Aproape că reuşi. Văzu o breşă în faţă şi porni cu toată iuţeala într-acolo: doi titani încleştaţi, fiecare încordându-se să-l răstoarne pe celălalt, şi încă unul care bătea în retragere din faţa ploii de lovituri de bâtă date de un al patrulea. Însă în clipa când era cât pe ce să treacă printre ei, cei doi luptători se năruiră peste el.
Alerga destul de repede, astfel încât nu-l striviră cu totul sub ei, însă braţul unuia îl lovi peste călcâiul piciorului stâng. Izbitura fusese atât de cumplită, încât îi zdrobi piciorul de pământ şi-l făcu se se oprească instantaneu. Căzu în faţă şi începu să ţipe. Piciorul trebuie să fi fost frânt, iar muşchii se rupseseră de la un capăt la altul.
Cu toate acestea, încercă să se ridice şi să pornească şontâcăit spre Fluviu. O dată ajuns acolo, se putea îndepărta înot, asta dacă nu leşina din pricina durerilor. Făcu două salturi pe piciorul rămas întreg, însă şi-l simţi apucat strâns.
Se trezi zburând în aer, rotindu-se, apoi prins înainte de a-şi începe coborârea spre pământ.
Colosul îl ţinea într-o mână, la oarecare distanţă de ochi, iar degetele strânse pumn îl striveau în jurul pieptului. Abia mai respira; coastele ameninţau să-i plesnească.
Şi totuşi nu scăpase potirul din mână. Reuşi să-l lovească pe titan peste umăr.
Uşor, de parcă ar fi alungat o muscă, uriaşul atinse recipientul metalic cu securea şi i-l smulse din mână.
Dihania rânji şi-şi îndoi braţul, pentru a-l aduce pe Burton mai aproape. Burton cântărea peste optzeci de kilograme, dar braţul uriaşului nu tremura de încordare.
Vreme de o clipă, Burton privi direct în ochii albastru deschişi, scufundaţi în orbitele osoase. Nasul era împânzit de numeroase vinişoare roşiatice. Buzele stăteau ţuguiate din cauza prognatismului fălcii inferioare, iar nu, aşa cum crezuse la început, din cauza grosimii lor.
Apoi uriaşul scoase un urlet şi-l ridică pe Burton deasupra capului. Burton începu să lovească cu pumnii în braţul imens, ştiind că se chinuia în zadar, dar nedorind să rămână împietrit ca un iepure prins în capcană. Încercând să ignore situaţia cumplită în care se găsea şi concentrându-se, observă o serie de amănunte din jurul său.
Când se trezise pentru prima oară, soarele tocmai apăruse deasupra piscurilor muntoase. Deşi trecuseră doar câteva minute de când sărise în picioare, soarele ar fi trebuit să treacă de vârfuri. Nu se întâmplase aşa; rămăsese la aceeaşi înălţime ca atunci când îl zărise dintru început.
Pe de altă parte, panta leneşă a văii îi îngăduia să vadă la o depărtare de cel puţin patru mile. Piatra-potir de lângă el era ultima. Dincolo de ea se aflau doar câmpia şi Fluviul.
Aici se afla capătul drumului — sau începutul Fluviului.
Nu avu nici timpul, nici dorinţa să se bucure de semnificaţia acestor amănunte. Le remarcase doar între momentele de durere, furie şi groază. Apoi, exact în clipa când se pregătea să coboare securea pentru a crăpa ţeasta lui Burton, uriaşul înţepeni şi scoase un ţipăt ascuţit. Burton avu senzaţia că auzise fluieratul unei locomotive. Strânsoarea slăbi, iar el căzu la pământ. Din pricina durerii ascuţite din picior, îşi pierdu instantaneu cunoştinţa.
Când îşi reveni, trebui să scrâşnească din dinţi pentru a-şi reţine urletele. Gemu şi se ridică în capul oaselor, dar simţi o durere arzătoare care-i traversă piciorul şi-l făcu să aibă impresia că lumina slabă se stingea. În jurul lui, bătălia continua cu aceeaşi îndârjire, însă el se afla într-un punct deocamdată ferit. Lângă el zăcea cadavrul masiv, ca un trunchi de copac, al gigantului care fusese cât pe ce să-l ucidă. Ţeasta, care părea îndeajuns de solidă pentru a rezista şi loviturii unui berbec, avea o adâncitură în zona cefei.
