— Şi te vei trezi fără ea! De unde ai putea procura atâta peste noapte?
— Să te ia dracu'! răcni Göring, zbătându-se să scape şi să ajungă la cutie.
— Spune-mi numele! Altfel îţi iau guma şi-o arunc în Fluviu!
— Agneau. Roger Agneau. Doarme într-o colibă din apropierea Casei Rotunde.
— Mă ocup eu de tine mai târziu, îi promise Burton şi-i trase o lovitură scurtă cu muchia palmei în gât.
Se răsuci pe călcâie şi văzu un om ghemuit lângă intrarea în colibă. Acesta se ridică şi o zbughi în întuneric. Burton alergă după el; după un minut ajunseseră printre pinii şi stejarii înalţi de pe dealuri. Urmăritul dispăru în iarba înaltă până la brâu.
Burton alergă ceva mai încet şi surprinse o pată mai albă razele stelelor sclipind pe pielea goală — şi se repezi într-acolo. Spera că Eticul nu se va sinucide imediat, fiindcă avea un plan care l-ar fi putut ajuta să stoarcă informaţii de la el, mai ales dacă reuşea să-l facă să-şi piardă cunoştinţa. Se gândise la hipnoză, dar mai întâi trebuia să-l prindă. Era posibil ca omul să aibă vreun dispozitiv de transmisie implantat în corp şi să comunice chiar acum cu semenii săi — oriunde s-ar fi aflat Ei. Dacă era aşa, Ei puteau sosi cu maşini zburătoare, iar el va fi pierdut.
Se opri. Pierduse vânatul din ochi şi tot ce mai putea face acum era să-i trezească pe Alice şi pe ceilalţi şi să fugă. Pesemne că de data asta era mai bine să meargă spre munte, ascunzându-se o vreme acolo.
Dar mai întâi trebuia să meargă până la coliba lui Agneau. Existau puţine şanse să-l găsească acolo, dar, pentru a se convinge, merita să facă acest efort.
Burton ajunse în preajma colibei la momentul potrivit pentru a zări din spate un bărbat care tocmai intra. Dădu un ocol şi se apropie din partea în care dealurile întunecate şi copacii răspândiţi de-a lungul câmpiei îl făceau nevăzut. Ghemuindu-se, alergă până lângă uşa colibei.
Auzind un ţipăt puternic în urma lui, se răsuci brusc pe călcâie şi-l văzu pe Göring alergând nesigur spre el. Striga în germană către Agneau, avertizându-l că Burton se afla în faţa colibei. Într-o mână ţinea o suliţă lungă pe care o azvârli în englez.
Burton se roti şi se aruncă în uşa fragilă din bambus. Umărul îi trecu prin ea şi o smulse din ţâţânile din lemn. Uşa zbură înăuntru şi-l izbi pe Agneau, care se afla dinapoia ei. Cu tot cu uşă, Burton se prăbuşi la pământ, prinzându-l pe Agneau dedesubt.
Burton se rostogoli de pe uşă şi sări cu ambele picioare pe lemn. Agneau scoase un urlet, apoi amuţi. Dând uşa la o parte, Burton îşi găsi prada fără cunoştinţă şi pierzând sânge pe nas. Bun! Acum, dacă zgomotul nu alertase gărzile, aducându-le peste el, şi dacă se debarasa rapid de Göring, putea să-şi ducă planul la îndeplinire.
Ridică ochii exact la vreme pentru a vedea sclipirea luminii stelelor reflectată de un obiect negru şi lung îndreptându-se cu viteză spre el.
Se aruncă într-o parte, iar suliţa se înfipse în podeaua colibei cu un zgomot înfundat. Băţul ei vibră ca un şarpe cu clopoţei gata să muşte.
