fără să facă un zgomot. Cel adormit gemu şi, aruncându-şi un braţ peste faţă, se răsuci pe o parte. Burton încremeni, apoi îşi continuă înaintarea furişată. Puse assegaiul pe pământ, scoase jungherul şi, uşurel, îl aşeză cu vârful exact în scobitura de la baza gâtului. Braţul lunecă în lături; omul deschise ochii şi-l văzu pe Burton, care îşi apăsă palma peste gura lui deschisă.
— Hermann Göring! Nu mişca şi nu încerca să ţipi! O să te ucid!
Între umbrele din colibă, ochii albaştri spălăciţi ai lui Göring păreau întunecaţi, dar paloarea datorată spaimei ieşea în evidenţă. Tremurând, dădu să se ridice, apoi se prăbuşi când vârful din cremene îi scrijeli pielea.
— De când eşti aici? vru să ştie Burton.
— Cine?… întrebă Göring în engleză, apoi făcu ochii şi mai mari. Richard Burton? Visez? Tu eşti?
Burton detectă aroma gumei de visat în respiraţia lui Göring şi în mirosul sudorii care îmbibase salteaua. Neamţul era mult mai slab decât ultima oară când îl văzuse.
— Nu ştiu de câtă vreme sunt aici. Ce oră e?
— Cred că mai e o oră până în zori. E ziua de după Sărbătoarea Resuscitării.
— Atunci mă aflu aici de trei zile. Pot să iau o gură de apă? Am gâtlejul uscat ca al unei mumii.
— Nici nu-i de mirare. Eşti o mumie umblătoare, mai ales că ai devenit dependent de gumă.
Se ridică, făcând semn cu assegaiul către un vas din lut ars care se afla pe o măsuţă alăturată.
— Poţi bea, dacă asta vrei, dar să nu încerci vreo prostie.
Göring se ridică încet şi păşi nesigur către măsuţă.
— Sunt prea nevolnic să sar la bătaie, chiar dacă aş vrea.
Sorbi zgomotos din cană şi apoi luă un măr de pe masă. Muşcă din el şi întrebă:
— Ce cauţi aici? Credeam c-am scăpat de tine.
— Întâi răspunde-mi la întrebare, nu se lăsă Burton, şi fă-o repede. Îmi creezi probleme pe care nu le anticipam, să ştii.
Göring începu să mestece, se opri, holbă ochii, apoi se miră:
— De ce, mă rog? N-am nici o autoritate aici şi, chiar de-aş avea, tot nu ţi-aş putea face nimic. Sunt un simplu oaspete. Ăştia sunt nişte oameni al naibii de cinstiţi; nu m-au deranjat deloc, întrebându-mă doar din când în când de sănătate. Deşi, dacă nu-mi câştig dreptul la locuinţă, nu ştiu câtă vreme îmi vor îngădui să mai rămân aici.
— N-ai ieşit din colibă de trei zile? Şi cine-ţi umple potirul? De unde ai atâta gumă de visat?
Göring zâmbi cu şiretenie.
— Am avut o rezervă serioasă din ultimul loc unde am poposit; undeva la vreo mie de mile în susul Fluviului.
— Luată, neîndoielnic, cu forţa, de la nişte sclavi nenorociţi, spuse Burton. Dar dacă-ţi mergea atât de bine, de ce-ai plecat de acolo?
Göring începu să plângă. Lacrimile îi curgeau şuvoi pe faţă, clavicule şi piept, iar umerii i se cutremurau de sughiţuri.
— Tre… trebuia să plec. Nu le eram de nici un folos celorlalţi. Nu mă mai bucuram de nici o credibilitate — pierdeam prea mult timp cu băutura, marijuana şi guma de visat. Spuneau că-s prea moale. M-ar fi ucis sau m-ar fi făcut sclav. Aşa că, într-o noapte, am şters-o… cu barca. Am scăpat şi am continuat să merg la vale până am ajuns aici. Am schimbat o parte din provizii pentru adăpost pe o perioadă de două săptămâni.
Burton se uită curios la Göring.
— Ştiai ce vei păţi dacă mesteci prea multă gumă, spuse el. Coşmaruri, halucinaţii, năluciri. O deteriorare mentală şi fizică deplină. Sigur ai văzut rezultatele în cazul altora.
— Pe Pământ am fost morfinoman! strigă Göring. M-am zbătut să renunţ şi multă vreme am reuşit. Apoi, când lucrurile au început să meargă prost pentru cel de-Al Treilea Reich — şi — pentru mine chiar şi mai rău — când Hitler s-a legat de mine, am apucat din nou calea drogului. Făcu o pauză, după care urmă: Aici însă, trezindu-mă la o viaţă nouă, într-un corp tânăr, când arătam de parcă aveam în faţă o tinereţe eternă, când nu am găsit un Dumnezeu aspru în Cer sau un Diavol în iad care să mă oprească, am crezut că pot face ce doream şi voi scăpa nepedepsit. Îmi închipuiam că voi ajunge mai măreţ decât Fuhrerul! Ţărişoara aceea în care m-ai găsit prima oară trebuia să fie doar începutul! Îmi vedeam imperiul întinzându-se cale de mii de mile în susul şi-n josul Fluviului, pe ambele maluri. Aş fi avut de zece ori mai mulţi supuşi decât visase Hitler vreodată!