Lângă cadavru apăru, târându-se în patru labe, un alt rănit. Vazându-l, Burton îşi uită imediat durerea. Bărbatul, care avea nişte răni înfiorătoare, era Hermann Göring.
Fuseseră resuscitaţi amândoi în acelaşi loc. Nu-şi mai găsi timp să se gândească la consecinţele acestei coincidenţe. Durerea începuse să-l chinuie din nou. Pe de altă parte, Göring începu să vorbească.
Nu arăta ca unul capabil să vorbească mare lucru şi nici nu părea în stare să mai reziste multă vreme. Era mânjit tot de sânge. Gura îi era ruptă până spre ureche. Avea o mână strivită, iar o coastă îi ieşea prin piele. Lui Burton îi era imposibil să priceapă cum de mai rămăsese în viaţă, iar faptul că reuşise să se târască îi depăşea închipuirea.
— Tu… iar tu!… horcăi Göring în germană, apoi se prăbuşi fără suflare.
Sângele îi ţâşni pe gură, stropindu-l pe Burton peste picioare, şi ochii îi rămaseră sticloşi.
Burton se întrebă dacă va reuşi vreodată să afle ce vroise să spună Göring, deşi asta nu conta prea mult. Avea lucruri mai importante ia care să se gândească.
La vreo zece paşi de el văzu doi titani care stăteau cu spatele spre el. Amândoi respirau hârâit, evident trăgându-şi sufletul o clipă, înainte de a relua lupta. Apoi unul i se adresă celuilalt. Nu încăpea nici o îndoială. Uriaşul nu scotea simple sunete. Folosea un limbaj articulat.
Burton nu înţelese, dar îşi dădu seama că era vorba de un limbaj. Nu trebui să mai asculte răspunsul modulat, silabisit, al celuilalt pentru a i se confirma bănuiala.
În concluzie, erau fiinţe preumane, nu maimuţe preistorice. Mai mult ca sigur că rămăseseră necunoscuţi ştiinţei secolului douăzeci, fiindcă prietenul său, Frigate, îi descrisese toate fosilele descoperite până în anul 2008.
Rămase întins, rezemându-se cu spinarea de coastele uriaşului prăbuşit, şi-şi dădu din ochi şuviţele transpirate ale părului lung şi roşcat. Se chinui să-şi alunge senzaţia de greaţă şi durerea provocată de ruptura musculară. Dacă făcea prea mult zgomot, putea atrage atenţia celor doi asupra sa, iar ei aveau să termine treaba începută de celălalt uriaş. La o adică, nu avea nici o importanţă. Cu asemenea răni, într-un tărâm în care existau astfel de monştri, ce şanse de supravieţuire ar fi avut?
Mai cumplit decât durerea sfâşietoare din picior era gândul că reuşise să-şi atingă ţinta chiar din prima călătorie făcută cu ceea ce el numea Expresul Sinucigaş.
Avusese doar o şansă din zece milioane să ajungă în această zonă şi probabil că n-ar mai prinde-o chiar dacă s-ar mai îneca de zece mii de ori. Cu toate acestea, avusese un noroc fantastic. Pesemne că nu se va mai întâlni cu o asemenea ocazie. Iar pe cea de acum avea să o scape cât de curând.
Soarele se deplasa, pe jumătate vizibil, de-a lungul vârfurilor munţilor de pe malul celălalt al Fluviului. Sperase că exista un astfel de loc şi ajunsese aici din prima încercare. Acum, o dată cu durerea care devenea tot mai difuză, ochii începură să-i joace feste şi-şi dădu seama că era pe moarte. Starea de greaţă nu se născuse doar din cauza oaselor sfărâmate ale piciorului. Probabil că avea şi o hemoragie internă.
Încercă din nou să se ridice. Va sta în picioare, fie şi într-un picior, îşi va ridica pumnul ameninţător către soarta potrivnică şi o va blestema. Va muri cu o sudalmă pe buze.
Aripa roşiatică a zorilor îi mângâie pleoapele.