Ieşi în cadrul uşii, aprecie distanţa la care se afla Göring şi atacă. Assegaiul lui pătrunse în pântecele neamţului, care îşi azvârli braţele în aer, urlă şi căzu pe o coastă. Apoi ridică trupul moale, parcă fără viaţă, al lui Agneau şi-l cără afară din colibă. Dinspre Casa Rotundă începuseră deja să se audă strigăte. Licăriră câteva torţe aprinse; santinela din cel mai apropiat turn de pază răcnea ceva. Göring stătea pe pământ, aplecat în faţă şi strângând în mâini băţul suliţei în apropiere de rană. Rămas cu gura căscată, printre gâfâituri, reuşi să spună:
— Ai făcut-o iarăşi! Iar…
Căzu apoi în faţă, scoţând un ultim gâlgâit gutural. Agneau îşi recapătă cunoştinţa şi deveni agitat. Se răsuci, scăpând din strânsoarea lui Burton, şi căzu la pământ. Spre deosebire de Göring, nu scoase un sunet. Ca şi Burton, avea destule motive să tacă — poate chiar mai multe. Această comportare îl surprinse atât de tare pe Burton, încât rămase strângând între degete prosopul cu care Agneau fusese înfăşurat în jurul coapselor. Dădu să-l azvârle pe jos, dar în căptuşeala pânzei simţi ceva rigid de formă pătrată. Trecu prosopul în stânga, trase assegaiul din cadavrul lui Göring şi porni în goană după Agneau. Eticul apucase să împingă în apă una dintre canoele din bambus trasă pe mal. Vâsli disperat spre larg şi uitându-se mereu în urmă. Burton ridică assegaiul, ducând braţul mult înapoi, şi-l aruncă. Arma scurtă, cu băţul gros, era folosită pentru lupta de aproape, nu drept suliţă. Însă ea căpătă o traiectorie perfectă, pătrunzând în spatele lui Agneau. Căzu înainte şi puţin într-o parte, înclinând ambarcaţiunea, care se dezechilibră şi se răsturnă. Agneau nu mai apăru la suprafaţă. Burton blestemă. Voise să-l prindă viu, dar dacă l-ar fi lăsat să scape, ar fi fost pierdut.
Aşa însă, mai exista şansa ca el să nu fi luat legătura cu alţi Etici.
Se întoarse către colibele rezervate oaspeţilor. De-a lungul întregului mal băteau tobele, iar oamenii cu torţe arzânde se grăbeau spre Casa Rotundă. Burton opri o femeie şi o rugă să-i dea torţa un moment. Ea i-o înmână, dar îl potopi cu întrebări. Drept răspuns, îşi exprimă bănuiala că indienii choctaws de peste Fluviu porniseră într-un raid. Ea porni grăbită către lumea ce se strânsese în faţa îngrăditurii fortificate.
Rămas singur, Burton înfipse capătul torţei în solul moale de pe mal şi cercetă prosopul pe care-l înşfăcase de la Agneau. Pe partea interioară, puţin deasupra pătratului rigid din căptuşeală, era un buzunăraş închis cu două fâşii magnetice, uşor de desfăcut. Scoase obiectul din căptuşeală şi se uită la el în lumina torţei.
Rămase multă vreme în lumina pâlpâindă, incapabil să-şi dezlipească ochii de la pătratul din mână sau să-şi alunge senzaţia aproape paralizantă de uimire. În această lume fără aparate foto, o fotografie era de neconceput. Dar o fotografie a lui era cu atât mai incredibilă, cu cât imaginea nu fusese imortalizată pe această lume! Trebuie să fi fost făcută pe Pământ, planeta acum pierdută printre puzderia de stele de pe cerul arzând şi rămas în urmă, la Dumnezeu ştie câte mii de ani în urmă.
Pretutindeni numai lucruri imposibil de crezut! Fotografia fusese făcută într-un anume loc şi moment în care ştia sigur că nici un obiectiv nu se îndreptase spre el pentru a imortaliza această imagine. Mustaţa stufoasă fusese ştearsă, însă cel care retuşase imaginea nu catadicsise să se atingă de fundal sau de îmbrăcămintea sa. Îşi vedea propria imagine, prinsă în mod miraculos de la brâu în sus şi prizonieră a unei bucăţi plate dintr-un material necunoscut. Plat! Când răsuci pătratul, îşi văzu chipul din profil. Ţinând-o în unghi drept faţă de ochi, îşi putea surprinde profilul pe trei sferturi.