Porni să plângă din nou, apoi tăcu, mai luă o gură de apă şi băgă o nouă lamă de gumă în gură. Pe măsură ce mesteca, trăsăturile chipului i se liniştiră, dând impresia că era fericit.
— Am mereu câte-un coşmar în care tu îţi înfigi suliţa în pântecele meu. De fiecare dată când mă trezesc mă doare burta de parcă mi-a pătruns un vârf de cremene în ea. De aceea mestec, pentru a face uitată umilinţa. La început, mă ajuta. Mă simţeam grozav. Eram stăpânul lumii: Hitler, Napoleon, Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Gengis Han, toţi într-o singură persoană. Devenisem din nou şef al Escadronului Roşu al Morţii al lui von Richthofen; ce zile de încântare fuseseră acelea, cele mai fericite din viaţa mea, din toate punctele de vedere. Dar euforia s-a mistuit, lăsând loc urâţeniei. M-am prăbuşit într-un adevărat iad; m-am văzut acuzat şi în spatele acuzatorului se aflau milioane de oameni. Nu propria-mi persoană, ci victimele acelui măreţ şi glorios erou, descreieratul scârbos: Hitler, pe care l-am venerat ca pe nimeni altcineva şi în numele căruia am făptuit atâtea crime.
— Recunoşti c-ai fost un criminal? îl întrebă Burton. Asta sună cu totul altfel decât lucrurile pe care mi le-ai povestit până acum. Spuneai că ai avut justificare pentru tot ce-ai făptuit, dar ai fost trădat de… Tăcu brusc, dându-şi seama că se îndepărtase de la subiect. Mi se pare greu de crezut că te mustră conştiinţa. Dar pesemne că tocmai asta explică mirarea puritanilor — de ce, alături de hrană, li s-au oferit în potire şi băutură, tutun, marijuana şi gumă de visat. Guma, cel puţin, pare să fie un primejdios dar-capcană pentru cei dedaţi consumului abuziv.
Făcu un pas mai aproape de Göring, care rămăsese cu ochii deschişi şi cu gura căscată.
— Îmi cunoşti identitatea. Călătoresc sub alt nume, pe bună dreptate. Îţi aminteşti de Spruce, unul dintre sclavii tăi? După ce-ai fost ucis, l-am dat în vileag, cu totul întâmplător, drept unul dintre cei care au resuscitat omenirea. Cei cărora, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, le spunem Etici. Göring, mă asculţi?
Göring dădu afirmativ din cap.
— Spruce s-a sinucis înainte ca noi să scoatem de la el tot ce vroiam să ştim. Mai târziu, câţiva dintre semenii lui au sosit prin locurile noastre şi i-au adormit pe toţi locuitorii — probabil cu ajutorul unui gaz — cu intenţia să mă ducă la cartierul Lor general. Nu m-au găsit. Eu eram plecat într-o expediţie în susul Fluviului. Când m-am întors, mi-am dat seama că Ei mă căutaseră şi de atunci alerg întruna. Göring, mă auzi?
Burton îi arse o palmă sănătoasă pe obraz. Göring făcu „Au!”, sări în sus, ţinându-se de falcă. Avea ochii deschişi şi se strâmba de durere.
— Te-am auzit! se răsti el. Numai că nu merita să-ţi răspund. Nimic nu mai merită vreun efort în afară de plutirea asta, tot mai sus, mai departe de…
— Taci şi ascultă! spuse Burton. Eticii au pretutindeni oameni care mă caută. Nu-mi pot îngădui să te las în viaţă, înţelegi? Nu pot avea încredere în tine. Chiar de mi-ai fi prieten, tot nu eşti demn de încredere. Eşti un drogat!
Göring chicoti, păşi spre Burton şi încercă să-l ia în braţe. Burton îl împinse atât de brutal, încât Göring se lovi de colţul mesei şi reuşi să rămână în picioare doar agăţându-se de tăblie.
— Foarte amuzant, chicoti Göring. În ziua când am ajuns aici, un bărbat m-a întrebat dacă te-am văzut. Te-a descris până la ultimul detaliu şi ţi-a rostit numele. I-am spus că te-am cunoscut bine — prea bine, de fapt, şi că speram să nu te mai văd vreodată, decât dacă mi-ai cădea în gheare. M-a rugat să-l anunţ dacă te mai întâlnesc. Mi-a promis că voi fi răsplătit.
Burton nu mai pierdu nici o clipă. Se apropie de Göring şi-l prinse cu ambele mâini. Îi erau mici şi delicate, dar Göring se chirci de durere.
— Ce-ai de gând să faci, mă ucizi iarăşi?
— Nu, dacă-mi spui numele omului care a întrebat de mine. Altfel…
— Hai, omoară-mă! urlă Göring. Ce dacă? O să mă trezesc altundeva, la mii de mile de aici, departe de tine.