Se ridică în picioare, ştiind că rănile i se închiseseră şi era din nou întreg, deşi nu-i venea să creadă. Lângă el se afla un potir şi, împăturite, şase prosoape de diferite mărimi, culori şi grosimi.
La vreo patru metri depărtare se ridica din iarba scurtă, de un verde viu, un alt bărbat. Burton simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Părul blond, faţa cu trăsături largi şi ochii de un albastru-deschis îi aparţineau lui Hermann Göring,
Neamţul păru la fel de surprins. Vorbi rar, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc:
— S-a întâmplat ceva anapoda.
— Ceva cu totul ieşit din comun, îi răspunse Burton.
Mecanismele resuscitării îi rămăseseră la fel de necunoscute ca oricărui alt om de pe această planetă. Nu văzuse niciodată vreo resuscitare, însă ascultase descrierile făcute de alţii. În zori, imediat ce soarele depăşea vârfurile munţilor inaccesibili, în aerul din preajma pietrei-potir apărea o ceaţă tremurătoare. Într-o străfulgerare, nebulozitatea se solidifica şi, ca de niciunde, pe iarba de lângă mal apăreau un bărbat, o femeie sau un copil.
Întotdeauna goi puşcă, împreună cu nelipsitele prosoape şi potire.
De-a lungul văii Fluviului, care ţinea cale de zece-douăsprezece milioane de mile, unde trăiau circa treizeci şi cinci până la treizeci şi şase de miliarde de oameni, mortalitatea se putea ridica la aproximativ un milion pe zi. Adevărat, nu existau boli (cu excepţia celor mintale), însă, deşi statisticile lipseau, la fiecare douăzeci şi patru de ore erau ucise un milion de persoane în cursul nenumăratelor războaie dintre cele peste un milion de state mărunte, prin crime pasionale, sinucideri, prin executarea unor criminali şi prin accidente. Se înregistra o permanentă forfotă a celor care treceau prin aşa-numita „mica resuscitare”.
Burton nu auzise niciodată despre două persoane murind în acelaşi loc şi apoi fiind resuscitate concomitent. Procesul de selecţie a zonei pentru petrecerea noii vieţi era aleatoriu — ori, cel puţin, aşa crezuse el.
O asemenea coincidenţă putea apărea, cu toate că probabilitatea era de una la douăzeci de milioane, dar două asemenea întâmplări puteau fi considerate miraculoase.
Burton nu credea în miracole. Tot ce se întâmpla putea fi explicat cu ajutorul principiilor fizicii — în caz că erau cunoscute toate detaliile.
Necunoscându-le, pe moment nu avea motive să-şi facă griji în privinţa „coincidenţei”. Simţea că era mult mai important să rezolve altă problemă, şi anume, cum trebuia să procedeze în ce-l privea pe Göring.
Omul îl cunoştea şi-l putea da de gol faţă de orice Etic pornit în urmărirea sa.
Privi pe furiş în jur şi văzu un grup de femei şi bărbaţi apropiindu-se cu un aer aparent prietenos. Mai avea vreme să schimbe câteva cuvinte cu neamţul.
— Göring, ori te omor, ori mă sinucid. Dar, pentru moment, nu vreau să fac nici una, nici alta. Ştii că reprezinţi un pericol pentru mine. N-ar trebui să risc deloc, hienă trădătoare ce eşti. Tu ai ceva ieşit din comun, ceva ce nu reuşesc să exprim în cuvinte. Cu toate astea…
Göring, recunoscut pentru labilitatea sa afectivă, părea să fi depăşit uimirea dintru început. Rânji cu şiretenie şi spuse:
— Eşti la mâna mea, nu?
Vazându-l pe Burton zburlindu-se la el, se grăbi să ridice o mână şi spuse:
— Jur că nu-ţi voi dezvălui identitatea fată de nimeni! Şi prin acţiunile mele nu-ţi voi face nici un rău. Ne aflăm între străini şi măcar ne cunoaştem, chiar dacă nu suntem prieteni. Nu strică să ai o figură familiară în preajmă. Ştiu, am suferit prea multă vreme din pricina singurătăţii şi a pustiului spiritual. Crezusem c-o să înnebunesc. Asta explică într-un fel de ce am devenit consumator de gumă. Crede-mă, n-o să te trădez.