„În 1848”, murmură el. „Pe vremea când aveam douăzeci şi şapte de ani şi eram în Armata Indiană de Vest. Iar aceia sunt munţii albăstrui din Goa. Trebuie să fi fost făcută când îmi petreceam convalescenţa acolo. Dar, Doamne Dumnezeule, cum? Cine? Şi cum de-au reuşit Eticii să intre în posesia ei?”'
Agneau avusese fotografia cu el pentru a-şi duce căutarea la bun sfârşit. Probabil că fiecare dintre vânători avea câte unu la fel, ascunsă în prosop. Îl căutau în susul şi-n josul Fluviului şi poate că erau o mie. Cine putea şti câţi agenţi aveau Eticii pe teren, cu câtă disperare îl voiau sau de ce îl urmăreau cu atâta îndârjire?
După ce puse fotografia înapoi în prosop, se întoarse, cu gând să pornească spre colibă. În acea clipă, privi lung la coamele munţilor — înălţimile inaccesibile care încorsetau valea Fluviului pe ambele laturi.
Văzu ceva licărind pe fundalul pânzei luminoase a gazului cosmic. Apăruse doar vreme de o clipă, apoi dispăruse.
Câteva secunde mai târziu, sclipirea apăru ca din senin, văzându-se ca un obiect emisferic, apoi dispăru.
Curând, ca o sclipire, se ivi un al doilea aparat de zbor, la înălţime mai mică, după care dispăru la fel ca primul.
Eticii îl vor răpi, iar oamenii din Sevieria se vor întreba ce-i făcuse să mai doarmă o oră sau două.
Nu avea timp să se întoarcă la colibă pentru a-i trezi pe ceilalţi. Dacă mai zăbovea puţin, era prins în capcană.
Se întoarse, alergă spre Fluviu, se aruncă în apă şi începu să înoate spre celălalt mal, aflat la o milă şi jumătate depărtare. Dar nu făcuse nici măcar patruzeci de metri când simţi prezenţa unei forme masive deasupra lui. Se răsuci pe spate pentru a vedea despre ce era vorba. La început nu văzu decât lumina difuză a stelelor. Apoi, în aer, la cincisprezece metri deasupra, apăru un disc având diametrul de circa douăzeci de metri care acoperi o porţiune de cer. Dispăru aproape imediat şi reapăru la numai şase metri de el.
Deci Ei aveau mijloace cu care puteau vedea la depărtare chiar şi noaptea şi-l detectaseră în încercarea lui de a scăpa.
— Laşilor! strigă el spre Ei. N-o să mă las prins!
Ieşi mai mult din apă, plonjă şi înotă spre adânc. Apa deveni mai rece, iar timpanele începură să-l doară. Cu toate că rămăsese cu ochii deschişi, nu reuşi să vadă nimic. Deodată se simţi apăsat de o coloană de apă şi-şi dădu seama că presiunea era exercitată de dislocarea produsă de scufundarea unui obiect mare.
Aparatul plonjase după el în adânc.
Nu avea decât o cale de scăpare. Ei aveau să se aleagă doar cu un cadavru, şi nimic mai mult. Putea scăpa iarăşi de Ei, apărând viu undeva de-a lungul Fluviului, păcălindu-i şi lovindu-i astfel pe neaşteptate.
Deschise gura şi aspiră profund, atât pe nas cât şi pe gură.
Apa îl năpădi. Doar printr-un puternic efort de voinţă reuşi să rămână cu gura deschisă, fără a încerca să se zbată împotriva morţii care-l cuprindea din toate părţile. Era conştient că va fi resuscitat, însă celulele refuzau să accepte asta. Ele luptau să supravieţuiască în prezent, nu într-un viitor care exista doar în minte. Doar ele reuşiră să stoarcă din gâtlejul lui un strigăt surd de disperare.
— Aaah!
Strigătul îl făcu să se ridice brusc de pe iarbă, de parcă ar fi sărit de pe o trambulină. Spre deosebire de prima oară când fusese resuscitat, nu se mai simţea slăbit şi debusolat. Ştia la ce se putea aştepta. Trebuia să se trezească pe malul înverzit a! Fluviului, în apropierea unei pietre-potir. Dar nu era pregătit să participe la lupta dintre acei uriaşi.
Se gândi imediat să găsească o armă. N-avea nimic la îndemână decât potirul, care apărea întotdeauna lângă un resuscitat, precum şi maldărul de prosoape de diferite mărimi, culori şi grosimi. Făcu un pas, strânse în pumn mânerul potirului şi aşteptă. Vroia să-l folosească, în caz de nevoie, drept bâtă. Era uşor, practic indestructibil şi foarte dur.
Cu toate acestea, după cum arătau, monştrii din jur n-ar fi simţit nici o gâdilătură, chiar dacă i-ar fi lovit cu toată forţa.
Majoritatea aveau cel puţin doi metri şi jumătate, alţii sigur peste doi metri şaptezeci; umerii masivi şi musculoşi erau laţi de aproape un metru. Trupurile păreau umane, iar pielea alba le era acoperită cu păr lung de culoare roşcată ori cafenie. Nu aveau blană ca a cimpanzeilor, dar erau mai păroşi decât oamenii, iar Burton întâlnise destule fiinţe umane cu înfăţişare de primitivi.
Feţele le dădeau însă un aspect inuman şi înspăimântător, mai ales că toţi, cuprinşi de furia bătăliei, pufneau şi rânjeau. Sub fruntea îngustă, arcadele proeminente, fără indentaţii, se bolteau deasupra ochilor şi continuau, formând un soi de arc. Cu toate că ochii uriaşilor erau la fel de mari ca ai lui, păreau mici în comparaţie cu feţele late în care păreau îngropaţi. Pomeţii le ieşeau în afară şi apoi se curbau brusc spre interior. Nasurile nemaipomenit de mari le dădeau uriaşilor înfăţişarea unor maimuţe cu proboscis.
Dacă i-ar fi văzut în altă conjunctură, poate că s-ar fi amuzat. Dar nu era cazul în situaţia de faţă. Urletele pornite din piepturile mai mari decât ale gorilelor răsunau profund, ca ale leilor, iar dinţii uriaşi l-ar fi făcut până şi pe un urs brun din Alaska să ezite înainte de a ataca. În mâinile mari cât capul lui Burton strângeau bâte groase şi lungi precum oiştea de la car. Învârteau aceste arme, ameninţându-se unii pe alţii, apoi loveau, zdrobind carne, sfărâmând oase, care plesneau cu zgomot puternic, amintind de despicarea lemnelor. Uneori, din izbitură, se rupeau chiar bâtele.
Burton găsi un moment de răgaz să privească în jur. Lumina era scăzută. Soarele se ridicase pe jumătate deasupra piscurilor de peste Fluviu. Aerul era mult mai rece decât în alte locuri ale planetei, poate ceva mai cald decât acela al înălţimilor pe care încercase să le escaladeze.
Apoi, după ce-şi doborî duşmanul, unul dintre învingători căută în jur un nou adversar şi-l văzu pe Burton.
Făcu ochii mari. Vreme de o clipă, păru la fel de uimit ca Burton când deschisese ochii şi văzuse acest loc. Pesemne că până atunci nu mai văzuse o asemenea creatură, aşa cum nici lui Burton nu i se oferise un astfel de prilej. Chiar aşa stând lucrurile, nu-i trebui mult timp să-şi alunge uimirea. Scoase un răget, sări peste corpul mutilat al fostului adversar şi porni în goană către Burton, ridicând în aer o secure cu care ar fi putut doborî şi un elefant.